Cain Si Abel 6uq4e

CAIN SI ABEL Diferitele interpretări istorice ale Bibliei (Facerea) nu depind în niciun fel de semnificaţiile simbolice care decurg din ea. Cu alte cuvinte, faptul de a vedea şi simboluri în drama povestită în Facerea înseamnă doar a-i conferi o dimensiune care depăşeşte umanul. Adam şi Eva nu mai puteau locui în frumosul paradis. Înainte, viaţa lor era veselă şi fericită. Acum era tristă şi plină de trudă. Aceasta era pedeapsa neascultării lor. Dar iată că, într-o zi, Dumnezeu le dărui un copil, un băieţel drăgălaş. Ce fericiţi erau ei acum! Eva îl numi pe băieţel Cain. După un timp, li se născu iarăşi un copil, pe care îl numiră Abel. Cu timpul, Cain şi Abel se făcură bărbaţi adevăraţi. Ei trebuiau să lucreze întocmai ca şi tatăl lor. Cain deveni agricultor. Lucra pe câmp. Semăna grâul, iar când grâul era copt, îl secera, îl măcina şi cocea pâine. Abel se făcu cioban. El mergea cu oile sale la păşune, căutăndu-le iarba cea mai gustoasă. Laptele oilor era foarte bun. Câteodată mai tăia şi câte o oaie. Cain semăna tot mai mult grâu, iar Abel avea tot mai multe oi, căci în fiecare an se năşteau mieluşei. S-au hotărât să-i aducă lui Dumnezeu o jertfă. Abel a ales oaia cea mai frumoasă din câte avea. A căutat crengi uscate, căci acestea ardeau bine, le-a pus pe o grămadă de pietre, a tăiat oaia şi a aşezat-o peste crengi. Acum jertfa era pregătită. Şi pentru că jertfa trebuia să ardă, Abel puse cărbuni aprinşi sub crengi. Vântul sufla în foc, crengile ardeau, arzând şi carnea. Şi Cain aduse Domnului o jertfă. Strânse nişte pietre, puse nişte crengi deasupra, iar pe crengi presără puţin din grâul pe care Domnul îl făcuse să crească pe ogorul său. Apoi Cain îi dădu foc şi începu să se roage, dar în inima lui nu era deloc mulţumit. Se gândea: "De ce oare trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu, doar eu însumi am semănat grâul şi am muncit ca acesta să crească!". Focul lui Abel s-a ridicat spre cer, în vreme ce pe-al lui Cain a venit o pală de vânt şi l-a stins. Dumnezeu ştia bine ceea ce gândea Cain. De aceea nu i-a primit jertfa. Şi nu i-a dat nici bucurie. Cain a observat bine acest lucru şi s-a supărat foarte tare pe Dumnezeu şi pe Abel, dar mai ales pe Abel. El îşi zicea: "Dumnezeu îl preferă pe Abel; lui îi dă fericire, însă mie nu." Cain se gândea la asta foarte des. A devenit invidios şi din ce în ce mai răutăcios. Nu mai putea dormi noaptea şi nu mai mânca aproape nimic. Dumnezeu îi zise: "Cain, de ce eşti aşa de rău şi invidios? Este vina ta dacă lucrurile stau aşa. Dacă tu m-ai iubi, ai fi şi tu fericit şi vesel. Gândeşte-te la asta, Cain, şi nu mai fi invidios!" Cain, însă, nu ascultă şi făcu după capul lui. Într-o zi îi zise lui Abel: "Hai să mergem pe câmp." Şi, când fu singur cu Abel, începu o ceartă cu el. Îl trânti la pământ şi îl lovi cu o piatră până îl omorî.

În religia islamică se spune că însuși diavolul l-a învățat pe Cain cum să îl omoare pe fratele său. Regretându-și apoi fapta, el dorea să o ascundă. Văzând un corb care îngropa un alt corb pe care-l ucisese, Cain l-a imitat. Astfel ar fi început cultul înmormântării omului. Abel zăcea întins pe pământ, iar sângele lui se scurgea pe iarbă. Cain s-a speriat foarte tare! Nu ştia cum să fugă mai repede, căci îi era frică de pedeapsă! Dumnezeu vedea tot ce se întâmplă pe pământ. Şi a zis Domnul Dumnezeu către Cain: "Unde este Abel, fratele tău?" Iar el a minţit: "Nu ştiu; doar nu sunt eu paznicul fratelui meu?!...". Şi a zis Domnul: "Ce-ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din pământ. Acum, blestemat să fii de pământul ce şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău. Când vei munci pământul, el nu-ţi va mai da puterea lui; rătăcitor vei fi şi fugar pe pământ!". Cain a zis către Domnul Dumnezeu: "Pedeapsa mea e mai mare decât aş putea eu să duc. Dacă Tu mă izgoneşti astăzi de la faţa pământului, de la faţa Ta voi fi ascuns; rătăcitor voi fi eu şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni, mă va ucide". Domnul Dumnezeu i-a răspuns: "Nu aşa, ci: oricine-l va ucide pe Cain,înşeptită răzbunare va cădea asupra-i". Şi Domnul Dumnezeu i-a pus lui Cain un semn, ca tot cel care-l va întâlni să nu-l omoare.

Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden. Toată viaţa lui a fost nefericită şi plină de frică.

Eva a primit de la diavol vestea morții fiului ei. Neștiind ce înseamnă moartea, Eva devine astfel primul om care plânge moartea altuia. Potrivit Facerii, Cain este primul om născut din bărbat şi femeie, primul agricultor, primul sacrificator a cărui ofrandă nu este primită de Dumnez eu, primul ucigaş; este cel care dezvăluie faţa morţii: moartea înseamnă că eşti nevoit să dormi fără să te mai poţi trezi vreodată. Această moarte o înfăţişează el, neîndurător, privirilor Evei, celei dintâi mume: “Spaima care ne bântuie de atâta vreme, o! moarte! pedeapsa tainică, iată-te aşadar în adevărata ta înfăţişare! Tu semeni cu noi toţi, sub chipul lui Abel, şitu ne faci asemănători dobitoacelor”. Pentru Adam şi Eva, moartea este ultimul fruct al pomului cunoaşterii. Văzându-l pe Abel mort, Adam a strigat: “Aici, acum, am gustat şi ultima fărâmă din fructul cunoaşterii, cea mai amară dintre toate”. Iar Eva îi spune: “Noi am sădit sămânţa morţii în trupul lui Abel. Ce deşertăciune e orice zămislire! Vai, e ca şi cum m-ar fi spintecat pe mine însămi: fiii mei se vor ucide unul pe altul în veac”. E adevărat că moartea nu putea fi în niciun fel evitată, pentru că ea era pedeapsa păcatului originar. Acum, omul alcătuit după chipul şi asemănarea lui Cain nu va mai avea de luptat decât cu sine însuşi, îi rămâne însă de înfruntat propria sa prezenţă, de om, aşa cum îi aduce aminte soţia lui Cain, necruţătoarea Temeh: "Propria ta prezenţă,Cain, în toţi oamenii care îţi vor urma!". În oglinda conştiinţei sale, fiecare om va desluşi trăsăturile unui Cain. Aşa cum spune Adam: "Fiul meu, Cain, este acea a doua parte din mine care o va lua totdeauna înainte." Vina lui Cain este că a fost iniţiatorul morţii lui Adam şi a Evei – pedeapsa acestora fiind moartea. I-a fost hărăzit să-i grăbească clipa morţii fratelui său, un alter-ego – înainte ca Dumnezeu să hotărască acest lucru. Nu s-a dat înapoi de la crimă pentru a se descătuşa. Dumnezeu îi pune un “semn” (marca lui Cain) şi îi promite că oricine se va atinge de el va plăti de 7 ori. Cain este primul om care cutreieră lumea în căutarea unui pământ roditor şi primul care construieşte un oraş. Este primul om care se îndepărtează de divinitate şi călătoreşte în veci spre Soare-Răsare. Numele lui înseamnă “posesie“. Cât despre lucrurile peste care el visa să stăpânească, acestea erau propria lui fiinţă – mai întâi de toate – şi apoi pământul. Pe deasupra, Dumnezeu nu îl răsplătea pentru munca lui îndârjită. Cain şi-a spus: “Lui Dumnezeu nu i-a păsat de osteneala mea, a fost orb la jertfa mea şi surd la tânguirea mea." Atunci s-a răzvrătit, nu numai pentru el, ci pentru toţi cei care nu acceptă acest mister al predestinării, această împărţire a oamenilor în năpăstuiţi şi aleşi, pentru toţi cei care nu înţeleg că Dumnezeu dispreţuieşte măririle pământeşti şi îi iubeşte pe cei umili. Împotriva acestei rânduieli statornicite de Dumnezeu s-a răsculat Cain atunci când, cu o piatră ascuţită, a spintecat gâtlejul lui Abel, preferatul cerului. Secretul acestei atitudini a lui Dumnezeu în ceea ce-l priveşte pe Cain este faptul că ofranda acestuia nu era totală. El îşi însuşea o parte din munca lui, fără a recunoaşte că până şi această parte i-o datora lui Dumnezeu. Atunci, pizmuindu-şi fratele, mândru de munca lui, răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, Cain a ucis, afirmând valoarea propriului său efort şi desprinzându-se de Dumnezeu.

Aristotel, în “Etica Nicomahica”, vorbeşte despre: nemesis – răspunsul dureros pe care omul îl are la contemplarea succesului nemeritat al altcuiva;  phtonos – reacţia generică de durere psihică la contemplarea oricărui fel de succes;  epikhairekakos / epikhairekakia – plăcerea pe care omul o poate simţi contemplând ghinionul sau nefericirea seamănului lui. Acesteia din urmă, Schopenhauer îi spune mult mai adecvat: Schadenfreude, adică bucuria pe care ţi-o dă răul altuia. În etnografia românească a rămas fetişizat şi e un arhetip mioritic “moartea caprei vecinului” (o rescriere barbară a mitului lui Cain şi Abel) 

Cain va căuta devenirea omului dincolo de prezenţa lui Dumnezeu. Asemeni lui Prometeu, el simbolizează omul care îşi revendică o parte din opera / creaţia sa – se considera el însuşi un creator. Cain şi Abel reprezintă două categorii de oameni care vor exista întotdeauna în lume până la încheierea vremurilor. Prima dintre categorii (reprezentată de Cain) încearcă să depindă de propriile ei merite, pe când cealaltă categorie se foloseşte de jertfa rânduită pentru păcat. Cain este condamnat să rătăcească în veci, în căutarea unui viitor care rămâne de făurit: “Vom merge în deşertul unde nenumăraţi oameni se vor statornici. Călăuză ne va fi mereu reînnoitul revărsat de ziuă. Numai dacă nu ne oprim nicăieri vom fi mereu pretutindeni. Vom măsura pământul cu pasul şi în acelaşi timp îl vom construi”.

Cartea Apocalipsei ne spune că, în ultimile zile ale Pământului, se va da din nou o luptă între creştini cu privire la cum şi când să se închine. În curând, fiecare va fi identificat fie prin sigiliul lui Dumnezeu, fie prin semnul fiarei.

SCRIERI LITERARE CARE VALORIFICA MITUL LUI CAIN ŞI ABEL: The secret companion – de Joseph Conrad Abel Sanchez – de Miguel de Unamuno Demian – de Hermann Hesse. East of Eden – de John Steinbeck.