Viitorul Declasificat. Megatendințele Care Ne-ar Putea Distruge Lumea 2s6053

Mathew Burrows

Viitorul declasificat

Megatendințele care ne-ar putea distruge lumea

Traducere din limba engleză Valentin Vidu

Editura LITERA 2016

The Future, Declassified Megatrends that Will Undo the World Unless We Take Action Mathew Burrows Copyright © 2014 Mathew Burrows

Editura Litera O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777 e-mail: [email protected]

Ne puteți vizita pe www.litera.ro

Viitorul declasificat Megatendințele care ne-ar putea distruge lumea Mathew Burrows

Copyright © 2016 Grup Media Litera pentru versiunea în limba română Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii Redactori: Ana-Maria Datcu, Florentina Nica Corector: Georgiana Enache Copertă: Flori Zahiu Tehnoredactare și prepress: Ana Cioclo

ISBN ePUB: 978-606-33-1341-7 ISBN PDF: 978-606-33-1342-4 ISBN Print: 978-606-33-0177-3

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

Mathew Burrows este fost consilier în Consiliul Național de Informații al SUA. În ultimul deceniu, a ocupat și postul de director de analiză și de producție în cadrul acestei instituții. Anterior, a fost consilierul lui Richard Holbrooke în domeniul informațiilor, în perioada în care acesta din urmă era ambasador la ONU. Burrows locuiește în Washington, DC.

Toate faptele, opiniile și analizele exprimate îi aparțin autorului și nu reflectă poziția oficială ori punctele de vedere ale CIA sau ale oricărei alte agenții a guvernului Statelor Unite. Nimic din conținut nu trebuie să fie interpretat ca exprimând sau sugerând confirmarea informațiilor de către guvernul american sau susținerea punctelor de vedere ale autorului de către CIA. Acest material a fost examinat de CIA pentru a nu fi divulgate informații clasificate.

INTRODUCERE

NU UCIDEȚI MESAGERUL

Am avut parte de unul, două decenii rele în Statele Unite, dacă nu cumva în toată lumea, pline de surprize neplăcute și de șocuri. Mai întâi, atacurile teroriste de la 11 septembrie, apoi războaiele din Irak și Afghanistan, care n-au decurs așa cum anticipaserăm noi. În anii 1990, ni s-a spus că nu aveau să mai existe crize financiare și am stat liniștiți până când a venit Marea Recesiune din 2008. Impactul crizei financiare s-a dovedit mai rău în Europa, cu atât mai mult cu cât a fost importată din America. Deși a fost salutată inițial, „primăvara arabă“ a constituit în mare măsură o surpriză; nimeni nu a anticipat că regimul lui Ben Ali și cel al lui Mubarak aveau să cedeze atât de repede sau că autoritarismul avea să revină atât de rapid, în cazul Egiptului. Două dezastre naturale de proporții – uraganele Katrina și Sandy – ne-au arătat cât de vulnerabili suntem. Și cât de mult am ignorat avertismentele cu privire la condițiile meteorologice extreme. În fine, mai recent, agresiunea Rusiei în Crimeea pare să fi apărut din senin, zdruncinându-ne presupunerile potrivit cărora disensiunile din timpul Războiului Rece au fost depășite. Putem privi aceste lucruri în două feluri. În primul rând, această perioadă este una dificilă, prin care trece toată lumea din când în când – deopotrivă țări și indivizi. Dar norocul ni se va schimba, ca întotdeauna. America își va reveni garantat. Așa vedem lucrurile cei mai mulți dintre noi sau așa ne-ar plăcea să le vedem. Alt unghi de vedere este să considerăm șocurile și surprizele ca fiind noua normalitate, din mai multe motive: globalizarea, o mai mare interdependență, noi tipare meteorologice extreme și noi tehnologii dinamice, care ating puncte critice. Există dovezi mai mult decât suficiente, prin ceea ce simțim în viața noastră de zi cu zi, care ne arată că schimbările sunt tot mai mari, făcând viitorul să pară mai imprevizibil.

Această carte se înscrie în a doua categorie. Eu cred cu tărie în revenirea Americii, chiar dacă alte țări își vor vedea vechiul statu-quo imposibil de restaurat, însă cu toții vom avea nevoie de mai mult decât noroc pentru a izbuti și a excela în această nouă lume mai alertă. Cred că ne aflăm într-o nouă eră, pe care abia începem să o înțelegem. Spre deosebire de trecut, Statele Unite nu au o marjă de manevră prea mare. Trebuie să fim mai înțelepți. Adevărul este că viitorul nu trebuie să fie sumbru. Dar poate să devină așa, dacă nu avem grijă. Ne aflăm într-unul dintre acele momente critice în care viitorul o poate apuca în varii direcții. Însă multora dintre noi pare să nu ne pese sau probabil credem că nu putem face nimic în această privință. Eu consider că nu e așa. Avem numeroase căi prin care să ne asigurăm că viitorul se îndreaptă într-o direcție care să ne fie benefică tuturor. Această carte s-a născut din cei zece ani în care am lucrat la Consiliul Național de Informații (NIC), un privilegiu și o onoare în cel mai adevărat sens. Munca mea era visul oricărui analist – de a lucra pe subiecte cu adevărat importante: În ce direcție se îndreaptă Orientul Mijlociu? Vom trăi într-o lume în care vor prolifera armele nucleare? Care sunt cele mai importante amenințări la adresa Statelor Unite? Câștigăm oare războiul global împotriva terorismului? Într-adevăr, timp de zece ani, am făcut parte din NIC, implicat în mod activ în procesul de reflecție și de creare a numeroase studii despre marile provocări cu care se confruntă Statele Unite și lumea, dar cea mai mare parte a acestei munci rămâne clasificată. Un studiu pe care NIC îl face din patru în patru ani pentru fiecare nouă istrație americană nu este, totuși, clasificat și are în vedere viitorul pe termen mai lung. Acest studiu stă la baza cărții de față. Dintre cele cinci ediții ale raportului Tendințe globale întocmite până acum de NIC, eu am fost autorul principal al ultimelor trei. Rapoartele din seria Tendințe globale au tot mai multă influență în interiorul și în afara cercurilor guvernamentale. Eu sunt cel care le-a prezentat pe scurt președinților George W. Bush și Barack Obama. Acestea sunt folosite în planificarea strategică de către Casa Albă, Departamentul de Stat, Pentagon și alte instituții. În cadrul comunității de informații, sunt folosite atunci când este gândită strategia de poziționare a operațiunilor viitoare din domeniul informațiilor. În străinătate, sunt utilizate la scară largă de alte guverne, precum și în cursuri universitare. Au fost traduse în șapte limbi.

Nu sunt un pesimist, dar nici un optimist cu capul în nori. Am crescut cu ideea că Dumnezeu îi ajută pe aceia care se ajută singuri și cred că acest principiu se aplică și în cazul națiunilor și al civilizațiilor, nu doar al indivizilor. Putem și trebuie să ne planificăm viitorul. Am devenit tot mai îngrijorat de faptul că noi, americanii, nu ne proiectăm viitorul. O explicație pentru acest lucru poate fi ignorarea importanței uriașe a evenimentelor aflate în plină desfășurare. Omenirea nu s-a aflat niciodată în pragul unor schimbări tehnologice atât de numeroase, în care pământul ne fuge de sub picioare. Așa cum voi arăta în această lucrare, natura umană se transformă. Vechile limite – indiferent că este vorba despre capacități mintale sau fizice – dispar. Nu este un clișeu să spui că, pentru miliarde de oameni din lumea în curs de dezvoltare, este pe cale să se nască o nouă eră mai prosperă, de neimaginat cu numai două, trei decenii în urmă. Ca americani, ar trebui să ne bucurăm enorm de aceste schimbări. Ordinea mondială liberală pe care am instituit-o după 1945 le-a permis altor națiuni și societăți să prospere și să crească. Lumea de astăzi, cu un grad sporit de multipolaritate, face parte din visul american, și noi ar trebui să ne mândrim cu acest lucru. Din nefericire, pare că ne simțim tot mai amenințați de ea. Termenul „multipolar“ nu făcea parte, până de curând, din vocabularul oficial al guvernului, iar mulți decidenți de la Washington, din sfera politicii externe, nu sunt încă dispuși să recunoască o ordine mondială dominată mai puțin de Statele Unite. Introducerea cuvântului „multipolar“ în cea de-a doua ediție a raportului Tendințe globale la care am lucrat a fost o victorie obținută cu greu. Unii dintre colegii mei s-au opus acestui lucru. În cele din urmă, președintele NIC de atunci, Tom Fingar, a susținut introducerea cuvântului. Nu ar trebui să polemizăm asupra realității. Ar trebui să ne simțim mândri, nu amenințați de ea. „Declinul relativ“ al Statelor Unite a fost o altă noțiune pe care am folosit-o în ultimele două ediții ale raportului și care a fost extrem de controversată. Unii critici americani considerau că subminez Statele Unite folosind-o într-un document guvernamental oficial. Ca o ironie a sorții, oficiali chinezi de rang înalt s-au străduit să înțeleagă de ce era folosită într-un document oficial, dar au conchis că acest lucru demonstrează că Statele Unite sunt într-adevăr atât de încrezătoare în forțele proprii, încât pot să discute în mod public despre punctele lor slabe. Eu nu cred că declinul relativ reprezintă un punct slab, ci simplul fapt

că restul lumii evoluează. Și mai cred și că chinezii au dreptate să spună că nu avem de ce să ne rușinăm. Iar faptul că putem să vorbim cu sinceritate despre noi înșine îi conferă documentului enorm de multă credibilitate în ochii celorlalți. Este păcat că pierdem atât de mult timp cu problema declinului, mai ales că lumea viitorului le oferă atât de multe oportunități Statelor Unite. O mare parte a lumii – nu toată – încă își dorește elemente de bază ale stilului nostru de viață, stilul de viață tradițional al clasei de mijloc, ce implică, evident, materialismul (de exemplu, mașini și case), dar și libertăți individuale și posibilitatea de a plănui viitorul copiilor. Până relativ recent, o mare parte a omenirii nu putea să spere la un viitor mai bun pentru copii. Iar, când copiii aveau parte de o soartă bună, acest lucru se datora fie unei întâmplări fericite, fie unui drept dobândit prin naștere. Creșterea clasei de mijloc – o temă majoră, după cum se va vedea – se potrivește perfect cu spiritul american, întrucât îi implică și pe alții în această lume multipolară. Cartea de față a fost scrisă parțial și pentru a spune această poveste pozitivă și optimistă. Din punctul meu de vedere, există motive de îngrijorare, în pofida faptului că există multe tendințe lăudabile. Am putea spune că, atunci când conducem pe un drum alunecos, ne pândesc o mulțime de șoferi pe care nu ne putem bizui, viraje bruște, periculoase și o mulțime de pante abrupte la marginea drumului. Este esențial să avem prezență de spirit. Problema este că există prea multe tipuri de amenințări la care trebuie să fim atenți. Ar fi mult prea ușor dacă ar exista doar câteva amenințări pe care le știm cu certitudine. Una dintre temele cărții este că indivizii și grupurile mici au capacitatea de a face rău la un nivel de care, anterior, erau capabile numai statele. În ceea ce privește guvernarea, avem aproape cinci secole de experiență – cel puțin în Occident – în a reuși să ne orientăm în ordinea internațională gestionată de stat. Dar aceasta este o lume nouă, în care suntem nevoiți să ne facem griji că teroriștii aruncă în aer clădiri emblematice din Manhattan sau din Washington. În perioada de glorie a imperiului lor, și britanicii aveau bătăi de cap cu jihadismul afgan, dar acesta nu a amenințat niciodată Londra. Teroriștii irlandezi au detonat bombe în capitala imperială, dar nu au deturnat avioane și nu au intrat cu ele în clădiri ca să provoace pierderi uriașe. Din nefericire pentru viitor, tipul de distrugere la care am fost martori pe 11 septembrie reprezintă o culme a ceea ce pot face teroriștii, insurgenții și statele. Nu pot să vă spun de câte ori oficiali guvernamentali americani – mai ales atunci când sunt doborâți de nebuloasa amenințărilor teroriste sau insurgente – s-au

lăsat pe spate, în scaun, privind în gol, nostalgici, și murmurând că era cu mult mai ușor în timpul Războiului Rece. În Războiul Rece știam cine este inamicul (sovieticii și comunismul) și ce vrea (să domine lumea). Cel puțin credeam că știm cine este adevăratul inamic care se afla în spate, chiar și atunci când se purtau lupte de eliberare în America Centrală sau în Africa. Vedem cum cresc din nou tensiunile cu Rusia, din cauza agresiunii ei în Ucraina, dar nu cred că ne întoarcem la o lume bipolară, cu două superputeri care se străduiesc să se domine una pe cealaltă. Din nefericire, va fi mult mai dificil dacă lumea este atât globalizată, la un nivel, dar și fragmentată, în timp ce multipolaritatea crește. Am trecut de la o lume în alb și negru la o lume gri, iar la nivel intelectual știm că această schimbare este reală. Cu toate acestea, în adâncul sufletului, ne aflăm în continuare în căutarea acelei explicații clare și simple a noii ere care se dezvăluie. Vrem cu toții să fim un George Kennan, cel care a inventat conceptul de stăvilire a sovieticilor. A fost un concept simplu și concis, care a dat sens și direcție tuturor acțiunilor noastre în timpul Războiului Rece. Aș vrea să fie atât de simplu. Cea mai bună definiție pe care am găsit-o pentru era în care ne aflăm provine din rândurile cu care Charles Dickens începe Poveste despre două orașe, acel roman fascinant și nemuritor despre Revoluția ză, izbucnită în 1789: „Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită dintre vremi […], primăvara nădejdii, iarna deznădejdii“.¹ Dickens a scris aceste cuvinte într-un moment de profundă schimbare, când rezultatul nu era evident. Ne aflăm și noi într-o astfel de perioadă. În afară de 1789, aș compara această perioadă cu alte momente istorice fundamentale, ca 1815, 1919, 1945, 1989, când sistemele politice, sociale și economice existente au fost răsturnate. Fie preluăm conducerea și dirijăm schimbările necesare, fie schimbarea va prelua conducerea asupra noastră. Am fost poreclit cândva, în Foreign Policy, „Fatalistul“, dar sunt departe de așa ceva.² Scopul cărții de față este să ne ajute să modelăm viitorul. Ca american, cred că miza este deosebit de mare, atât în ceea ce privește locul țării noastre în lume, cât și în privința americanilor de rând, care vor să-și păstreze calitatea vieții; dar miza este mare pentru toată lumea, peste tot. Înclinația americanilor – justificabilă după ce s-au aflat în război mai bine de un deceniu – este să se concentreze asupra problemelor de acasă. Și există provocări presante, ignorate prea mult timp. Cu toate acestea, dacă nu rămâi implicat și nu modelezi mediul global, nu va exista nici un viitor promițător. Așadar, trebuie să le facem pe amândouă, ceea ce nu va fi ușor.

Putem prezice viitorul? Mi se adresează frecvent această întrebare. Bineînțeles că răspunsul este nu. Nimeni nu are un glob de cristal. Dar putem ști suficiente despre viitor cât să putem face planificări. Există o diferență între prezicere și previziune. Prezicerea încearcă să ofere un viitor precis – o sarcină imposibilă. Previziunea înseamnă înțelegerea factorilor sau a variabilelor care pot sau ar putea să producă viitorul. În mod inevitabil, previziunea are în vedere viitoruri alternative – și aceasta deoarece felul în care modelăm tendințele poate conduce la rezultate diferite. Dar nu asta e ideea. Celebrul dicton al președintelui Dwight D. Eisenhower – „Planurile nu sunt bune de nimic, planificarea este totul“ – reprezintă un sfat bun în acest caz.³ Gândind sistematic viitorul, chiar dacă nu-l putem prezice exact, ne ajută să ne pregătim pentru el. Rapoartele Tendințe globale au avut un bilanț bun în identificarea tendințelor esențiale care modelează viitorul. Înainte de a ne apuca de ultima ediție, am comandat un raport întocmit de doi universitari, pentru a examina concluziile anterioare. Am primit note bune pentru identificarea celor mai importante tendințe și scenarii, dar mai slabe pentru ritmul schimbării. Căci ritmul schimbării a fost mai rapid decât a anticipat oricine. Planificarea guvernamentală, mai mult decât orice alte puncte slabe analizate, este insuficientă. Dar e mai bună ca înainte. Casa Albă a reînființat biroul consilierului strategic atunci când Stephen Hadley a preluat funcția de consilier pentru securitate națională, în al doilea mandat al președintelui George W. Bush, iar acest birou a fost păstrat în cadrul personalului dedicat securității naționale al cabinetului Obama. El are un rol tot mai mare în coordonarea analizelor strategice între agenții și întocmește Strategia de Securitate Națională. Cu toate acestea, gestionarea crizelor continuă să neglijeze întocmirea unor strategii pe termen mai lung. Pentagonul se descurcă bine în planificarea sistematică a viitorului, dar strategia americană are nevoie de mai mult decât componenta militară. Nu sunt singurul care promovează o abordare mai strategică. Și nici guvernul american nu este singurul care încearcă să fie cu un pas înainte. Toată lumea este la fel de implicată în acest lucru. Țara care va elabora, în cele din urmă, o modalitate de a acționa strategic va avea un avantaj uriaș în fața celorlalte. Marea provocare cu care ne confruntăm este cum să reformăm guvernul astfel încât să țină pasul cu ritmul noilor evenimente fără să fie depășit de ele.

Începând din 1945, Statele Unite și-au reformat sistemul securității naționale în paralel cu creșterea rolului american la nivel global. Schimbările necesare s-ar putea să nu necesite o revizuire completă, dar noi nici măcar nu am început discuția. Tot ceea ce facem este să condamnăm natura reactivă a intervențiilor guvernului. Ce diferențiază cartea de față de raportul NIC? În primul rând, pot să fiu mai deschis în legătură cu ceea ce este necesar să se întreprindă. Studiul NIC este un document al comunității de informații și nu are rolul să semnaleze lacune în politici sau să arunce vina pe eșecurile politicienilor. Acest volum poate să fie mai deschis cu privire la riscurile unei conduceri americane slabe. În mai mare măsură, poate, decât raportul NIC, cartea de față se concentrează asupra principalelor probleme globale. Nu pot evita să privesc lucrurile ca un american, dar sper că perspectiva de aici este globală și include opinii diverse. Rapoartele NIC declanșează o veritabilă avalanșă de interes în întreaga lume, iar acest volum folosește reacțiile respective în explorarea unor posibile căi de a avansa la nivel global. Cartea încearcă să creeze o perspectivă cuprinzătoare asupra viitorului. Prea multe cărți despre viitor operează cu una sau două direcții, oferind o perspectivă distorsionată. Mulți evidențiază aspectele mai sumbre sau mai înfricoșătoare, lucru ușor de făcut. Însă este important să punem toate schimbările în context, pentru că ceea ce analizăm este o schimbare de sisteme. Tot așa cum Revoluția ză și apariția producției industriale, zugrăvite de Dickens în romanele sale, au prevestit o nouă eră a naționalismului, conflicte de clasă și construirea unor politici democratice, și noi suntem martorii unor schimbări structurale profunde, care vor conduce la o lume total diferită. Și, așa cum spune un proverb amerindian, „La muzică nouă e nevoie de un dans nou“. Cartea de față este diferită și din alt punct de vedere. O bună parte din ea este ficțiune, spunând o poveste despre viitor prin intermediul unor personaje inventate, care modelează o nouă lume, uneori în mod neintenționat. N-am vrut ca această carte să fie un alt documentar fascinant despre politică, pretinzând că este o carte comercială. Cu toții trebuie să ne gândim ce fel de viitor ne dorim atât pentru noi, cât și pentru familiile noastre. Cartea încearcă să surprindă miza și pentru individ, nu doar pentru guverne ori afaceri sau instituții internaționale, care sunt beneficiarii obișnuiți ai analizelor despre viitor. Una dintre marile teme ale cărții este că indivizii contează mai mult ca niciodată. Perdanții sunt, în multe privințe, guvernele și alte instituții recunoscute. Viitorul nu va fi neapărat bun cu

ele, dintr-o mulțime de motive. Însă indivizii au și ei de pierdut dacă nu înțeleg ce se întâmplă. Eu nu cred că viitorul va arăta ca în multe romane științifico-fantastice, în care totul este atât de nefamiliar și ciudat. Da, experimentăm niște schimbări structurale mari. Și sunt de acord cu William Gibson, autor de SF, că „viitorul este deja aici, numai că nu este distribuit foarte uniform“.⁴ Întâmpinăm adeseori dificultăți în a înțelege importanța viitorului. Trecutul nu va dispărea nici el. Va continua să exercite o influență asupra modului în care abordăm viitorul. Vom avea de făcut niște alegeri pe tema viitorului pe care ni-l dorim. Și de noi depinde ce alegem. Să sperăm că această carte ne va ajuta pe toți să alegem corect.

Înainte să închei, poate că ar fi înțelept să spun câteva cuvinte despre mine. Am ajuns să fac previziuni pentru serviciile americane de informații pe căi ocolitoare. Pregătirea mea era de istoric al Statelor Unite și al Europei moderne. După ce mi-am luat licența în istorie la Universitatea Wesleyan, am studiat în străinătate, la Cambridge, în Anglia, și la Paris, și mi-am terminat doctoratul în istorie europeană în 1983. Am obținut un post la Central Intelligence Agency în 1986. Acum douăzeci de ani nu cred c-aș fi fost de acord că previziunile contează prea mult. Cred că nu eram singurul. Pe vremea aceea, cei mai mulți dintre noi credeam că puteam prezice în linii mari contururile viitorului. Existau puține schimbări structurale. Căderea Zidului Berlinului și dezintegrarea Uniunii Sovietice nu avuseseră încă loc când am început eu să lucrez la CIA, în 1986. Nu ne făceam prea multe griji în privința schimbării. Lumea părea să fie încremenită, și anticipam cel mult doar schimbări treptate. În 2003, am intrat în National Intelligence Council. Este un post de vis pentru un analist din serviciile de informații. NIC este cea mai importantă instituție pentru analiza informațiilor, preluând date produse de întreaga comunitatea serviciilor secrete și furnizându-i președintelui și echipei sale de politică externă analize care se bucură de cea mai înaltă autoritate în problemele esențiale cu care se confruntă Statele Unite. În acest punct al carierei mele au survenit schimbări mai înspăimântătoare și mai deconcertante: 11 septembrie și, șapte ani mai târziu, criza financiară din 2008, ambele semnalând începutul unei noi ere – mai puțin

predictibilă și mai îngrijorătoare. Începând de la mijlocul anilor 1990, NIC a inițiat publicarea din patru în patru ani, în funcție de ciclul alegerilor prezidențiale, a unei lucrări importante care preconizează tendințe viitoare. Membrii NIC au recunoscut că lumea este modelată de forțe noi, ca demografia, globalizarea și mediul în schimbare, care nu au primit atenția cuvenită din partea serviciilor de informații. Unul dintre motivele aflate de la bun început în spatele lucrării a fost atragerea unei expertize externe în comunitatea de informații. Lucrările au fost intitulate Tendințe globale și priveau cu 15 până la 20 de ani în viitor. Am început să lucrez la NIC în 2003, când președintele de atunci al instituției, ambasadorul Bob Hutchings, m-a adus în consiliu în funcția de director de analiză și producție și mi-a încredințat sarcina să scriu următoarele rapoarte din seria Tendințe globale. Ca istoric, m-a fascinat posibilitatea de a plasa schimbările în curs într-un context mai larg și de a compara ceea ce trăiam noi cu alte tranziții istorice. Care erau factorii schimbării și ce fel de previziuni puteau fi făcute? Cred că nu e nimic mai interesant – nici mai dificil – decât să analizezi toate tendințele posibile care modelează viitorul și să te gândești cum pot interacționa între ele pentru a genera viitoruri potențial diferite. În toamna lui 2013, m-am pensionat, după 28 de ani în slujba guvernului, iar acum lucrez la Atlantic Council, o organizație de experți din Washington, ca director al departamentului Inițiative Prospective Strategice. Această nouă activitate reprezintă o continuare a eforturilor mele de la NIC, implicând noi clienți din sectorul privat, care vor ajutor în configurarea viitorului. Această carte ne va ajuta, sperăm, pe toți nu doar să ne gândim la viitor, ci și la căi de a-l modela.

¹ Poveste despre două orașe, Charles Dickens, trad. Antoaneta Ralian, Ed. Paralela 45, București, 2003 (n.red.) ² Laura Rozen, „The Fatalist: The Man Reshaping How US Intelligence Views the Future“, Foreign Policy, nr. 172 (mai–iunie 2009), http://www.questia.com/library/1G1-199864806/the-fatalist-the-man-reshapinghow-u-s-intelligence

³ Întregul citat face parte dintr-un discurs pe care președintele Eisenhower l-a susținut la Conferința Organelor Executive Naționale în domeniul Apărării, la Washington, DC, pe 14 noiembrie 1957. „Povestesc acest episod pentru a ilustra adevărul declarației pe care am auzit-o cu mult timp în urmă în armată: planurile nu sunt bune de nimic, planificarea este totul. Este o diferență foarte mare pentru că, atunci când plănuiești pentru o situație de urgență, trebuie să începi cu un singur lucru: definiția însăși a «urgenței» este că ea este neașteptată și, prin urmare, nu va decurge așa cum plănuiești.“ Documente Publice ale Președinților Statelor Unite, Dwight D. Eisenhower, 1957, Arhivele Naționale și Serviciul de Înregistrări, Biroul Imprimeriei Guvernului, p. 818, ISBN 0160588510, 9780160588518. ⁴ Se spune că William Gibson a fost primul care a rostit acest lucru, într-un interviu din emisiunea Fresh Air, la postul de radio NPR, pe 31 august 1993.

I

Megatendințe

Trăim într-o perioadă de schimbare profundă. Statu-quoul nu este o opțiune. Pentru mulți dintre noi, megatendințele prezentate amănunțit în cartea de față pot reprezenta o amenințare. Preferăm să amânăm inevitabilul în loc să-l înfruntăm chiar astăzi. Schimbarea ce vine nu este însă întru totul rea. Voi argumenta că, în cea mai mare parte, este chiar foarte bună. Lumea noastră viitoare s-ar putea dovedi a fi ceea ce și-au dorit generațiile anterioare de pretutindeni: șansa de a fi prospere și de a trăi într-o lume pașnică. Cu ajutorul științei, ne putem îmbunătăți capacitățile umane de a crea o lume mai bogată, mai ecologică și mai echitabilă, dacă așa alegem. Însă aceste megatendințe au și capacitatea de a distruge. Iar această distructivitate se amplifică dacă nu canalizăm, în mod proactiv, elementele negative într-o direcție mai puțin dăunătoare. Ca indivizi, ne aflăm pe punctul de a fi mai autonomi ca niciodată, dar, în mod ironic, suntem și mai dependenți de mașini. Cu ajutorul inteligenței artificiale, mașinile vor depăși într-o zi puterea minții omului. Acest lucru nu mai este o fantezie SF, dar nu trebuie să fie neapărat nici o perspectivă înfricoșătoare, dacă ne asigurăm că sistemele automatizate acționează așa cum vrem noi. Am anticipat felul în care capacitățile pe care le avem pot întrece puterea noastră decizională odată cu dezvăluirile lui Edward Snowden despre supravegherea tuturor comunicațiilor noastre de către guvernul american. Comunitatea de informații se apără spunând că a respectat legea. Dar legea a fost elaborată atunci când nu existau capacități de supraveghere omniprezentă. Pentru Occident, unele dintre aceste megatendințe constituie o provocare aparte. Dominația occidentală, care a început pe la sfârșitul secolului al XV-lea, odată cu perioada marilor descoperiri geografice, va înceta în următoarele două decenii. Sfârșitul dominației occidentale nu trebuie să însemne neapărat și declinul Occidentului. Am observat deja o expansiune globală a multor valori tradiționale occidentale, în pofida faptului că țări prin tradiție nonoccidentale devin forța dominantă în economia globală. Ascensiunea Occidentului, de pe la 1500 până în secolul XX, a fost o experiență traumatizantă pentru o mare parte din restul lumii. „Ascensiunea restului“ se poate dovedi la fel de conflictuală, dar nu este necesar să fie așa. Ultima chestiune de luat în discuție este câtă nedreptate suntem pregătiți să tolerăm. Într-o perioadă de progrese tehnologice spectaculoase, s-ar putea să

vedem cum unele părți ale lumii sunt trase înapoi într-o epocă malthusiană, de concurență pe viață și pe moarte, din cauza coincidenței factorilor care decurg din modificările climatice, creșterea rapidă a populației, lipsa resurselor și guvernarea defectuoasă. Așa cum am învățat din atacul de la 11 septembrie, care și-a avut originea într-o parte necunoscută și săracă a lumii, s-ar putea ca extinderea privațiunilor să nu fie ușor de oprit.

CAPITOLUL 1

PUTEREA LUI 1

De ce este diferită era care vine? Mulți oficiali de la Washington ar răspunde că diferența ține de China. În urmă cu câțiva ani, când pregăteam ediții anterioare ale raportului Tendințe globale, aș fi spus și eu același lucru, poate cu diferența că nu este vorba doar de China, ci și de alte țări, care se transformă și devin puteri regionale și globale. Emergența unor noi actori pe scena globală – în frunte cu China – contribuie în continuare la specificul diferit al acestei ere viitoare. Însă cea mai mare schimbare ar putea să fie aceea care e prezentă în viața noastră de zi cu zi și care constă în creșterea puterii noastre individuale. Înclinam să cred că emanciparea individuală este un lucru bun. Cel mai bun cu putință. Cum să fie altfel? Oameni – femei și bărbați de toate rasele și naționalitățile – cărora li se oferă, în cele din urmă, șansa să trăiască la potențialul lor maxim. Nu era acesta visul democrației? Nu era acesta lucrul pentru care au luptat toate generațiile dinaintea noastră? De ce să nu ne bucurăm? Încă mai gândesc așa, dar, când mă pun în pielea analistului, pot să văd complicațiile. Primul indiciu pe care l-am primit că unii nu sunt atât de entuziasmați de emanciparea individuală a apărut când am pornit la drum cu rapoartele Tendințe globale. Primul președinte al NIC, în subordinea căruia am lucrat, a avut înțelepciunea să își dea seama că nu am fi putut niciodată să preconizăm tendințe stând la Washington. Aveam nevoie să ieșim. De la prima ediție la care am lucrat, în 2004, m-am întâlnit cu universitari, oameni de afaceri, cercetători, studenți, funcționari guvernamentali și alții, de pe tot cuprinsul Statelor Unite, apoi și din străinătate, din ce în ce mai mult. În 2004, ne-am dus în cinci locuri diferite din afara țării; la ultima ediție la a cărei redactare am participat, aceea din 2012, am fost în 20 de locuri peste hotare. În aceste călătorii, am obținut

adeseori o versiune preliminară pe care să o prezint și pe care să o supun criticii. Iar, în legătură cu problema emancipării individuale, am primit cele mai multe observații. Încă de la început, toți, dar în special funcționarii guvernamentali, erau de acord că puterea individului, bărbat ori femeie, este în creștere. Puteau s-o simtă. Nu era doar o tendință pe hârtie. Chiar se întâmpla, iar oamenii o puteau vedea. Însă consensul se oprea aici. Mulți estimau că aveau să survină probleme serioase în viitor din cauza acestei emergențe a puterii individuale. Iar printre cei mai îngrijorați se numărau pesimiști la a căror atitudine mă așteptam cel mai puțin. Mă așteptam ca guvernele din Orientul Mijlociu și din Rusia să aibă obiecții. Însă m-au surprins mulți alți analiști. Am avut una dintre primele revelații într-un loc la care nu mă așteptam, nici atunci, nici acum. Într-o dimineață friguroasă de iarnă, urcam panta către clădirea Parlamentului European, dinspre Place Gare de Luxembourg din Bruxelles; am fost întâmpinat de un membru al personalului, apoi condus printrun adevărat labirint de coridoare. Am ajuns, în cele din urmă, în sala unde avea loc întâlnirea, la micul dejun. Participanții se adunaseră ca să discute despre internet. Eu fusesem invitat să vorbesc despre tendințele globale mai mari. Doar o prezentare relativ scurtă a proiectului Tendințe globale al NIC avea să fie suficientă ca ei să ajungă la concluzia că lumea se află într-un punct de cotitură în care echilibrul dintre individ și stat este pe cale să se schimbe în mod fundamental. Nici n-am apucat să-mi închei prezentarea despre modul în care internetul a deschis oportunități incalculabile unui număr incalculabil de persoane, că o doamnă a și ridicat mâna. S-a prezentat ca fiind membră a Parlamentului European și a trecut direct la subiect, susținând că „hiperconectivitatea“ i-a distrus viața. Probabil că eu păream perplex, pentru că doamna respectivă a continuat prin a descrie efectele neintenționate și, în opinia ei, dăunătoare ale revoluției internetului. Alegătorii aveau tot mai multe cereri și deveniseră nerăbdători; devenise o lume de douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână, în care nu mai puteai să lucrezi la obiectivele pe termen mai lung. Doamna a ținut-o tot așa, în timp ce eu mă chinuiam să înțeleg ciudățenia acestei izbucniri, la o masă rotundă a cărei misiune declarată era să promoveze dezvoltarea tehnologică în Uniunea Europeană. Era clar o tendință. Toată lumea a fost de acord cu mine că puterea individuală constituie megatendința numărul unu și punctul de pornire corect din care să privești spre viitor. Totuși, din ce în ce mai multe voci trăgeau semnale de

alarmă. În Kenya, a avertizat o vorbitoare, „emanciparea individuală implică un risc ridicat. Afinitatea etnică este o realitate a vieții, dar poate fi politizată și poate deveni o armă. Populismul, care se declară împotriva pieței, împotriva ajutoarelor sociale și care este antiguvernamental, este în creștere. Nici măcar nu sunt sigură că Kenya va mai fi o țară unită peste 20 sau 30 de ani“, a concluzionat vorbitoarea, exprimându-și astfel cea mai mare temere. Ea punea acest fenomen pe seama fragmentării tot mai mari care vine odată cu puterea individuală. În Brazilia democratică, un fost ministru liberal din istrația Cardoso a luat în derâdere emanciparea individuală: „Politica identității conduce la fragmentare. Nu conduce la convergența valorilor pentru că politica identității înseamnă mai degrabă să nu fii de acord cu alții decât să găsești puncte comune. În opinia mea, lumea arată mai degrabă ca în Hobbes, nu ca în Kant.“ Thomas Hobbes, filosof englez din secolul al XVII-lea, a trăit în timpul Războiului Civil din Anglia. Este autorul celebrului tratat despre stat intitulat Leviathan. În mare parte din carte, Hobbes se ocupă cu demonstrarea necesității unei autorități centrale puternice pentru a evita răul discordiei și al războiului civil. Immanuel Kant a trăit un secol mai târziu și a crezut că trebuie să gândim autonom, liber de dictatele autorității exterioare. Îl entuziasmaseră revoluțiile ză și americană, precum și eforturile irlandezilor de a lupta împotriva britanicilor pentru mai multă autonomie. Fiind un om cu tabieturi extrem de riguroase, Kant s-a abătut totuși de la rutina plimbării zilnice în ziua când a auzit că Bastilia a fost atacată de locuitorii Parisului, izbucnind astfel Revoluția ză.⁵ Este faimos și pentru tratatul său Spre pacea eternă, în care își exprimă convingerea că pacea este posibilă într-o Europă sfâșiată de război atât timp cât statul se bazează pe autoritatea dreptului. N-am crezut vreodată că orele de filosofie din facultate aveau să-mi fie atât de folositoare în conceperea viitorului; ideile gânditorilor europeni au devenit un leitmotiv pe tot parcursul redactării raportului NIC. Oare aveam în față un viitor optimist sau unul pesimist? Ce însemna emanciparea individuală pentru stat? Intram oare într-o nouă perioadă de haos, reiterând măcelurile din Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea? Individul se luptă dintotdeauna cu autoritatea. Însă noi ne aflăm într-un punct al istoriei în care balanța înclină mai mult în direcția individului. Mă aștept la o contrabalansare, în cele din urmă, dar numai pentru o vreme și nu complet. Acest

fenomen îmi reamintește de inventarea tiparniței de către Gutenberg, la mijlocul secolului al XV-lea, și de multiplele repercusiuni pe care le-a avut această schimbare tehnologică. Puterea autorităților politică și religioasă s-a simțit amenințată, disidența și circulația ideilor peste frontiere s-au consolidat, iar clasa de mijloc protestantă, emergentă în Europa Occidentală, s-a simțit încurajată. Consolidând disidența protestantă prin larga răspândire a Bibliei și a broșurilor protestante, revoluția tiparului a pus în mișcare disensiunile politice și sociale, ceea ce a dus la războaiele religioase care au cuprins Europa în secolul al XVIlea. Tiparul a devenit, în cele din urmă, o componentă și în Contrareforma inițiată de Biserica Catolică, contribuind la modernizarea educației preoților și la răspândirea lucrărilor bisericești tipărite, menite să ușureze munca misionarilor în imperiile din Lumea Nouă ale Spaniei și Portugaliei. O dinamică la fel de complicată acționează și în prezent în cazul emancipării individuale. La fel ca Biblia lui Gutenberg, internetul și social media de astăzi au pus în mișcare o revoluție de lungă durată. Direcția acestor schimbări nu este liniară, ci seamănă mai degrabă cu deplasarea laterală a unui crab, provocând consecințe de multe ori neintenționate. Deși profund contestat, statul-națiune nu va dispărea. Însă organismele non-statale, inclusiv individul și societatea civilă, devin tot mai puternice și contestă autoritatea și legitimitatea guvernelor. Schimbările care favorizează emanciparea individuală sunt atât de puternice, încât generează transformări profunde. Actuala revoluție tehnologică reprezintă un factor imens în înclinarea balanței în favoarea individului și le permite celor lăsați în urmă de revoluțiile anterioare să facă un salt înainte. În Africa, numărul de abonați la telefonia mobilă s-a dublat în fiecare an începând din 2002, și din ce în ce mai mulți africani au smartphoneuri, care permit conectarea la internet. În prezent, în Africa există de două ori mai multe telefoane mobile decât în Statele Unite. Răspândirea rapidă a telefoniei în Africa reprezintă un exemplu de depășire, prin tehnologia mobilă, a lipsei infrastructurii pentru telefonia fixă, stimulând comunicarea și conectivitatea. Țările mai puțin dezvoltate realizează un adevărat sprint în anumite domenii ale tehnologiei, precum serviciile bancare pe telefonul mobil, în parte pentru că instituțiile concrete, cu sedii fizice, sunt mai puțin răspândite, iar serviciile bancare pe mobil suplinesc această lipsă. Emanciparea individuală rămâne un proces complicat, iar rezultatele finale vor fi atât pozitive, cât și negative. Să sperăm că primele le vor depăși pe ultimele, însă, pe termen scurt și mediu, ascensiunea noilor clase de mijloc, întărită de

noile tehnologii, poate să fie extrem de perturbatoare, la fel ca în secolele al XVlea–al XVI-lea. Voi explica mai mult această idee pe măsură ce vom examina forțele care-i favorizează pe indivizi și efectele lor mai vaste, atât așteptate, cât și neintenționate. Cel mai evident simptom și mijloc prin care indivizii devin mai puternici este creșterea prosperității. Aceasta este evidentă în clasa de mijloc globală, din ce în ce mai mare, fenomen care constituie o veritabilă schimbare fundamentală. Nu pot sublinia suficient de mult cât de importantă este această creștere pentru înțelegerea noii ere ce va veni. În următoarele două decenii, majoritatea populației lumii nu va sărăci, iar clasele de mijloc vor fi cel mai important segment social și economic – nu doar în Occident, ci în vasta majoritate a țărilor din lume. Cum ar trebui să definim clasa de mijloc? Modalitatea obișnuită constă în invocarea consumului pe cap de locuitor. Modelul International Futures pe care l-am folosit eu pentru a estima apartenența la clasa de mijloc o definește ca având cheltuieli familiale în valoare de 10 până la 50 de dolari pe zi per capita, la ratele parității puterii de cumpărare (PPC). Într-un studiu, Goldman Sachs a folosit produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, stabilind ca medie o valoare de 6 000–30 000 de dolari pe an. În funcție de nivelul venitului sau al consumului specific, putem să ajungem la diverse estimări ale numărului de indivizi care fac parte din clasa de mijloc. O creștere de la aproximativ 1 miliard, cât este în prezent, la peste 2 miliarde este o estimare prudentă. Alții preconizează că, până în 2030, din clasa de mijloc vor face parte cel puțin 3 miliarde de oameni. Un raport UE arată că, în ultimul deceniu, peste 70 de milioane de oameni au intrat anual în clasa de mijloc. Raportul estimează că „până în 2030, peste jumătate din populația lumii“ va face parte din clasa de mijloc.⁷ Se așteaptă ca, în 2030, populația lumii să fie de 8,3 miliarde de oameni, ceea ce înseamnă că peste 4 miliarde vor aparține clasei de mijloc.⁸ Cea mai rapidă creștere se va înregistra în Asia. Clasele de mijloc europeană și americană vor scădea de la 50% din totalul la nivel global, la doar 22% în 2015, iar pentru „prima dată în ultimii 300 de ani, numărul consumatorilor din clasa de mijloc asiatică va fi egal cu cel din Europa și America de Nord“. În condițiile în care China își atinge obiectivul de a-și crește cheltuielile familiale cel puțin la fel de rapid ca PIB-ul, Banca Asiatică pentru Dezvoltare a estimat că dimensiunea clasei sale de mijloc va exploda, „75% din populația Chinei bucurându-se de standardele clasei de mijloc, iar nivelul de sărăcie de 2 dolari/zi va fi practic

eradicat“.¹ Un studiu a arătat că, în pofida faptului că avea o clasă de mijloc de doar 4% în 2010, China „ar putea face un salt rapid înainte, devenind, până în 2020, cea mai mare piață a clasei de mijloc, depășind Statele Unite“.¹¹ Însă China poate fi depășită în deceniul următor de India, date fiind creșterea mai rapidă a populației și distribuția mai uniformă a veniturilor în această țară.¹² Goldman Sachs a subliniat în studiul său că, și fără să se țină cont de China și de India, „nou intrații în clasa de mijloc tot vor fi mai numeroși decât s-au înregistrat în lume de multe decenii“.¹³ Diverse studii preconizează că rata creșterii clasei de mijloc din Africa va fi mai rapidă decât oriunde altundeva în lumea aflată în curs de dezvoltare, dar că baza de la care pornește este foarte mică. O mare parte din această clasă de mijloc globală va fi inferioară după standardele occidentale. Însă creșterea jumătății superioare a intervalului acestei noi clase de mijloc – care va corespunde în mai mare măsură standardelor clasei de mijloc occidentale – tot va fi substanțială, de la 350 de milioane, în 2010, până la 679 de milioane, în 2030.¹⁴ Următoarea generație de lideri din lumea în curs de dezvoltare va proveni, cel mai probabil, din acest segment. Sărăcia nu va dispărea, iar teama de a reveni la sărăcie îi va bântui probabil pe mulți oameni din noile clase de mijloc. Pe un funcționar kenyan îl îngrijora faptul că „în continuare, clasa de mijloc este foarte aproape de clasa inferioară; acești oameni sunt vulnerabili și sunt predispuși să revină la nivelul sărăciei“. La nivel global, aproximativ un miliard de oameni trăiesc în prezent în sărăcie extremă, câștigând sub 1,35 dolari/zi, iar un miliard de oameni sunt subnutriți.¹⁵ Numărul celor care trăiesc în condiții de sărăcie extremă este relativ stabil de o lungă perioadă de timp, însă rata lor a scăzut odată cu creșterea populației. Un număr semnificativ de oameni au trecut de la un nivel cu mult sub pragul sărăciei la un nivel relativ apropiat de el, dată fiind dezvoltarea economică generalizată. În lipsa unei recesiuni globale, numărul celor care trăiesc în sărăcie extremă are tendința să scadă, în condițiile în care veniturile continuă să crească în cele mai multe regiuni ale lumii. Acest număr ar putea să scadă cu aproximativ 50% începând din 2010 până în 2030, dar tot ar putea să rămână ridicat: aproape 300 de milioane în 2030, plus numeroși subnutriți.¹ Numărul persoanelor care trăiesc în sărăcie extremă în Asia de Est, în special în

China, a scăzut substanțial și va continua să scadă ca urmare a creșterii economice rapide. Se așteaptă ca cifrele să scadă rapid în Asia de Sud și în Orientul Mijlociu. Însă, în Africa subsahariană, persoana care trăiește în sărăcie extremă va fi mult mai săracă decât persoana săracă din Asia de Sud.¹⁷ În majoritatea scenariilor – exceptându-le pe cele mai sumbre –, până în 2030 se vor înregistra progrese importante în eliminarea sărăciei extreme. Însă, dacă recesiunea globală se prelungește, alte 300 de milioane de persoane vor trăi în continuare în sărăcie extremă și vor fi afectate de malnutriție.¹⁸ Potrivit scenariilor care preconizează o creștere economică slabă, rata sărăciei extreme nu va înregistra scăderile mari din ultimele două decenii, iar în clasa de mijloc vor intra mai puțini oameni.¹ Asta înseamnă că, indiferent de scenariu, vor exista în continuare mulți oameni săraci. Problema sărăciei nu a fost soluționată și ar putea să devină și mai dificilă, întrucât mulți dintre acești oameni sunt concentrați în țări cu puține surse interne de creștere economică – precum țările din Africa fără ieșire la mare. Constatăm, de asemenea, o mulțime de progrese în domeniul sănătății, o componentă esențială în povestea emancipării individuale. La fel ca în cazul creșterii venitului pe cap de locuitor, îmbunătățirea stării de sănătate prezintă aceeași tendință a țărilor aflate în curs de dezvoltare de a prinde din urmă țările bogate, avansate, iar speranța de viață este în creștere peste tot. Decesele provocate de boli infecțioase și transmisibile sunt în scădere în toată lumea. Secole la rând, bebelușii și copiii mici au fost vulnerabili la infecții diareice și respiratorii, iar HIV/SIDA și malaria rămân probleme semnificative în Africa subsahariană. În pofida epidemiei de HIV/SIDA, de câteva decenii se înregistrează o trecere rapidă de la preeminența bolilor transmisibile către aceea a bolilor netransmisibile. În 2010, 7,2 milioane de africani au murit de boli transmisibile, iar 3,5 milioane, de boli cronice. În țările din Africa, tendința este ca decesele provocate de cele două cauze să se suprapună în 2025, iar mai mulți africani să moară de boli cronice în viitor.² Pe teren, mai mulți experți din organizații nonguvernamentale din domeniul sănătății s-au exprimat cu mai multă prudență în privința accederii Africii în acest punct și asupra datei estimate pentru această evoluție, anul 2025. Un asistent medical mi-a mărturisit că, în pofida îngrijirilor prenatale gratuite și a extinderii programului de imunizare, a fost dificil să aducă mamele în clinici

pentru mai mult de o consultație. „Provocarea este că o mulțime de femei merg doar la o consultație, își dau seama că bebelușul este bine și nu se mai întorc la următoarele trei consultații de monitorizare. […] Există spitale, avem personal, dar ne chinuim să aducem mamele în clinică. Trebuie să le facem să înțeleagă că sănătatea este esențială pentru ele și pentru copiii lor. De asemenea, trebuie să ținem cont de suma reținută din salariu pentru ziua în care merg la clinică și să le determinăm să renunțe la ideea potrivit căreia generațiile precedente au născut acasă, ceea ce înseamnă că se vor descurca și ele fără prea multă îngrijire. […] Multe informații de acest fel circulă din gură în gură printre săteni, așa că putem să ne transmitem și noi mesajul prin rețelele sociale.“ Totuși, în pofida luptei aprige evidente și a absenței unei pandemii majore, se preconizează că decesele provocate la nivel global de toate bolile transmisibile – inclusiv SIDA, diaree infecțioasă, malarie și infecții respiratorii – vor scădea cu 30% până în 2030.²¹ Se pare că SIDA a atins, în 2004, apogeul la nivel global, cu aproximativ 2,3 milioane de decese pe an.²² S-au înregistrat progrese enorme în eradicarea malariei, însă evoluțiile din trecut au încetinit, în mai multe rânduri, din cauza stagnării donațiilor și a creșterii rezistenței la medicamente. În domeniul sănătății, este probabil să existe și în continuare un decalaj semnificativ între țările bogate și cele sărace, inclusiv până în 2030, dar acesta se va reduce, iar sănătatea globală se va îmbunătăți. Creșterea rapidă a unei clase de mijloc tot mai sănătoase și mai prospere are implicații importante. Cele mai multe dintre studiile occidentale s-au concentrat asupra noilor piețe pentru bunuri de larg consum, precum aceea a autovehiculelor, care se dezvoltă rapid, odată cu creșterea clasei de mijloc. Marile firme americane și occidentale sunt tot mai dependente de aceste piețe emergente, obținându-și din străinătate o proporție tot mai mare din profituri. Și mai important pentru țările implicate este faptul că tocmai clasa de mijloc, aflată în plină expansiune, va fi unul dintre motoarele acestei creșteri. Istoria ne arată că, în trecut, oamenii din clasa de mijloc au acumulat capital, fie fizic (fabrici, echipamente sau locuințe), fie uman (educație ori sănătate).²³ Însă exemplele din trecut arată și că diferențele sunt relevante în modul în care se consolidează clasa de mijloc. Brazilia și Coreea de Sud au avut amândouă niveluri de venit și rate de creștere similare în anii 1960, dar nivelurile ridicate ale inegalității din Brazilia, după cum apreciază mulți analiști, au întârziat dezvoltarea economică a acestei țări. În anii 1980, clasa de mijloc din Brazilia cuprindea doar 29% din populație, spre deosebire de 53% în Coreea. Acum

Brazilia a recuperat enorm, cu o clasă de mijloc de peste 50% din populație, dar PIB-ul său pe cap de locuitor rămâne substanțial mai mic decât în Coreea de Sud.²⁴ Pentru a pregăti raportul NIC, am petrecut o vreme în Brazilia, studiind situația clasei de mijloc. Mulți brazilieni sunt, de fapt, foarte mândri de creșterea clasei lor de mijloc. „Vedem că inegalitatea scade mai repede decât se estima“, mi-a declarat un sociolog brazilian. Principalul simbol al noii clase de mijloc este dublarea locurilor de muncă oficiale (angajarea în sectorul oficial al economiei). S-a înregistrat un salt important în privința persoanelor care au participat la cursuri de formare. Iar numeroși brazilieni au constatat încântați că o creștere a veniturilor nu s-a tradus într-un consum mai mare. „Creșterea braziliană a fost mai sustenabilă decât am crezut eu“, mi-a spus un economist, pentru că populația „nu doar consuma“, ci și investea în viitorul ei. Rata creșterii în educație a fost foarte mare. Potrivit unor experți cu care m-am consultat, „calitatea educației, nu doar rata creșterii“ se îmbunătățește în Brazilia, dar drumul este încă lung. „Mobilitatea socială și diminuarea inegalității trebuie să fie sărbătorite“, mi-a spus un expert brazilian pe probleme de inegalitate. Dar tot el a adăugat că este necesar să fim atenți la „comparațiile internaționale“. „Nimeni din Brazilia nu beneficiază de tipul de servicii publice disponibile pentru cele mai sărace persoane din Belgia. Este foarte dificil să compari grupuri pe baza venitului dacă nu incluzi și serviciile.“ De asemenea, clasele de mijloc includ grupuri foarte disparate. Există o diferență mare între muncitorii din sectoarele public și privat. Primii au locuri de muncă permanente, pe când în sectorul privat există mai puțină siguranță în privința locului de muncă; în plus, sectorul privat include și o economie extinsă subterană, „care, dacă ar plăti toate impozitele datorate, nu ar supraviețui“. „Clasa de mijloc din Brazilia virează în contul statului o parte importantă din venitul său, dar nu primește prea multe în schimb. Clasele mai sărace primesc mult mai multe servicii de la stat decât clasele care plătesc pentru aceste servicii. Creșterea nivelului de îndatorare este o modalitate de a-ți menține nivelul calității vieții.“ Am auzit acest lucru de la mai mulți experți la o conferință pe care am organizat-o la Instituto Fernando Henrique Cardoso, la São Paulo, cu un an înainte ca în orașele braziliene să izbucnească demonstrații de protest față de lipsa serviciilor publice – în special în educație și sănătate – și față de alocarea unor sume prea mari pentru găzduirea de către Brazilia a Cupei Mondiale la fotbal din 2014. Acest lucru scoate în evidență o trăsătură-cheie a clasei de

mijloc: nesiguranța în privința menținerii în clasa de mijloc. Acțiunile sau inacțiunile statului sunt mai supravegheate ca niciodată, odată cu ascensiunea clasei de mijloc, tocmai de aceea toți oficialii guvernamentali cu care am stat de vorbă percep statul ca aflându-se sub o presiune tot mai mare. În acest sens, corupția este o problemă importantă pentru clasa de mijloc oriunde te-ai duce și am auzit nemulțumiri interminabile. Totuși, un fost oficial brazilian mi-a spus la conferință că „săracii din Brazilia nu consideră corupția ca fiind o problemă atât de gravă, întrucât nu o percep ca afectându-i direct pe ei“. În Kenya, reprezentanți guvernamentali și experți universitari au puncte de vedere diferite despre corupție. Ei se tem de diminuarea interesului occidental față de Africa, lucru care ar putea dăuna luptei împotriva corupției. Unul dintre aceștia mi-a declarat: „Observăm diferențe între punctele de vedere occidentale și cele chineze și indiene în privința guvernării. Dacă Occidentul nu mai alocă aceleași resurse în sprijinul guvernării și al statului de drept, atunci Africa va avea probleme mari. Guvernele din toată Africa vor căuta sprijin la China și vor uita de Occident și de condițiile necesare guvernării democratice, de respectarea drepturilor omului și de măsurile anticorupție.“ Ei au observat, în mod corect, că resursele naturale ale Africii pot fi o sursă de corupție sau de conflicte extinse. Un fost oficial kenyan de rang înalt mi-a spus că „în Africa există prea multe afaceri murdare și netransparente. Chinezii contribuie în mod special la această stare de fapt. Eu nu cred că noi suntem pregătiți, în Kenya, pentru descoperirea petrolului.²⁵ Noi nu am implementat legi și reglementări necesare pentru exploatarea resurselor. Această problemă nu privește doar petrolul și gazele naturale, ci și alte minerale și resurse naturale. Un lucru atât de important a fost lăsat în seama câtorva birocrați și nu a fost supus unei dezbateri adecvate. Decizii-cheie au fost luate fără o examinare adecvată.“ Un alt expert de la conferința pe tema tendințelor globale, pe care a sponsorizato Institutul pentru Politici Publice, Cercetare și Analiză din Kenya (KIPPRA), vorbea mai degrabă despre un „conflict interstatal asupra resurselor“. În opinia sa, o țară care nu-și poate gestiona resursele în lipsa unei corupții masive este „condamnată“. El și-a exprimat totodată îngrijorarea în legătură cu faptul că lipsa unei monitorizări adecvate pune în pericol mediul. Corupția este extrem de insidioasă, în special atunci când îi cad pradă instituții precum cele judiciare,

ceea ce face și mai dificilă eradicarea sa. Din nefericire, noi știm că, din punct de vedere istoric, dezvoltarea economică rapidă alimentează adeseori corupția și crima organizată. În țările aflate în curs de dezvoltare, publicul menționează corupția, sondaj după sondaj, ca pe una dintre principalele probleme care trebuie rezolvate. Faptul că am mers în turnee în Statele Unite și în Europa Occidentală și am prezentat pe scurt raportul Tendințe globale – în special partea despre ascensiunea claselor de mijloc – a fost descurajator. Mulți au privit cu suspiciune ideea unei posibile prosperități a clasei de mijloc. Obiecțiile lor argumentau în direcția dispariției sau a diminuării clasei de mijloc. Bineînțeles, veniturile medii – inclusiv cele stagnante din multe state occidentale – sunt superioare și vor rămâne multă vreme mai mari decât veniturile clasei de mijloc din țările aflate în curs de dezvoltare, chiar și în condițiile unei creșteri mai mari în altă parte. Dar temerile claselor de mijloc occidentale sunt oarecum întemeiate. Branko Milanović, de la Banca Mondială, este autorul unei remarcabile lucrări recente despre depistarea inegalității globale. Concluzia sa este că a avut loc „cea mai profundă regrupare globală a pozițiilor economice ale populației de la Revoluția Industrială încoace“. Cei mai săraci nu au scăpat din situația cumplită în care se află, dar restul săracilor o duc mai bine acum, mulți scăpând de sărăcia absolută. Cercetarea sa arată că veniturile reale ale noilor clase de mijloc globale au crescut substanțial, cu 3% per capita în fiecare an. În schimb, clasele medii occidentale – care rămân în continuare în zona superioară – au stagnat în mare măsură, în timp ce 1% din vârf a dus-o extrem de bine, iar primele 5% s-au descurcat oarecum mai puțin bine. Concluzia sa este că globalizarea a creat polarizare în rândul cuartilei celei mai bogate din populația lumii, ceea ce i-a permis segmentului de 1% din vârf să se desprindă de ceilalți bogați și să reafirme percepția publică potrivit căreia cei mai bogați câștigă cel mai mult.² Așadar, nu suntem departe de perceperea unei stagnări și chiar a unui declin în interiorul claselor de mijloc occidentale, în pofida faptului că ele o duc în continuare mai bine decât clasele de mijloc emergente la nivel global. Aceasta este o valoare universal comună despre ceea ce înseamnă clasa de mijloc (și corespunde cel puțin definiției mele). Și acesta este motivul pentru care uniformizarea creșterii venitului în interiorul claselor de mijloc occidentale – care are multe cauze – este atât de deranjantă, mai ales atunci când ceilalți par să o ducă mai bine. Partea consumatorilor din clasa de mijloc globală din Statele Unite va scădea și va fi eclipsată de valul noilor consumatori din clasa de mijloc

a țărilor aflate în curs de dezvoltare. Creșterea economică mai lentă din multe țări occidentale va ancora și mai mult percepția asupra unei clase de mijloc occidentale aflate în dificultate, care se confruntă cu o concurență și mai mare pe o piață globală a locurilor de muncă tot mai extinsă, inclusiv cu o concurență pentru locuri de muncă necesitând competențe superioare. De exemplu, potrivit unor estimări, consumul clasei de mijloc în America de Nord și din Europa va crește cu doar 0,6% pe an în următoarele două decenii. În schimb, cheltuielile consumatorilor din clasa de mijloc asiatică pot crește cu 9% pe an până în 2030, potrivit Băncii Asiatice pentru Dezvoltare.²⁷ Sectorul educației va fi un câmp de luptă socială și politică tot mai mare. Educația va fi atât motorul, cât și beneficiarul claselor de mijloc aflate în expansiune. Ea poate să fie totodată o cale prin care clasele de mijloc occidentale să-și recapete avântul. Statutul economic al indivizilor și al țărilor va depinde probabil și mai mult de nivelul lor de educație. Vestea bună este că, începând din 1960, a avut loc o expansiune globală masivă a ratelor de înscriere la toate nivelurile educației formale. Din 1960 până în 2000, ratele brute ale școlarizării au crescut cu 50% până la 70%, la diverse niveluri de educație. Experți care studiază evoluția educației în țările aflate în curs de dezvoltare afirmă că aceasta se desfășoară „mult mai rapid“ decât s-a petrecut în țările industrializate în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX.²⁸ Evident, există variații regionale: finalizarea tranziției către educația primară universală pentru fete și băieți rămâne o problemă în Africa subsahariană și întrun număr mic de alte țări, între care Pakistan, Afghanistan, Irak și Yemen. În astfel de țări, lipsa școlarizării la niveluri inferioare este foarte alarmantă. În afara acestui grup, lupta esențială vizează creșterea ratei școlarizării la nivelul secundar. Țări din lumea arabă și țări mai sărace din Asia de Est și regiunea Pacificului înregistrează cea mai puternică ascensiune, dar țări din America Latină și Caraibe se află în urma economiilor avansate în privința ratelor de școlarizare la nivel secundar. În ansamblu, există o convergență puternică între țările avansate și cele aflate în curs de dezvoltare. „În 1960, distanța relativă dintre regiunea cu cea mai mare medie a anilor de studiu și regiunea cu cea mai mică medie era un raport de peste 7 la 1, în cazul Americii de Nord și al Europei în comparație cu țările arabe. În 2000, cea mai mare distanță era un raport de 4 la 1 în cazul Americii de Nord și al Europei de Vest în comparație cu Africa subsahariană.“² Orientul Mijlociu și Africa de Nord au rămas mult în urma celorlalte, însă chiar și aici numărul

mediu de ani de studiu finalizați va crește probabil în următoarele două decenii de la aproximativ 7,1 la peste 8,7. În plus, în cazul femeilor din această regiune, nivelul ar putea crește de la 5 la 7 ani.³ În cea mai mare parte a lumii, femeile recuperează în mod constant distanța față de bărbați în privința anilor de educație formală și i-au întrecut în privința ratelor de școlarizare și de absolvire în țările cu venituri mediu-superioare și superioare. Până în 2005, cele mai multe regiuni au atins paritatea între sexe, cu excepția țărilor arabe, a Asiei de Sud și de Vest și a Africii subsahariene. Însă, chiar și în aceste țări codașe, s-au înregistrat progrese semnificative în comparație cu situația din 1960. În privința învățământului secundar, progresele se dovedesc spectaculoase, inclusiv în țări cu o paritate între sexe dezamăgitoare în ceea ce privește școlarizarea la nivel primar. Cele mai semnificative progrese s-au înregistrat în țările arabe. La nivel liceal, ratele de școlarizare sunt considerabil mai mari în rândul bărbaților în Asia de Sud și de Vest și în Africa subsahariană, însă rata femeilor a depășit-o pe cea a bărbaților în America Latină, America de Nord și Europa Occidentală.³¹ Evident, calitatea educației nu este un lucru ce poate fi măsurat cu ușurință. Ea a constituit subiectul multor discuții pe care le-am purtat în timp ce evaluam viitorul împreună cu grupuri din întreaga lume. În 2007, într-o discuție purtată în Africa de Sud, s-a manifestat o îngrijorare generală că standardele se află în scădere. „Africa de Sud are cel mai înalt nivel de acces la educație dintre țările aflate în curs de dezvoltare. Și ce dacă? Trebuie să insistăm asupra excelenței“, mi-a spus un profesor sud-african. Aceasta este o temă universală în întreaga lume aflată în curs de dezvoltare, și anume că sistemele de învățământ din astfel de țări nu se ridică la înălțimea celor din lumea bogată. Dar ultimele clasamente arată că universitățile asiatice se afirmă treptat înaintea celor occidentale.³² Numărul de lucrări științifice din China, Brazilia, India și Coreea de Sud a crescut de 20 de ori în ultimii 30 de ani, din 1981 până în 2012. În economiile mai mici, cu venituri inferioare, acest număr a crescut mai rapid decât în sistemele mai mari.³³ Această problemă este importantă și în Statele Unite și în Europa. McKinsey Global Institute, ramura de cercetare a cunoscutei firme internaționale de consultanță, consideră că decalajul dintre competențele predate în sistemul de învățământ z și noile locuri de muncă din economia bazată pe cunoaștere se află în spatele șomajului structural din rândul tinerilor, care afectează Franța de multe decenii – și va continua să o afecteze în lipsa unor reforme majore în

învățământ.³⁴ McKinsey a studiat și sistemul american și a descoperit că acesta este foarte deficitar în privința menținerii standardelor și a formării muncitorilor pentru oportunități viitoare de angajare: „Statele Unite, care aveau cândva cea mai bine instruită forță de muncă din lume, și-au pierdut avantajul competitiv în acest domeniu“.³⁵ Proporția americanilor care au diplome de bacalaureat și de studii superioare rămâne de 41%, fără să se fi schimbat în mod substanțial de mai multe decenii, depășind cu foarte puțin media Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și rămânând cu mult în urma primelor clasate, Coreea de Sud (63%), Canada (56%) și Japonia (56%).³ Educația este prețuită mai mult decât „identitatea“ de către unii membri ai noii clase de mijloc – este biletul lor către un viitor mai prosper și mai sigur. Îmi amintesc de un proiect la care am participat, la Stimson Center, un think tank de la Washington, intitulat Voci Regionale. Membri ai Stimson Center s-au dus și au ascultat cum își văd viitorul oameni din Orientul Mijlociu și din Asia de Sud și Sud-Est. Acest efort a fost neobișnuit prin faptul că nu am vorbit despre idei abstracte sau politici la nivel înalt, ci am folosit focus grupuri pentru a discuta despre preocupări mai presante și mai concrete ale grupurilor care trăiesc în aceste regiuni. Unul dintre cele mai interesante studii a fost acela cu privire la musulmanii indieni, care a sfârșit prin a se concentra mult asupra educației. „În fiecare focus grup și în aproape toate conversațiile, problema evident recurentă era aceea a nevoii unei educații de calitate și a nevoii ca musulmanii s-o adopte ca pe o strategie pentru progres. În aproape toate cazurile, educația era identificată drept cea mai importantă preocupare a musulmanilor din India de azi.“ Surprinzător a fost faptul că accentul pus pe educație se află în contradicție cu „percepția nonmusulmană (generală) a unei comunități preocupate excesiv de probleme de identitate religioasă“. Educația de calitate era percepută ca „esențială pentru construirea unui leadership musulman eficient și pentru accederea la o viziune intelectuală și la conceperea clară a țelurilor“. „Educația modernă este esențială pentru dezvoltarea unei clase de mijloc musulmane, iar o clasă de mijloc este esențială pentru dezvoltarea unui leadership musulman eficient“, a rezumat foarte bine un influent jurnalist musulman. Un învățământ profesional mai bun este considerat esențial în vederea progresului musulmanilor săraci și din clasa muncitoare, însă comunitatea musulmană dorește totodată o educație secundară de o calitate mai bună în limba engleză și o educație sistematică în domeniul tehnologiei informației și al altor tehnologii, văzând în aceasta cheia pentru accesul în clasa de mijloc.³⁷ Țările care promovează atât de mult educația intră în competiție pentru a-și

construi instituțiile de învățământ, ceea ce înseamnă să atragă mai mulți studenți străini, atât ca semn de prestigiu, cât și cu scopul de a ajuta la finanțarea noilor programe de studii superioare, pe care vor să le înființeze. Potrivit UNESCO, peste 2,5 milioane de studenți învață în afara țărilor lor de origine, număr care se preconizează că va crește la peste 7 milioane până în 2020. Principalele centre au fost, în mod tradițional, state din grupul G7 sau state avansate: Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Franța și Australia. Studenții chinezi au fost atrași în special de universități americane, reprezentând peste 18% din numărul total al studenților străini din Statele Unite. Cu toate acestea, studii întocmite de UNESCO, OCDE și de alte instituții au constatat o diminuare a ponderii Statelor Unite comparativ cu Asia și Orientul Mijlociu, precum și faptul că universități europene mai mici atrag tot mai mulți studenți străini.³⁸ Concurența dintre state în domeniul educației nu este singura consecință a concentrării asupra obținerii unei educații mai bune. Chiar concurența în interiorul instituțiilor de învățământ s-a intensificat. Acum câțiva ani, când am participat, la Stockholm, la o conferință unde au participat mari gânditori din întreaga lume pentru a examina proiectul Tendințe globale 2025, un profesor de la Universitatea din Beijing m-a tras deoparte ca sămi vorbească între patru ochi despre concurența acerbă și corupția care există până și în cele mai bune universități din China. Concurența era atât de intensă, încât profesorii erau mituiți și amenințați de părinți dacă nu le dădeau note bune copiilor lor. Membrii de partid erau cei mai aprigi. De cele mai multe ori era vorba despre oferte de mită, dar el fusese amenințat și fizic. Ceva mai recent, The Washington Post a dovedit afirmațiile profesorului publicând un articol în care se discuta în detaliu despre mita necesară pentru a fi is la cele mai bune școli din Beijing. Articolul relata amănunțit despre modul în care părinții chinezi „îi acoperă pe profesori și pe ii de școli cu favoruri, cadouri și bani“. Un părinte chiar a cumpărat un nou ascensor pentru una dintre cele mai bune școli, și asta numai ca să-i fie is copilul.³ Concurența crâncenă are consecințe psihologice și sociale de durată. Uneori, ascensiunea și prosperitatea tot mai mare nu produc mai multă siguranță, ci manifestă în realitate o tendință inversă, de a crea mai multă insecuritate. Poveștile personale ilustrează probabil cel mai bine tensiunile interne pe care le creează o explozie bruscă de noi oportunități. Multe dintre ele ar putea inspira romane întregi. Pe mine m-a impresionat în mod deosebit o poveste de viață din

China, deosebit de relevantă pentru argumentul de față. Este povestea unei tinere chinezoaice foarte talentate, sfâșiată între visul ei și recunoștința pe care le-o datora părinților. Familia a trimis-o la Shanghai, un oraș colosal, de 23 de milioane de locuitori, pe coasta de est a Chinei, sperând că fiica lor va avea parte de educație. Când am întâlnit-o eu, frecventa un colegiu prestigios și era foarte conștientă de faptul că ai ei se așteptau ca ea să devină o tânără de succes. Ea și-a luat treaba în serios, fiind complet preocupată de cursuri în timpul săptămânii și petrecându-și doar ocazional timpul cu prietenii. Se presupunea că avea să fie motorul familiei, nu remorca ei. În China și în întreaga lume în curs de dezvoltare, scopul este constituirea unei clase de mijloc vaste și prospere, iar ea era o mică piesă din acest plan. Viziunea ei cu privire la această nouă viață era să-și termine studiile cu bine și să se întoarcă în satul natal pentru a preda. Numai că părinții ei aveau alte planuri. Erau o familie de mici comercianți care economisiseră toată viața lor ca s-o trimită la școală. Odată plecată, sarcina ei era să rămână în oraș și să trimită bani acasă pentru a-i susține pe cei rămași în sat. Le era datoare. Era singurul lor copil și unica lor speranță. Așa că, după ce se instala în noua viață din Shanghai, sarcina ei era să înceapă să-și caute un soț cu perspective profesionale bune. Până la urmă, a făcut ceea ce se aștepta de la ea și a început să-și caute un soț la Shanghai, deși această datorie era o tortură psihologică pentru ea. Povestea acestei chinezoaice ne spune, în primul rând, că schimbarea are loc arareori lin. Chiar și în condiții de prosperitate crescândă, schimbările culturale pot fi chinuitoare. De asemenea, contează și perspectiva politică favorizată de pătrunderea în clasa de mijloc. Samuel Huntington, regretatul sociolog de la Harvard, precum și alți teoreticieni din mediul academic au vorbit despre „clasa de mijloc [ce] tinde să se nască revoluționară și să devină conservatoare până la vârsta matură“.⁴ Clasa de mijloc este apărătoarea ordinii sociale și politice, dar numai dacă aceasta îi servește interesele. În ziua de azi, asta înseamnă că statul trebuie să furnizeze servicii publice de calitate. O discuție cu sociologi brazilieni a pus în evidență intensificarea resentimentelor cu mult înainte de demonstrațiile din 2013, deoarece clasa de mijloc nu și-a văzut impozitele transformate în servicii mai bune, mai ales în sectoarele sănătății și al educației. Evident că există un compromis între stabilitatea sau securitatea fizică și

îndeplinirea așteptărilor cuiva. Raportat la creșterea numărului de membri ai clasei de mijloc, revoluția n-a fost atât de mare pe cât era de așteptat. Chiar și în zonele unde s-au manifestat mișcări revoluționare, precum Orientul Mijlociu arab, observăm că ordinea politică și securitatea au întrecut aspirațiile democratice – în Egipt, de exemplu. În rapoartele din seria Tendințe globale am evidențiat această problemă în legătură cu țările cu deficit democratic. Se spune că există un deficit democratic atunci când nivelul dezvoltării economice a unei țări este mai avansat decât nivelul guvernării sale. În teorie, țările cu deficit democratic sunt niște butoaie cu pulbere care pot oricând să explodeze de la cea mai mică scânteie. Extrapolările pe care le-am făcut – pe baza modelului International Futures – au pus în evidență faptul că multe dintre țările bogate în resurse și relativ prospere se află sau se vor afla în deficit democratic în următoarele decenii, dacă vor continua să se dezvolte. Multe dintre ele se găsesc în Golf, în Orientul Mijlociu și Asia Centrală (Qatar, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Arabia Saudită, Oman, Kuwait, Iran, Kazahstan, Azerbaidjan) sau sunt țări asiatice, precum China și Vietnam. Acest grup de țări este foarte diferit de listele cu „suspecții obișnuiți“, pe care se află state situate la un pas de fragilitate sau colaps. Printre indiciile standard ale vulnerabilității unui stat nu se află, de obicei, vreo măsură de reprimare, ci conflicte interne sau lipsa viabilității economice. Aceste țări cu niveluri ridicate de deficit democratic, precum China și țările din Golf, prezintă riscuri mari în cazul în care ar fi afectate de crize politice grave, și aceasta din cauza importanței pe care o au în sistemul internațional. Atunci de ce n-au explodat deja unele dintre ele? Iată întrebarea pe care ne-o punem mulți dintre noi, cei care ne gândim la viitor. Însă și mai important este să depistăm lucrurile de care sunt îngrijorate multe regimuri autoritariste. Poate că tipul de clasă de mijloc generată. Datorită nivelului ridicat al veniturilor din energie, mai multe țări din Golf și din Orientul Mijlociu sunt în măsură să asigure un nivel de bunăstare economică satisfăcător pentru a stăvili presiunile în vederea unei schimbări politice. Totuși, chiar și în acest caz, presiunile cresc în scopul obținerii unor oportunități mai echitabile și mai largi pentru clasele de mijloc. Oficiali de rang înalt din Emiratele Arabe Unite ne-au vorbit despre îngrijorarea lor cu privire la satisfacerea așteptărilor tot mai mari în sfera drepturilor democratice, în pofida nivelului ridicat de trai. Ei se tem că activitatea ONG-urilor occidentale interesate de promovarea drepturilor democratice și a drepturilor omului ar putea ca, pe fundalul acestui sentiment de nemulțumire față de lipsa drepturilor, să sporească nivelul nemulțumirii politice.

De asemenea, ei văd extremismul religios ca pe un simptom al nemulțumirii tot mai mari și orice efort din afară de consolidare a democrației și a grupurilor pentru apărarea drepturilor omului ca ajutându-i, de fapt, pe adepții extremismului religios. În Rusia, manifestațiile în favoarea democrației, din 2011 și 2012, au scos la iveală o clasă de mijloc emergentă, care cere alegeri corecte și reformarea sistemului politic. Însă clasa de mijloc din Rusia este destul de mică și de fracturată. Abia 20% din populație fac parte din clasa de mijloc, majoritatea copleșitoare a populației trăind în sărăcie sau la limita ei, pe când 10% o duc foarte bine și se situează cu mult deasupra clasei de mijloc. Mulți dintre oamenii care trăiesc în sărăcie sau la limita ei se bazează pe ajutoarele sociale modeste care le sunt furnizate de stat. Costurile cu protecția socială cresc, dar sunt mereu acoperite din veniturile extinse pe care resursele energetice le aduc statului. Mulți oameni din clasa de mijloc sunt funcționari ai statului, ofițeri din serviciile de securitate, manageri din sectorul public și angajați ai companiilor de stat; toți aceștia depind de stat și prețuiesc stabilitatea.⁴¹ Nu vor mușca mâna care-i hrănește. Structura pe vârste ar putea avea o legătură cu disponibilitatea clasei de mijloc de a se aventura către democrație sau de a fi preocupată, mai degrabă, de securitatea fizică. În 2008, cu doi ani înainte de „primăvara arabă“, am remarcat potențialul unor regimuri ca al lui Hosni Mubarak, în Egipt, și al lui Zine El Abidine Ben Ali, în Tunisia, de a fi supuse unor presiuni tot mai mari în vederea schimbării. Scăderea ratei natalității și reducerea proporțională a populației foarte tinere au oferit o deschidere către democratizare. Sociologii au constatat că, atunci când clasa de mijloc crește în foste state autoritariste, ca în Coreea de Sud și Taiwan, în anii 1960 și 1970, iar tot mai mulți tineri sunt integrați în forța de muncă, sporesc și presiunile în scopul liberalizării politice. Un grup important de țări din Africa de Nord – inclusiv Libia, Egipt și Tunisia – se apropie de acest punct, începând din 2000 până în 2020.⁴² Cu toate acestea, orice tranziție va fi mult mai dificilă în Orientul Mijlociu. Coreea de Sud și Taiwan aveau perspective economice mai bune, care au contribuit la facilitarea tranziției către democrație. Egiptul este încă și mai tânăr decât statele care și-au consolidat revoluțiile democratice și au devenit stabile. O mare parte din populația tânără, chiar și cea mai educată subgrupă a ei, se zbate să găsească un loc de muncă. Economiile est-asiatice au prosperat mulțumită eforturilor susținute ale guvernelor de a îmbunătăți rapid calitatea forței de muncă prin educație și prin dezvoltarea domeniilor care contribuie la export. În Orientul Mijlociu, este

necesar ca sistemele de învățământ să producă o forță de muncă mai calificată tehnic și să-i încurajeze pe cetățenii obișnuiți cu locurile de muncă din sectorul public să accepte exigențele și volatilitatea sectorului privat. Poate că a fost inevitabil ca o economie fragilă, împreună cu un conflict tot mai puternic între forțele laice și cele religioase, să împingă clasa de mijloc egipteană să aleagă ordinea în defavoarea democrației. La fel ca în cazul revoluțiilor democratice de la 1848, care au eșuat în Europa, presiunile democratice din prezent vor erupe și ele, fără urmă de îndoială. Întrebarea este când se va întâmpla acest lucru. China este marele studiu de caz. Dacă s-ar democratiza, probabil că ar pune capăt dezbaterii dacă democrația este o valoare universală sau una pur occidentală. Va declanșa, de asemenea, un nou val de democrație, la fel cum s-a întâmplat după sfârșitul Uniunii Sovietice. Cele mai multe scenarii cu privire la creșterea economică preconizează că, în următorii cinci ani, China va depăși pragul de 15 000 de dolari pe cap de locuitor⁴³. Nivelul de venit de 15 000 de dolari pe cap de locuitor este adeseori un factor declanșator al democratizării, în special atunci când se asociază cu niveluri ridicate ale educației și cu o structură de vârstă matură. Creșterea venitului pe cap de locuitor se traduce într-o clasă de mijloc mai mare. Clasa de mijloc chineză reprezintă acum aproximativ 10% din populația Chinei și ar putea să ajungă la 40% până în 2020. Cu toate acestea, ca și în cazul celorlalte clase mijloc, numeroși chinezi care fac parte din ea sunt antreprenori întreprinzători, care au început să aibă succes luându-și soarta în propriile mâini. Dar, în vastul sector de stat din China, există și numeroși manageri și profesioniști care fac parte din clasa de mijloc și care datorează statului ascensiunea lor.⁴⁴ Există, cu siguranță, semne tot mai mari de nemulțumire. În recenta sa carte China’s Emerging Middle Class (Clasa de mijloc emergentă din China), politologul chinez Cheng Li găsește „în lucrările cercetătorilor chinezi un munte de dovezi“ ale unei nemulțumiri crescânde. În comparație cu cohortele celor mai săraci și celor mai bogați, membrii clasei de mijloc, a remarcat Li, sunt mai sceptici față de performanța guvernului.⁴⁵ Sociologul Zhang Yi a constatat că noua clasă de mijloc este deosebit de sensibilă față de sentimentul reducerii sale la tăcere și față de eforturile de a fi privată de informații.⁴ Yuan Yue, un influent expert în sondaje de opinie publică, a observat în 2008 că locuitorii din mediul urban erau „cu mult mai nemulțumiți de performanța guvernului central decât locuitorii din orașele mici sau din zonele rurale“. Acest lucru a fost deosebit de surprinzător, deoarece, în trecut, oamenii se grăbeau în general să critice autoritățile locale și să elogieze guvernul central.⁴⁷

Democrația este visul multor chinezi, inclusiv – în mod destul de bizar – al Partidului Comunist. Școala de Partid a organizat conferințe pe tema democrației. Întrebarea nu este dacă, ci când. Problema este că nimeni nu are habar cum să întreprindă o reformă politică fără perturbări sau derapaje majore, pe care toată lumea vrea să le evite. În întâlnirile noastre din China, în cadrul cărora am discutat despre raportul preliminar, chinezii au lăudat accentul pus pe emanciparea individuală, fiind de acord că indivizii „vor fi mai importanți în determinarea viitorului“. În același timp, ei percepeau clasa de mijloc în ascensiune ca pe un „factor perturbator“ atât în statele bogate, cât și în cele aflate în curs de dezvoltare. În statele bogate, concurența globalizării a amplificat nemulțumirea claselor de mijloc, pe când în China și în alte țări aflate în curs de dezvoltare emanciparea individuală și clasele de mijloc în ascensiune au „creat noi probleme“, de creștere a cererii și a așteptărilor de la guvern. Tehnologia informației s-a dovedit o mare forță de democratizare. Comunicarea în rețea facilitată de IT și-a demonstrat capacitatea de perturbare în timpul „primăverii arabe“, de pildă, când social media au fost utilizate pentru organizarea de proteste și de demonstrații înainte ca forțele de securitate să poată interveni. Tehnologia informației le oferă activiștilor un instrument cu care să atragă rapid atenția asupra cauzei lor ce vizează schimbări politice și sociale. Indivizii pot să organizeze mișcări în sprijinul unor convingeri împărtășite în lumea virtuală și să elaboreze planuri prin care să treacă la acțiune. Sporirea exponențială a datelor, combinată cu creșterea rapidă a capacității de a le analiza și de a le corela, le va oferi indivizilor și rețelelor din întreaga lume un avantaj fără precedent. În trecut, numai marile companii își puteau permite să stocheze și să selecteze munți de date pentru a-și alimenta operațiunile. Această capacitate le va fi disponibilă tuturor, prin accesarea datelor importante stocate în cloud. Utilizarea IT-ului se va accelera, date fiind tendințele aflate deja în curs: o scădere cu 95% a costurilor cu memoria computerelor, o reducere a costurilor de stocare a datelor brute la o sutime din prețul actual și o creștere a eficienței rețelelor cu un factor de peste 200, în următorul deceniu și jumătate. Trecerea la arhitectura cloud va pune la dispoziția a 80% din populația lumii o capacitate de calcul sporită și analize semnificative. Dispozitivele mobile vor deveni platforme receptoare tot mai bogate, ușurând urmărirea și analizarea în detaliu, la un nivel foarte avansat. Aproape toate datele vor fi arhivate pe termen nelimitat mulțumită stocării digitale ieftine. În fine, informația – indexată, categorisită și etichetată riguros la colectare – se va prezenta singură în mod „inteligent“, ceea ce-i va permite să fie analizată cu ușurință la o dată ulterioară.

Însă aceste evoluții tehnologice pot înclina balanța către o creștere a puterii guvernamentale. Noi soluții de stocare și de procesare a datelor ar putea să-i ajute pe decidenți să rezolve probleme economice și de guvernare dificile, permițându-ne o interacțiune mai intuitivă și mai apropiată cu calculatorul, sporind accesibilitatea și utilitatea cunoștințelor și îmbunătățind considerabil precizia modelelor predictive. Într-o vizită la Google, ni s-a făcut o demonstrație a capacității pe care o au cei de acolo de a construi un instrument de măsurare a indicelui prețurilor de consum care indică rata inflației în timp real și variațiile ratei în anumite regiuni. O dată la 30 de zile, Biroul pentru Statistica Muncii din cadrul Departamentului American al Muncii, trimite cumpărători într-un anumit număr de orașe să colecteze un „coș de cumpărături“ cu bunuri reprezentative – cum ar fi diverse produse alimentare –, pe care gospodăriile americane le cumpără în fiecare lună. Pe baza acestor date, se determină evoluția indicelui prețurilor de consum.⁴⁸ Întrucât piața internetului a crescut atât de mult, Google poate urmări evoluția prețurilor în timp real și poate să o restrângă la anumite locuri. Acest nou tip de date va ajuta guvernul să devină mai eficient și mai concentrat asupra scopurilor sale. Aplicațiile actuale pentru baze de date sunt deja importante în comerț și în eforturi științifice de amploare, pe lângă însemnătatea pe care o au pentru guvern. Marile magazine de vânzare cu amănuntul folosesc big data⁴ pentru a corela informații despre obiceiurile clienților lor de a cheltui în magazin, istoricul creditelor, istoricul navigării pe web, postările pe rețelele de socializare, informațiile demografice și așa mai departe. Dintr-o astfel de agregare, bazele de date le permit retailerilor să extragă informații prețioase despre preferințele clienților lor, ajutându-i să-și orienteze publicitatea foarte precis. Colectarea atât de multor date – sau „firimituri digitale“, cum le-a numit profesorul Sandy Pentland de la Institutul Tehnologic din Massachusetts – înseamnă că ne aflăm, pentru prima dată, în situația de a prezice comportamentul. Cercetările lui Pentland arată că, pe baza tuturor datelor furnizate de social media, precum Facebook, și de telefoane mobile dotate cu sisteme globale de poziționare (GPS), „eu și studenții mei putem să-ți spunem dacă riști să faci diabet, examinând restaurantele în care mănânci și oamenii cu care ieși. […] Putem să folosim aceleași date ca să prezicem ce fel de haine ești înclinat să cumperi sau înclinația de a-ți plăti datoriile.“⁵ Asta nu înseamnă că o astfel de analiză este neapărat un lucru rău. Pentland a explicat că analiza marilor volume de date poate fi utilizată în scopuri nobile, la

îmbunătățirea societății și la sporirea nivelului de inteligență a guvernelor. În mai 2013, 90 de organizații de cercetare din întreaga lume au raportat sute de rezultate din analiza datelor mobile (așa cum au fost în prin GPS de pe telefoane mobile) și tipare de apelare telefonică ale fiecărui cetățean de pe întreg teritoriul Coastei de Fildeș. Ei au întocmit o hartă a sărăciei pe baza tiparelor de utilizare a telefonului mobil. „Cu cât venitul de care dispun oamenii este mai mic, cu atât tiparul deplasărilor și al apelurilor telefonice se diversifică.“ Datele au fost utilizate pentru îmbunătățirea sistemului de transport. În fine, datele au fost analizate și din perspectiva răspândirii bolilor. Grupurile de cercetare „au arătat că mici schimbări în sistemul public de sănătate ar putea stopa răspândirea gripei cu 20% și ar reduce semnificativ răspândirea virusului HIV și a malariei“.⁵¹ Noile arhitecturi IT aflate în expansiune și utilizarea lor – de către indivizi și rețele sau state – nu sunt deterministe. Așa cum am văzut în cazul presei tipărite, tehnologia poate fi folosită în ambele sensuri. Noile tehnologii IT pot să fie folosite de individ pentru a-și lărgi capacitățile, dar și pentru a contracara această mișcare. Tehnologiile de conectare le vor oferi guvernelor – atât autoritariste, cât și democratice – o capacitate fără precedent de a-și monitoriza cetățenii. Pot oare dictatorii să încline balanța în favoarea lor? Cel mai probabil că nu pe termen lung, însă dictatorii devin tot mai isteți, iar IT-ul este un instrument puternic în mâna lor dacă este folosit cu abilitate. China menține cel mai vast și mai sofisticat sistem de cenzură pe internet din lume, angajând zeci de mii de persoane pentru a monitoriza și a cenzura materiale pe care regimul le consideră o amenințare.⁵² În același timp, un studiu efectuat de RAND⁵³, în care s-a examinat utilizarea internetului de către disidenți, a constatat că guvernul consideră că „viitorul creșterii economice în China depinde de integrarea țării în infrastructura mondială a informației“.⁵⁴ Asta înseamnă că nu poate reprima prea puternic utilizarea internetului, de teamă să nu știrbească creșterea economică sau inovația. O parte din această schizofrenie s-a manifestat în bătălia dintre China și Google cu privire la eforturile celor de la Google de a pune la dispoziția utilizatorilor săi un motor de căutare liber, fără interferența guvernului. Observatori riguroși ai strategiilor de cenzură din China cred că guvernul acordă atenție felului în care vor reacționa elitele din afaceri. Unul dintre acești observatori „crede că strategia

actuală a Beijingului este să blocheze noile servicii Google imediat ce devin disponibile, cu mult înainte să fie adoptate în mod semnificativ de chinezi. […] De exemplu, singurul motiv pentru care Gmail rămâne neblocat în China (deși este perturbat uneori) se datorează faptului că prea mulți membri ai elitelor din afaceri și din guvern au devenit dependenți de el pentru a comunica cu prietenii, cu familia și cu colegi din întreaga lume.“⁵⁵ Studiul RAND conchide, în legătură cu eforturile guvernului, că Beijingul a înregistrat un „succes relativ“ în „controlarea folosirii internetului de către disidenți“, dar că acesta nu este garantat în viitor, întrucât „amploarea modernizării tehnologiei informației în China sugerează că timpul se află, până la urmă, de partea opozanților regimului“.⁵ Deși devine tot mai sofisticat, regimul se opune, totuși, utilizării internetului în toate sectoarele societății și importanței din ce în ce mai mari a circulației informațiilor. Disidenții sunt sprijiniți din străinătate de comunitatea internațională tot mai extinsă a ONGurilor, hotărâtă să promoveze drepturile omului și drepturile civile în China și oriunde altundeva; și astfel de instituții au devenit, la rândul lor, tot mai abile în folosirea internetului. Cu 300–400 de milioane de chinezi deja utilizatori de internet, folosind versiunile chinezești ale unor rețele de socializare, ca Weibo și WeChat, „va fi dificil să se suprime discursul legitim“, potrivit directorului general al Google, Eric Schmidt.⁵⁷ În plus, noi instrumente software – printre care unul numit Tor – îi pot ajuta pe disidenți să se protejeze de supraveghere. Potrivit lui Schmidt, „internetul devine mai ușor de folosit, iar același lucru este valabil și pentru tehnologiile de eludare a măsurilor de blocare – ceea ce înseamnă că activiștii se vor confrunta cu mai puține provocări, intrând online în siguranță“.⁵⁸ Alți factori – ca frustrarea clasei de mijloc, aflată în plină expansiune, față de corupție, poluare, inegalități, sau diminuarea oportunităților economice – sunt la fel de importanți în reflecția asupra puterii opoziției și a punctelor slabe ale regimului. Așa cum a arătat „primăvara arabă“, internetul și social media sunt instrumente extraordinare de organizare, pe care nici un guvern autoritarist nu le poate controla în totalitate sau închide. Sunt necesare, totodată, forme de organizare mai tradiționale și instituții puternice, așa cum a arătat succesul mișcării Frăția Musulmană sau al armatei, în pofida consolidării prin social media a forțelor democratice. Ar trebui să cercetăm cu o deosebită atenție dacă internetul poate să consolideze naționalismul și neîncrederea rasială, religioasă sau etnică. Studiul RAND cu

privire la utilizarea politică a internetului în China a remarcat că persoanele în vârstă de până la 30 de ani – cel mai mare grup, pe vârste, de utilizatori ai internetului – reprezintă totodată cohorta care „devine extrem de naționalistă în concepții. […] Doar puțin peste 20% dintre informațiile vizualizate de utilizatorii chinezi ai internetului sunt în alte limbi decât chineza.“⁵ Aceste tendințe către o intensificare a naționalismului și către o asimilare mai profundă a religiei sau a identității religioase m-au frapat ca fiind cele mai probabile implicații ideologice, pe termen scurt și mediu, ale emancipării individuale. Globalizarea economică a propagat idealurile occidentale ale gândirii științifice, ale individualismului, ale guvernării laice și ale întâietății legii în societăți aflate în căutarea progreselor materiale ale Occidentului. Însă mulți dintre cetățenii acestor state emergente sunt reticenți față de ideea de a-și sacrifica identitatea culturală și tradițiile politice. Este foarte probabil ca religia să se afle în centrul dezbaterilor ideologice din interiorul acestor societăți și dintre diferite societăți. Islamul, în special, s-a consolidat datorită sporirii globale a democratizării și libertăților politice, care le-au permis vocilor religioase să se facă auzite, dar și datorită evoluției tehnologiilor comunicării și eșecului guvernelor de a furniza serviciile pe care le oferă grupările religioase. Un sondaj Pew din 2013 subliniază suprapunerea dintre o încredere puternică în democrație și dorința publicului musulman ca religia să joace un rol principal în politică. Sondajul Pew a constatat că un număr mare de musulmani din Asia de Sud-Est, Asia de Sud, Orientul Mijlociu și Africa de Nord afirmă că liderii religioși ar trebui să influențeze chestiunile politice. Capacitatea organizațiilor religioase de a defini norme de guvernare în termeni religioși și de a mobiliza adepți pentru decizii vizând justiția economică și socială relevă importanța ideilor și a credințelor religioase în politică. Canalizarea disidenței politice în discursul islamic și eforturile guvernamentale de a manipula curentul islamic vor consolida influența religiei, în special în politica Orientului Mijlociu. Activiștii religioși se pot inspira din texte sacre și dintr-o lungă tradiție istorică pentru a încadra nemulțumirile populare în retorica justiției sociale și a egalitarismului. În această nouă eră, ideile, actorii și instituțiile religioase vor deveni tot mai influente în rândul publicului și chiar al elitelor. Naționalismul reprezintă o altă forță care crește, în special în regiuni ca Eurasia

sau Asia de Est, unde există conflicte teritoriale nesoluționate și unde soarta țărilor se poate schimba rapid. Un sondaj Pew din 2012 arată că „aproape jumătate dintre ruși sunt de acord cu faptul că țara lor ar trebui să fie numai a rușilor, doar 4 din 10 dezaprobând acest lucru“. Opinia publică etala un grad asemănător de șovinism etnic în 2009, când 54% din populație afirma că „Rusia trebuie să fie a rușilor“. În schimb, în 1991, când Uniunea Sovietică își trăia ultimele clipe, 69% dintre ruși nu erau de acord cu ideea că „Rusia trebuie să fie exclusiv a rușilor“, spre deosebire de numai 26% de susținători ai acestei idei. ¹ Cercetări anterioare efectuate de Pew au arătat că peste tot există credințe puternice în superioritatea morală și culturală. În Statele Unite, Europa de Est și în cea mai mare parte a Africii, a Asiei și a Americii Latine, majoritățile consideră cultura proprie superioară celorlalte, potrivit sondajului Pew din 2013. Acest sentiment este deosebit de puternic într-un anumit număr de țări în curs de dezvoltare. În Indonezia și Coreea de Sud, 9 din 10 respondenți își susțin cu putere cultura, la fel și 8 din 10 indieni. În perspectivă, multe țări fragile aflate în curs de dezvoltare – ca în Africa subsahariană – se confruntă cu o intensificare a tensiunilor provocate de limitarea resurselor și de modificările climatice, care asmut diverse grupuri tribale și etnice unele împotriva altora și accentuează separarea diverselor identități. Ideologia va deveni deosebit de puternică și de distructivă din punct de vedere social atunci când nevoia de resurse de bază va exacerba tensiuni deja existente între grupuri tribale, etnice, religioase și naționale. Migrarea la oraș, o cale sigură și rapidă pentru numeroși locuitori din zona rurală de a-și îmbunătăți perspectivele economice, antrenează o intensificare a exprimării identității religioase. Populațiile care se mută în prezent în orașe – îndeosebi musulmani în Europa și Rusia, de exemplu – se reunesc pe criterii religioase. Urbanizarea este un motor pentru cererea de servicii sociale furnizate de organizații religioase – o deschidere pe care activiștii islamici și creștini au folosit-o eficient pentru a consolida coeziunea și influența religioase. Cu timpul, ne așteptăm ca aceste diferențe să fie aplanate, întrucât clasele de mijloc împărtășesc numeroase interese asemănătoare pretutindeni. Un studiu despre clasa de mijloc globală, efectuat de Uniunea Europeană în 2012, a arătat că „aproximativ 4 din 5 persoane din lume consideră că democrația este cel mai bun sistem de guvernare disponibil“. Un studiu Pew din 2009 a constatat faptul că în 13 țări (Chile, Ucraina, Rusia, Venezuela, Polonia, Africa de Sud, Malaysia, Mexic, Brazilia, Egipt, Argentina, India și Bulgaria) clasa de mijloc

acordă o importanță tot mai mare libertăților individuale și este mai puțin dispusă să accepte discriminarea între sexe. ²

Cel mai recent raport Tendințe globale a fost publicat înainte ca dezvăluirile lui Snowden să arate amploarea capacităților de care dispun serviciile de informații americane de a supraveghea comunicațiile globale, însă eu am anticipat în lucrare că „viața privată“ va deveni o problemă tot mai mare pentru guvernele democratice, mai ales în raport cu noțiunea de emancipare individuală. A fost, oare, colectarea de date personale la scară largă compatibilă cu democrația ori big data au reprezentat o contrapondere puternică la emanciparea individuală? În opinia mea, big data sunt mai necesare ca oricând, dacă vrem să înțelegem marile provocări ale istrării megalopolisurilor, dacă vrem să folosim în mod eficient resurse esențiale ca hrană, apă și energie și să facem noi progrese în combaterea bolilor cronice. Însă viața privată nu este o chestiune nesemnificativă: frica față de emergența unui stat orwellian, al supravegherii absolute, este o posibilitate cât se poate de reală. Forumul Economic Mondial a remarcat, cu mult înainte de dezvăluirile lui Snowden, că „indivizii încep să-și piardă încrederea în modul în care organizațiile și guvernele folosesc datele despre ei“. ³ De asemenea, există îngrijorări nu doar față de modul în care guvernele folosesc datele individuale, ci și față de modul în care companiile folosesc multitudinea de date pe care le colectează despre gusturile, interesele, deplasările și tiparele generale ale vieții noastre de zi cu zi. Eu pot să văd cu ușurință că dezgustul față de publicitatea excesivă va declanșa, în anii următori, o reacție violentă împotriva folosirii în scop comercial a bazelor de date. Deși indivizii găsesc avantaje uriașe în internet și social media pentru ei înșiși, este normal să nu vrea ca aceleași instrumente să fie folosite împotriva lor. Guverne, economiști din sectorul privat și specialiști în domeniul datelor abia încep să se gândească cum să rezolve această problemă extrem de dificilă. Eu cred că este posibil, dar timpul ne presează. Încrederea publicului va trebui să fie reclădită prin mai multă transparență și responsabilitate și chiar prin restricționarea tipului de date colectate. Criza declanșată de dezvăluirile lui Snowden le oferă guvernelor american și europene posibilitatea să așeze colectarea de date la scară largă pe o bază mai solidă, mai transparentă și mai durabilă. Eu cred că, pentru recâștigarea încrederii publicului, va fi necesar să se impună restricții clare în privința colectării și a utilizării datelor de către guvern. Cel mai prost rezultat posibil ar fi un internet balcanizat, în care datele nu ar fi

partajate la scară extinsă de teamă să nu fie utilizate abuziv de guvernul Statelor Unite sau de alte guverne. Interesele naționale americane profită enorm de pe urma faptului că au conceput un internet universal și că firme cu sediul în Statele Unite se află în prima linie comercială a schimbării tehnologice. Pierderea încrederii publice și sfârșitul internetului universal nu sunt niște posibilități îndepărtate și trebuie să fie luate în serios. Este esențial să se găsească o soluție complexă pentru protejarea drepturilor individuale și a bunăstării și, în același timp, să se asigure niveluri de securitate adecvate. Așa cum vom vedea în cele ce urmează, amenințarea pe care o reprezintă indivizii și grupurile mici de a provoca pagube enorme face parte din aceeași tendință generală a emancipării individuale. Mulțumită noilor tehnologii, ca biotehnologia sau tehnologia cibernetică, indivizii au capacitatea să facă rău la o scară altădată rezervată numai statelor. Capacitatea de a identifica și de a urmări aceste persoane este o sarcină imposibilă fără colectarea de big data. De la o vreme, oficiali guvernamentali vorbesc doar despre apărare, apreciind că va fi necesară o anumită perioadă de timp înainte să poată trece la contraofensivă. Big data le oferă autorităților oportunități de a identifica și de a anticipa cele mai amenințătoare activități ilicite și de a ținti precis în locurile și organizațiile care le susțin. Cu toate acestea, este necesar să se clădească încrederea că aceste utilizări de big data sunt puse în slujba binelui general și că nu sunt niște arme care subminează drepturile omului. Forumul Economic Mondial și alte instituții s-au gândit la mecanica protecției datelor personale și organizaționale în sfera comercială și văd o soluție pragmatică în dezvoltarea unor rețele de încredere. Rețelele de încredere păstrează istoricul permisiunilor acordate utilizatorului pentru fiecare calup de date cu caracter personal și al permisiunilor de utilizare a acestor date. Mulți sunt îngrijorați că asemenea rețele de încredere ar putea să fie prea costisitoare și dificil de istrat, atât în cazul întreprinderilor comerciale, interesate de utilizarea în mod liber a datelor personale, cât și al persoanelor, care trebuie să decidă ce date oferă și cui. Una dintre recomandările Forumului Economic Mondial este să se creeze „laboratoare vii“, în care să se poată testa potențiale noi reglementări, drepturi și responsabilități individuale. Din câte se pare, va fi greu să se dezvolte noi modele de guvernare care să nu meargă prea departe, într-un sens sau altul, în protejarea sau divulgarea datelor. Indiferent unde va fi trasă linia până la urmă, viața privată va deveni o preocupare pe termen lung pentru indivizi, având în vedere faptul că tot mai multe date potențial sensibile, cum ar fi informațiile medicale, sunt digitalizate și pot fi compromise.

Îngrijorările cu privire la colectarea datelor și la viața privată încep să se coroboreze cu preocupările față de implicațiile economice ale revoluției internetului, tot mai avansate. În urmă cu vreo doi ani, McKinsey a întreprins un studiu care a demonstrat că internetul devine o componentă tot mai importantă în economie, atât în statele avansate, cât și în cele aflate în curs de dezvoltare. Simularea propusă de acest institut a arătat că internetul va duce, probabil, la o creștere reală a PIB-ului în medie cu 500 de dolari pe cap de locuitor, în decurs de 15 ani. Revoluției Industriale din secolul al XIX-lea i-au trebuit 50 de ani pentru a atinge aceleași rezultate. ⁴ Studiul a mai arătat că, în multe cazuri, locurile de muncă create până acum au fost mai numeroase decât cele desființate. Dar se pare că avantajele economice ale tehnologiilor care au la bază internetul, cum ar fi robotica și inteligența artificială, pot să fie mai inegale în viitor, favorizând anumite sectoare de calificare și ducând la strămutarea tot mai multor muncitori. Un studiu recent a arătat că „digitalizarea“ – adoptarea în masă de către consumatori, companii și guverne a serviciilor digitale conectate – a oferit producției economice mondiale un impuls estimat la 193 de miliarde de dolari și a creat 6 milioane de locuri de muncă în 2011, dar că statele dezvoltate au beneficiat de o creștere mai nesemnificativă a angajărilor în comparație cu țările în curs de dezvoltare: „Asia de Est, Asia de Sud și America Latină au beneficiat de cea mai însemnată creștere a angajărilor dintre toate regiunile, în aceste regiuni fiind create peste 4 milioane de locuri de muncă în urma îmbunătățirilor digitalizării. Invers, digitalizarea a adus o creștere neînsemnată a angajărilor în America de Nord și Europa de Vest.“ Motivul lipsei relative a beneficiilor ocupării forței de muncă în cadrul națiunilor dezvoltate este faptul că, pe măsură ce digitalizarea crește, productivitatea se îmbunătățește, iar tehnologia înlocuiește posturile calificate; locurile de muncă mai puțin calificate sunt externalizate în străinătate, unde mâna de lucru este mai ieftină. ⁵ O altă tendință corelativă este preocuparea tot mai mare pentru revoluția tehnologiei, care crește inegalitățile. După decenii de descreștere a inegalității veniturilor americane, această tendință a început să se inverseze în anii 1960, iar în prezent se află la nivelul din Gilded Age , de acum o sută de ani. Inegalitatea crește, de obicei, rapid atunci când țările se dezvoltă rapid, dar noile tehnologii, ca internetul și robotica, îi pot ajuta pe cei care muncesc să obțină o mică parte din venitul național în creștere. Puținii oameni care au competențele necesare pentru a excela în noile tehnologii, împreună cu managerii și proprietarii corporațiilor, vor fi marii câștigători. În timp, acest lucru va deveni o sursă tot mai mare de nemulțumire dacă educația și formarea necesare reușitei nu sunt rapid disponibile.

Emanciparea individuală este parte a unei tendințe mai largi, de difuziune a puterii. Este deopotrivă cauză și efect. De exemplu, unul dintre principalele efecte ale tehnologiei bazate pe internet a fost favorizarea individului, punând la dispoziția oamenilor capacități pe care nici măcar guvernele nu le dețineau în urmă cu două decenii. În același timp, există o insecuritate mai mare din cauza agitației continue. Este ca și cum nimeni nu se poate simți în siguranță – de la muncitorul rămas șomer după o automatizare bazată pe internet și până la directorii generali și liderii politici, care în prezent au cariere considerabil mai scurte decât predecesorii lor. Capitolul următor va arăta cum perturbările de la nivelul individului emancipat – care alimentează o clasă de mijloc globală, prosperă și inițiată în tehnologie, dar instabilă – zdruncină tot mai mult sistemul internațional al națiunilor, multe dintre acestea crezând că asistaseră la Sfârșitul Istoriei odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice.

⁵ Raymond F. Betts, „The French Revolution“, Europe in Retrospect: A Brief History of the Past Two Hundred Years, (DC Heath & Co, Lexington, MA, 1979), Capitolul 2, disponibil și la adresa http://www.britannia.com/history/euro/1/2_1.html Dominic Wilson și Raluca Dragusanu, „The Expanding World Middle Class and Falling Global Inequality“, Goldman Sachs, Global Economic Paper, nr. 170, 7 iulie 2008, disponibil la adresa https://360.gs.com ⁷ „Global Trends 2030: Citizens in an Interconnected and Polycentric World“, European Strategy and Policy Analysis System (ESPAS), aprilie 2012, disponibil la adresa http://www.iss.europa.eu/publications/detail/article/espas-report-globaltrends-2030-citizens-in-an-interconnected-and-polycentric-world/

⁸ „2030: The Perfect Storm Scenario“, Population Institute, raport disponibil la adresa https://www.populationinstitute.org/external/files/reports/The_Perfect_Storm_Scenario_for_2 Homi Kharas și Geoffrey Gertz, „The New Global Middle Class: A Cross-Over from West to East“, Wolfensohn Center for Development, Brookings Institution, 2010, disponibil la adresa

http://www.brookings.edu/~/media/research/files/papers/2010/3/china%20middle%20class%2 ¹ „Asia 2050: Realizing the Asian Century“, Asian Development Bank, 2011, disponibil la adresa http://www.adb.org/publications/asia-2050-realizing-asiancentury ¹¹ Kharas și Gertz, „The New Global Middle Class“ ¹² Ibid. ¹³ Dominic Wilson și Raluca Dragusanu, „The Expanding World Middle Class and Falling Global Inequality“, Goldman Sachs, Global Economic Paper, nr. 170, 7 iulie 2008, disponibil la adresa https://360.gs.com ¹⁴ Previziune pe care a făcut-o profesorul Barry Hughes de la Universitatea din Denver, în baza modelului său International Futures ¹⁵ Ibid. ¹ Ibid. ¹⁷ Ibid. ¹⁸ Ibid. ¹ Ibid. ² Jakkie Cilliers, Barry Hughes și Jonathan Moyer, African Futures 2050 (Institutul pentru Studii de Securitate, Pretoria, Africa de Sud, 2011), pp 20–25 ²¹ Previziune a modelului International Futures făcută de profesorul Barry Hughes ²² „Number of Deaths due to HIV/AIDS“, Organizația Mondială a Sănătății, 2012, disponibil la adresa http://www.who.int/gho/hiv/epidemic_status/deaths_text/en/ ²³ Mario Pezzini, „An Emerging Middle Class“, OECD Observer, 2012, disponibil la adresa http://www.oecdobserver.org/news/fullstory.php/aid/3681/An_emerging_mid-

dle_class.html ²⁴ Ibid. ²⁵ Pentru a afla mai multe despre descoperiri recente, vezi „Tullow Finds More Kenyan Oil to Boost East Africa Exports“, Bloomberg News, 15 ianuarie 2014, disponibil la adresa http://www.bloomberg.com/news/2014-01-15/tullow-findsmore-kenyan-oil-boosting-east-africa-export-plans.html

² Branko Milanović, „Global Income Inequality by the Numbers: in History and Now“, Policy Research Working Paper 6259, Banca Mondială, noiembrie 2013, disponibil la adresa http://wwwwds.worldbank.org/external/default/WDSContentServer/IW3P/IB/2012/11/06/000158349_201 ²⁷ „Asia 2050“, p. 23 ²⁸ Janet R. Dickson, Barry B. Hughes și Mohammod T. Irfan, Advancing Global Education: Patterns of Potential Human Progress (Oxford University Press India, New Delhi, 2010), p. 24 ² Ibid., p. 49 ³ Date obținute prin utilizarea modelului International Futures furnizat autorului de profesorul Barry Hughes de la Universitatea din Denver ³¹ Dickson, Advancing Global Education, pp. 28–29. ³² „Asian Universities“, Economist, 23 aprilie 2013, disponibil la adresa http://www.economist.com/blogs/graphicdetail/2013/04/focus-4 ³³ Caroline S. Wagner și Loet Leydesdorff, „Implications for US Science Policy of the Growth of Global Science“, document nepublicat, noiembrie 2013, fișier în Microsoft Word ³⁴ „French Employment 2020: Five Priorities for Action“, McKinsey Global Institute, martie 2012, pp. 1–3, disponibil la adresa http://www.mckinsey.com/insights/employment_and_growth/french_ employment_2020 ³⁵ „Changing the Fortunes of America’s Workforce: A Human Capital

Challenge“, McKinsey Global Institute, iunie 2009, disponibil la adresa MGI_Changing_the_fortunes_of_Americas_workforce_full_report.pdf ³ Ibid. ³⁷ Amit A. Pandya, Muslim Indians: Struggle for Inclusion (Stimson Center, Washington, DC, 19 aprilie 2010), pp. 42–49, disponibil la adresa http://www.stimson.org/images/s/research/pdfs/Muslim_IndiansComplete.pdf ³⁸ Rahul Choudaha și Li Chang, „Trends in International Student Mobility“, World Education Services, februarie 2012, disponibil la adresa http://www.uis.unesco.org/Library/Documents/research-trends-internationalstudent-mobility-education- 2012-en.pdf ³ William Wan, „In China, Parents Bribe to Get Students into Top Schools, Despite Campaign Against Corruption“, Washington Post, 7 octombrie 2013, disponibil la adresa http://www. washington post.com/world/in-china-parentsbribe-to-get-students-into-top-schools-despite-campaign-againstcorruption/2013/10/07/fa8d9d32-2a61-11e3-8ade-a1f23cda135e_print.html ⁴ Evan Osnos, „Will the Middle Class Shake China?“, New Yorker, 8 martie 2013, disponibil la adresa http://www.newyorker.com/online/blogs/comment/2013/03/will-the-middleclass-shake-china.html ⁴¹ Donald N. Jensen, „In Search of Russia’s Middle Class“, Institution of Modern Russia, 29 mai 2013, disponibil la adresa http://russialist.org/in-search-ofrussias-middle-class/; Josh Wilson, „Russia’s Elusive Middle Class“, School of Russian and Asian Studies, 22 octombrie 2004, disponibil la adresa http://www.sras.org/russian_middle_class ⁴² Vezi opinia lui Richard Cincotta despre acest punct în articolul „Socioeconomic Studies“, în Seismic Shift: Understanding Change in the Middle East, E. Laipson, ed. (Stimson Center Washington, DC, 2011), pp. 29–36, disponibil la adresa http://www.stimson.org/images/s/research-pdfs/Full_ Pub_-_Seismic_Shift.pdf ⁴³ Nivelul de 15 000 de dolari este calculat în funcție de ratele parității puterii de cumpărare (PPP). PPP-urile sunt ratele conversiei valutare egale cu puterea de

cumpărare a diverselor monede, prin eliminarea diferențelor în nivelurile prețurilor dintre diferite țări. În forma lor cea mai simplă, PPP-urile sunt, pur și simplu, raporturi de preț, care arată raportul prețurilor în monede naționale ale aceluiași bun sau serviciu în diverse țări. Pentru mai multe informații despre PPP-uri, vezi OECD, Purchasing Power Parities – Frequently Asked Questions, disponibil la adresa http://www.oecd.org/std/purchasingpowerparitiesfrequentlyaskedquestionsfaqs.htm. ⁴⁴ Vezi studiul lui Li Jian și Niu Xiaohan, „The New Middle Class in Peking: A Case Study“, China Perspectives, ianuarie–februarie 2003, disponibil la adresa chinaperspectives-228-45-the-new-middle-class-in-peking-a-case-study.pdf. ⁴⁵ Osnos, „Will the Middle Class Shake China?“ ⁴ Ibid. ⁴⁷ Ibid. ⁴⁸ Pentru mai multe informații despre metodologie, vezi secțiunea despre indicele prețurilor de consum de pe site-ul de informații al Departamentului american al Muncii, la adresa http://www.bls.gov/i/ifaq.htm#Question_9. ⁴ Termen generic ce desemnează seturi mari sau complexe de date, utilizate îndeosebi în analizele predictive. (n.red.) ⁵ Citate din conversația personală de la sfârșitul lui octombrie 2013, în timpul unei vizite la MIT. Profesorul Alex Pentland prezintă puncte de vedere asemănătoare în articolul „How Big Data Can Transform Society for the Better“, Scientific American 309, nr. 4, 17 septembrie 2013, disponibil la adresa http://www.scientificamerican.com/article/how-big-data-can-transform-societyfor-the-better/. ⁵¹ Alex Pentland, „Big Data: Balancing the Risks and Rewards of Data Driven Public Policy“, Annual Global IT Report, Forumul Economic Mondial, în curs de publicare ⁵² Keith Bradsher, „China Blocks Web Access to Times After Article“, New York Times, 25 octombrie 2012, disponibil la adresa http://www.nytimes.com/2012/10/26/world/asia/china-blocks-web-access-tonew-york-times.html

⁵³ Organizație nonprofit care oferă servicii de cercetare și analiză pentru politici publice. A fost înființată în 1948, după al Doilea Război Mondial, ca organism menit să pună în relație planificarea militară cu deciziile legate de cercetare și dezvoltare. Numele său provine de la research and development („cercetare și dezvoltare“). (n.red.) ⁵⁴ Michael S. Chase și James C. Mulvenon, „You’ve Got Dissent! Chinese Dissident Use of the Internet and Beijing’s Counter-Strategies“, RAND, 2002, disponibil la adresa http://www.rand.org/pubs/monograph_reports/MR1543.html. Citate din primul capitol, pp 40–43, disponibile direct la adresa http://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/monograph_reports/MR1543/MR1543.ch1.pdf ⁵⁵ Rebecca MacKinnon, „Google Confronts the Great Firewall“, New America Foundation, 31 mai 2012, disponibil la adresa http://newamerica.net/publications/articles/2012/google_confronts_the_great_firewall_69819 ⁵ Chase și Mulvenon, „You’ve Got Dissent!“ ⁵⁷ „Google’s Eric Schmidt: Internet Could Make Censorship Impossible“, interviu cu Scott Pelley, CBS News, 24 februarie 2014, disponibil la adresa http://www. cbsnews.com/news/googles-eric-schmidt-internet-could-makecensorship-impossible/ ⁵⁸ Eric E. Schmidt și Jared Cohen, „The Future of Internet Freedom“, New York Times, 11 martie 2013, disponibil la adresa http://www.nytimes.com/2014/03/12/opinion/the-future-of-internetfreedom.html ⁵ Ibid. „The World’s Muslims: Religion, Politics and Society“, Pew Research, 30 aprilie 2013, disponibil la adresa http://www.pewforum.org/2013/04/30/theworlds-muslims-religion-politics-society-overview/ ¹ „Nationalism and Russia’s Global Image“, Pew Research, 23 mai 2012, disponibil la adresa http://www.pewglobal.org/2012/05/23/chapter-5nationalism-and-russias-global-image/ ² European Strategy and Policy Analysis System (ESPAS), „Report on Global

Trends 2030“, Institutul pentru Studii de Securitate, Uniunea Europeană, 27 aprilie 2012, http:// www.iss.europa.eu/publications/detail/article/espas-reportglobal-trends-2030-citizens-in-an-interconnected-and-polycentric-world/; Centrul de Cercetare Pew, „The Global Middle Class: Views on Democracy, Religion, Values, and Life Satisfaction in Emerging Nations“, 12 februarie 2009, http://www.pewglobal.org/2009/02/12/the-global-middle-class ³ „Rethinking Personal Data: Strengthening Trust“, Forumul Economic Mondial, 12 mai 2012, disponibil la adresa http://www3.weforum.org/docs/WEF_IT_RethinkingPersonalData_Report_ 2012.pdf ⁴ Dr. Jacques Bughin și dr. James Manyika, „Internet Matters: Essays in Digital Transformation“, McKinsey Global Institute, martie 2012, material disponibil la adresa MGI_Internet_matters_essays_in_digital_transformation.pdf ⁵ Roman Friedrich, Bahjat El-Darwiche, Milind Singh și Alex Koster, „Digitization for Economic Growth and Job Creation: Regional and Industry Perspectives“, Booz & Co., 2013, disponibil la adresa BoozCo_Digitization-forEconomic-Growth-and-Job-Creation.pdf Perioadă din istoria Statelor Unite (aproximativ anii 1870–1900), marcată de o creștere masivă a populației și a industrializării (n.red.)

CAPITOLUL 2

O LUME FĂCUTĂ ȚĂNDĂRI

În 2003, apărea conceptul de „brics“. Era momentul în care Goldman Sachs sublinia ascensiunea Braziliei, a Rusiei, a Indiei și a Chinei (BRIC), ca puteri economice emergente. Zece ani mai târziu, G20 simbolizează cel mai bine provocarea la adresa dominației occidentale, fiind constituit dintr-un grup de țări aflate în curs de dezvoltare – inclusiv giganți precum China și India –, care sunt pe cale să modifice, în mod colectiv, peisajul politic și economic. Prefer să mă gândesc la acest subiect ca făcând parte din tendința de ansamblu de difuziune a puterii, despre care am început să discut în capitolul anterior, alături de emanciparea individuală. Cele mai multe lucrări despre tendințele globale încep cu o discuție despre stat și despre ierarhii – care state se duc în sus sau în jos –, atrăgând astfel numeroase analize și comentarii din partea presei. Subiacentă ascensiunii noilor state este, poate, o schimbare structurală mai mare, și anume schimbarea naturii puterii – difuziunea sa. Iar cel mai mare agent al schimbării legat de difuziunea puterii nu sunt statele, ci indivizii emancipați. Statele simt efectele, dar nu ele sunt cauza subiacentă. Cauza este dinamica de jos în sus a milioanelor de indivizi care intră în clasa de mijloc, emancipați de noile tehnologii. Toate guvernele – inclusiv cele în ascensiune – se află tot mai mult sub asediul populației lor, care cere servicii mai multe și mai bune și o securitate economică, ecologică și fizică mai mare decât pot ele să ofere vreodată. Așa că haideți să continuăm discuția în același spirit și să vedem ce se întâmplă cu statele în cadrul acestei tendințe de ansamblu de „difuziune a puterii“. Statul nu va dispărea. De fapt, am putea să asistăm la o anumită consolidare a capacității statului în țările aflate în curs de dezvoltare. Există o cerere publică de servicii mai bune, iar unele state vor avea venituri fiscale tot mai mari la care să recurgă, de pe urma prosperității lor în creștere. China, în care există îndemnuri tot mai puternice pentru crearea unor măsuri de securitate socială, va fi studiul

de caz emblematic în acest sens. În schimb, în cele mai dezvoltate și mai bogate țări, statul ar putea să slăbească, fiind suprasolicitat, având în vedere că trebuie să țină pasul cu cerințele de cheltuieli sociale din prezent. În ceea ce privește sistemul internațional, gama diversă de state – ca să nu mai vorbim despre importanța tot mai mare a ONG-urilor, a corporațiilor multinaționale și a indivizilor superemancipați – îngreunează construirea unei ordini mondiale coerente. În mod implicit, statul va rămâne fundamentul sistemului internațional – desigur, în instituțiile mondiale. Nu văd cum s-ar putea organiza Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite în jurul unei game atât de diverse de actori noi, ca ONG-uri, corporații multinaționale și indivizi superemancipați. Cu siguranță, aceste entități joacă roluri tot mai importante în sistemul ONU. Însă, avem deja o problemă, aceea de a aduna toate națiunile cele mai importante în jurul unei singure mese. Așadar, cum am putea să-i adunăm pe toți actorii nonstatali importanți și ce rugăciune să spunem ca să facem Consiliul de Securitate al ONU să funcționeze? Societățile din ambele lumi, dezvoltată și în curs de dezvoltare, sunt mai puțin coezive, fie din cauza fragmentării pe criterii etnice ori religioase, fie din cauza împărțirii politice în partide. Multe state se confruntă cu noi provocări în domeniul mediului, din pricina modificărilor climatice (mai multe despre acest subiect în Capitolul 4), și cu potențiale amenințări sporite la adresa securității, provocate de terorism sau de război. De aceea, statele au nevoie, mai mult ca oricând, de cooperarea cu alte state pentru a face față unor amenințări transnaționale, dar această cooperare este adesea greu de obținut. Nivelul mai mare de interdependență apărut odată cu globalizarea a stimulat creșterea economică la nivel planetar, însă reprezintă o provocare pentru guverne. Cetățenii se îndreaptă către guvern pentru a primi ajutor împotriva efectelor negative ale globalizării, iar, cel mai adesea, guvernele nu le pot oferi o soluție. Costurile mai mici cu forța de muncă din China sau Asia de Sud-Est nu pot fi schimbate de guvernele economiilor în care salariile sunt mari, chiar dacă multe dintre locurile de muncă ocupate de muncitori din statele dezvoltate au fost externalizate. Evenimentele dintr-un loc au efecte de bumerang tot mai puternice. Cutremurul urmat de tsunami, care a avut loc în Pacific în 2011, a generat efecte politice și economice profunde nu doar în Japonia, ci și în Statele Unite, unde fabricile de automobile și-au oprit activitatea din cauza lipsei de piese auto care proveneau din fabricile japoneze. În Germania, industria energiei nucleare a fost

condamnată la moarte din cauza temerilor că ar putea avea loc un accident și în acea țară. Pandemiile sunt unul dintre cele mai rele coșmaruri cu care se confruntă guvernele: apariția câte unui focar este un eveniment în mare măsură aleatoriu, însă, odată ce evoluează și devin transmisibile de la om la om, virusurile se răspândesc rapid din cauza ușurinței de a călători. În fața acestor incertitudini tot mai mari și a posibilelor accidente, cele mai multe guverne simt că pierd controlul. Mulți funcționari cu o lungă carieră în spate consideră că suntem martorii unei multitudini de schimbări în provocările cu care se confruntă guvernele. Acesta este primul lucru pe care ți-l spun astfel de profesioniști atunci când vorbești cu ei despre viitor. Este mult mai dificil ca guvernul să-și facă treaba. Iar ei identifică tendința către o difuziune mai mare a puterii ca fiind o provocare-cheie. Cum s-a ajuns aici? La nivel internațional, există mai mulți actori, începând cu mai multe state care sunt importante. Atunci când susțin prelegeri, spun că trăim într-o lume G20. În urmă cu câteva decenii, după sfârșitul imperiului sovietic, exista o lume G7. Statele care fac parte din G7 (Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Canada și Japonia) au fost mari puteri politice și economice. Puterea era concentrată în lumea lor mai ales pentru că statele membre G7 împărtășeau în mare măsură aceeași perspectivă ori același set de valori. În prezent, această stare de fapt s-a schimbat în mod dramatic. Până în 2030, Asia va fi depășit America de Nord și Europa luate la un loc în termeni de putere globală, pe baza dimensiunii PIB-ului, a mărimii populației, a cheltuielilor militare și a investițiilor tehnologice. ⁷ China singură pare să devină cea mai mare economie în anii 2020. ⁸ În special această ascensiune a Asiei restabilește greutatea continentului estic în economia globală și în politica mondială, răsturnând dominația europeană și occidentală, care datează din secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, la fel de importantă ca ascensiunea unor țări emergente, precum China și India, va fi cea a altor țări neoccidentale, ca Indonezia, Columbia, Mexic, Turcia, Brazilia, Africa de Sud, Nigeria și chiar Iran, Egipt și altele, pe care le putem vedea prosperând în următorul deceniu sau în următoarele două decenii. Individual, cele mai multe dintre aceste țări vor rămâne jucători de ordin secund, deoarece mărimea lor nu se apropie de cea a Chinei sau a Indiei. Totuși, ca grup, țările care se dezvoltă rapid – pe multe

dintre ele noi le categoriseam în mare, nu cu mult timp în urmă, ca fiind din „Lumea a Treia“ – vor depăși, până în 2030, Europa, Japonia și Rusia ca putere globală totală. Tot până în 2030, acest grup de țări emergente de nivel intermediar va depăși, colectiv, cele 28 de state membre ale Uniunii Europene în cele patru dimensiuni, combinate, ale puterii globale.⁷ Iar atunci când această pătură intermediară este combinată cu giganți neoccidentali precum China și India, deplasarea puterii dinspre Occident către lumea emergentă neoccidentală este și mai izbitoare. Nivelul colosal al acestei schimbări la scara puterii naționale se reflectă în numărul de tranziții ale puterii la nivel regional care se vor derula în următoarele două decenii. China își consolidează deja poziția regională. De exemplu, PIB-ul Chinei va fi, în 2030, cu aproximativ 140% mai mare decât al Japoniei. În calitate de cea mai mare putere economică a lumii în viitor, China va rămâne în fața Indiei, însă distanța s-ar putea să se micșoreze în următoarele două decenii, în contextul în care rata creșterii economice a Chinei scade. Asta presupune ca, în următorii ani, India să angajeze reformele structurale necesare pentru a-și stimula potențialul de creștere și a-și inversa încetinirea recentă. În 2030, India ar putea să joace rolul de motor economic, așa cum a fost China în ultimele două decenii. Ne-am putea aștepta ca actuala rată a creșterii economice a Chinei (7– 8%) să devină o amintire îndepărtată până în 2030. Populația chineză activă va atinge apogeul în 2016, după care va scădea, de la 994 de milioane de persoane la aproximativ 961 de milioane de persoane, până în 2030.⁷¹ În schimb, profilul demografic al Indiei arată mai promițător: populația sa activă este puțin probabil să atingă punctul maxim până spre 2050. Acest lucru îi oferă un potențial impuls economic pe termen lung, atât timp cât va implementa reformele structurale necesare, inclusiv o mai mare liberalizare a economiei, o infrastructură cu mult mai bună și o extindere și o aprofundare a educației de calitate pentru populația sa tânără, înfloritoare. Un lucru la fel de important este că India va continua, cel mai probabil, să-și consolideze avantajul de putere față de Pakistan. Economia Indiei este deja aproape de opt ori mai mare decât a Pakistanului și ar putea, cu ușurință, să fie de 16 ori mai mare până în 2030. În pofida decalajului tot mai mare față de China, Japonia își poate menține statutul de putere de rang mediu spre superior, însă numai în măsura în care întreprinde reforme structurale majore. Pe plan intern, sistemele politic, economic și social ale Japoniei vor trebui restructurate pentru a răspunde

declinului demografic, unei baze industriale învechite și unei situații politice mai volatile. Scăderea populației în Japonia ar putea obliga autoritățile să ia în considerare noi politici de imigrare, cum ar fi opțiunea acordării unor vize pe termen lung unor muncitori nerezidenți. Totuși, japonezii vor avea dificultăți în a-și depăși reticența de a naturaliza străini. Îmbătrânirea populației va stimula dezvoltarea sistemelor de asistență medicală și a locuințelor, pentru a face față unui număr mare de vârstnici dependenți de stat. Forța de muncă în scădere va exercita o presiune majoră asupra serviciilor sociale și a veniturilor fiscale ale Japoniei, ceea ce va conduce la majorări de impozite și la nevoia de a crește concurența în sectorul privat în vederea scăderii prețurilor la bunurile de consum. Eu anticipez o continuare a restructurării industriilor de export ale Japoniei, cu un accent sporit pe produsele de înaltă tehnologie, pe producția cu valoare adăugată și pe tehnologiile informației. Populația activă din Japonia, în scădere în cifre absolute, include un număr mare de cetățeni în vârstă de până la 20 de ani și de 20 și ceva de ani, șomeri și necalificați. Acest lucru ar putea conduce la o penurie de angajați care prestează muncă intelectuală sau istrativă. În același timp, eforturile guvernului de a stimula participarea sporită a femeilor la piața muncii – inclusiv în eșaloanele superioare – ar putea să ajute la compensarea deficitului, cu condiția să nu conducă la o accentuare a scăderii ratei natalității. Armonizarea muncii cu căsătoria și familia este dificilă în Japonia, unde căsătoriile tradiționale, în care mamele stau acasă, rămân un ideal cultural. Participarea femeilor în economie nu este chiar atât de rea pe cât se presupune, în general. Proporția de 61% în Japonia nu se situează cu mult în urma Statelor Unite (62%), a Marii Britanii (66%) și a Germaniei (68%). Martin Wolf susținea, în The Financial Times, că „este posibil ca participarea femeilor să fie ridicată la nivelurile din Statele Unite și din alte state occidentale, dar acest lucru nu va modifica perspectivele creșterii economice“.⁷² În următorii 15 ani, probabil că Brazilia își va consolida poziția, în pofida recentei încetiniri. Ea a depășit Marea Britanie în 2011 și a devenit a șasea cea mai mare economie din lume (măsurată în prețurile pieței), însă, între timp, a căzut iar pe locul 7. Centre for Economics and Business Research (CEBR, Centrul pentru Economie și Cercetare în Afaceri), un birou de consultanță economică din Londra, estimează că Brazilia va crește din nou puternic în următorul deceniu și va depăși iar Marea Britanie, dar și Germania, până în 2023. CEBR atribuie această evoluție comerțului agricol puternic al Braziliei.⁷³ Mexic, Columbia și Peru par și ele pregătite pentru a deveni motoare economice

regionale în următoarele două decenii.⁷⁴ Modelul International Futures pe care l-am folosit în raportul Tendințe globale arată că Europa se află într-un relativ declin, în timp ce regiuni cu state care cresc mai rapid încep să reducă decalajul. Numeroase țări europene vor fi împovărate de îmbătrânire și, în unele cazuri, de populația în declin. Ele se confruntă cu posibilitatea unei creșteri mai lente a PIB-ului agregat. Germania va rămâne doar pentru moment liderul celorlalte state UE, mulțumită perspectivelor creșterii economice, dar are o bombă demografică cu ceas din cauza natalității scăzute și a îmbătrânirii populației. Până în 2050, atât Franța, cât și Marea Britanie – care au acum populații mai mici decât Germania – pot să aibă populații mai mari pentru că au pus accent pe imigrație. Potrivit ultimelor estimări ale CEBR, Marea Britanie va depăși Germania și va deveni cea mai mare economie vest-europeană prin 2030, în parte grație perspectivelor demografice mai favorabile. Aceste state „postmature“ – dintre care multe se află în Europa –, cu o vârstă medie a populației de peste 45 de ani, vor avea nevoie să strângă fonduri pentru a le oferi sprijin adecvat pensionarilor nevoiași și pentru a menține, în același timp, standardele de trai ale familiilor și contribuabililor care îi susțin. Renunțarea la sistemele de plăți din încasări curente ale pensiilor și ale serviciilor de sănătate, în favoarea unor sisteme de finanțare mai sigure, creează o reacție politică de respingere violentă, întrucât guvernele caută să reducă numărul de beneficiari și de beneficii, să crească contribuțiile cetățenilor activi și să prelungească numărul de ani de muncă pentru pensionare. Până în 2030, Rusia se va confrunta cu o scădere abruptă a populației, de aproximativ 10 milioane de persoane, un declin mai mare decât al oricărei alte țări în această perioadă. Problema sa nu este doar natalitatea scăzută, ci și decesul prematur al bărbaților, la vârsta de 50 de ani, din cauza consumului excesiv de tutun și de droguri, a abuzului de băuturi alcoolice și a nivelurilor ridicate ale infecțiilor cu HIV, cu virusul tuberculozei și al altor boli debilitante. Cu toate acestea, modelul International Futures pe care l-am folosit în Tendințe globale arată potențialul Rusiei de a-și sfida destinul demografic și de a rămâne puternică. Chiar dacă populația sa va intra într-un declin rapid, va fi mare comparativ cu standardele europene – aproape dublă față de populația Germaniei. Totuși, pentru a rămâne o mare putere, și nu una în declin rapid, Rusia trebuie să

se ridice la nivelul acestui potențial, iar veștile recente nu sunt încurajatoare. În pofida unei creșteri economice anuale de 7%, la începutul secolului XXI, economia sa nu și-a revenit niciodată de pe urma colapsului comunismului și rămâne dezavantajată de puternica sa dependență de exporturile energetice. Marea Recesiune din 2008 i-a dat Rusiei o lovitură serioasă, din cauza prăbușirii prețurilor ridicate la petrol, obligând-o să recurgă la rezerve pentru a-și menține programele de ajutor social. În funcție de eventualele niveluri ale producției, revoluția gazelor de șist ar putea să-i aplice încă o lovitură, mai ales dacă exporturile americane reduc dependența europeană de tradiționalele gaze naturale rusești și obligă Gazpromul, cea mai mare companie rusească și cel mai mare extractor de gaze naturale, să-și reducă prețurile. O echipă de economiști de la Institutul pentru Politici Economice Gaidar, de orientare liberală, consideră că Rusia se confruntă deja cu provocări fiscale grave, care se vor agrava pe măsură ce sporesc cheltuielile cu pensiile și ajutoarele sociale, iar rata creșterii economice stagnează. Planificatori guvernamentali proiectează o rată medie de creștere de 2,5% pe an până în 2030, sub media la nivel global, de 3,4 sau 3,5%. Economiștii liberali sunt de părere că Rusia riscă un deficit de 28 de miliarde de dolari, dacă nu-și redresează rata creșterii economice.⁷⁵ Liderii ruși caută să reinvestească în inovația tehnologică, dar cei mai mulți experți identifică dificultăți majore – printre care, nu în ultimul rând, corupția endemică și lipsa libertăților – în reconstruirea de către Rusia a ceea ce a fost, în timpul conducerii sovietice, formidabilul sector al științei și tehnologiei. Dacă va stimula o creștere economică diversificată, alta decât cea bazată pe energie, poziția geografică crucială și dimensiunile impresionante, între Est și Vest, împreună cu puterea militară care-i mai rămâne îi vor oferi Rusiei șansa de a-și reconstrui statutul de mare putere. Statele Unite sunt cealaltă mare putere încă nemenționată. Vom discuta mai pe îndelete în Capitolul 8 despre Statele Unite și viitorul rol al acestora în sistemul global. Statele Unite împărtășesc multe dintre provocările cu care se confruntă colegii din G7, de exemplu presiuni bugetare de pe urma creșterii costurilor cu programele de ajutor sociale și asistență medicală. Parțial datorită reafirmării ca producătoare de energie la scară mare, Statele Unite se află într-o poziție mai bună din punct de vedere economic decât partenerii din G7. Însă, la fel ca aceștia, SUA se confruntă cu un declin economic relativ, în contextul ascensiunii Chinei, a Indiei și a unei serii de state mai mici care se afirmă rapid ca puteri de

nivel intermediar. Am folosit două seturi de măsuri sau de „indici“ ai puterii naționale în Tendințe globale 2030, pentru a marca exact momentul în care Statele Unite și alte state din G7 ar fi depășite de puterile emergente. În primul indice al puterii, patru măsuri, menționate anterior (PIB-ul, mărimea populației, cheltuielile militare și tehnologia), sunt ponderate și modelate până în 2030. Utilizând acest indice al puterii cu patru componente, China va depăși Statele Unite la începutul anilor 2030. UE va fi întrecută de China între 2015 și 2020, iar de India în jur de 2030. Al doilea indice al puterii include un evantai mai mare de elemente și este, fără îndoială, mai relevant pentru puterea din secolul XXI, inclusiv pentru cât de sănătoasă, educată ori bine guvernată este o țară. Folosind acest indice, zone din puterea globală ale Chinei și ale Indiei cresc, dar într-un ritm mai lent decât cel proiectat de celălalt indice. Asta, pentru că sănătatea, educația și guvernarea nu au fost, până acum, priorități de prim rang pentru aceste țări. China va depăși Statele Unite și din acest punct de vedere, însă un deceniu mai târziu, mai degrabă în perioada 2040–2045, nu chiar în jur de 2030, așa cum preconiza primul indice al puterii. Folosind noul indice al puterii, mai larg, „mai neagresiv“, Europa se clasează mult mai aproape de Statele Unite decât după primul indice. Recenta încetinire economică a statelor în curs de dezvoltare schimbă oare acest calcul? Răspunsul meu este că nu prea mult, dacă privim pe termen lung. Tendințele structurale pe termen lung conduc lumea dezvoltată și lumea în curs de dezvoltare către o convergență. Am știut întotdeauna că ar fi nevoie de cel puțin câteva decenii pentru a se realiza o convergență a veniturilor pe cap de locuitor. PIB-urile Chinei, Indiei, Braziliei și ale altor țări vor depăși PIB-ul tuturor sau majorității țărilor bogate în următoarele două decenii, dar distanța dintre veniturile pe cap de locuitor se va extinde timp de decenii după aceea. Acest tipar este diferit de cel urmat de ascensiunea Germaniei sau a Statele Unite la sfârșitul secolului al XIX-lea. Atunci, cetățenii s-au bucurat, totodată, de cele mai înalte standarde de trai. Avantajul noilor state în ascensiune este că au populații mari, al căror standard de trai crește suficient cât să plaseze țara în primele rânduri. Creșterea piețelor emergente din 2002 și până în 2012 a fost excepțional de mare, țările din BRIC crescând cu o medie de 6,2% pe an.⁷ Există numeroase motive ca acest lucru să nu se întâmple și în continuare. Succesul prea mare a

determinat țările din BRIC să se liniștească și să creadă că nu au nevoie să avanseze cu reforme structurale. Creșterea în economiile bogate a avut de suferit începând cu Marea Recesiune, iar această încetinire a afectat țările în curs de dezvoltare, care privesc în continuare Occidentul ca partener comercial și de investiții. Este important să ne amintim că BRIC nu înglobează întreaga lume aflată în curs de dezvoltare. Alte țări – precum acelea din Europa Centrală și de Est, Chile, Mexic, Peru și Columbia, care au întreprins recent reforme structurale – încep acum să devină promițătoare. În plus, creșterea Chinei – deși în scădere – este în continuare impresionantă cu cele 7% pe an, mai ales având în vedere dimensiunea ei, de economie numărul 2 din lume. Mai puțină creștere în China astăzi ar putea să însemne venituri mai mari și o creștere mai echilibrată și mai sustenabilă pe parcurs, cu condiția ca această țară să-și poată dezvolta o economie mai orientată către consumul intern. De asemenea, este prea devreme să ne pronunțăm în legătură cu celelalte țări din cadrul BRIC, chiar dacă o creștere pe termen scurt va fi dezamăgitoare. Demonstrații de protest ale clasei de mijloc pe care le-am văzut în țări ca Brazilia ar putea să fie de ajutor în obținerea cu forța a reformelor structurale necesare. Uneori ne pierdem în cifre și nu mai vedem pădurea de copaci. Știu că îndeosebi oamenii care nu sunt convinși de extrapolări ale creșterii economice și de alte cifre vor un semn concret al lumii multipolare. Îi înțeleg perfect – toate acestea par atât de abstracte! Dar este greu să nu fii convins că se întâmplă ceva important, că difuziunea puterii este reală chiar și atunci când luăm în calcul Universul. În urmă cu doar câteva decenii, în spațiu existau numai două mari puteri – Statele Unite și Uniunea Sovietică. Lansarea satelitului Sputnik, în 1957, a fost un moment de răscruce pentru spiritul american, deoarece sovieticii păreau s-o ia înainte în cursa militară și tehnologică. Însă primii pași pe Lună, în cadrul misiunii Apollo 11, în 1969, au arătat că America se ridica la înălțimea provocării și că era de acum liderul în spațiu. China plănuiește să aibă o stație spațială permanentă în 2020 și să trimită expediții cu echipaj pe Lună până la mijlocul anilor 2020.⁷⁷ Începând de la sfârșitul lui 2013, cel puțin 60 de țări de pe toate continentele locuite au obținut, sunt pe cale să obțină sau își programează propriile sisteme spațiale complexe și puternice – de obicei, sateliți de comunicații și de transmisiuni –, în sprijinul unor interese mai largi diplomatice, economice și de securitate. Asta și pentru că tehnologia este mai ieftină. Un anumit număr de tehnologii-cheie necesare pentru construirea sateliților au fost reglementate prin Legea Moore, care prevede dublarea capacităților cel puțin o dată la doi ani.

Microprocesoare, senzori și alte componente au fost miniaturizate progresiv și sunt mai ieftin de produs, sateliții devenind astfel mai mici, mai performanți și cu prețuri mai mici de producție și de achiziție. Plasarea sateliților pe orbite terestre este, de asemenea, mult mai ieftină. Mai mult decât atât, un număr tot mai mare de entități comerciale au flote vaste de sateliți de comunicații și de transmisiuni, pe care guvernele și alte instituții le pot folosi cu niște costuri modeste. Într-o altă evoluție, care ilustrează tendința emancipării individuale, vedem acum indivizi care trimit în spațiu sateliți miniaturizați sau „nanosateliți“ folosind componente comerciale de uz general pentru aparatele lor electronice. La sfârșitul lui 2013, presa relata despre „primul satelit trimis în spațiu, conceput și construit de liceeni americani“.⁷⁸ Nanosateliții, ca unii dintre cei construiți de acești liceeni, își procură tehnologia „de uz general“ de la smartphone-uri „autonome“, echipate deja cu componente precum procesoare rapide, senzori, receptori GPS și camere de filmat de înaltă rezoluție. Rezultatul este o navă spațială ieftină și micuță, dar puternică. Satelitul elevilor are doar 10 x 10 x 11,43 centimetri și cântărește vreo 900 de grame, potrivit experților de la Orbital Sciences, care au susținut proiectul. Asemenea sateliți au o anvergură operațională limitată, deoarece orbitează la altitudini mai joase decât alte navete spațiale. Mica navă este echipată cu un sintetizator fonetic de voce, care poate converti textul în voce și poate transmite aceste sunete înapoi, către Pământ, pe frecvențe folosite de radioamatori. Este mai mult decât un experiment interesant. Nanosateliții au varii întrebuințări, potrivit unui oficial de la NASA: „Efectuând aceleași măsurători, în același timp, în mai multe locuri diferite și colectând aceste informații, vom afla multe lucruri pe care nu le putem afla cu ajutorul unei navete spațiale mari, foarte sofisticate. […] Asta nu elimină nevoia de sateliți mari, complecși – există în continuare o cerere pentru acest tip de aparate, însă acum putem acoperi un alt tip de misiune, pe care chiar nu l-am putut acoperi anterior.“⁷ Vermont Lunar CubeSat, construit de cercetători de la Vermont Technical College, își propune să ajute la dezvoltarea tehnologiilor unui prototip de satelit care să fie controlat de pe un smartphone și lansat, într-o bună zi, către Lună. NASA a lansat nanosatelitul conceput de liceeni de la instalația de pe insula Wallops, în Virginia, dar acum există firme care oferă lansări de pe aeronave comerciale, din spațiul aerian internațional.⁸ Să vedem cine mai îndrăznește acum să spună că nu este în plină desfășurare o

difuziune profundă a puterii! Este mare numărul țărilor emergente pe care modelul nostru le vede urcând până în vârful clasamentului, ceea ce evidențiază punctul de vedere cu privire la difuziune și la un grad de mobilitate ascendentă a țărilor, fără precedent în istorie. Modelarea identifică primele patru țări din BRIC⁸¹, plus alte 18 țări de talie medie, precum Turcia, Mexic și Nigeria, ca puteri emergente la nivel regional și global. Evident că rolul pe care îl va juca fiecare dintre aceste țări va fi extrem de diferit, însă, așa cum arată includerea lor în G20, influența le este deja recunoscută. Această situație diferă, cantitativ și calitativ, de ceea ce s-a întâmplat în trecut, atunci când s-a constituit sistemul internațional, dintr-un număr relativ mic de țări, majoritatea din Europa. De ce nu s-au ridicat mai multe? În această perioadă de ascensiune fără precedent, mă îngrijorează în egală măsură țările care nu o fac și rămân slabe și fragile. Ne putem aștepta la o îmbunătățire în privința celor mai sărace țări? S-ar putea să avem vești bune. Există o corelație puternică între numărul mare de tineri și numărul de conflicte armate civile și etnice. Conflictul cronic este unul dintre factorii care explică fragilitatea statelor. Începând din anii 1970, aproximativ 80% dintre toate conflictele etnice (cu cel puțin 25 de decese pe an survenite în urma încleștărilor armate) își au originea în țări cu populații tinere. În prezent, există peste 80 de țări în care vârsta medie este de până în 25 de ani.⁸² „Arcul instabilității demografice“, corelat cu populațiile tinere, include porțiuni din partea de mijloc a Americii Centrale și a Anzilor, acoperă toată Africa subsahariană și se întinde până dincolo de Orientul Mijlociu, în Asia de Sud și Centrală.⁸³ Acest arc se va contracta până în 2030. În contextul unui declin al fertilității, deja în derulare, lista țărilor cu populații tinere va scădea la aproximativ 50 până în 2030. Se preconizează că cele mai multe țări tinere se vor concentra de-a lungul centurii ecuatoriale ale Africii subsahariene. Un al doilea grup de țări tinere, mai difuz, va persista în Orientul Mijlociu, inclusiv în Teritoriile Palestiniene (Cisiordania și Fâșia Gaza), Iordania și Yemen, în sudul regiunii. În Americi, numai Bolivia, Guatemala și Haiti își vor menține populațiile tinere. Potrivit proiecțiilor pentru Asia de Sud ale Biroului pentru Recensământ al Statelor Unite, doar Afghanistanul va rămâne o țară tânără până în 2030, deși va scădea și aici rata fertilității.⁸⁴ Cu toate acestea, îmbătrânirea pe ansamblu a

populației în Pakistan și India, țări cu care se învecinează, va ascunde creșteri continue ale ponderii tinerilor în rândul anumitor grupuri etnice și regionale, ceea ce ar putea rămâne o problemă de securitate. Creșteri ale proporției tinerilor vor persista în cea mai mare parte a următoarelor două decenii în rândul populațiilor tribale din provinciile și teritoriile din vestul Pakistanului. În Pakistan și Afghanistan, ratele fertilității sunt mai mari decât în rândul populațiilor pashtune unde fiecare femeie dă naștere la cinci copii. În India, unde statele sudice sunt mai mari, iar orașele înregistrează acum o fertilitate mai scăzută, natalitatea va rămâne mai ridicată în rândul statelor mai sărace Uttar Pradesh și Bihar. Fertilitatea kurzilor din sud-estul Turciei pare că a stagnat la aproximativ patru copii de fiecare femeie. În Israel, fertilitatea complexei minorități evreiești ultraortodoxe rămâne sub șase copii de fiecare femeie. Persistența ratelor înalte ale fertilității și a creșterii populației în rândul minorităților disonante este posibil să tulbure ordinea politică, îndeosebi dacă aceste populații devin mult prea mari.⁸⁵ În afară de creșterea ponderii tinerilor, și alte condiții pot spori perspectivele instabilității pe termen scurt. În primul rând, unele studii au arătat că țările care traversează o perioadă de tranziție, între regimul autoritarist și cel democratic, au un bilanț dovedit de instabilitate puternică. În raportul Tendințe globale, am studiat sistematic țările clasate în acest periculos interval intermediar între autocrație și democrație. Scala Polity în 20 de puncte, o bine-cunoscută unitate de măsură în sociologie, este folosită pentru a determina unde se încadrează țările din acest punct de vedere. Se consideră că prezintă un risc crescut cele care nu se află prea departe, dar care nu au atins încă, în procesul politic, atribute ale democrației precum deschiderea și competitivitatea recrutării sau a participării executive în toate segmentele populației. Altele, mai apropiate în dezvoltarea lor de democrația deplină, sunt mai puțin expuse riscului unei instabilități majore. În ceea ce privește perioada în care ne aflăm acum și în care ne vom găsi în următoarele două decenii, izbitor este faptul că există numeroase țări – aproximativ 50 – care se încadrează în acest grup de risc major. În unele privințe, este o veste bună. În anii 1960 și 1970, înainte de sfârșitul Războiului Rece, existau mult mai multe dictaturi, nu doar sub dominația sovietică, în Europa Centrală și de Est, ci și în alte părți, în Africa și America Latină, iar multe dintre ele erau stabile. Dar asta cu prețul libertăților omului. Statele autoritariste tind – prin natura lor – să fie mai stabile, cel puțin aparent și ca entități politice, până ce

se dizolvă. Acum, că multe dintre ele au dispărut, ne așteptăm, paradoxal, la și mai multă instabilitate, până când se va ajunge la democrația deplină. În 2030, cel mai mare număr de țări aflate în intervalul dintre autoritarism și democrație deplină se va înregistra în Africa subsahariană (23 din 45 de țări), urmată de Asia (17 din totalul de 59, inclusiv 5 din cele 11 țări sud-asiatice și 4 din cele 9 țări central-asiatice) și de Orientul Mijlociu și Africa de Nord (11 din 16). Evenimentele recente din Orientul Mijlociu confirmă vulnerabilitatea regiunii față de tranziția în sistemul de guvernare, care este susceptibilă să se desfășoare și în anii 2030.⁸ Marea întrebare pentru viitor este: Care va fi efectul de ansamblu al tuturor acestor eforturi dificile și care va fi impactul unei mai mari difuziuni a puterii la vârf? Care sunt consecințele existenței mai multor jucători asupra sistemului internațional? Poți să gestionezi un sistem internațional cu atât de mulți actori în diverse stadii de dezvoltare, cu valori și perspective diferite? Nu există un răspuns clar, dar putem să emitem presupuneri bazate pe informații sigure. Mai întâi, peisajul guvernării va fi mult mai complicat în 2030: presupun că nivelurile intermediare de guvernare, cum ar fi megalopolisurile și grupările regionale, își vor asuma puteri tot mai mari, în timp ce guvernele naționale și instituțiile globale multilaterale se vor zbate să țină pasul cu difuziunea rapidă a puterii. Să ne uităm la orașe. Rolul lor va fi un element încă și mai important în viitor, având în vedere că zonele urbane cresc din punctul de vedere al bogăției și al puterii economice. McKinsey Global Institute a calculat că, până în 2025, în orașele de pe piața emergentă vor exista și mai multe gospodării cu venituri medii – definite ca având un venit anual de peste 70 000 de dolari (în termeni PPP) – decât în orașele occidentale. Zonele urbane ar putea injecta chiar și 30 de trilioane de dolari pe an în economia mondială, până în 2025. Viteza și amploarea expansiunii urbane este fără precedent.⁸⁷ Tot mai multe orașe sunt susceptibile să preia inițiativa în gestionarea resurselor, a standardelor de mediu, a migrării și chiar a securității, dată fiind importanța crucială a acestor aspecte pentru bunăstarea orășenilor. Parteneriatul C40, un grup al celor mai mari 40 de orașe din lume, al cărui obiectiv este reducerea emisiilor de carbon și creșterea eficienței energetice în marile orașe din întreaga lume, constituie unul dintre cele mai faimoase exemple ale unor astfel de noi entități care încep să crească. La începutul lui 2014, parteneriatul C40 avea peste 1 500 de inițiative în curs, într-un efort de a reduce emisiile de gaze cu efect de

seră și de a diminua riscurile climatice. Conceptul de „oraș inteligent“ – utilizat acum de multe orașe – s-a fondat pe principiul potrivit căruia tehnologiile internetului pot să fie exploatate pentru a îmbunătăți considerabil modul în care funcționează orașele, maximizând productivitatea economică și calitatea vieții cetățenilor și minimalizând, în același timp, consumul de resurse și degradarea mediului. De exemplu, arhitecți și ingineri concep clădiri verzi, care utilizează principii din ecologie, arhitectură și peisagistică având scopul de a reduce la zero consumul de energie al clădirilor. Unele clădiri ecologice care folosesc tehnologii avansate au ajuns chiar să producă mai multă energie decât consumă. Reducerea nevoilor energetice ale clădirilor este importantă deoarece, în prezent, ele reprezintă aproximativ 41% din cererea de energie și 71% din consumul de electricitate la nivel mondial.⁸⁸ Problemele sociale vor fi la fel de acute. Orașele pot crea medii extraordinare pentru inovația tehnologică, dar pot fi și adevărate incubatoare ale criminalității. În orașe din multe părți ale lumii aflate în curs de dezvoltare, până la 60% dintre toți orășenii vor avea până în 18 ani în 2030.⁸ Dacă orașele nu oferă suficiente oportunități economice, educaționale sau sociale, tinerii șomeri vor deveni ținte predilecte pentru recrutare în bandele criminale. Într-o călătorie la Rio mi s-au arătat modurile în care autoritățile locale încearcă în prezent să integreze favelele, cartierele sărace, în viața orașului, inclusiv prin crearea unui sistem de transport ca o telegondolă, gratuit pentru locuitorii din favele, situate de obicei pe terase, departe de centrul orașului. Acum, locuitorii din favele fac mult mai puțin până la serviciu, comparativ cu cele peste două ore cât le trebuiau înainte ca să facă naveta, și nu se mai simt excluși. Există, desigur, o mulțime de domenii în care orașele nu au evoluat, germinând deja semințele unor viitoare probleme. Multe orașe chinezești au urmat modelele unor orașe americane și occidentale, extinzându-și suburbiile tentacular, iar acum se confruntă cu probleme asemănătoare, de congestionare a traficului rutier și de poluare. În afară de orașe, creșterea comerțului intraregional indică o integrare regională mai mare, sugerând posibilitatea unei ordini mondiale clădite în mai mare măsură în jurul structurilor regionale. Aproape două treimi din comerțul european are loc în interiorul UE; Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA) reprezintă peste 40% din comerțul total al Statelor Unite; comerțul în interiorul Asiei de Est este de 53%; iar comerțul din interiorul Americii Latine, cu excepția Mexicului, reprezintă aproape 35% și crește rapid, stimulând dezvoltarea Uniunii Națiunilor Sud-Americane (UNASUR).

Asia a făcut pași extraordinari în inițierea procesului de consolidare a instituțiilor regionale, construindu-și o gamă mai variată de grupuri regionale decât oriunde altundeva în lume. Presupunerea mea este că domeniul de aplicare se va extinde, îndeosebi în privința grupurilor funcționale care vizează abordarea anumitor probleme, cum ar fi riscurile de mediu (creșterea nivelurilor mărilor), comerțul și reglementările financiare, ca mod de accelerare a integrării regionale. Este mai puțin clar dacă în Asia poate să fie stabilită sau nu o ordine a securității regionale colective. Geografic vorbind, unele țări asiatice sunt atrase mai mult către un sistem sinocentric, pe când altele se opun vehement și din ce în ce mai mult expansiunii influenței chineze. Dată fiind această diversitate, este dificil ca țările asiatice să ajungă la un acord asupra răspunsului la cea mai elementară întrebare: Ce este Asia? Statele Unite rămân factorul-cheie în a determina dacă Asia se va îndrepta sau nu către integrare mai profundă, mai ales că și-au manifestat din plin influența în alte zone în direcția încurajării instituțiilor regionale multilaterale. La ora actuală, o Chină în ascensiune pare să fie o amenințare la adresa securității multora dintre vecinii săi, ceea ce îngreunează elaborarea unei ordini a securității colective, în pofida faptului că integrarea economică regională ar putea să fie astfel accelerată. Acest lucru se poate schimba în condițiile în care China ar face un efort mai mare și ar fi mai puțin amenințătoare. În plus, dacă sporesc îngrijorările asiaticilor cu privire la credibilitatea capacității Statelor Unite de a rămâne o putere mondială, atunci mulți nu vor avea altă opțiune decât să se „alinieze în spatele“ Chinei și să încerce să dezvolte o ordine pur asiatică a securității. Integrarea regională va progresa și în alte părți, dar în ritmuri diferite și mai mult în vederea unor scopuri funcționale specifice. Eu cred că regiuni precum Asia de Sud, Asia Centrală și Orientul Mijlociu vor întâmpina greutăți mari în construirea cooperării regionale, până când să abordeze problemele regionale dificile cu privire la pace și securitate, în următoarele două decenii, chiar dacă fac progrese în comerț sau în împărțirea unor resurse valoroase precum apa. Există prea multă rivalitate geopolitică și neîncredere, așa că va fi nevoie de cel puțin o generație pentru a depăși asemenea divergențe. Integrarea europeană – în sensul că Europa a reușit să-și pună în comun suveranitatea – va rămâne o excepție. Chiar și cu această guvernare sporită la nivel intermediar, tot nu există un înlocuitor pentru stat, mai ales dacă ne gândim că instituțiile globale joacă un rol

esențial în soluționarea numărului tot mai mare de provocări globale. Așa cum am menționat anterior, statele rămân fundamentul unor instituții globale ca ONU, Banca Mondială (BM), Fondul Monetar Internațional (FMI) și G20. Se caută modalități de încorporare în angrenajul acestor organisme a unor organizații nonstatale – de toate tipurile, de la ONG-uri la orașe și corporații –, dar nu există nici o alternativă evidentă la stat ca structură de bază. Asta mă duce cu gândul la o discuție despre instituțiile internaționale esențiale, a căror vastă majoritate trebuie să se actualizeze dacă vor să aibă vreo legitimitate în ochii publicului din cea mai mare parte a lumii. În afară de puteri emergente mari, ca Brazilia, India (care nu sunt membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU) și China (care are drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU, dar nu și drept de vot la FMI, pe măsura puterii sale economice), multe state emergente de rang secund se vor impune, dar nu sunt bine reprezentate ca lideri regionali în astfel de instituții. Intuiția mea este că, așa cum mai marele G20 – decât vechiul G7 – a fost activat și adus în prim-plan din cauza crizei financiare din 2008, crize de un fel sau altul vor fi singurul mijloc de a declanșa reforme în multe dintre aceste instituții. Altfel, ele vor muri încet, iar în multe cazuri ne va fi mai greu fără ele. Sunt instituțiile globale importante pentru viitor? Mulți m-au întrebat despre acest lucru în special, iar răspunsul meu a fost afirmativ. Oricât de lente, birocratice și uneori corupte ar fi ele, putem vedea realizări clare în modul în care eforturile ONU de menținere a păcii au împiedicat creșterea numărului de victime în conflicte. Campania ONU pentru eradicarea sărăciei extreme, promovarea educației primare universale și lupta împotriva HIV/SIDA, între alte ținte enunțate în Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului pe care și le-a stabilit ONU, a concentrat atenția întregii lumi asupra realizării acestor ținte. Nici un stat membru – inclusiv Statele Unite – nu ar avea legitimitatea să organizeze singur o asemenea campanie. După mine, instituțiile globale sunt necesare pentru a veghea ca ordinea internațională să rămână fondată pe reguli și să nu se revină la lupta pentru putere, în care statele să se înșele între ele, iar noi să ajungem cu toții perdanți. Ar fi un pas „înapoi în viitor“, într-o ordine mondială care ar semăna cu aceea de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, când toate marile puteri se luptau între ele pentru întâietate, cu rezultatele cumplite pe care le cunoaștem cu toții. Dar trebuie să fim realiști. Instituțiile globale își vor atinge cu greu obiectivele în timpul acestei perioade de schimbare rapidă. Compromisul dintre legitimitate și

eficiență este dificil, mai ales când încerci să te asiguri că sunt reprezentate toate țările vizate atunci când se ia o decizie și, în același timp, când încerci să păstrezi un număr redus de țări implicate pentru a facilita luarea deciziilor. Multipolaritatea și difuziunea puterii, tot mai extinse, vor îngreuna procesul de actualizare a instituțiilor globale. Cu toate acestea, nici o reformă nu trebuie să însemne o pierdere și mai mare de legitimitate în ochii numeroaselor națiuni din lumea aflată în curs de dezvoltare. Valori neconcordante și suspiciuni persistente între jucători-cheie vor constitui norma de-a lungul întregii perioade de tranziție. Îngrijorări vechi ale puterilor emergente cu privire la incursiuni împotriva suveranității din partea actorilor occidentali mai puternici sunt profund ancorate atât în opinia populară, cât și a elitelor, și se vor atenua doar treptat, în timp ce puterile emergente se vor confrunta cu o agravare a problemelor transnaționale. Încă îmi amintesc accesele de furie ale unor oficiali chinezi de rang înalt, din timpul unor întâlniri private, împotriva exigențelor occidentale ca țara lor să-și asume mai multe responsabilități la nivel global. În ochii occidentalilor, China este o țară încă săracă și cu o mulțime de probleme interne. În viziunea lor, noi, occidentalii, încercam să-i aruncăm Chinei responsabilități pentru a ne despovăra de propriile probleme economice provocate de criza financiară din 2008. Chinezii considerau că nu erau pregătiți și că aveau prea multe probleme interne pentru a-și concentra atenția asupra unor provocări globale mai ample. Această percepție nu va dispărea. Mulți chinezi consideră și în continuare că trebuie să câștige timpul pierdut de la prăbușirea dramatică pe care au suferit-o în secolele al XIX-lea și XX. Pe acest fundal se poartă și dezbaterea asupra schimbărilor climatice, în cadrul căreia alte țări consideră că Occidentul industrializat este responsabil pentru nivelul ridicat al emisiilor de carbon aflate deja în atmosferă. Astfel de țări sunt de părere că statele mai bogate trebuie să-și asume cea mai mare parte din responsabilitatea pentru diminuarea nivelurilor de CO2 și pentru compensarea pagubelor provocate de fenomene meteorologice extreme. China și multe alte puteri emergente vor rămâne deosebit de suspicioase, dacă nu chiar ostile, față de intervenția directă, inclusiv față de sancțiunile menite să schimbe comportamentul altor regimuri. China a urmat exemplul Rusiei și a susținut dezarmarea Siriei, sub mandat ONU, de stocurile de armament chimic, dar s-a opus oricărei alte intervenții vizând schimbarea regimului. O Chină mai democratică, probabil mai naționalistă, în același timp, ar fi la fel de îngrijorată privind cedarea suveranității în favoarea altora. Concomitent, China a dat semne că se îndepărtează de la neutralitatea strictă, îndreptându-se atât către o mai mare

implicare în menținerea păcii, cât și către participarea forțelor sale navale în operațiuni internaționale de luptă împotriva pirateriei, în largul coastelor Somaliei, atitudini care i-au surprins pe observatori în primul deceniu al secolului XXI. Ne place sau nu, China are interese globale tot mai mari – date îndeosebi de dependența față de importurile de energie –, așa că nu-și poate ignora la nesfârșit responsabilitățile la nivel mondial. Viitoarea guvernare nu va fi nici albă, nici neagră. Progresele nu pot să fie excluse, în pofida diversității tot mai mari și a lipsei de valori comune. Perspectivele înregistrării unor progrese în lupta împotriva provocărilor globale nu vor fi uniforme. Iată cum văd eu provocarea dacă vom reuși sau nu în abordarea problemelor-cheie care ne așteaptă: nu este totul sumbru, dar nici strălucitor. În ceea ce privește schimbările climatice, tehnologia și piețele vor deveni mai importante în reducerea emisiilor de carbon decât eforturile de a negocia orice tratat de anvergură și complex, ca Protocolul de la Kyoto din 1997. Utilizarea crescândă a gazelor naturale mai ieftine și mai curate ar putea s-o depășească pe cea a cărbunelui, conducând la reduceri mari de emisii în Statele Unite și în cazul altor mari poluatori, precum China. De asemenea, alte progrese în domeniul tehnologiilor regenerabile vor muta accentul dezbaterii asupra schimbărilor climatice, făcând ca eforturile în vederea atenuării acestora să apese mai puțin asupra productivității. Astfel de progrese ar facilita un posibil acord pentru reducerea emisiilor de carbon, făcându-l mai acceptabil atât pentru țările în curs de dezvoltare, cât și pentru Statele Unite, care sunt îngrijorate de faptul că un plafon al emisiilor de carbon le-ar submina perspectivele creșterii economice. Viitorul proliferării nucleare – subiect asupra căruia voi reveni – depinde de descurajarea Coreei de Nord și a Iranului în a-și continua eforturile de dezvoltare a armelor nucleare. În special succesul Iranului poate să declanșeze o cursă a înarmării în Orientul Mijlociu, subminând eforturile internaționale în vederea neproliferării. În cazul în care comunitatea internațională izbutește în eforturile sale de a le opri pe amândouă, chiar și numai aceste două cazuri ar întări Tratatul de Neproliferare. Similar, utilizarea armelor nucleare de către cineva – actori statali sau nonstatali – ar fi devastatoare pentru eforturile privind neproliferarea. Presupun că Iranul va dezvolta o capacitate apropiată de pragul nuclear, dar că nu o va testa, ca India și Pakistan. Însă va fi suficient să-i alarmeze pe vecinii săi și să submineze neproliferarea și țelul istrației Obama de a crea o lume

fără nici o armă nucleară. (Mai multe despre acest subiect în Capitolul 6.) Putem estima o convergență sporită a marilor puteri în combaterea provocărilor ridicate de statele slabe, mai ales atunci când sunt în joc interesele tuturor puterilor. Cu efectivele lor militare masive, puterile emergente, inclusiv Brazilia, India, Pakistan și Africa de Sud, joacă deja roluri importante în operațiunile de menținere a păcii. Coalițiile de voluntari, formate cu acceptul tacit al altor puteri, s-ar putea ocupa de această sarcină, în unele cazuri. Deși există o susținere internațională largă în sensul protejării populațiilor de genocid, crime de război, epurare etnică și crime împotriva umanității, puterile emergente s-au ferit să ia inițiativa, pentru a nu da impresia de imixtiune. Desigur, acest lucru le permite altora să acționeze, inclusiv utilizând forța. În contextul comunicațiilor instantanee și al unei opinii publice mondiale mai angajate, marilor puteri le va fi tot mai greu să evite intervenția în scopul acordării de ajutor umanitar sau al stopării genocidului. Acțiunea mandatată de ONU, în 2011, împotriva lui Muammar Gaddafi, fostul lider al Libiei, servește ca exemplu în care Rusia, China, Africa de Sud și alte state în curs de dezvoltare au consimțit asupra intervenției militare a NATO, deși au regretat-o mai târziu. În schimb, Rusia, China și alte țări în curs de dezvoltare au acordat permisiunea în privința dezarmării chimice, dar s-au opus vehement oricărei intervenții sau impunerii unor sancțiuni severe, în pofida dezastrului umanitar de proporții gigantice. Gestionarea internetului este un domeniu nou, fascinant, în care sunt angajate tot mai mult atât grupuri mai largi ale societății civile, cât și state. Multe grupuri ale societății civile argumentează împotriva unui rol privilegiat al statelor în gestionarea internetului, dar statele își văd interesele tot mai implicate. Multe țări – nu doar Rusia și China, cei mai înfocați apărători ai acestei idei – vor ca statul să aibă un rol extins în gestionarea internetului. Între aceste state se află țări arabe, îngrijorate de utilizarea în scop politic a internetului, și economii emergente-cheie, precum Coreea de Sud, Indonezia, Turcia, Brazilia, Argentina și Mexic, care ar prefera un control mai mare din partea statului. Numai un grup foarte mic, din care fac parte, între altele, Statele Unite, Marea Britanie, Canada, Suedia, India, Kenya și Noua Zeelandă, pledează mai degrabă pentru păstrarea statu-quoului, deși aceste țări văd chiar și aici un rol al statului și vor să folosească internetul în scopuri oficiale. Un grup și mai mic, din care fac parte comunități mondiale de utilizatori ai internetului, ar fi singurul care susține o organizare descentralizată a gestionării internetului.

Experții întrezăresc mai multe viitoruri posibile, de la unul cu schimbări minime față de prezent, până la unul în care există o sciziune între blocuri funcționale: un internet alcătuit, în mare parte, din utilizatori din state membre OCDE și un internet alcătuit, în primul rând, din utilizatori atrași din Rusia, China și lumea arabă. Comunicarea între blocuri ar fi limitată și supusă unui control politic riguros. Potrivit unui al treilea set de scenarii, internetul ar evolua către dezmembrare, sfâșiat între „hacktiviști“, infractori cibernetici, teroriști și alte forțe destabilizatoare. Acest scenariu poate înclina balanța către preferința pentru un control sporit din partea statului, susținut inclusiv de țările care, în prezent, sunt mai înclinate către o poziție de tip laissez-faire. Multe sunt în joc în privința felului în care este gestionat internetul, iar miza crește. Toate țările au interese comune – în special pe plan economic –, dar alți factori, îndeosebi frica față de intensificarea acțiunilor înclinate spre răzvrătire, înlesnite de internet, ar putea să fie mai puternice decât aceste interese economice pentru multe țări, condamnând internetul la o cu totul altă direcție, în care să existe mult mai puțină conectivitate. ¹ În toate aceste domenii de politici publice, interesele comune ale diferitelor țări importante se traduc prin faptul că, deși cel mai bun scenariu nu este realizabil, este puțin probabil ca o cooperare multilaterală și regională să se destrame în totalitate. Exemplul țărilor din G20, care au evitat un protecționism precum cel din anii 1930 – în pofida celei mai grave crize de după cel de-al Doilea Război Mondial, în 2008, și a recesiunii prelungite, cu niveluri ridicate ale șomajului în unele economii occidentale – este unul tipic. Pe de altă parte, nu mai există nici o altă națiune ori vreun alt bloc de state ca G7, care să aibă avantajul politic sau economic de a conduce comunitatea internațională către acțiune colectivă. Toate acestea se adaugă la faptul că este greu de construit o cooperare globală în cele mai bune perioade și că necooperarea începe să fie tot mai probabilă. Înainte de a încheia acest capitol despre o lume făcută țăndări, merită să mai punem o întrebare și să încercăm să-i dăm un răspuns. Există deja, pe undeva, o ordine globală alternativă, dornică să intre pe scena mondială? În 1919, „Cele paisprezece puncte“ ale președintelui Woodrow Wilson îndemnau la o nouă ordine postimperialistă, bazată pe democrație și autodeterminare. Comunismul sovietic a reprezentat o dublă amenințare, ideologică și militară, la adresa ordinii liberale occidentale în cea mai mare parte a Războiului Rece. Această întrebare, dacă ne vom trezi sau nu într-un fel de nouă ordine mondială propusă de BRIC sau alții, este dezbătută la nesfârșit de experți. Unii au văzut capitalismul de stat

atât de divergent față de economia liberală, încât ar putea fi clasificat ca alternativă și ca sistem contrar. Eu cred că această opinie este discutabilă, mai ales în lumina recentelor declarații ale președintelui chinez Xi Jinping vizând limitarea puterii întreprinderilor de stat, care sunt baza capitalismului de stat. Membrele BRIC sunt atât de diferite – unele autoritariste, altele hotărât democratice – și au atât de multe interese divergente, încât este puțin probabil să împărtășească acum sau în viitor o viziune unitară. Mai probabil este să nu existe o alternativă reală, deja emergentă. Încă de la sfârșitul Războiului Rece tot tânjim după o imagine mai dihotomică a sistemului mondial către care ne îndreptăm: noțiunea de lume „multipolară“ este o descriere mai adecvată, și există multe exemple care o atestă, și bune, și rele. Știm că „Sfârșitul Istoriei“ nu a avut loc și că multe diferențe politice, economice și sociale au persistat, dacă nu cumva au proliferat. Există mai multe diviziuni și divergențe ca niciodată până acum; este greu să faci față unei asemenea complexități, mai ales că la orizont nu există vreun deznodământ clar definit. Prin urmare, o lume mai fragmentată decât aceasta nu se poate; și poate să devină o lume disfuncțională și haotică, dacă nu suntem atenți.

⁷ Date furnizate de modelul International Futures al profesorului Barry Hughes de la Universitatea din Denver, disponibile pe web la adresa http://www.ifs.du.edu/ifs/. Vezi și Global Trends 2030, p. 17, pentru explicarea indicilor puterii globale folosiți aici și ulterior, în Capitolul 2, lucrare disponibilă la adresa http://www.dni.gov/index.php/about/organization/national-intelligencecouncil-global-trends. ⁸ Există diverse estimări. Centrul pentru Economie și Cercetare în Afaceri (Centre for Economics and Business Research – CEBR) prezintă, în ultimul său raport din 2013, preconizări cu privire la PIB-ul Chinei măsurat la ratele de schimb ale pieței: „CEBR’s World Economic League Table Report for 2013“, 26 decembrie 2013, material disponibil la adresa http://www.cebr.com/reports/world-economic-league-table-report/. Numeroși analiști prezic că, pe baza parității puterii de cumpărare (PPP), China va depăși curând Statele Unite și va deveni cea mai mare economie din lume. Potrivit proiecțiilor elaborate de The Economist Intelligence Unit, de exemplu, acest lucru ar putea avea loc până în 2019, iar, până în 2030, economia Chinei ar putea fi cu 18,6% mai mare decât a Statelor Unite. Wayne M. Morrison, „China’s

Economic Rise: History, Trends, Challenges, and Implications for the United States“, Serviciul de Cercetare al Congresului, 17 decembrie 2013, material disponibil la adresa http://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33534.pdf. Pentru mai multe informații despre ascensiunea Chinei, vezi Capitolul 5. Modelul International Futures ⁷ Ibid. ⁷¹ Dr. Richard Cincotta, demograful de la Stimson Center, Washington, D.C., a furnizat datele demografice folosite în acest capitol. El utilizează ca bază pentru proiecțiile sale datele recensămintelor ONU și SUA. Pentru mai multe informații despre activitatea deschizătoare de noi drumuri a lui Cincotta, vezi http://www.stimson.org/experts/richard-cincotta/. ⁷² Martin Wolf, „Why Abenomics Will Disappoint“, Financial Times, 17 decembrie 2013, articol disponibil la adresa http://www.ft.com/intl/cms/s/0/cf682d66-642c-11e3-98e2-00144feabdc0. html#axzz2xB1rm9Q8 ⁷³ „CEBR’s World Economic League Table Report for 2013“, Centrul pentru Economie și Cercetare în Afaceri, 26 decembrie 2013, raport disponibil la adresa http://www.cebr.com/reports/world-economic-league-table-report/ ⁷⁴ Ibid; Kevin Voigt, „World Top Economies in 2050“, CNN Busi-ness360, http://business.blogs.cnn.com/2012/01/12/worlds-top-economies-in-2050-willbe/. Raportul Voigt folosește clasamente elaborate de HSBC și Banca Mondială. Sara Schaefer Munoz, „Latin Growth Tune Plays in Two Speeds“, Wall Street Journal, 30 noiembrie 2012, raport disponibil la adresa http://online.wsj.com/news/articles/SB10001424127887324020804578151311678565042 ⁷⁵ Brian Bremner, „Russia’s 21st Century Malaise in Five Grim Charts“, BusinessWeek, 19 noiembrie 2013, articol disponibil la adresa http://www.businessweek.com/printer/articles/168260-russias-21st-centurymalaise-in-five-grim-charts ⁷ Anders Aslund, „Why Growth in Emerging Economies is Likely to Fall“, Documentul 13–10, Institutul de Economie Internațională Peterson, noiembrie 2013, material disponibil la adresa http://www.piie.com/publications/wp/wp1310.pdf

⁷⁷ Ken Kremer, „China Considers Manned Moon Landing Following Breakthrough Chang’e-3 Mission Success“, Universe Today, 15 ianuarie 2014, articol disponibil la adresa http://www.universetoday.com/107716/chinaconsiders-manned-moon-landing-following-breakthrough-change-3-missionsuccess/ ⁷⁸ Megan Gannon, „1st Satellite Built by High School Students Blasts in Space“, Fox News, 19 noiembrie 2013, material disponibil la adresa http://www.foxnews.com/science/2013/11/19/phonesat-high-school-studentstuesday/ ⁷ Ibid. ⁸ Megan Gannon, „1st Satellite Built by High School Students Blasts in Space“, Fox News, 19 noiembrie 2013, material disponibil la adresa http://www.foxnews.com/science/2013/11/19/phonesat-high-school-studentstuesday/. Vezi și Joshua Buck, „NASA Helps Launch Student-Built Satellites as Part of CubeSat Launch Initiative“, comunicatul de presă NASA 13–343, 20 noiembrie 2013, disponibil la adresa http://www.nasa.gov/press/2013/november/nasa-helps-launch-student-builtsatellites-as-part-of-cubesat-launch-initiative/ ⁸¹ Cele patru țări BRIC inițiale identificate de Goldman Sachs sunt Brazilia, Rusia, India și China. Africa de Sud s-a alăturat recent grupului politic fondat în urma desemnării financiare. Africa de Sud este una dintre cele 22 de țări emergente, evidențiate ca actori tot mai importanți în arenele regionale și globală. ⁸² R.P. Cincotta și E. Leahy, „Population Age Structure and the Risk of Civil Conflict: A Metric“, Environment Change & Security Project Report, 12, 2006/2007, pp. 55–58. Raport disponibil și la adresa http://www.wilsoncenter.org/topics/pubs/PopAgeStructures&CivilConflict 12.pdf ⁸³ Richard Cincotta, „Whither The Demographic Arc of Instability“, Stimson Center, 24 noiembrie 2010, material disponibil la adresa http://www.stimson.org/spotlight/whither-the-demographic-arc-of-instability-/ ⁸⁴ În pofida faptului că Afghanistanul va rămâne tânăr în oricare dintre scenarii, există o controversă cu privire la cât de rapid va scădea fertilitatea femeilor

afgane în viitor. „ONU estimează că populația Afghanistanului (aproximativ 28 de milioane de oameni în prezent) va depăși pragul de 50 de milioane până în 2030, în timp ce Biroul pentru Recensământ preconizează pentru 2030 o populație sub 43 de milioane.“ Vezi Richard Cincotta, „Afghanistan’s Sky-High Birthrate Seems to be Declining – and That’s A Very Good Thing“, Foreign Policy, 16 noiembrie 2009. Material disponibil, de asemenea, pe site-ul Stimson Centre, la adresa http://www.stimson.org/spot-light/afghanistans-sky-highbirthrate-seems-to-be-declining-and-thats-a-very-good-thing/ ⁸⁵ Richard Cincotta, „Minority Youth Bulges and The Future of Intrastate Conflict“, Stimson Centre, 10 noiembrie 2011, material disponibil la adresa http://www.stimson.org/spotlight/minority-youth-bulges-and-the-future-ofintrastate-conflict-/ ⁸ Date furnizate de profesorul Barry Hughes de la Universitatea din Denver, folosind modelul său International Futures

⁸⁷ Richard Dobbs, Jaana Remes, James Manyika, Charles Roxburgh, Sven Smit și Fabian Schaer, „Urban World: Cities and the Rise of the Consuming Class“, McKinsey Global Institute, iunie 2012, material disponibil la adresa http://www.mckinsey.com/insights/urbanization/urban_world_cities_and_the_rise_of_the_con

⁸⁸ „Envisioning 2030: US Strategy for the Coming Technology Revolution, A Report by the Strategic Foresight Initiative“, Atlantic Council, decembrie 2013, p. 12, raport disponibil la adresa http://www.atlanticcouncil.org/images/publications/Envisioning_2030_US_Strategy_for_the_ Le sunt îndatorat lui Peter Engelke și lui Banning Garrett, colegii mei de la Atlantic Council, pentru munca lor cu privire la urbanizare. ⁸ „Harnessing the Dual Global Trends of Urbanization and the Demographic Youth Bulge“, Un-Habitat Issue Paper, 14 mai 2012, material disponibil la adresa http://www.un.org/en/ecosoc/julyhls/pdf13/hls_issue_note_un_habitat.pdf Robert A. Manning, „Envisioning 2030: US Strategy for a Post-Western World“, publicația Atlantic Council, 10 decembrie 2012, pp 26–28, raport disponibil la adresa http://www. atlanticcouncil.org/publications/reports/envisioning-2030-us-strategy-for-apostwestern-world ¹ Mark Raymond și Gordon Smith, „Reimagining the Internet: The Need for a

High-level Strategic Vision for Internet Governance“, Internet Governance Papers, documentul nr. 1, Centrul pentru Inovare în Guvernarea Internațională, iulie 2013, disponibil la adresa http://www.cigionline.org/publications/2013/7/reimagining-internet-need-highlevel-strategic-vision-internet-governance

CAPITOLUL 3

JOACA DE-A DUMNEZEU

Cei mai mulți dintre noi se simt oarecum în largul lor atunci când vorbesc despre ascensiunea și decăderea unor țări sau chiar ale unor civilizații. Este o poveste veche de secole, pe care o cunoaștem bine. Însă capacitatea de a schimba sau de a duplica natura umană a fost într-o asemenea măsură o marcă a literaturii științifico-fantastice și a filmelor pe care le-a inspirat – ca Vânătorul de recompense, Bărbatul de șase milioane de dolari sau Matrix –, încât a fost ușor să fie marginalizată ca divertisment sau ca simplă diversiune. În secolul al XIXlea, teoria lui Charles Darwin despre evoluție a spulberat concepțiile anterioare despre crearea omului și a subminat interpretarea biblică literală – iar unora le-a spulberat credința. Oamenii au început să aplice pe scară largă principiul supraviețuirii celui mai puternic, cu consecințe de obicei devastatoare. Rasismul era resimțit ca justificat și îndreptățit, iar războiul era considerat în acord cu legile naturii. Ne aflăm într-un alt moment de cumpănă și ne este greu să cunoaștem amploarea schimbării sau care va fi efectul general. Nu ne mai limităm la simpla studiere a creației, ca pe vremea lui Darwin; acum ne putem schimba fundamental natura umană. Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne bazăm pe Dumnezeu sau pe selecția naturală. În același timp, cum zicea Ray Kurzweil, autorul cărții The Singularity Is Near (Singularitatea este aproape), „înțelegând procesele informaționale care stau la baza vieții, începem să învățăm să ne reprogramăm biologia pentru a realiza eliminarea aproape totală a bolii, extinderea dramatică a potențialului uman și prelungirea radicală a vieții“. ² Facem aceste descoperiri nu doar pentru că științele biologice au avansat la un nou nivel. Convergența și sinergiile mai multor tehnologii cu aplicații largi – îndeosebi nano, bio, IT, imprimarea 3D, inteligența artificială, materialele inovatoare și robotica – fac astfel încât această revoluție a tehnologiei să fie diferită. Iată un subiect înfricoșător, mai ales în contextul altor schimbări în curs, precum

superemanciparea unora dintre oameni și fragmentarea unei lumi alcătuite din state tot mai puternice, care nu acceptă anumite valori și principii. Formarea mea în domeniul informațiilor secrete mă determină să văd capcanele și consecințele neintenționate. Înainte să prezint potențialele dezavantaje, să examinăm împreună lucrurile bune importante pe care le-ar putea produce aceste noi capacități. Unul dintre primele indicii că este pe cale să se întâmple ceva cu totul nou a apărut pe când începeam să lucrez la proiectul Tendințe globale și m-am dus la o conferință a unui medic de la John Hopkins, care prezenta implanturi și proteze avansate, menite să-i ajute pe soldații care se întorceau de pe front cu amputări și paraplegie. Un microcip implantat în creier era folosit pentru a pune în mișcare un braț robotizat. Implantul cerebral prelua semnalele de la nivelul creierului pacientului, le decoda, apoi, printr-o conexiune cu un cablu de calculator, mișca brațul robotizat. Oamenii de știință speră ca până la urmă conexiunea să funcționeze fără fir. Restabilirea în timp a mobilității pacienților – în cazul paraplegicilor – rămâne țelul ultim, potrivit oamenilor de știință de la Institutul Creierului, din cadrul Universității Brown. ³ Jeffrey M. Stibel, președinte al Braingate, o companie care dezvoltă tehnologie de interfață cu creierul, a vorbit despre progresele în în restabilirea vederii pierdute: „Ai practic un implant cerebral care se conectează la ceea ce arată ca niște ochelari de soare. Ochelarii procesează, de fapt, lucrurile la care teai uita în mod normal, numai că această persoană este nevăzătoare, așa că transmite informația respectivă, printr-un cip de computer, direct în creier, oferindu-i persoanei respective senzația că vede în mod real ceva, iar asta funcționează cât se poate de bine.“ Stibel crede că mai sunt multe de făcut pentru perfecționarea implanturilor cerebrale, dar că ne aflăm pe drumul cel bun către un univers în care „mintea controlează materia“. ⁴ Exoscheletele sunt o altă invenție care ne sporește capacitățile fizice. Ele constau, de obicei, dintr-un cadru extern legat pe picioarele unui soldat, care-i permite acestuia, printr-un sistem motorizat sau hidraulic, să care greutăți mari, de până la 100 de kilograme. Potrivit unor știri din presă, Lockheed Martin testează un model care are o autonomie de 72 de ore. ⁵ În timp, odată cu îmbunătățirea tehnologiei de stocare a bateriilor, puterea electrică limitată ar putea să nu mai reprezinte o constrângere. Aceste exoschelete sunt concepute astfel încât să nu-l stânjenească pe soldatul aflat în mișcare. În schimb, așa cum implanturile cerebrale cresc puterea minții, exoscheletele pot amplifica

capacitățile fizice. Acum sunt concepute exoschelete care să crească și forța părții superioare a corpului. Augmentarea umană le va permite civililor și militarilor să acționeze mai eficient, inclusiv în medii anterior inaccesibile. Bătrânii pot beneficia de exoscheletele motorizate care să-i ajute în activități simple, precum mersul și ridicarea unor obiecte, îmbunătățind astfel sănătatea și calitatea vieții populațiilor îmbătrânite. Protezele reușite vor fi integrate probabil direct în corpul utilizatorului. Interfețele creier-mașină ar putea oferi posibilități supraomenești, sporind puterea și viteza și asigurând funcții anterior indisponibile. De exemplu, semnalele de la creier pot să fie trimise ocolind secțiuni deteriorate ale măduvei spinării, activând nervii controlului motor de la nivelul mâinilor sau al altor membre cu dizabilități. Pe măsură ce tehnologia înlocuirii membrelor avansează, oamenii pot alege să-și îmbunătățească starea fizică, așa cum o fac în ziua de azi cu ajutorul chirurgiei plastice. Viitoare implanturi de retină ar putea permite vederea pe timp de noapte, iar îmbunătățirile de tip neurologic vor asigura o capacitate de reamintire sau o viteză de gândire superioare. Produse neurofarmaceutice le vor permite oamenilor să-și păstreze concentrarea mai mult timp sau să-și amplifice capacitatea de învățare. Ar fi un pas mai mare decât acela reușit de calculatorul portabil Google Glass, prevăzut cu un dispozitiv video optic ce le permite oamenilor să se afle în instantaneu și continuu cu internetul. Sisteme de augmentare a realității – ca acelea care ar crește IQ-ul ori ar permite vederea pe timp de noapte – ne-ar putea spori atât capacitățile mintale și fizice, cât și agilitatea, permițându-ne să facem față mai bine situațiilor din lumea reală. Este inutil să spun că militarii sunt interesați de aceste posibilități. Un studiu recent al think tank-ului Centrul pentru o Nouă Securitate Americană (Center for New American Security), din Washington, notează că, în timp ce Departamentul American al Apărării a dat dovadă de o oarecare reținere față de „creșterea performanței indivizilor dincolo de nivelul lor natural“, „există unele indicii că alte națiuni sunt dispuse să desfășoare programe pe care Statele Unite le refuză acum“. Progresele în robotică vor fi și ele importante pentru ameliorarea condiției umane, așa cum am descoperit într-o vizită în Silicon Valley. Ele pot asigura sprijinul fizic și mecanic extrem de necesar în cazul persoanelor cu deficiențe. Dacă fiul celui mai bun prieten al tău ar fi paraplegic și ai avea mijloacele să-l ajuți, n-ai face-o? Asta l-a inspirat pe Willow Garage, unul dintre cei mai mari

dezvoltatori de roboți din Silicon Valley. Ceea ce îmi aduce aminte de felul în care a inventat Alexander Graham Bell telefonul: încerca, de fapt, să găsească ceva pentru a-și ajuta fiica și soția, ambele surde, să audă. În cazul lui Willow Garage, copilul prietenului său ajunsese la maturitate fără să poată să aibă grijă de el însuși. Îl aștepta instituționalizarea. Acum are alături un robot umanoid, ceea ce-i permite să trăiască o viață cvasinormală. Cu ajutorul acestui prieten umanoid, tânărul se poate descurca pe cont propriu. Folosind o legătură video bidirecțională, el poate să conducă robotul mobil într-un alt spațiu fizic și să interacționeze cu alte persoane, după cum dorește. Una dintre cele mai mari provocări este, de fapt, cum să faci robotul mai uman. Roboții au capacități mecanice mai bune decât oamenii, ceea ce-i face ideali pentru sarcini de rutină. Roboții industriali au transformat numeroase domenii manufacturiere: zilnic, peste 1,2 milioane de roboți industriali sunt exploatați deja în întreaga lume. Dar numeroși roboți industriali sunt ținuți în cușcă, departe de ul cu oamenii, pentru că o fluturare a brațului lor poate ucide. Sunt programați să facă mișcări la o viteză setată și cu un scop prestabilit. Sunt experți în munca pe liniile de asamblare, depășindu-i pe oameni în regularitatea și precizia mișcărilor setate pentru efectuarea unei anumite sarcini. Însă îngrijirea unei persoane este cu totul altceva. Roboții cu astfel de utilizări trebuie să răspundă la atingeri senzoriale, să poată ține o ceașcă fără s-o facă țăndări și să fie sensibili la mișcările oamenilor pe care-i ajută. Cu alte cuvinte, inventatorii trebuie să le dea toate competențele și capacitățile de învățare ale unui însoțitor uman. Suntem departe de Frankenstein. Cercetătorii extind, într-adevăr, capacitățile roboților, trecând frontiera dintre roboții industriali și roboții neindustriali. Baxter este cel mai bun exemplu. Construit de Rethink Robotics din Boston, companie înființată de Rodney Brooks, Baxter a fost lansat în septembrie 2012, se vinde pentru modesta sumă de 22 000 de dolari și demonstrează cum roboții devin tot mai prietenoși cu oamenii. În loc ca brațul să fie acționat de un motor, așa cum se întâmplă, de obicei, cu un robot industrial, motorul acționează un arc, iar arcul acționează brațul. Acest lucru are avantajul că brațul poate simți dacă se lovește de ceva și se poate opri. Așa cum îi face reclamă Rethink Robotics, acest robot nu are nevoie de nici o cușcă de siguranță și de nici o programare. Muncitorii de pe linia de asamblare îl pot instrui pe Baxter manual. De fapt, este atât de adaptabil și de inteligent, încât, potrivit relatărilor din presă, MIT Media Lab îl antrena pe Baxter, la sfârșitul lui 2013, să joace într-un spectacol în direct alături de magicianul Marco Tempest. Obiectivul era să arate cum poate Baxter să combine

mișcări predefinite cu calcule care-i permit să se adapteze la un anumit grad de variabilitate din spectacolul lui Tempest. ⁷ Deși sunt necesare încă multe progrese pentru îmbunătățirea abilităților cognitive ale roboților, în următoarele două decenii vor fi gata multe dintre elementele de bază ale unor astfel de sisteme futuriste, extrem de neliniștitoare. Acest tip de robotică ar putea elimina complet nevoia de forță de muncă umană în unele ramuri manufacturiere, iar automatizarea totală va deveni mai rentabilă decât externalizarea producției către economiile în curs de dezvoltare. Chiar și în țările în curs de dezvoltare roboții ar putea să înlocuiască o parte a muncii manuale locale, în sectoare precum cel electronic, menținând salariile la un nivel scăzut ori lăsându-i pe mulți oameni fără locuri de muncă. Roboții specializați în asistență medicală și îngrijirea bătrânilor vor deveni extrem de importanți și de omniprezenți, în măsura în care vor fi capabili să interacționeze tot mai mult cu oamenii. În spitale, îi vedem deja îndeplinind funcții specializate, precum asistența chirurgicală, inclusiv practicând chirurgie robotică, sub controlul unor medici experimentați. Sistemul da Vinci cuprinde consola chirurgului, care se află de obicei în aceeași sală cu pacientul, și masa de operație a pacientului, care este alături, prevăzută cu patru brațe robotice interactive controlate de la consolă. Trei dintre brațe sunt pentru instrumente care țin obiecte și pot acționa totodată ca scalpele, foarfece sau alte instrumente chirurgicale. Al patrulea braț este dotat cu o cameră de luat vederi cu două lentile, asigurându-i chirurgului acces vizual complet de la consolă. Chirurgul stă la consolă și vede, prin două fante pentru ochi, imaginea 3D a procedurii, în timp ce manevrează brațele cu ajutorul a două pedale pentru picioare și a două aparate de comandă pentru mâini. Sistemul da Vinci analizează, filtrează și traduce mișcările mâinii chirurgului în micromișcări mai precise ale instrumentelor, care operează prin incizii mici în corp. Roboții da Vinci realizează intervenții chirurgicale în câteva mii de spitale din întreaga lume. Potrivit unor estimări, ei au efectuat 200 000 de operații în 2012, cel mai adesea histerectomii și extirpări de prostată. ⁸ Japonia și Coreea de Sud investesc masiv în dezvoltarea de roboți capabili să le ofere asistență în viața de zi cu zi persoanelor în vârstă, tot mai numeroase în aceste țări. Militarii urmează să-și sporească nivelul de utilizare a unor sisteme autonome, inclusiv roboți și drone, pentru a reduce expunerea omului în situații cu risc crescut și ca o barieră împotriva creșterii rapide a costurilor cu personalul. Roboții sunt folosiți deja în mod curent pentru a cerceta și, dacă

este necesar, pentru a detona pachete ascunse în care se află bombe sau pentru a distruge alte materiale suspecte. Roboții sunt controlați de om cu ajutorul unei console unde se primesc informații de la camere de luat vederi, ghidând robotul către țintă și transmițându-i comenzi când ajunge la ea. Poziționarea manuală a roboților astfel încât să îndepărteze sau să detoneze dispozitivul poate fi laborioasă și cronofagă. Așa că un robot autonom poate accelera procesul, practic evaluând situația instantaneu, cu ajutorul senzorilor, ceea ce înseamnă evaluarea și luarea unei decizii mult mai rapid decât în cazul omului. Trecerea la sistemele fără pilot se va accelera, fără îndoială, odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale a roboților și a dronelor și cu proliferarea senzorilor în lumea „Internetului Tuturor Lucrurilor“ (detalii ulterior în acest capitol) în care intrăm rapid. Poate că, în viitor, războiul va fi purtat de soldați robotici autonomi, de vehicule de teren și de drone, cu puțină intervenție umană. Îngrijorarea față de un asemenea viitor scenariu este destul de mare, astfel că ONU și Human Rights Watch îndeamnă la interzicerea roboților ucigași. Pentru moment, costul este atât un stimulent, cât și o barieră în implementarea tehnologiilor robotice. Roboții sunt încă scumpi pentru a fi cumpărați, dar capacitatea lor de a repeta sarcini în mod eficient și rapid, diminuarea risipei sau minimalizarea cheltuielilor cu mâna de lucru le pot aduce companiilor importante reduceri de costuri. Producătorii le pot închiria utilizatorilor roboți scumpi, dar costul per unitate trebuie să scadă semnificativ înainte să apară aplicații la scară largă. Dezvoltarea tehnologiei este cea mai mare constrângere a roboticii nonindustriale, întrucât cercetătorii trebuie să depășească obstacole majore în dezvoltarea inteligenței roboților, inclusiv a modului în care înțeleg ei lumea din jurul lor, fac față evenimentelor neprevăzute și interacționează cu oamenii. Cu toate acestea, având în vedere numeroasele tehnologii de uz general disponibile acum, remarcăm o nouă generație de inventatori și entuziaști care construiesc noi produse robotice mai adaptabile la mediul lor. Augmentarea capacităților umane nu este singurul mod în care umblăm, se pare, la natura umană. Longevitatea tot mai mare a oamenilor este un element-cheie în această poveste, crescând așteptările și reducând limitările. S-ar putea îmbunătăți nu doar lungimea perioadei la care ne așteptăm să trăim, ci și calitatea anilor de bătrânețe. Este important să ne amintim că îmbătrânirea societății la scară largă creează un precedent și comportă anumite riscuri și provocări. Țările bogate din OCDE vor ajunge la o vârstă medie de 42,8 ani până în 2030, de la o medie de 37,9 ani, în 2010. În timp ce, în 2012, doar populațiile Japoniei și Germaniei au

trecut ca medie de vârsta de 45 de ani, până în 2030, într-o mutație profundă, un grup mult mai mare de țări – Coreea de Sud și o mare parte din Europa – urmează să intre în această categorie a postmaturității. Populațiile acestor țări vor avea o proporție mare de persoane în vârstă de peste 65 de ani – un „val de pensionari“ fără precedent.¹ Îmbătrânirea și longevitatea societății nu sunt, bineînțeles, același lucru – atunci când există mai puțini tineri decât bătrâni poate crește vârsta medie, dar asta nu conduce neapărat la creșteri ale duratei vieții. Totuși, asistăm la ambele. Mare parte din îmbătrânirea societății este cauzată de scăderea ratei natalității, ceea ce înseamnă că piramidele obișnuite ale populației, care au o bază largă de tineri pentru a susține și a perpetua restul societății, se restrâng. În loc de structurări piramidale sănătoase în funcție de vârstă, vom avea niște structuri deformate, prezentând o proporție tot mai mare a segmentelor de adulți și vârstnici, ceea ce va face piramida să arate supraîncărcată spre vârf. La fel de importantă a fost și creșterea a speranței de viață, de care ne bucurăm cu toții, la nivel planetar. În mai 2013, Organizația Mondială a Sănătății (OMS), din cadrul ONU, a publicat date care arată că „speranța de viață la nivel global a crescut de la 64 de ani, în anii 1990, până la 70 de ani, în 2011“, o creștere spectaculoasă. Așa cum spunea în mai 2013 Colin Mathers, coordonator la OMS al programelor privind studiul mortalității și al deceselor cauzate de boli, la reuniunea anuală de la Geneva dedicată statisticilor în domeniul sănătății, „asta înseamnă o creștere medie a speranței de viață de 8 ore pe zi în ultimii 20 de ani“. Distribuția în funcție de gen arată că în 2011 speranța de viață la naștere era, în cazul femeilor, de 72 de ani, iar în cazul bărbaților de 68 de ani. Începând din 1990, anul de referință pentru studiul ONU, speranța de viață a scăzut doar în Coreea de Nord, Africa de Sud, Lesotho, Zimbabwe și Libia. În schimb, în China și India, speranța de viață la naștere a înregistrat, în medie, un salt de 7 ani începând din 1990.¹ ¹ Mai mulți factori sunt relevanți în acest caz. În ceea ce privește o mare parte a lumii, în special țările în curs de dezvoltare, creșterea s-a datorat scăderii rapide a mortalității infantile și îmbunătățirii speranței de viață în cele mai mari două țări aflate în curs de dezvoltare, și anume China și India. Însă au avut loc creșteri semnificative, inclusiv în lumea bogată și avansată, unde speranța de viață era deja mai mare. În țări în care speranța de viață atinge unele dintre cele mai înalte niveluri – Japonia, Australia și Elveția – populațiile continuă să trăiască tot mai mult.

„Probabil că va avea loc o încetinire, până la urmă, dacă nu cumva o terapie genică și tot felul de alte descoperiri științifice vor schimba acest lucru“, a declarat Mathers. Din punctul meu de vedere, ne pasc tocmai asemenea descoperiri științifice și tehnologice și trebuie să ne pregătim. Revoluția biotehnologică este unul dintre procesele majore deja în desfășurare, cu implicații enorme pentru noi toți, care – pentru a reveni la tema generală – transformă complet condiția umană așa cum am cunoscut-o noi. Costul secvențierii genomului – aflate la baza progreselor biotehnologice majore în terapia genică – a scăzut exponențial. Prima secvențiere a genomului uman, în 2003, a costat peste 1 miliard de dolari, după care prețul a scăzut la 100 de milioane de dolari; în prezent, este de aproximativ 1 000 de dolari pentru secvențierea personală completă și urmează să scadă, în curând, la 200 de dolari, ceea ce va ajuta nu doar în diagnosticul medical individual, ci și la o analiză de tip big data în vederea descoperirii legăturilor genetice cu anumite boli și afecțiuni prin analizarea a milioane de genomuri și prin analiza de tip crowdsourcing¹ ². Odată cu scăderea prețurilor necesare pentru descoperirea genomului, ar trebui să fim în măsură să efectuăm studii tot mai extinse pentru a corela genele cu antecedentele medicale.¹ ³ McKinsey Global Institute crede că laboratoarele cu instalații pentru secvențierea genelor nu sunt departe, ceea ce ar putea să introducă secvențierea genelor în rutina diagnosticării pentru orice medic: „Capacitatea de a secvenția genetic toți pacienții, dar și virusurile, bateriile și formele de cancer care-i afectează poate permite o mai bună adaptare a terapiei la pacient. Secvențierea îi poate ajuta totodată pe medici să înțeleagă dacă simptome tratate în momentul de față ca o singură boală sunt provocate în realitate de factori multipli.“¹ ⁴ Viitoarea precizie a diagnosticelor moleculare bazate pe o asemenea secvențiere a genelor, rezultatul unor analize big data și inteligența artificială au puterea să transforme medicina. În prezent, medicii se străduiesc să distingă între numeroase boli cu simptome similare. Obținerea rezultatelor de la testele de detectare poate dura mai multe zile, conducând la o întârziere în diagnosticare ce pot fi fatale. Prin urmare, dispozitivele de diagnosticare și detectare a agenților patogeni vor fi tehnologii esențiale în gestionarea bolii. Dispozitive de diagnostic molecular vor revoluționa medicina, permițând depistarea rapidă atât a bolilor genetice, cât și a celor patogene, în timpul intervențiilor chirurgicale. Testarea genetică disponibilă imediat va accelera diagnosticarea și-i va ajuta pe medici să decidă tratamentul optim pentru fiecare

pacient în parte. Această medicină personalizată va reduce costurile privind îngrijirile de sănătate, mai ales pe acelea care decurg din prescrierea de către medici a unor medicamente ineficiente. În plus, prețul în scădere al acestor teste va facilita catalogarea profilelor genetice a mult mai multor persoane, ceea ce va conduce la o mai bună înțelegere a bazei genetice a numeroase boli. „Aceste progrese vor facilita atât dezvoltarea unor noi clase de medicamente specifice, cât și a unor teste de diagnostic precise și specifice. Este foarte probabil ca valoarea maximă a acestor progrese să fie atinsă atunci când aplicațiile cu privire la diagnostic și terapie vor fi aduse în domeniul în dezvoltare al teranosticii.“¹ ⁵ Teranostica „facilitează rapid trecerea de la medicina de tip «încercare și eroare» la medicina personalizată și este foarte promițătoare în privința îmbunătățirii rezultatelor pentru pacienți. […] Această abordare are potențialul de a ajuta la îmbunătățirea eficienței medicamentului prin faptul de a înțelege care tratament este cel mai benefic pentru pacient.“¹ De asemenea, este posibil ca „Doctor Watson“ să aibă o contribuție uriașă la acest proces prin parcurgerea instantanee a celor mai noi informații din literatura medicală actuală. Doctorul Watson este robotul IBM care a învins doi campioni, oameni, în emisiunea-concurs Jeopardy!, în 2011. Mai recent, IBM, Memorial Sloan Kettering Cancer Center din New York și WellPoint, o companie americană din domeniul sănătății, îl folosesc pe Watson pentru a-i ajuta pe oncologi în diagnosticarea cancerului. Pentru a ține pasul cu literatura, un om ar avea nevoie, potrivit unei estimări, de 180 de ore de studiu pe săptămână – o întreprindere imposibilă. Însă, pentru un robot superînzestrat, documentarea este o joacă de copil. Watson le furnizează medicilor recomandări de tratamente pe baza întregii literaturi de specialitate disponibile, pe care o monitorizează constant, și pe baza a ceea ce scrie în fișele pacienților. Apoi Watson sugerează și ordonează, în funcție de importanță, mai multe tratamente posibile, prezentând documentația pe baza căreia a luat decizia. Medicul în carne și oase poate să discute cu Watson, vorbind la un microfon și cerându-i dovezi suplimentare pentru recomandările sale. Este evident că medicii vor avea nevoie de timp pentru a se obișnui cu roboți alături de ei. Totuși, studii cu privire la interacțiunile oamenilor cu avataruri arată că, până la urmă, schimbul de întrebări și răspunsuri dintre om și avatar devine foarte natural. Copiii, mai ales, deosebesc prea puțin între un avatar și un adult. Intuiția mea este că următoarele generații se vor obișnui cu Watson, având

în vedere că tinerii se adaptează fără să pună prea multe întrebări, pe când profesioniștii mai vârstnici sunt mai reticenți. Utilizările lui Watson sunt infinite ca posibilitate, și nu doar în domeniul medical. Va fi fascinant de observat modul în care explozia de cunoștințe generată de noua înțelegere a geneticii va putea fi exploatată și utilizată rapid cu ajutorul puterii mintale furnizate de robotul Watson, în spitale și în cabinetele medicilor.¹ ⁷ Progresele din medicina regenerativă vor fi aproape sigur paralele cu aceste evoluții ale protocoalelor de diagnosticare și tratament. De exemplu, organe de înlocuire, precum rinichi și ficat, pot fi dezvoltate în următoarele două decenii, devenind proceduri standard. Procedeul de fabricare aditivă sau imprimarea 3D, un proces cu totul nou de fabricare (vezi mai departe în Capitolul 6), face deja progrese impresionante în bioimprimarea arterelor, a țesutului și a organelor simple, folosind țesuturile pacientului, iar în următorul deceniu va putea să fabrice și organe umane mai complexe. Ținând cont de progresele surprinzătoare și de ritmul descoperirilor biologice și medicale, presupun că aceste noi tehnologii de gestionare a bolilor vor continua să împingă mai departe frontierele speranței de viață, să încline profilul demografic al multor țări către o populație tot mai bătrână, dar, probabil, tot mai sănătoasă. Totuși, îmbunătățirea tehnologiilor de gestionare a bolilor ar putea să fie de neatins pentru oamenii săraci din țări care nu au asigurări de sănătate ori au numai forme rudimentare de îngrijire medicală pentru cetățenii lor. Prețul este un obstacol major, împiedicând folosirea pe scară largă a tehnologiilor de diagnostic molecular de către medici, în pofida scăderii costurilor secvențierii genetice. În prezent, nu se cunosc suficiente gene legate de boli pentru a extinde procedura de depistare. Puterea de procesare a computerelor, stocarea și analiza big data vor fi esențiale în vederea exploatării cantității de date adunate din secvențierea genomului, care cunoaște o evoluție fulminantă. Totuși, tehnologia informatică este puțin susceptibilă să fie un factor de limitare, având în vedere disponibilitatea crescândă a puterii cloud computing-ului, tot mai ieftin, și a algoritmilor tot mai puternici de analiză a datelor. Stabilirea unor linii directoare clare în utilizarea testelor de diagnostic în masă și colectarea de informații care să asigure protecția vieții private vor fi hotărâtoare în vederea obținerii încrederii publicului față de orice programe la scară largă. Acum ne îngrijorăm cu toții că ne pot fi furate identitățile financiare și că ne pot

fi compromise mijloacele de subzistență; să ne închipuim numai că în joc ar fi identitățile noastre medicale. Securitatea cibernetică va deveni din ce în ce mai mult un motiv de îngrijorare, pe măsură ce datele ADN ale tot mai multor persoane vor fi încărcate pe calculatoare și introduse în baze de date. Există și alte consecințe, mai ample, ale îmbătrânirii societății, care vor trebui soluționate. Țările care îmbătrânesc rapid se confruntă cu posibilitatea creșterii mai lente a PIB-ului sau a stagnării. Acestor state postmature le va fi dificil din punct de vedere politic să impună reforme de reducere a costurilor cu programele lor de pensionare și din domeniul sănătății – și să adune fonduri pentru susținerea adecvată a pensionarilor nevoiași – fără să împovăreze generațiile mai tinere, care vor fi nevoite să susțină programele de protecție socială a bătrânilor din țara lor. Retragerea din sistemele de efectuare a plății pensiilor din încasări curente și din cele medicale către sisteme finanțate mai sigur va crea, probabil, o reacție politică violentă față de încercarea guvernelor de a reduce numărul beneficiarilor și al beneficiilor și de a crește atât contribuțiile cetățenilor activi, cât și vârsta de pensionare. Guvernele țărilor cu vârsta medie relativ ridicată – în jur de 50 de ani – s-ar putea confrunta cu presiuni de a restrânge masiv cheltuielile discreționare ale statului și de a impune o povară fiscală mai mare. Unii analiști se așteaptă ca societățile care îmbătrânesc să devină precaute față de riscuri și limitate fiscal; unele state europene și est-asiatice care îmbătrânesc rapid ar putea conchide că nu-și pot permite să mențină o armată mare sau să-și proiecteze puterea în străinătate. Reducerile din țările europene în domeniul apărării, din ultimul deceniu, ar putea să fie, în acest caz, doar vârful aisbergului. Creșterea rapidă a minorităților asiatică și africană în statele vest-europene riscă să intensifice erodarea coeziunii sociale și ascensiunea politicii reacționare. Adevărul este că nu știm care va fi soluția. O societate în curs de îmbătrânire poate să nu reprezinte dezastrul care ar fi fost dacă munca fizică ar fi rămas o nevoie critică, așa cum s-a întâmplat în multe societăți premoderne. Progresele din domeniul sănătății despre care tocmai am vorbit sunt susceptibile să amelioreze calitatea vieții persoanelor în vârstă, permițându-le să muncească mai mult. Iar unele sondaje arată, de exemplu în Statele Unite, un interes din partea generației baby boomers în a continua să muncească – deși cu un program mai flexibil –, chiar dacă membrii acestei generații ar fi în măsură, din punct de vedere financiar, să iasă la pensie și să-și mențină nivelul de trai actual.

Toate bune și frumoase până acum – așa aș spune despre noile tehnologii de îmbunătățire a naturii umane, care ne fac să trăim mai mult și să ducem un trai mai bun. Însă există două mari avertismente în legătură cu care trebuie să ne facem griji și să încercăm să întreprindem ceva înainte de a fi prea târziu. În primul rând, este necesar să împiedicăm tendința ca aceste noi tehnologii să introducă o cu totul nouă dimensiune a inegalității. Nu va mai dura mult până când părinții vor putea să selecteze trăsăturile exacte pe care vor să le aibă progeniturile lor. „În douăzeci până la patruzeci de ani, cel puțin în lumea dezvoltată, cei mai mulți copii ar putea să fie concepuți prin fertilizare in vitro, astfel că părinții lor vor putea alege dintre embrioni. În acest fel, părinții, sau altcineva, pot selecta între un număr limitat de embrioni cu combinația de gene pe care vor să o vadă cel mai mult la progenitura lor. Se va ajunge și aici“, consideră Hank Greely, profesor la Facultatea de Drept din cadrul Universității Stanford și directorul Centrului de Drept și Bioștiințe din cadrul aceleiași instituții.¹ ⁸ Problema este că, cel puțin la început, nu toți părinții își vor permite procedura. Prin urmare, îi vom da unui grup de părinți un avantaj pe baza bogăției și a puterii lor? În al doilea rând, așa cum arată Greely, „China va avea mai puține bariere culturale și juridice“. Modul în care poți să nivelezi terenul de joc de diferitele bariere culturale pare extrem de dificil, ca să nu spun mai mult. În al doilea rând, unele dintre îmbunătățiri – precum undele cerebrale de comandă și control pentru operarea dispozitivelor protetice menite să ne ajute să mergem din nou sau să trăim o viață normală, în cazul în care suferim de amputări sau paralizii ale membrelor – sună un pic științifico-fantastic. Dar tot oamenii dețin controlul asupra lor. Descoperirile despre care vorbim în cadrul revoluției biotehnologice încep să depășească această limită, prin biologia sintetică sau conceperea de ADN din nimic, în vederea realizării trăsăturilor dorite. Spun că depășesc limitele deoarece eu cred că deschidem o cutie a Pandorei dacă nu suntem atenți. Consecințele abilității de a manipula ADN-ul cuiva pentru a evita bolile sau pentru a augmenta trăsături – fizice sau mintale – deschid ușa către producerea unor virusuri cu efecte insidioase și de lungă durată. Eludarea provocărilor etice, morale și de securitate ale ingineriei genetice nu va face ca aceste probleme să dispară. Odată cu scăderea prețurilor, părinții din întreaga lume sunt tot mai interesați de secvențierea genomurilor în cazul bebelușilor în vederea depistării unor eventuale boli. Secvențierea prenatală deschide ușa manipulării ADN-ului în scopul obținerii trăsăturilor dorite. Ca în cazul tuturor lucrurilor, există și bine, și rău.

Progresele din biologia sintetică sunt o sabie cu două tăișuri și pot deveni o sursă de armament letal în mâna biologilor și biohackerilor amatori. În timp ce prețurile scad, iar secvențierea și sinteza ADN-ului progresează, cercetătorii stabilesc bazele importante ale dezvoltării domeniului. Întrucât primele eforturi de comercializare au mizat pe furnizarea unor instrumente și materiale ieftine pentru cercetătorii universitari și nu numai, comunitatea biologilor a înființat un depozit, cu acces liber, de componente biologice standardizate și interșanjabile numite biocărămizi, pe care cercetătorii le pot folosi. Asemenea progrese nu contribuie doar la apariția unor oportunități de explorare a unor aplicații tot mai neașteptate și valoroase în construirea unor organisme sintetice, cum ar fi algele care consumă deșeuri toxice, ci cresc și riscul dublei utilizări, intenționat și neintenționat. Iar progresele care deschid oportunități în domeniile medical, agricol sau energetic cresc, totodată, riscul „bioterorismului“, care poate conduce la apariția pe piață a unor virusuri letale și la dezvoltarea unor arme biologice în scopuri bioteroriste, construite pe baza tehnologiei cu dublă utilizare. Acest lucru va fi valabil îndeosebi în contextul în care tehnologia devine tot mai accesibilă la nivel global, îngreunând, în consecință, urmărirea, reglementarea sau limitarea bioterorismului, dacă nu și a erorii în biologie. Voi analiza în profunzime implicațiile dublei utilizări a tehnologiilor biologice asupra securității în Capitolul 6.

Am putea, de asemenea, să depășim limita și să pierdem controlul în lumea big data. Big data și algoritmii care extrag valori din big data sunt din ce în ce mai importanți pentru funcționarea economiilor noastre. Big data și IT-ul au alimentat revoluția biotehnologică și descoperirile de mare anvergură în alte domenii științifice. În curând vor fi conectate la internet mult mai multe lucruri; potrivit unor estimări, în prezent, sunt conectate peste 15 miliarde de obiecte (Internetul Tuturor Lucrurilor), de la smartphone-uri, laptopuri și computere până la senzori care monitorizează producția agricolă, activitățile orașelor, sănătatea și locul unde se află șeptelul, sisteme întregi de management al unor clădiri, dispozitivele medicale și chiar pădurile ori doar anumiți copaci. Există un potențial enorm pentru o impulsionare a eficienței. Așa cum, în prezent, comercianții cu amănuntul își pun la un loc informațiile despre clienți – obiceiurile de a cheltui în magazin, creditele, istoricul navigării pe web, postările pe rețelele de socializare, informațiile demografice etc. – pentru a ținti mai bine preferințele clienților, autoritățile municipale pot combina informațiile furnizate de senzori și de omniprezentele camere de luat vederi pentru a înțelege mai bine

atât comportamentele navetiștilor și nevoile lor de transport, cât și modul în care funcționează infrastructura orașului. Lista aplicabilității pentru big data și Internetul Tuturor Lucrurilor poate continua la infinit. Cu toate acestea, computerele vor lua și ele decizii într-o măsură din ce în ce mai mare, iar aici este necesar să introducem măsuri de siguranță. La începutul lui 2014, s-a anunțat că unul dintre cele mari supercomputere din lume – computerul K din Japonia – a efectuat cea mai precisă simulare a creierului uman care a avut loc vreodată, având nevoie de 40 de minute pentru a procesa o secundă de activitate a creierului uman. Cercetătorii speră că simularea activității întregului creier va fi posibilă pe măsură ce vor apărea computere și mai puternice, cel mai probabil în următorul deceniu.¹ Înțelegerea și posibilitatea reproducerii modului în care funcționează creierul uman are aplicații medicale extrem de importante în tratarea unor boli ca Alzheimer, Parkinson și multe alte afecțiuni neurologice. Totodată, acest lucru va impulsiona perspectivele inteligenței artificiale și va îmbunătăți aplicațiile big data. Primii cercetători în domeniul inteligenței artificiale au dezvoltat algoritmi care imitau raționamentele pe care le folosesc oamenii atunci când rezolvă enigme sau fac deducții logice, însă oamenii își rezolvă cele mai multe dintre probleme folosind mai degrabă judecăți rapide și intuitive decât deducția pas-cu-pas conștientă, pe care inteligența artificială timpurie a fost capabilă să o reproducă. Cercetarea în domeniul inteligenței artificiale a făcut unele progrese în imitarea activității creierului, însă recenta simulare cu succes a activității creierului uman de către computerul japonez va contribui la progresul în înțelegerea acestui proces. În toate aceste eforturi este necesară dezvoltarea unor algoritmi pe care software-ul computerelor îi folosește pentru a reproduce activitatea creierului uman. Căutarea unor algoritmi pentru soluționarea mai eficientă a problemelor este o prioritate însemnată pentru cercetarea în domeniul inteligenței artificiale.¹¹ Dr. Banning Garrett, coleg de la Atlantic Council, a explorat posibilitatea unei lumi care funcționează pe bază de algoritmi și riscurile pe care le implică.¹¹¹ El notează că îmbunătățirea algoritmilor s-a bucurat de mult mai puțină atenție publică decât creșterea performanței microprocesoarelor – ritmul progreselor algoritmului depășind cu mult Legea lui Moore. În timp ce viteza procesorului sa îmbunătățit cu un factor de 1 000, performanța algoritmilor s-a îmbunătățit, în mod uluitor, de 43 000 de ori în aceeași perioadă, 1988–2003. Algoritmii și Internetul Tuturor Lucrurilor, care este numit tot mai mult Internetul a Orice,

formează, în mare măsură, un mariaj de succes, ce aduce contribuții importante în știință, medicină, folosirea eficientă a resurselor și crearea orașelor inteligente. Cu toate acestea, big data și algoritmii pot înlesni împreună o uriașă invadare a vieții private. Și mai sinistru este că există un enorm potențial de utilizare abuzivă a algoritmilor predictivi. „Companiile de asigurări și comisiile de eliberare condiționată folosesc deja algoritmii predictivi pentru a întocmi tabele de risc, iar un număr tot mai mare de instituții din Statele Unite folosesc monitorizarea predictivă, analizând datele pentru selecta care străzi, grupuri și indivizi trebuie să fie supuși unor controale suplimentare“, spune Garrett. Așa cum explică el, limita esențială a analizei algoritmice este că rezultatele se bazează pe corelații, și nu pe cauzalitate. În cartea lor despre big data, Viktor Mayer-Schonberger și Kenneth Cukier au explicat că aceste corelații sunt deseori destul de bune și că pot fi găsite „mult mai rapid și mai ieftin decât cauzalitatea“.¹¹² Dar se pot produce și corelații false, care vor conduce la inferențe greșite despre cauzalitate și despre consecințele politicilor sau la persecutarea unor persoane nevinovate pe baza înclinațiilor prezise. Adoptarea deciziilor pe bază de algoritmi îi poate scoate pe oameni din acest proces și poate conduce la rezultate dezastruoase. War! What is it Good For (Războiul! La ce e el bun?), cea mai recentă carte a arheologului Ian Morris, profesor la Stanford, începe cu relatarea unui incident care ar fi distrus o mare parte din lume dacă algoritmii nu ar fi avut un sistem de siguranță. Stanislav Petrov era șeful adjunct pentru algoritmi de luptă la Serpuhov–15, centrul nevralgic al sistemului de alertă nucleară timpurie al Uniunii Sovietice. Pe 26 septembrie 1983, algoritmii pe care i-au scris Petrov și echipa sa l-au alertat pe acesta că americanii lansează un prim atac. Din fericire, Petrov și-a dat seama că era o alarmă falsă și a convins Statul Major General sovietic să nu aibă încredere în algoritmii defectuoși. Dar a trebuit să ia o decizie într-o fracțiune de secundă și să reușească să-l determine pe superiorul său militar să anuleze un contraatac.¹¹³ Să sperăm că nu vor exista astfel de alarme false în viitor, însă exemplul acestui incident – cu decenii înainte de supercomputere și de creșterea fără precedent a folosirii și a dezvoltării algoritmilor, care în prezent au devenit atât de omniprezenți în toate domeniile vieții, și nu doar pentru sistemele de rachete – atrage atenția asupra pericolelor. Garrett avertizează pe bună dreptate că, oricât de bine scriși sau oricât de testați

ar fi algoritmii, în lumea reală vor exista aproape întotdeauna excepții, iar aceste excepții vor apărea atunci când algoritmii se vor confrunta cu o combinație de evenimente sau intrări neprevăzute. Asta înseamnă că securitatea cibernetică va fi o preocupare și mai importantă pe măsură ce tot mai multe „lucruri“ sunt conectate la internet. Odată cu conectarea unor noi lucruri apar și noi vulnerabilități, iar pentru firmele care se concentrează asupra beneficiilor în sistemele de conectare „securitatea nu este principala preocupare pe această piață competitivă“.¹¹⁴ Cu miliarde de dispozitive programate să se ocupe în mod automat și asincron de multiple funcții, orice nod poate să fie un vector de atac asupra întregului sistem.¹¹⁵ În definitiv, aceasta este o lume „în care mașinile, acționate de algoritmi complecși și dotate cu comportamente adaptative, acționează [acum] ca agenți inteligenți în numele indivizilor. Efectuând sarcini care merg de la managementul optimizării traficului până la monitorizarea sănătății persoanelor în vârstă și controlul nuanțat al consumului de energie, Internetul Tuturor Lucrurilor trebuie să facă lumea mai inteligentă și să ne ușureze viața. Însă acest lucru le va permite și hackerilor să provoace mult mai ușor pagube în lumea reală.“¹¹ Au existat deja numeroase cazuri de testare în care s-a dovedit că sisteme computerizate din autoturisme și din dispozitivele electronice de farmacie pentru spitale sunt extrem de vulnerabile la un atac al hackerilor.¹¹⁷ Dat fiind potențialul unor pagube considerabile, dacă nu al unui dezastru, sistemele-cheie vor avea nevoie de o infrastructură separată, care să le dirijeze și monitorizeze. Într-o lume în care mașinile vor opera sisteme întregi fără prea multă intervenție din partea omului, va fi necesar să se găsească modalități de menținere a operaționalității sistemelor astfel încât să servească scopul pentru care au fost create și să se minimizeze, în același timp, orice consecințe neintenționate. Asta îmi amintește de celebrul film al lui Joseph Losey, Servitorul, cu Dirk Bogarde. În film, un tânăr londonez bogat îl angajează pe personajul jucat de Bogarde să-i fie servitor. La început, între cei doi se formează o legătură normală, care se menține în cadrul rolurilor sociale corespunzătoare, de angajator din înalta societate și de servitor; însă, pe parcursul filmului, rolurile se inversează. Londonezul bogat devine cu totul dependent și degenerează complet, în timp ce servitorul său preia tot mai mult controlul. Iată un viitor de evitat.

² Ray Kurzweil, The Singularity Is Near: When Humans Transcend Biology

(Penguin Books, New York, 2005) p. 205 ³ „Brain Implant Allows Paralysed Woman to Control a Robot with Her Thoughts“, Guardian, 16 mai 2012, articol disponibil la adresa http://www.theguardian.com/science/2012/may/16/brain-implant-paralysedwoman-robot-thoughts ⁴ Chad Kister, „Brain Implants and the Brain-Computer Interface is a Real Technology: An Interview with Jeff Stibel, Chairman of Braingate“, 31 martie 2013, postat pe http://www.brainimplant.info/stibel.htm ⁵ David Axe, „Combat Exoskeleton Marches Toward Afghanistan Deployment“, Wired, 23 mai 2012, articol disponibil la adresa http://www.wired.com/dangerroom/2012/05/combat-exoskeleton-afghanistan/ Shawn Brimley, Ben FitzGerald și Kelley Sayler, „Game Changers: Disruptive Technology and U.S. Defense Strategy“, Center for a New American Security, septembrie 2013, material disponibil la adresa http://www.cnas.org/sites/default/files/publicationspdf/CNAS_Gamechangers_BrimleyFitzGeraldSayler.pdf

⁷ Vezi www.rethinkrobotics.com; Kyle Alspach, „MIT Project Aims to Put Baxter Robot in a Magic Show“, Boston Business Journal, 9 octombrie 2013, „From Silk Orb Built by Man and Worms to a Robot Magician’s Assistant: 5 Cool Things at MIT“, OM Giga, 11 octombrie 2013, http://markets.financialcontent.com/stocks/news/read/25351326/From_a_silk_orb_built_by_m robot_magician’s_assistant ⁸ „Surgical Robots: The Kindness of Strangers“, Economist, 18 ianuarie 2012, articol disponibil la adresa http://www.economist.com/blogs/babbage/2012/01/surgical-robots Brimley, FitzGerald și Sayler, „Game Changers“ ¹ Există numeroase studii despre implicațiile valului de pensionari. Vezi, de exemplu, „The Battle of the Baby Bulge“, Economist, 18 noiembrie 2013, studiu disponibil la adresa http://www.economist.com/news/21589074-boomers-needthink-harder-about-their-retirement-income-says-larry-fink-chairman-and-chief. Vezi și Paul Taylor, The Next America (Centrul de Cercetare Pew, New York, 2014).

¹ ¹ Tom Miles, „Global Life Expectancy: Life Spans Continue to Lengthen Around the World, WHO Says“, Reuters, 14 mai 2013, articol disponibil la adresa http://www.reuters.com/article/2013/05/15/us-lifeexpectancyidUSBRE94E16620130515 ¹ ² Proces prin care se obțin servicii, idei sau conținut, prin solicitarea de contribuții de la un public larg, îndeosebi de la comunități online, cu sau fără retribuirea muncii depuse pentru găsirea soluțiilor. Este folosit adeseori ca alternativă la angajarea unor experți. (n.red.) ¹ ³ Pentru o discuție despre scăderea curbei costurilor secvențierii ADN-ului mai rapid decât preconizează Legea lui Moore, vezi Aaron Saenz, „Costs of DNA Sequencing Falling Fast – Look at These Graphs!“, SingularityHUB, articol disponibil la adresa http://singularityhub.com/2011/03/05/costs-of-dnasequencing-falling-fast-look-at-these-graphs. ¹ ⁴ „Disruptive Technologies: Advances that Will Transform Live, Business and the Global Economy“, McKinsey Global Institute, mai 2013, material disponibil la adresa http://www. mckinsey.com/insights/business_technology/disruptive_technologies ¹ ⁵ Dr. Ian Gilham, „Theranostics: An Emerging Tool in Drug Discovery and Commercialisation“, Drug Discovery World, toamna 2002, articol disponibil la adresa http://www. ddw-online.com/ personalised-medicine/p148484theranostics-an-emerging-tool-in-drug-discovery-and-commercialisation-fall02.html ¹ Ronald Van Heertum, „Theranostics: The Right Therapy for the Right Patient at the Right Time“, Bioclinica, 24 iulie 2013, articol disponibil la adresa http://www.bioclinica.com/blog/theranostics-right-therapy-for-right-patient-atright-time ¹ ⁷ T.C., „Computer-Aided Medicine: Doctor Watson“, blogul Babbage: Science and Technology, Economist, 13 octombrie 2013, articol disponibil la adresa http://www.economist.com/blogs/babbage /2013/02/computer-aided-medicine ¹ ⁸ Michael Specter, „The Gene Factory“, New Yorker, 6 ianuarie 2014 articol disponibil la adresa http://www.newyorker.com/reporting/2014/01/06/140106fa_fact_specter

¹ Tiffany Trade, „Supercomputer Models Human Brain Activity“, HPC Wire, articol disponibil la adresa http://www.hpcwire.com/2014/01/15/supercomputermodels-human-brain-activity/ ¹¹ „Artificial intelligence“, Wikipedia, articol disponibil la adresa http://en.wikipedia.org/wiki/ Artificial_ intelligence ¹¹¹ Banning Garrett, „A World Run on Algorithms?“, FutureScape, publicația Inițiativei Prospective Strategice din cadrul Atlantic Council, iulie 2013, material disponibil la adresa http://www.atlanticcouncil.org/images/publications/a_world_run_on_algorithms.pdf ¹¹² Viktor Mayer-Schonberger și Kenneth Cukier, Big Data: A Revolution That Will Transform How We Live, Work, and Think (Eamon Dolan/Houghton Mifflin Harcourt, New York, 2013), p. 191 ¹¹³ Ian Morris, War! What Is It Good For?: Conflict and the Progress of Civilization from Primates to Robots (Farrar, Straus and Giroux, New York, 2014). Morris mi-a împrumutat o copie a manuscrisului în care este relatat acest incident. ¹¹⁴ David Burg, „The Internet of Things Raises New Security Questions“, blogul PricewaterhouseCoopers (PWC), 30 septembrie 2013, postare disponibilă la adresa http://usblogs.pwd.com/emerging-technology/the-internet-of-thingsraises-new-security-questions ¹¹⁵ Peter Haynes și Thomas A. Campbell, „Hacking the Internet of Everything“, Scientific American, 1 august 2013, articol disponibil la adresa http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=hacking-internet-ofeverything ¹¹ Ibid. ¹¹⁷ Ibid.

CAPITOLUL 4

O ERĂ A PENURIEI SAU A ABUNDENȚEI?

În iunie 2012, în plin turneu în jurul lumii, m-am dus la Abuja, în Nigeria, pentru a prezenta o versiune preliminară a raportului Tendințe globale 2030. La prima vedere, Abuja părea să fie un loc în care este puțin probabil să găsești think tankuri – un obiectiv esențial în alte capitale, pentru a afla părerea experților. Ambasadorul american ne-a arătat cu degetul, de la fereastra sa, locul în care Boko Haram, o grupare musulmană insurgentă, comisese un atac sinucigaș împotriva unei baze ONU, iar, în cele două zile în care am stat în capitala federală nigeriană, am fost foarte bine păziți și escortați de ofițeri de la ambasadă la toate întâlnirile pe care le-am avut. Din fericire, reuniunile au meritat cu prisosință efortul, mai ales într-un anumit caz, revelator, referitor la impactul modificărilor climatice. Încă mi-l mai amintesc pe domnul mai degrabă în vârstă, bine îmbrăcat, care s-a aplecat peste masă și, cu o voce domoală, a spus: „Noi trăim pe pielea noastră schimbările climatice despre care voi credeți, cumva, că se află încă undeva departe, la orizont“. A vorbit, în continuare, despre degradarea tot mai mare a mediului în nordul Nigeriei, consecință a mai multor ani succesivi cu precipitații scăzute și secete frecvente. Era îngrijorat de migrarea comunităților din Sahel, concentrându-se asupra creșterii numărului de animale și a intensificării pășunatului pe terenuri ocupate de agricultori sedentari. Observa o competiție tot mai mare pentru resurse, întrucât asupra populației creșteau presiunile exercitate atât de o rată ridicată a natalității, cât și de noii imigranți, care fugeau din calea secetei tot mai devastatoare în în ultimii 20 de ani în Sahel. A continuat să vorbească despre temerile sale cu privire la fărâmițarea Nigeriei, în timp ce Lagosul și sudul țării descopereau o nouă prosperitate. Era o poveste veche: britanicii încropiseră pe fugă Nigeria, în parte pentru că doriseră să unească statele mai sărace din nord cu zonele de coastă, mai dinamice din punct de vedere comercial. Tensiuni existaseră dintotdeauna, dar acum se vorbea din nou de secesiune și, așa cum spunea vorbitorul, un nou factor important era

deteriorarea mediului în nordul Nigeriei.¹¹⁸ Avea dreptate să spună că multe dintre analizele noastre prezentau efectele modificărilor climatice ca având loc în mare parte în viitor. În termeni relativi, cele mai puternice consecințe vor avea loc spre finalul secolului actual – presupunând că nu vor exista reduceri semnificative ale emisiilor de carbon. Însă vorbitorul dorea să prezinte schimbările climatice într-un context mai amplu, conectându-le cu alți factori, precum creșterea demografică explozivă, tensiunile etnice și religioase preexistente, migrația, creșterea economică lentă și guvernarea deficitară. Observaserăm și noi că modificările climatice au un efect „multiplicator“, amplificând tensiunile și punctele slabe deja existente și transformând, cel mai probabil, situații deja fragile într-o adevărată instabilitate. Evident, văzând și auzind direct de la sursă contează enorm. Versiunile anterioare ale raportului Tendințe globale au acordat puțină importanță resurselor, cu excepția energiei. Modificările climatice nu au primit nici ele atenția cuvenită în versiunile anterioare. Începând din 2004 și până în 2008, am insistat mai mult asupra modificărilor climatice și a resurselor și am început să facem conexiuni cu alte tendințe sociale și politice. National Intelligence Council a întâmpinat o oarecare opoziție, îndeosebi din partea unor congresmeni republicani, față de încercarea noastră de a arunca o privire asupra modificărilor climatice prin prisma intereselor securității naționale. Poziția noastră, așa cum a fost ea prezentată de președintele de atunci al NIC, Tom Fingar, într-o audiere publică în Congres, susținea că securitatea noastră națională este direct afectată, deoarece țări care ne sunt partenere și prietene se află sub amenințarea unor modificări climatice în următoarele câteva decenii.¹¹ În ultimii ani, modificările climatice au fost incluse ca amenințare la adresa securității naționale americane în evaluarea anuală asupra amenințărilor, pe care directorul serviciilor naționale de informații o prezintă în Congres.¹² Și pe bună dreptate. Configurația valorilor medii de precipitații se va schimba, astfel încât zonele umede vor deveni și mai umede, în timp ce zonele uscate vor deveni și mai uscate. O mare parte din scăderea precipitațiilor va avea loc în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, dar și în vestul Asiei Centrale, în sudul Europei, în sudul Africii și în sud-vestul SUA. Se preconizează că, până la jumătatea acestui secol, în Algeria și Arabia Saudită precipitațiile vor scădea cu 4,9%, respectiv 10,5%,

în timp ce în Iran și Irak precipitațiile se vor diminua cu 15,6%, respectiv 13,3%. Revărsările din bazinele fluviale ale Nilului, ale sistemului Tigru-Eufrat, Nigerului și Mekongului au scăzut din cauza secetelor persistente din ultimul deceniu. Aceste secete stăruitoare corespund consecințelor așteptate ale încălzirii provocate de creșterea concentrațiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă. O altă înrăutățire este creșterea frecvenței fenomenelor meteorologice extreme, pe care, inițial, nu am înțeles-o pe deplin. Nu ne așteptaserăm ca aceste fenomene extreme să fie atât de frecvente și de răspândite în această fază a modificărilor climatice. De fapt, am ajuns să rescriem de mai multe ori aceste pasaje în raportul pentru 2030, insistând de fiecare dată tot mai mult asupra impactului pe termen scurt al condițiilor meteorologice extreme. Impactul acestor fenomene meteorologice extreme, care ies în afara tiparelor așteptate – inundații, secete, tornade, secarea lacurilor glaciare, creșterea extremă a nivelului apelor în zona de coastă, valuri de căldură –, a produs insecuritate alimentară și griji serioase cu privire la sursele de apă potabilă, pe lângă costurile economice și umane ale redresării. Lucrări științifice recente arată că anomaliile de temperatură din cursul anotimpurilor de creștere a culturilor, ca și secetele persistente au redus productivitatea agricolă. O problemă în analiza efectelor modificărilor climatice este lipsa specificității efectelor locale. Grupul Interguvernamental de Experți în Modificarea Climei de la ONU se concentrează, în mod tradițional, asupra regiunilor. Deși ceea ce se întâmplă la nivel regional din cauza modificărilor climatice este important, decidenții politici sunt mai interesați de ceea ce se petrece la nivel de țară. De asemenea, impacturi similare pot avea consecințe diferite, în funcție de cât de capabile sunt statele să-și revină. Asta ne aduce înapoi la nevoia de a înțelege contextul mai larg și la cât de dificil este să te gândești la felul în care va reacționa, se va adapta și va asimila schimbările de mediu fiecare țară. Există țări, ca China sau chiar India, în care ne așteptăm ca anumite zone să se confrunte cu penurii grave de apă – cauzate parțial de clima în schimbare –, dar noi credem că aceste țări pot să se descurce și că ar putea să beneficieze de pe urma schimbărilor dacă reușesc să facă față cu succes provocării. China investește multe resurse în energiile verzi, pentru a satisface cererea crescândă de energie într-un mod neutru din punctul de vedere al emisiilor de carbon și pentru a deveni lider tehnologic în energiile verzi. În cazul Chinei, nevoia poate fi mama invenției, iar toate provocările vor fi percepute, privind în urmă, ca niște

oportunități uriașe. Însă pentru multe state mai sărace, provocările aduse de creșterea temperaturilor și de schimbarea regimului precipitațiilor pot să fie prea mari pentru a le face față. „Penurie“ este un cuvânt plin de semnificații, evocând, pentru unii, o lume malthusiană a competiției pe viață și pe moarte. Utilizarea acestui termen în Tendințe globale 2030 a fost aprig dezbătută. Multor oameni cu care am stat de vorbă nu le-au plăcut conotațiile sale, mai ales având în vedere că, până la urmă, s-a dovedit că Thomas Malthus, preot și economist englez din secolul al XVIIIlea, nu a avut dreptate. Creșterea explozivă a populației nu a depășit disponibilitățile alimentare în secolele al XVIII-lea sau al XIX-lea, și aceasta grație tehnologiei care a crescut productivitatea. Eu sper că se va întâmpla la fel în secolul XXI. Iar o modalitate de a încerca să crești aceste șanse este să atragi atenția asupra provocărilor extreme care vor urma. Este corect să spunem că ne așteaptă penurii majore dacă nu sunt adoptate măsuri proactive și preventive. O extrapolare a tendințelor actuale în tiparele de consum de hrană și de apă pe cap de locuitor arată amploarea problemei în următoarele două decenii. Se estimează că cererea alimentară va crește cu peste 35% până în 2030, în contextul în care creșterea productivității mondiale a scăzut de la 2%, cât a fost în perioada 1970–2000, până la 1,1% în prezent, și continuă să scadă. Potrivit McKinsey Global Institute, „tendințele în privința prețurilor resurselor s-au schimbat în mod brusc și decisiv“ începând din 2000. În cursul secolului XX, prețurile au scăzut în termeni reali; începând din 2000, ele au crescut de două ori și ceva, în pofida faptului că, în ultimii doi ani, prețurile materiilor prime s-au diminuat. Ele continuă să rămână aproape de niveluri istorice.¹²¹ Lumea a consumat mai multă hrană decât a produs în 7 din ultimii 8 ani. Un studiu internațional major conchide că nevoile anuale mondiale de apă vor atinge 6 900 de miliarde m³ în 2030, cu 40% peste disponibilitățile sustenabile actuale de apă. Agricultura, care utilizează aproximativ 3 100 de miliarde m³ de apă, adică puțin sub 70% din consumul mondial de apă din prezent, va avea nevoie de 4 500 de miliarde m³, fără să includem o creștere a eficienței, în aceeași perioadă. Aproximativ 40% din omenire trăiește în sau în apropierea bazinului unui râu internațional; peste 200 dintre aceste bazine sunt împărțite de mai mult de două țări, ceea ce crește dependențele și vulnerabilitățile față de schimbări la nivelul cererii și al disponibilității apei. Pe baza tendințelor din prezent, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) a estimat că, până în 2030,

aproape jumătate din omenire va locui în zone afectate de penurii grave de apă. La nivel mondial, se cultivă deja pământul cel mai productiv. Ținând cont de disponibilitatea limitată a noilor terenuri arabile, stimularea eficienței culturilor va fi esențială pentru satisfacerea nevoilor alimentare mondiale. Cazul Africii este deosebit de îngrijorător. Aici este absolut necesară stimularea productivității agricole pentru evitarea penuriilor. Spre deosebire de Asia de Sud și America de Sud, care au reușit amândouă să-și crească producția pe cap de locuitor, Africa s-a întors recent la nivelurile din anii 1970. Multe state africane nu dispun de un mediu favorabil producției agricole, duc lipsă inclusiv de o infrastructură rurală adecvată și de rețele de transport pentru a aduce semințe și îngrășăminte din porturi în zonele din interiorul continentului și au parte de guverne slabe. Chiar și o îmbunătățire oricât de mică în managementul lanțului aprovizionării cu alimente poate însemna o reducere semnificativă a pierderilor, neutralizând presiunile creșterii demografice. Grâul va continua, probabil, să prezinte o volatilitate extrem de ridicată a prețurilor. O producție semnificativă este obținută în regiuni afectate de lipsa de apă și vulnerabile în fața climei, precum China, India, Pakistan și Australia. În general, țările cele mai vulnerabile la creșterea prețurilor alimentelor vor fi țările sărace dependente de importuri, ca Bangladesh, Egipt, Djibouti și Sudan.¹²² În cazul acestui grup de țări, prima măsură de apărare în fața creșterii prețurilor la mărfurile alimentare va fi extinderea subvențiilor existente la alimentele de bază. Însă o astfel de măsură este problematică, mai ales pentru că multe dintre aceste țări se luptă deja cu explozia bugetelor. Și China, India și Rusia sunt vulnerabile la creșterea prețurilor alimentelor, dar sunt mai capabile să se apere. Rusia și China sunt amândouă mari producătoare de cereale. Aceste țări au, totodată, situații bugetare mai sănătoase, care le permit să ofere subvenții, prin acorduri de control al prețurilor, în cazul creșterii prețului la alimente și al atingerii unor cote maxime. De asemenea, statele bogate își permit să cumpere, la rândul lor, alimente de pe piețele internaționale. Într-o întorsătură interesantă, care relevă îngrijorări tot mai mari, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Coreea de Sud și alte țări au închiriat pe termen lung terenuri agricole în străinătate. Raportul privind resursele viitoare, întocmit de Chatham House, vorbește despre o „nouă luptă“ generală pentru resurse, care include, pe lângă pământ, și minerale.¹²³ Suprafața de teren achiziționată din 2000 și până în 2010 era de 8 ori mai mare decât suprafața Marii Britanii, dintre

care 134 de milioane ha se aflau în Africa subsahariană. Investițiile în „acapararea de pământ“ reprezintă oportunități economice pentru țara gazdă, dar arată totodată un val de îngrijorare sporită față de disponibilitatea viitoare a hranei și de neîncredere în capacitatea pieței globale de a asigura o aprovizionare adecvată cu alimente, la prețuri acceptabile. Studiul realizat de Chatham House arăta că țări din Orientul Mijlociu, îndeosebi țările din Golf, dețineau o cincime din investițiile raportate în Africa subsahariană. Desigur, la fel ca pe vremea lui Malthus, există soluții la aceste probleme. Există tehnologii (pe care le vom aborda în detaliu într-un capitol distinct) care pot ajuta la creșterea randamentelor. Printre noile descoperiri promițătoare ale ultimilor ani a fost una dintre cele mai mari pânze freatice din lume, într-o zonă deșertică din Kenya. După cum se relata în presă, cantitatea de apă care poate fi exploatată sustenabil anual este estimată la 3,4 miliarde m³, aproape de trei ori consumul de apă al New Yorkului. Pentru descoperirea stratului, aflat la sute de metri sub pământ, au fost folosite imagistica prin satelit și date seismice. În timpul călătoriei în Africa, în 2012, m-am întâlnit și cu reprezentanții unei firme care dezvolta și integra sute de imagini de tipul „înainte și după“ și noi hărți geospațiale, cu scopul de a furniza o bază mai precisă pentru managementul lacurilor și râurilor. Difuzarea de date și de consultanță către agricultori și proprietari de terenuri se făcea pe telefoane mobile, conexiunile wireless fiind deosebit de importante pentru Africa, în contextul lipsei unei structuri la fel de extinse a telefoniei fixe. Lupta este cât se poate de aprigă. Dintre cele aproximativ 50 de țări africane, 39 sunt importatoare de produse alimentare, ceea ce nu ar trebui să se întâmple pe un continent care, spre deosebire de cele mai multe locuri de pe glob, dispune de terenuri arabile. Inversarea pierderilor de productivitate în numai în Africa ar ajuta, însă mare parte din acest efort implică decizii politice dificile și mult mai multă planificare pe termen lung, ca modificarea legilor funciare astfel încât un important număr de femei care lucrează în agricultură să fie stimulate să investească. Este nevoie să se construiască drumuri, astfel încât să se strice mai puțină hrană în drum spre piață. De asemenea, conflicte endemice din anumite părți ale Africii Centrale și de Est au împiedicat numeroase eforturi vizând extinderea cultivării terenurilor agricole disponibile. O complicație suplimentară în privința apei este că, și dacă există rezerve, lipsește infrastructura pentru a o distribui. Într-o conferință din 2012 organizată

în Botswana, firme și experți africani în tehnologie au discutat despre experiențele lor; s-a citat cazul vestului Kenyei, unde 97% din populație nu are acces la apă curată, iar una dintre consecințe este rata foarte mare a mortalității infantile. În gospodării, locuitorii au încercat să fiarbă apa pentru a distruge bacteriile și a preveni îmbolnăvirile, dar nu există suficient lemn sau un alt tip de combustibil local. Soluția a fost un filtru de purificare și depozitarea în siguranță a apei pe o perioadă de cel puțin zece ani. Programul a fost finanțat cu ajutorul unor firme din sectorul privat și al unor ONG-uri, în așa fel încât să nu aibă legătură cu fluxurile neregulate ale ajutoarelor oficiale, intermitente. Legătura dintre alimente, apă, energie și pământ este extrem de importantă. Aprovizionarea cu alimente depinde de disponibilitatea apei. Ținând cont de faptul că agricultura folosește 70% dintre resursele mondiale de apă dulce, iar creșterea animalelor folosește o parte disproporționat de mare din acest procent, gestionarea apei este esențială pentru securitatea alimentară pe termen lung. Cu toate acestea, practicile gestionării apei – inclusiv reglementarea prețului, care ar putea stimula investițiile și o mai bună gestionare – pot fi dificile din punct de vedere politic. Biocombustibilii cresc cererea de materii prime agricole și, în mod ironic, au înrăutățit perspectivele securității alimentare în unele cazuri. Din recolta americană anuală de porumb, 30% până la 40% este deturnată către producerea de combustibili în loc să ajungă în depozitele alimentare. Producerea de bioenergie pe bază de biomasă nealimentară ar schimba în mod radical piața mondială a energiei și, totodată, ar îmbunătăți securitatea alimentară. Din nefericire, în cazul multor regiuni care nu practică o planificare inteligentă și soluții inovatoare și mai sofisticate din punct de vedere tehnologic, furtuna se apropie – dacă nu cumva au fost deja lovite de aceasta, ca nordul Nigeriei. În cazul unui număr de țări aflate pe centura centrală a planetei, în zone vaste din Africa, Orientul Mijlociu și Asia de Sud, amenințarea modificărilor climatice este agravată de creșterea explozivă a populației, de lipsa unei guvernări eficiente și de criza cronică de apă dulce, care se intensifică. Toate aceste probleme se alimentează unele pe altele, într-o spirală negativă, crescând provocarea de ansamblu la adresa dezvoltării. I-am cerut unui cercetător de la Sandia National Laboratories să ne ajute să realizăm legăturile dintre condițiile ecologice, capacitatea umană de adaptare și conflicte. Cel mai mare coșmar al decidenților americani este să nu fie avertizați din timp despre evenimente sau evoluții care vor conduce la crize internaționale majore în care sunt afectate interesele americane. Există un anumit număr de

indici care identifică țările fragile din prezent, precum Indicele statelor aflate în disoluție al Fondului pentru Pace.¹²⁴ Proiectul Sandia încearcă să introducă factori de mediu, precum penurii de alimente și apă, ca factori ce contribuie la slăbirea statului în următorii 10 până la 15 ani. Cercetătorii de la Sandia vor să identifice țările deosebit de sensibile la provocări de mediu, precum crize de alimente ori de apă și, prin urmare, susceptibile de disoluție. Numeroase țări sunt amenințate de penuria de resurse și de modificările climatice, dar cele mai multe vor avea suficiente surse interne ca să se adapteze și vor fi capabile să supraviețuiască.¹²⁵ Nimic nu este infailibil și, evident, astfel de modele predictive au nevoie de actualizări constante. Dar clasamentul scoate în evidență mai multe țări mari – Nigeria, Pakistan, Ethiopia și Bangladesh – a căror sănătate viitoare este importantă pentru noi toți. Altfel spus, potențiala dezintegrare a unor țări atât de mari ar produce destabilizare la nivel mondial, implicând eforturi umanitare fără precedent, pentru care nu suntem pregătiți. Unul dintre factorii-cheie pe care i-a analizat Sandia în previziunile sale a fost creșterea populației, probabil cea mai importantă variabilă unică. Creșterea cu două cifre a cererii de alimente și de apă este legată, în mod direct, de creșterea populației, de la 7,1 miliarde, în 2012, până la 8,3 miliarde, în 2030. Cele 8,3 miliarde din 2030 sunt aproape sigure. Pe o perioadă mai lungă – până la sfârșitul secolului, de exemplu – este mult mai greu de preconizat un număr precis. Divizia ONU pentru Populație și-a revizuit recent proiecțiile, în creștere, la 10,9 miliarde, cu 1,8 miliarde mai mult decât preconiza cu patru ani înainte, în 2008. Deutsche Bank și alți experți cred că proiecțiile ONU pe termen lung sunt prea mari, ei întrezărind o lume cu populații în declin și un total de 8 miliarde de oameni în 2100, începând să scadă din 2055, când se va înregistra un vârf de 8,9 miliarde.¹² Spre deosebire de demografii de la Deutsche Bank, experții în predicții de la ONU sunt îngrijorați că rata fertilității în Africa subsahariană nu va scădea în mod constant, la fel ca în alte regiuni, întrucât statele de aici au început să prospere, să se urbanizeze și să se laicizeze. Africa este variabila-cheie în încercarea de a determina numărul pe termen mai lung. Iar prezicerea viitoarei populații africane este deosebit de dificilă din cauza diversității grupurilor etnico-religioase. Este puțin probabil ca acestea să treacă în același ritm prin această tranziție normală a fertilității. ONU a mai subestimat, în trecut, și pentru alte regiuni, ritmul de scădere a ratei fertilității. Organizația a fost criticată de

mulți cercetători pentru că este prea optimistă, până vara trecută, când a revizuit în sens ascendent previziunea potrivit căreia Africa subsahariană va urma aceeași tranziție rapidă ca alte regiuni în curs de dezvoltare rapidă. Aceasta este mai mult decât o simplă dezbatere academică. O populație mondială de aproape 11 miliarde de oameni poate fi devastatoare pentru planetă, exercitând presiuni uriașe într-o perioadă în care modificări climatice neîngrădite ar putea începe să facă victime la scară mare. De exemplu, studiul realizat de Chatham House a estimat că, până în 2050, în jur de 50% dintre terenurile agricole din America Latină – unul din cele două centre-cheie de producție și export la nivel mondial – vor fi afectate de deșertificare. Șocurile generate de creșterea temperaturilor – mai dure în zona centurii centrale – pot fi și mai mari în Africa subsahariană. Indiferent de nivelul de creștere a populației, ascensiunea claselor de mijloc – cu apetitul lor pentru diete mai bogate în proteine, dar și pentru o salubrizare și o igienă mai bune – exercită propriile presiuni asupra resurselor. De exemplu, întrun studiu din 2008 care analiza extinderea fără precedent a clasei de mijloc, Goldman Sachs își exprima îngrijorarea față de faptul că aceste constrângeri legate de resurse vor fi „categoric mai stricte decât erau în Europa și în Statele Unite la sfârșitul secolului al XIX-lea“, când clasele de mijloc au înregistrat câștiguri enorme.¹²⁷ O mare parte a clasei de mijloc în ascensiune se află în zonele urbane sau se mută în ele, întrucât centrele urbane sunt motoarele oportunităților și ale productivității. Însă urbanizarea conduce la creșterea cererilor de resurse. Orașele Indiei vor avea nevoie de 94 de miliarde de litri de apă potabilă, care, estimează McKinsey Global Institute și alții, nu vor fi ușor disponibili.¹²⁸ În trecut, creșterea concentrărilor urbane a avut un impact devastator asupra ecosistemelor din jur. A redus considerabil zonele împădurite, a degradat conținutul de substanțe nutritive și compoziția microbiană a solurilor, a alterat flora și fauna de la suprafață – conducând inclusiv la extincții locale – și a modificat disponibilitatea și calitatea apei dulci. Până în 2030, odată cu explozia creșterii urbane, puține rezervații forestiere, mlaștini și surse de apă dulce vor putea să supraviețuiască în perimetrele marilor zone urbane. Orașe aflate în creștere rapidă vor concura pentru a-și asigura resurse de apă și de pământ pentru locuințe, vor aduce o prosperitate mai mare unor fermieri din vecinătate, dar vor declanșa tensiuni cu privire la drepturile la apă dulce, la calitatea apei și la terenurile arabile disponibile.

Acest proces de urbanizare rapidă nu este întru totul sumbru, iar, în multe privințe, urbanizarea este parte a soluției. Ea poate ajuta la scăderea ratei natalității, întrucât mutarea la oraș înseamnă, în general, familii mai mici, o creștere a rolului femeilor în cadrul forței de muncă și o sporire a nivelului mediu al educației pentru ambele sexe. Sisteme de management pe bază de IT ar putea crește productivitatea economică și, totodată, ar reduce la minimum consumul de resurse. Camere de supraveghere și senzori ar putea ajuta la monitorizarea stării infrastructurii esențiale, precum transportul și alimentarea cu energie și apă. Totuși, așa-numitele „tablouri de bord ale orașelor“, care integrează date voluminoase provenind de la toate sursele, sunt foarte scumpe, ceea ce reprezintă o problemă importantă pentru multe localități aflate în dificultate. Dar se depun eforturi pentru găsirea unor sisteme mai puțin costisitoare. Miza rapidității cu care decid să se dezvolte megalopolisurile aflate în plină creștere este uriașă. Guvernele din întreaga lume, în special din țările în curs de dezvoltare, ar putea cheltui în următoarele două decenii până la 35 de trilioane de dolari pe proiecte de lucrări publice. Pentru a face acest lucru astfel încât să maximizeze durabilitatea, calitatea vieții și competitivitatea economică, ele vor avea nevoie de o combinație de noi abordări privind securitatea, conservarea energiei și a apei, distribuirea resurselor, managementul apei, managementul dezastrelor, construcțiile și transporturile. În fond, unele dintre megalopolisurile viitoare ale lumii vor fi construite de la zero, ceea ce va permite o abordare de la zero în conceperea și implementarea infrastructurii. O asemenea abordare ar putea facilita cea mai eficientă desfășurare posibilă a unor noi tehnologii urbane sau ar putea să creeze adevărate coșmaruri urbane dacă noile tehnologii nu sunt utilizate în mod eficient. La sfârșitul lui septembrie 2013, milioane de oameni din Dakar, în Senegal, au rămas fără apă potabilă după ce s-a spart o conductă care aducea apă de la 250 de kilometri distanță de oraș. Situația lor disperată oferă o idee despre posibila dimensiune a perturbării vieții urbane dacă infrastructura nu este menținută în stare bună. La fel ca în cazul Dakarului, unde problema a rămas nerezolvată săptămâni de zile, provocările vor lua proporții uriașe și vor antrena costuri enorme. Potrivit unei relatări Reuters, grupuri de protestatari au ieșit în stradă, au ars cauciucuri și au cerut apă la două săptămâni după ce au rămas fără aceasta.¹² Se estimează că au fost afectate aproximativ 3 milioane de persoane care locuiau în Dakar și la periferia orașului. Managementul resurselor nu este doar o problemă locală. Date fiind amploarea și creșterea rapidă a centrelor urbane,

modul în care își vor face treaba autoritățile locale va determina nu doar viitorul megalopolisurilor, ci și bătălia mai largă, la nivel mondial, pentru o utilizare mai eficientă a resurselor. Nu am adus energia în discuție, chiar dacă prezintă multe asemănări cu celelalte resurse, apa și alimentele. Cererea de energie va cunoaște o creștere uriașă – de aproximativ 50% – în următorii 15 până la 20 de ani, din cauza creșterii economice rapide în lumea aflată în curs de dezvoltare. Însă, spre deosebire de alimente și apă, există mai multă încredere într-o creștere a producției de energie pentru satisfacerea cererii. O mare parte din această creștere a producției – și optimismul recent – decurg din dezvoltarea recentă, în America de Nord, a exploatării petrolului și gazelor naturale neconvenționale. Dezvoltarea a două tehnologii, forarea orizontală și fracturarea hidraulică, reprezintă motorul acestei noi explozii în domeniul energiei. Producătorii știau de mult timp despre existența șisturilor sau a „rocii sursă“ – roca din care petrolul și gazele naturale convenționale s-au scurs încet, în decurs de milioane de ani, în zăcăminte tradiționale. În lipsa unor mijloace prin care să deblocheze cantitățile uriașe de hidrocarburi din roca sursă, producătorii s-au concentrat asupra zăcămintelor convenționale. Odată ce industria a descoperit cum să combine fracturarea hidraulică și forarea orizontală, a devenit posibilă exploatarea resurselor de petrol și gaze naturale blocate în depozite de șist. Povestea dezvoltării tehnologiei fracturării hidraulice este ea însăși fascinantă și evidențiază fenomenul descoperirii științifice întâmplătoare și complexitatea implicate în inovație. Ea este, totodată, o lecție exemplară pentru futurologi, subliniind dificultatea prevederii inovațiilor, mai ales atunci când acestea implică tehnologii deja existente, cărora li se găsește o nouă întrebuințare, inovatoare. În ultimii cinci ani, tehnologiile fracturării hidraulice și ale forării orizontale au revoluționat împreună sectorul energetic atât în Statele Unite, cât și în alte țări cu zăcăminte mari de gaze naturale și petrol de șist. Tehnologia fracturării hidraulice a fost dezvoltată și comercializată pentru prima dată la sfârșitul anilor 1940. De atunci au fost efectuate peste două milioane de operațiuni de fracturare în vederea exploatării gazelor și petrolului. Un lichid, de obicei apă amestecată cu un agent de susținere (de regulă, nisip) și aproximativ zece aditivi chimici, utilizați în vederea controlării caracteristicilor fizice ale lichidului, este pompat în puțul de fracturare. Presiunea creează fracturi în formațiunea geologică; agentul de susținere menține fracturile deschise,

permițând gazelor să urce prin formațiunea poroasă astfel deschisă. Tehnologia a evoluat față de începuturile sale. Cele mai recente operațiuni de fracturare folosesc simulări pe computer, modelarea și cartografierea microseismelor provocate de fracturare. Pentru a fi mai eficientă, fracturarea este asociată cu forarea orizontală, tehnică devenită o practică obișnuită în săparea puțurilor de petrol și gaze naturale în anii 1980. Mulțumită acestei descoperiri, gazele naturale și petrolul neconvenționale au devenit constant o parte tot mai importantă în producția de gaze și petrol din Statele Unite, reducând utilizarea cărbunelui în producerea energiei electrice, diminuând astfel și emisiile de dioxid de carbon. Independența energetică a Statelor Unite este o idee realizabilă într-un viitor foarte scurt, de numai 10 până la 20 de ani. Creșterea producției de petrol și revoluția gazelor de șist pot asigura această independență, deja cunoscând un progres remarcabil printr-o creștere cu aproape 50% anual, în perioada 2007–2011, și aruncând prețul gazelor naturale din Statele Unite într-o cădere liberă. Statele Unite au gaze naturale mai mult decât suficiente pentru a-și acoperi nevoile interne pe zeci de ani de acum înainte și pentru exporturi potențial substanțiale în întreaga lume. Cu ajutorul noilor tehnologii de „superfracturare“, nivelurile extracției pot crește considerabil. Este important să subliniem că, în Statele Unite, producția de petrol de șist, cunoscut și sub denumirea tehnică de „țiței ușor“, se află abia la început; întregul său potențial rămâne incert, dar dezvoltarea are loc într-un ritm rapid. Se preconizează că Statele Unite urmează să depășească Arabia Saudită și să ocupe primul loc în lume la producția de petrol până în 2017, devenind exportatoare netă până în 2030. Cel mai mare obstacol în proliferarea fracturării, atât în America de Nord, cât și în alte părți, este impactul ei asupra mediului. Construirea și cimentarea defectuoase ale unor puțuri, gestionarea apelor uzate și alte riscuri la suprafață vor continua să cauzeze accidente. Intensificarea activității seismice în jurul zonelor de producție de șist a atras atenția publică în Statele Unite și în alte locuri asupra unor posibile riscuri seismice. Activitatea seismică poate avea un impact asupra integrității și construcției puțurilor, sporind riscul poluării cu metan a rezervelor de apă potabilă. Multe îngrijorări cu privire la mediu pot fi atenuate dacă tehnicile și tehnologiile de gestionare a apelor uzate existente în prezent ar fi respectate. Reglementări mai stricte în domeniul mediului – care încep să apară în unele state americane – ar putea umple lacunele și ar ajuta la

restabilirea, în oarecare măsură, a încrederii pierdute a publicului. Creșterea numărului de accidente legate de fracturare poate provoca o reacție publică violentă, punând capăt activității de fracturare hidraulică în zone cu producție considerabilă. Alte regiuni și țări au zăcăminte de hidrocarburi de șist semnificative. Diferite rapoarte arată despre China că deține unele dintre cele mai mari zăcăminte de gaze naturale neconvenționale din lume – unii apreciază că dublu față de zăcămintele americane estimate. Relativa lipsă de echipament, de experiență și, potențial, de resurse necesare în vederea extracției – îndeosebi apă – cu care se confruntă China ar putea împiedica sau încetini dezvoltarea domeniului în această țară. Liderii europeni sunt nesiguri în privința acceptării acestei tehnologii din punct de vedere geologic, politic și public, ca și în privința impactului asupra mediului și a viabilității financiare a gazelor de șist în Europa. De exemplu, procedurile naționale de autorizare diferă în mod considerabil de la un stat membru UE la altul și sunt, în general, mult mai stricte decât în America de Nord. Guvernul polonez vede în gazele de șist o sursă importantă de diversificare, cu ajutorul căreia poate scăpa de dependența de gaze naturale rusești, așa că a emis licențe de explorare, în timp ce guvernul z a interzis fracturarea hidraulică. Poate că este util să facem o pauză și să ne uităm înapoi, către locul unde credeam, acum câțiva ani, că vom fi în privința energiei. Seria rapoartelor Tendințe globale nu a fost niciodată o susținătoare a teoriei epuizării petrolului, potrivit căreia vom rămâne fără combustibili fosili înainte de trecerea la energia alternativă. Noi am crezut întotdeauna și continuăm să credem că o varietate de descoperiri tehnologice – inclusiv o stocare mai eficientă în baterii, biocombustibilii avansați și dezvoltarea energiei solare, împreună cu o sporită voință politică – vor accelera procesul unei tranziții prin care să ieșim din era combustibililor fosili. Îngrijorarea mea era că, între timp, aveam să devenim din ce în ce mai dependenți de un număr tot mai limitat de producători de energie, iar aceștia sunt concentrați în regiuni potențial instabile, ca Orientul Mijlociu, Rusia și Eurasia. Odată cu exploatarea gazelor și a petrolului de șist, acel peisaj energetic restrâns pare complet depășit de evenimente. Pe termen mediu, nu avem de ce să ne facem griji că vom depinde de un număr în scădere de furnizori. Și chiar dacă alții pot lua o decizie diferită de aceea a Statele Unite, cu privire la exploatarea

sau nu a zăcămintelor proprii de șist, numeroase țări vor beneficia, la rândul lor, de pe urma livrărilor mai mari pe piață dintr-o producție americană sporită. Experții cred că Statele Unite ar putea exporta anual până la 61,7 milioane de tone de gaz natural lichid, ceea ce le va transforma în al doilea cel mai mare exportator mondial de GPL.¹³ Furnizori tradiționali de gaze ai americanilor, precum Qatar, și-au reorientat exporturile către Japonia, sporindu-i opțiunile energetice. În urmă cu câțiva ani, Europa părea dependentă de Rusia în privința completării aprovizionării cu energie, însă independența energetică tot mai mare a Statelor Unite și Canadei înseamnă că vor exista tot mai multe gaze naturale și petrol pe piață, ceea ce o transformă într-o piață mai degrabă de cumpărare decât de vânzare, sporind astfel sursele energiei europene. În urma agresiunii rusești împotriva Ucrainei, presiunea europeană asupra Statelor Unite în vederea creșterii exporturilor poate conduce, în același timp, către o eventuală intensificare a eforturilor europene – mai ales în țări ca Polonia și în Europa de Est – de a-și dezvolta propriile resurse de șist. Potențialul ca anumite cantități mai mari și mai ieftine de gaze naturale să înlocuiască, până în 2030, cărbunele ar avea avantaje de netăgăduit în reducerea emisiilor de carbon, dar există îngrijorarea că aceste aprovizionări relativ ieftine de gaze și de petrol de șist ar putea să diminueze stimularea dezvoltării combustibililor alternativi, precum energiile hidroelectrică, eoliană și solară. Potrivit scenariului de referință pentru 2035, întocmit de Agenția Internațională pentru Energie (AIE), ponderea energiilor regenerabile va crește la 18% în 2035, de la 13% în 2011. AIE preconizează că energiile regenerabile vor deveni a doua cea mai importantă sursă de electricitate până în 2015 și că se vor apropia de cărbune, ca sursă principală, până în 2035, dar precizează că „două treimi din creșterea producției de electricitate din surse regenerabile provin din țări care nu fac parte din OCDE, […] iar creșterea în China este mai mare decât în Uniunea Europeană, Statele Unite și Japonia, la un loc“.¹³¹ Raportul AIE din 2013 conchide că sporirea energiilor regenerabile va depinde de subvenționarea la scară largă în vederea facilitării dezvoltării, pe care, în Statele Unite, congresmenii ar putea să nu vrea să o ofere, având în vedere aprovizionările preconizate pentru o perioadă de câteva decenii cu gaze și petrol de șist relativ ieftine.

Penurie sau abundență? Care din ele? Revoluția hidrocarburilor de șist semnalează existența unor resurse abundente de energie care abia așteaptă să fie

exploatate. Energie solară există, potențial, din abundență în Africa. La conferința în domeniul tehnologiei din Botswana, am auzit despre o firmă care a creat Parcurile Solare Fluture, care se montează simplu pe teren, prevăzute cu panouri care au o eficiență dublă față de cele normale. Ar putea să fie folosite în sisteme de desalinizare, la uscarea recoltei și la alimentarea cu electricitate a frigiderelor din abatoare sau din fermele de vaci. Firma a propus o varietate de proiecte solare în Kenya, cu intenția ca regiunea să devină un centru de putere în domeniul energiei solare. De asemenea, a proiectat o „cutie Kyoto“, adică o unitate de bucătărie compactă, care prepară mâncare în câteva ore, fără nici un impact în ceea ce privește emisiile de carbon. Doar 4% dintre fermele din Africa sunt irigate, așadar pompe solare ieftine ar putea oferi o soluție eficientă. Totodată, 50% dintre culturi se pierd din cauza lipsei conservării, pierderi pe care uscarea solară le-ar putea atenua. Însă cele mai multe dintre aceste idei bune au nevoie de un anumit tip de ajutor guvernamental sau de înlesniri, în special prin construirea unei infrastructuri mai bune. Marea problemă a plitelor de gătit nepoluante și sigure este dificultatea de a fi distribuite în întreaga Africă. Producerea acestora este ieftină, dar expedierea peste graniță scumpă din cauza costurilor de transport și a taxelor vamale mari. Ce șanse avem să vedem guvernele dându-și silința să facă față acestor mari provocări în domeniul infrastructurii în niște țări deja fragile? Scenariul cel mai probabil este că nu vor reuși să le gestioneze. Nu doar că trebuie să prindă din urmă țările mai evoluate – și asta, fără aibă înainte de toate structuri instituționale adecvate –, dar trebuie să facă față și celor mai mari provocări în viitor, inclusiv creșterii rapide a populației, modificărilor climatice nefaste și distrugerii mediului, care vor lovi în asigurarea alimentelor și a apei. Fără ajutor extern, viitorul lor arată malthusian. Există o amenințare și mai mare, care poate transforma o situație dificilă pentru mulți într-o perspectivă sumbră pentru noi toți. Studiul realizat de Chatham House a avertizat că o competiție pentru resurse considerate critice este deja acută în multe părți ale lumii.¹³² O vedem în eforturile Orientului Mijlociu de a cumpăra teren arabil în Africa și ale Chinei și Indiei de a achiziționa drepturi de participare la câmpuri petrolifere străine ori, în cazul Chinei, de a acapara piața pământurilor rare. Această concurență poate să preia controlul asupra politicii și a economiei internaționale și să agraveze problemele aprovizionării.¹³³ Mărfurile alimentare sunt, poate, cele mai vulnerabile la volatilitatea prețurilor și la penurii. Am văzut că producători agricoli, ca Rusia și Ucraina, au înăsprit

condițiile de export în 2010, când a lovit seceta. În 2011, apogeul atins în scumpirea alimentelor a contribuit la izbucnirea demonstrațiilor din cadrul „primăverii arabe“. Peste 30 de țări s-au folosit de taxe, cote și interdicții de export totale pentru a-și proteja rezervele din principalele culturi de criza prețurilor alimentelor din 2008. În realitate, aceste măsuri protecționiste nu fac, adesea, decât să agraveze situația alimentară a tuturor, ceea ce provoacă creșterea prețurilor pe piață. Eforturile grupului G20 de a contracara volatilitatea prețurilor în sectorul alimentar au fost zădărnicite, pe de o parte, de țările care nu vor să renunțe la folosirea restricțiilor și a interdicțiilor și, pe de altă parte, în lumea dezvoltată, de state importante ca producătoare care nu au dorit să sisteze subvențiile generoase acordate sectoarelor biocombustibililor și agricole. Eliminarea subvențiilor în Statele Unite și Europa ar putea să ajute la stimularea sectorului agricol în statele aflate în curs de dezvoltare. În concluzie, am învățat multe din scurta mea vizită la Abuja. Cinstit vorbind, sunt mai îngrijorat că nimeni dintre noi nu va putea evita un viitor malthusian. Este clar că multe societăți nu dispun de mijloacele necesare pentru a evita penuriile de alimente și de apă, fără un ajutor masiv din afară. Iar tehnologia, ca atare, nu va rezolva problemele. Există o legătură – așa cum am arătat – între diversele resurse, dar există o legătură și mai largă, care este și mai greu de realizat. Abordarea problemelor care țin de o anumită categorie de bunuri nu va fi posibilă fără a afecta cererea și oferta referitoare la celelalte. Agricultura este extrem de dependentă de accesul la resurse adecvate de apă, la îngrășăminte bogate în energie și, din ce în ce mai mult, la noi culturi modificate genetic. Surse noi de energie verde – precum etanolul pe bază de porumb – amenință să exacerbeze potențialul unor crize alimentare. Trebuie stopată explozia continuă a populației în cele mai vulnerabile regiuni. În contextul unei cereri în creștere a clasei de mijloc globale nou îmbogățite, nu pare posibil ca alimentația occidentală actuală, pe bază de carne, să fie susținută fără schimbări majore în creșterea animalelor sau fără introducerea generalizată a livrărilor de carne „bioprintată“, care aplică cele mai recente progrese în ingineria tisulară în domeniul cărnii, fără să necesite creșterea, abatorizarea și transportul de animale. Există tot atâtea posibilități de compromisuri în sens negativ câte există și pentru sinergii pozitive. Îndeosebi productivitatea agricolă în Africa va necesita o groază de schimbări în vederea evitării penuriilor. Nu am intrat neapărat într-o lume a penuriei, ci noi toți – guverne, afaceri, oameni de știință și public larg – va trebui să fim proactivi pentru a evita un asemenea viitor.

¹¹⁸ Se studiază tot mai mult evoluția tendințelor climatice din Sahel și Africa de Vest și posibilele efecte asupra stabilității. Vezi „Changes in Climate Trends Impacting Livelihoods and Food Security in the Sahel and West Africa“, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, 5 decembrie 2011, studiu disponibil la adresa http://www.unep.org/NewsCentre/default.aspx? DocumentID=2661&ArticleID=8971; Michael Werz și Laura Conley, „Climate Change, Migration, and Conflict in Northwest Africa“, Center for American Progress, 18 aprilie 2012, material disponibil la adresa http://www.americanprogress.org/issues/security/report/2012/04/18/11439/climatechange-migration-and-conflict-in-northwest-africa/; și Anthony Nyong, „Climate-Related Conflicts in West Africa“, în „Report from Africa: Population, Health, Environment, and Conflict“ Wilson Center, disponibil la adresa http://www. wilsoncenter.org/sites/default/files/Nyong12.pdf. ¹¹ Transcrierea audierii doctorului Fingar, pe 25 iunie 2008, în Comisia Specială Permanentă pentru Informații și în Comisia Specială pentru Independența Energiei și Încălzirea Globală din cadrul Camerei Reprezentanților este disponibilă la adresa http://www.dni.gov/files/documents/Newsroom/Testimonies/20080625_testimony.pdf.

¹² Vezi, de exemplu, Declarația pentru Dosarul de Evaluare a Amenințării în Lume întocmit de Comunitatea Informațiilor din Statele Unite, prezentată de Directorul Serviciilor Naționale de Informații în Comisia Specială pentru Informații din cadrul Senatului, pe 12 martie 2013, pp. 9–10, disponibilă la adresa http://www.dni.gov/files/documents/Intelligence%20Reports/2013%20ATA%20SFR%20for%

¹²¹ Richard Dobbs, Jeremy Openheim, Fraser Thompson, Sigurd Marsels, Scott Nyquist și Sunel Sanghvi, „Resource Revolution: Tracking Global Commodity Markets“, McKinsey Global Institute, septembrie 2013, material disponibil la adresa http://www.mckinsey.com/insights/energy_resources_materials/resource_revolution_tracking_

¹²² Bernice Lee, Felix Preston, Jaakko Kooroshy, Rob Bailey și Glada Lahn, „Resources Futures“, Raportul Chatham House, decembrie 2012, pp. 62–63, disponibil la adresa http://www. chathamhouse.org/sites/default/files/public/Research/Energy,%20Environment%20and%20De Raportul arată că numărul de țări vulnerabile la prețurile ridicate ale grâului ar

putea să fie mai mare și să includă întregul Orient Mijlociu și Africa. În discuții anterioare cu Bernice Lee, autorul principal, au fost scoase în evidență cele patru țări numite aici. ¹²³ Ibid. ¹²⁴ Vezi website-ul Fondului pentru Pace pentru clasamentele actuale și informații despre proiectul lor, disponibil la adresa http://ffp.statesindex.org. ¹²⁵ Munca de măsurare a impactului rarității resurselor asupra securității este în curs de desfășurare. Pentru o idee despre misiunea proiectului, vezi Howard ell, Len Malezyski, Marrissa Reno și Daniel Villa, „Human Ecology, Resilience, and Security in 2030“, Sandia National Laboratories, noiembrie 2012, material disponibil la adresa http://prod.sandia.gov/techlib/accesscontrol.cgi/2012/1210320.pdf. ¹² Floyd Norris, „Population Growth Forecast from the UN May Be Too High“, New York Times, 20 septembrie 2013, articol disponibil la adresa http://www.nytimes.com/2013/09/21/business/uns-forecast-of-populationgrowth-may-be-too- high.html?_r=0 ¹²⁷ Dominic Wilson și Raluca Dragusanu, „The Expanding Middle: The Exploding World Middle Class and Falling Global Inequality“, Goldman Sachs: Global Economics Paper, nr. 170, 7 iulie 2008, material disponibil la adresa https://360.gs.com. ¹²⁸ „India’s Urban Awakening: Building Inclusive Cities, Sustaining Economic Growth“, McKinsey Global Institute, aprilie 2010, material disponibil la adresa http://www.mckinsey.com/insights/urbanization/urban_awakening_in_india ¹² „Senegal Seeks French, Chinese Help as Water Crisis Hits Capital“, Reuters, 27 septembrie 2013, articol disponibil la adresa http://www.trust.org/item/20130927124904-rtluf ¹³ Amy Myers Jafee și Edward L. Morse, „Liquefied Natural Profits“, Foreign Affairs, 16 septembrie 2013, articol disponibil la adresa http://www.foreignaffairs.com/articles/139932/amy-myers-jaffe-and-edward-lmorse/liquefied-natural-profits ¹³¹ World Energy Outlook 2013, International Energy Agency,

http://www.worlden-ergyoutlook.org/ ¹³² Lee, Preston, Kooroshy, Bailey și Lahn, „Resource Futures“, pp. 62–78, 106– 110 ¹³³ Ibid., pp. 91–113

II

Factori care pot schimba jocul

Cât de fragilă este lumea viitorului apropiat?

Istoricii se angajează adeseori în exerciții numite „contrafactuale“, de tipul „Cear fi dacă?“, în care se uită înapoi și refac istoria pornind de la premisa că o mare bătălie s-ar fi terminat diferit sau că la conducere ar fi fost alt lider. Dacă Bătălia pentru Anglia ar fi fost pierdută, iar Germania ar fi invadat Marea Britanie, ce sar fi întâmplat cu șansele Aliaților și ale Statelor Unite de a învinge puterile Axei? Dacă Nordul ar fi pierdut Gettysburgul, Lincoln ar fi fost nevoit să ceară pacea cu Sudul? Ce s-ar fi întâmplat cu China dacă s-ar fi modernizat și i-ar fi respins pe invadatorii japonezi? Sunt niște exerciții istorice grele, care ne testează înțelegerea legăturii de cauzalitate și deschid noi perspective asupra cercetării istorice. Aceeași gândire critică poate fi aplicată și în cazul viitorului. Știm destule despre megatendințele largi pentru a identifica punctele de cotitură din viitor. De exemplu, în cazul în care China se poticnește rău, acest lucru va avea un impact uriaș asupra tuturor celorlalte țări. Ori, în cazul în care izbucnește un război major, atunci consecințele sunt și mai grave. Patru factori care pot schimba jocul mi-au sărit în ochi: o Chină care nu poate gestiona următorul salt de dezvoltare, posibilitatea tot mai mare a unui război, o posibilă derivă a tehnologiilor și SUA care nu pot rămâne în vârful unei lumi tot mai complexe. Acestea sunt amenințări pentru noi toți. Rezultate negative în oricare dintre aceste direcții pot să aducă dezvoltarea globală pe o linie descendentă. Să speri că nu se va întâmpla cel mai rău scenariu nu reprezintă o strategie. Să înțelegi ceea ce s-ar putea întâmpla constituie un prim pas către prevenirea unor potențiale dezastre. Dacă liderii europeni ar fi înțeles cu adevărat, în 1914, cum avea să fie războiul pe cale să izbucnească și cum avea să-i aducă pe mulți la ruină, oare ar fi mers mai departe? Miza este mare cu acești factori care pot schimba jocul. Rezultatele negative nu pot fi desconsiderate, iar cele pozitive trebuie, la rândul lor, înțelese. Fiecare dintre acești factori care pot schimba jocul are posibilitatea de a evolua în direcții bine-venite. Ce-ar fi dacă dezvoltarea va conduce China spre asumarea unor responsabilități mondiale mai mari? Sau ce-ar fi ca tehnologia să se dovedească cel mai mare beneficiu pe care l-a cunoscut

omenirea? În procesul adoptării deciziilor, guvernele, la fel ca oamenii obișnuiți, au tendința de a fi obsedate de lucruri mărunte. Acestea sunt marile întrebări, și este necesar să le acordăm mai multă atenție. Avem multe de pierdut, dar și de câștigat.

CAPITOLUL 5

CHINA REVOLUȚIONARĂ?

Este un truism să spui că, fără o Chină în ascensiune, care a intrat în scenă ca o furtună și a devenit o putere economică mondială în atât de scurt timp, ar exista mai puține îngrijorări cu privire la viitor – cel puțin din punct de vedere occidental. Desigur, China este doar una dintre cele câteva noi puteri a căror ascensiune a fost, în mod remarcabil și în mare măsură, neanticipată acum vreo două decenii. Totuși, China se evidențiază din câteva motive. Mai întâi, mărimea sa colosală; ceea ce se întâmplă nu prea contează. Ea a condus plutonul și i-a tras pe ceilalți după sine, cu nevoia ei de resurse. Apoi, contează că nu este democratică, dar se îmbogățește rapid. Țările autoritariste, se presupunea, n-ar trebui să cunoască succesul economic. Eram obișnuiți cu un bloc comunist ale cărui economii în descompunere se explicau tocmai prin faptul că erau autoritariste. Mai mult decât orice altceva, China ne-a indus îndoiala asupra universalității valorilor occidentale. Felul în care își folosește China această nouă putere ne va ajuta să facem diferența între pacea și prosperitatea mondiale și o prăbușire totală. China va avea de dat socoteală pentru o groază de lucruri – la bine și la rău. China a cunoscut o ascensiune remarcabilă, din toate punctele de vedere. Era cea mai mare economie a lumii în 1820, când reprezenta aproximativ 32,9% din PIB-ul mondial.¹³⁴ Într-un secol și jumătate, a scăzut la aproximativ 5% din PIBul mondial, după care și-a început redresarea, în 1979. PIB-ul Chinei îl va depăși pe cel al Statelor Unite încă din 2017, dar, cel mai probabil, în anii 2020, potrivit celor mai multe estimări. Din 1979 până în 2012, creșterea anuală a PIB-ului a fost, în medie, de aproape 10%, ceea ce i-a permis Chinei să-și dubleze mărimea economiei, în termeni reali, din 8 în 8 ani.¹³⁵ Expertul Homi Kharas, de la Brookings Institution, a comparat ascensiunea Chinei cu a altor țări. În perioada 2000–2020, a calculat Kharas, China își va mări partea din PIB-ul mondial cu 5% pe deceniu. În schimb, Statele Unite și-au

sporit-o pe a lor cu doar 2,5% pe deceniu, în prima jumătate a secolului XX. În secolul al XIX-lea, Regatul Unit și-a crescut cota cu sub 1% pe deceniu; după al Doilea Război Mondial, Japonia a crescut-o pe a sa cu un interval între 1 și 2% pe deceniu. Mulți chinezi consideră însă că, astfel, s-au întors acolo unde ar fi trebuit să se afle în tot acest răstimp. Totuși, venitul pe cap de locuitor nu-l va prinde din urmă prea curând pe cel occidental. Folosind paritatea puterii de cumpărare, PIB-ul Chinei pe cap de locuitor era de 9 460 de dolari în 2012, reprezentând doar 18,9% din nivelul Statelor Unite. The Economist Intelligence Unit (EIU) preconizează că acest nivel va crește doar până la 32,8% până în 2030.¹³ Acest lucru este diferit față de creșterile Statelor Unite și ale altor țări, care au fost însoțite de niveluri înalte ale venitului pe cap de locuitor. Evident, populația Chinei este mult mai mare, astfel încât nivelul venitului pe cap de locuitor crește încet în cazul unui PIB foarte mare. Chinezii de rând oricum vor simți că recuperează, chiar dacă țara lor va fi mult mai mare decât oricare alta. Până în 2030, economia Chinei va fi cu un sfert mai mare decât a Statelor Unite, însă venitul pe cap de locuitor va reprezenta doar o treime din cel al americanilor. Acest lucru are consecințe și pentru Occident. Așa cum am arătat deja, cea mai mare parte din clasa de mijloc occidentală simte că pierde teren întrucât îi stagnează veniturile. Ea se uită dincolo, la lumea în curs de dezvoltare, și vede multe țări care își reduc decalajul. Mulți membri din clasa de mijloc dau vina pe competiția din lumea în curs de dezvoltare pentru faptul că le stagnează veniturile. Însă percepția în rândul chinezilor și al altora este că ei compensează, în continuare, timpul pierdut în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, când China s-a scufundat în sărăcie. Când toți se simt perdanți, se întrunesc condițiile ca ambele părți să se acuze reciproc. China se mai confruntă cu o problemă – demografia. La fel ca în mare parte a lumii, populația Chinei a început deja să îmbătrânească, iar ritmul se va intensifica rapid către anii 2020. În prezent, 8% dintre chinezi au peste 65 de ani, dar, în 2030, ponderea vârstnicilor va depăși 16%. Între timp, proporția populației chineze din segmentul activ, de obicei cu vârsta între 15 și 65 de ani, a atins deja un vârf de 72%, dar în 2030 va scădea la aproximativ 68%. Proporția populației în vârstă de 15 până la 20 de ani – acum de numai aproximativ 30% – va scădea, până în 2030, la aproximativ 21%. Desigur, China nu va fi singura

țară cu o cotă tot mai redusă de bărbați și femei aflați la vârsta activă în rândul populației sale. Economii mai avansate, ca Japonia, Coreea de Sud și Germania, se vor confrunta cu probleme mult mai grave. Guvernul chinez a început să înțeleagă problema. Recent, a Treia Plenară a Partidului Comunist Chinez a decis posibile modificări ale politicii copilului unic, veche de 30 de ani. Amploarea acestor viitoare modificări este neclară. Mulți demografi se întreabă dacă această țară poate inversa anii de natalitate foarte scăzută, chiar dacă această politică a copilului unic ar fi complet relaxată. Tot mai mulți chinezi trăiesc în zone urbane, corelate de obicei cu natalități scăzute peste tot în lume. Ca o ironie, unii oficiali chinezi se tem în continuare de o explozie a populației în cazul în care politica legată de copilul unic s-ar relaxa prea rapid. Îmi amintesc că am întrebat (înainte de a Treia Plenară) un oficial chinez de rang înalt dacă n-a venit cumva timpul ca această politică să fie revizuită. El a recunoscut că țara lui a avut probleme cu lipsa forței de muncă, dar se gândea că anularea restricțiilor ar sfârși într-o cursă către familii mai numeroase, pe care China nu le-ar putea susține. Așa cum li se spune tuturor vizitatorilor străini, China are o populație mare, dar nu și suficiente resurse – mâncare, apă și energie – pentru a o susține. Va îmbătrâni China înainte să se îmbogățească? Răspunsul este aproape sigur că da, în condițiile în care bogăția este definită din perspectiva Occidentului. Economiile statelor din G7 urmează să ajungă la 64 000 de dolari pe cap de locuitor în 2020 (când criza demografică a Chinei va fi în toi), de trei ori mai mult decât în China. Potrivit unor proiecții EIU, creșterea reală a PIB-ului va încetini considerabil în următorii ani, la o medie de 6,4% în perioada 2013–2020 și la 3,6% din 2021 și până în 2030.¹³⁷ Chiar și în condițiile acestei creșteri mai lente, China tot va depăși Statele Unite ca mărime economică per ansamblu, la un moment dat, în următorul deceniu, dar nivelul de trai va crește într-un ritm mai lent. China se confruntă cu perspectiva de a rămâne blocată în capcana statutului veniturilor medii. Multe țări din America Latină s-au confruntat cu o situație similară în anii 1980 și nu au putut să evite această capcană din cauza inegalității veniturilor și a incapacității de a-și restructura economiile. Liderii chinezi vor să evite capcana veniturilor medii prin împingerea Chinei în sus pe lanțul producției industriale cu valoare adăugată. Chinezii promovează știința și tehnologia, iar China înregistrează progrese în sectoare ca nanotehnologia și cercetarea în domeniul celulelor stem. Firme chineze au început deja să iasă în

exterior pentru a obține următorul nivel al inovației tehnice și manageriale. Pentru a face acest lucru, China se angajează în investiții directe în alte țări – un pas logic în acest stadiu de dezvoltare și, poate, singura cale pentru ca această țară să urce rapid în ierarhie. Statele Unite sunt o țintă, însă unele eforturi ale Chinei de a investi în companii americane sau de a le cumpăra au fost întâmpinate cu suspiciune sporită și dezaprobare din partea guvernului american, îndeosebi în domenii sensibile ale securității naționale, precum comunicațiile. Nivelurile în creștere ale atacurilor cibernetice ale Chinei pot fi înțelese ca parte a acestui efort de a extrage informații despre tehnologia de care are nevoie în eforturile sale de a deveni o economie a inovației. Felul în care va reuși China să se orienteze printre obstacolele care-i blochează calea către o economie avansată va fi din ce în ce mai important pentru întreaga lume. Contribuția Chinei la creșterea investițiilor la nivel mondial este de o dată și jumătate mai mare decât contribuția Statelor Unite. Banca Mondială estimează că ea va contribui cu aproximativ o treime la creșterea mondială până în 2025, cu mult mai mult decât orice altă economie.¹³⁸ De asemenea, China este, în prezent, al doilea cel mai mare consumator de produse petroliere, după Statele Unite, și va deveni cel mai mare importator net de petrol până în 2020. Apetitul său pentru energie și alte resurse – care a început să scadă, consideră unii – a contribuit la alimentarea creșterii economice în alte părți ale Asiei, Americii Latine și Africii. China este răspunzătoare pentru aproape un sfert din emisiile mondiale de carbon – cel mai mare nivel din lume – și a rezistat până acum presiunilor internaționale de a se angaja în direcția unor reduceri absolute. Organizația Mondială a Sănătății estima că poluarea atmosferică din China a cauzat o jumătate de milion de decese în 2008 și că s-a înrăutățit de atunci. În majoritatea zilelor lunii ianuarie 2013, calitatea aerului din Beijing a variat de la „nesănătos“ la „periculos“. Timp de câteva zile, valorile s-au situat „în afara scalei“.¹³ Acest lucru s-ar putea schimba treptat: guvernul chinez a anunțat recent că ia în considerare o plafonare categorică a emisiilor în planul cincinal pentru 2016– 2020.¹⁴ Însă China va a costurile cu îngrijirile de sănătate pe durata vieții persoanelor care au fost expuse la niveluri ridicate de poluare. Numeroase orașe chineze se extind, ceea ce stimulează achiziționarea de automobile și crește consumul de energie, costurile cu furnizarea serviciilor și cu rețelele de transport. În China se află șapte dintre cele mai poluate zece orașe din lume. Multe dintre orașele de coastă ale Chinei, la fel ca alte orașe de coastă

asiatice, sunt vulnerabile la fenomene meteorologice violente legate de modificările climatice, ceea ce amplifică expunerea la furtuni și la inundații în zonele joase. O tranziție economică dificilă poate însemna o tranziție politică la fel de dificilă. Încetinirea creșterii pe cap de locuitor va spori dificultatea de a răspunde unor așteptări tot mai mari și poate declanșa nemulțumire. O criză politică ar îngreuna atingerea de către China a obiectivelor sale economice. O criză politică și economică prelungită ar putea determina China să se întoarcă spre sine și să dea vina pe forțe externe pentru problemele de acasă. Deși conducerea și o mare parte a clasei de mijloc sunt atașate, acum, de globalizare, în contextul succesului Chinei din ultimii 30 de ani, suspiciunea față de lumea exterioară persistă și, la fel ca în alte cazuri din cursul istoriei, poate deveni o forță politică și mai puternică dacă dezvoltarea economică a Chinei stagnează. China poate ajunge într-un dificil punct de tranziție politică. Ea urmează să depășească pragul de 15 000 de dolari pe cap de locuitor în următorii aproximativ 5 ani.¹⁴¹ Știm din istorie că acest nivel este adeseori un element declanșator al liberalizării politice, mai ales când este însoțit de niveluri înalte de educație și de o structură de vârstă matură. O Chină democratică ar dezlănțui și mai mult naționalism, intensificând tensiunile deja existente cu vecinii săi. Pe termen mai lung, dacă instituțiile statului de drept se înrădăcinează mai bine, iar sistemul politic se stabilizează și nu este perceput ca amenințător, ar putea fi stimulată „puterea necoercitivă“ chineză. Însă, din punct de vedere istoric, cel mai adesea democratizarea nu are loc în mod pașnic, iar noi ar trebui să fim pregătiți pentru o tranziție instabilă, care va face din China un vecin și un partener dificil. Esențială pentru o tranziție politică fără probleme va fi capacitatea Chinei de a continua să ridice nivelul de trai, care să evite capcana clasei de mijloc. Pentru cele mai multe state, acest lucru a fost dificil. Dintre țările prinse în această capcană în 1960, aproape trei sferturi au revenit în ea ori au regresat la venituri mici până în 2009.¹⁴² Majoritatea celor care au reușit să treacă la venituri mari se aflau în Europa Occidentală și în Japonia. Coreea de Sud a trecut cam în ultimul deceniu la venituri mari, iar mulți pun acest lucru pe seama tributului plătit de țară în Criza Financiară Asiatică din 1997–1998, când a fost obligată să întreprindă reformele structurale necesare pentru a avansa. După aceea, economia Coreei de Sud a trecut de la modelul planificării centralizate și al dirijării investițiilor de către guvern la un model mai orientat către piață. Un studiu recent cu privire la Coreea de Sud și la alte

economii cu venituri medii, care au făcut acest salt, pune succesul restructurării și al modernizării pe seama unui puternic consens social și politic.¹⁴³ A Treia Plenară a Partidului, care a avut loc în noiembrie 2013, a îndemnat la un rol mai „decisiv“ pe piață, dar a subliniat importanța continuă a sectorului public.¹⁴⁴ Întreprinderile de stat, de exemplu, vor fi supuse unor reforme, dar nu este clar cât de mult și cât de rapid. Mulți dintre așa-zișii „prințișori“ – fii și fiice ale oficialilor de rang înalt din Partid – sunt adânc amestecați în băncile de stat și întreprinderile publice. Dacă aceste reforme sunt duse la capăt, vacile lor de muls vor fi sacrificate. Ca o ironie a sorții, lipsa unei crize economice – în care creșterea se prăbușește, iar dominația Partidului este pusă în pericol – poate îngreuna reformele necesare pentru ca această țară să treacă de la o economie de comandă la o economie mai dirijată de piață. Există deja o nemulțumire populară în creștere. Potrivit unui sondaj de opinie Pew din 2012, 50% dintre respondenții chinezi declarau că oficialii corupți reprezintă o mare problemă, procent în creștere de la 39% în 2008. Curând după ce a preluat funcția, președintele Xi Jinping a declanșat o campanie anticorupție ca răspuns la îngrijorarea tot mai mare a publicului, dar a înăsprit cenzurarea culturii dinamice chinezești a microbloggingului.¹⁴⁵ Numeroși chinezi au folosit microbloguri pentru a-și exprima opinia față de corupția oficialilor și degradarea mediului.¹⁴ Lipsa statului de drept reprezintă o altă problemă uriașă în calea dezvoltării. Unul dintre subiectele abordate în timpul celei de-a Treia Plenare viza nevoia construirii unei „țări a statului de drept“. China trebuie să „accelereze edificarea unui sistem judiciar socialist corect, de înaltă eficiență și autoritar, care să protejeze drepturile și interesele poporului“.¹⁴⁷ Xi a reiterat recent ideea nevoii de „a crea un sistem judiciar imparțial și autoritar“, dar asociat cu reluarea unui mai vechi accent pus pe prioritatea conducerii Partidului.¹⁴⁸ Aceasta va fi o luptă dificilă. Un studiu estimează că, între 2001 și 2010, China a fost cea mai mare sursă de ieșiri de capital ilicit, în valoare de 3,8 trilioane de dolari.¹⁴ Firme străine se plâng din ce în ce mai mult de dificultatea de a face afaceri în China, parțial din cauza lipsei de transparență în sistemul judiciar. Modelarea economică pe care am realizat-o cu ajutorul experților de la McKinsey & Company a pus în evidență o diferență enormă, în ceea ce privește prosperitatea mondială, între o lume în care China eșuează și o lume în care aceasta are succes. În cazul în care China ar eșua, venitul mondial ar fi cu 27 de

trilioane de dolari mai mic decât în scenariul optimist. Reformele economice și politice ar rămâne greu de realizat în China. Corupția, tulburările sociale, sistemele financiare slabe și infrastructurile precare în mod cronic s-ar înrăutăți și mai mult. Acum câțiva ani, Banca Asiatică de Dezvoltare a elaborat scenarii pentru Asia în orizontul lui 2050. Incapabile să iasă din capcana veniturilor medii, China și Asia ar începe să piardă teren, iar convergența cu nivelurile de trai din Occident ar deveni întru totul de neatins.¹⁵ În scenariul pozitiv, în care China evită capcana veniturilor medii, economia mondială ar fi aproape dublă. Veniturile pe cap de locuitor în China ar continua să crească. La fel ar sta lucrurile și în cazul clasei de mijloc americane: Visul American revine, iar veniturile pe cap de locuitor cresc cu 10 000 de dolari în 10 ani.

În ultimii opt ani, am purtat discuții ample în China atunci când am prezentat proiecte ale diverselor ediții din Tendințe globale, atât în fața unor oficiali guvernamentali chinezi, cât și a unor experți din think tank-uri și din mediul academic. Încă de la început, aceștia au adoptat o poziție mai sceptică față de globalizare, înțelegând, evident, avantajele uriașe ale acestuia pentru China, dar temându-se totodată de fragmentarea politică și socială inerentă. Cultura chineză este bine cunoscută pentru accentul pe care îl pune pe echilibru. Conform faimosului concept de yin și yang, opusele sunt interconectate și interdependente; este necesar ca acestea să se afle în echilibru. Altminteri, apare dezordinea. În opinia chinezilor, globalizarea a intensificat cuplul yin-yang sau contrarele, tensiunile dintre țări, dar, și mai important, a exacerbat tensiunile din interiorul țărilor, mai ales în China însăși. Aceste contraste sunt foarte evidente atunci când te aventurezi departe de zonele de coastă, unde există, în continuare, privațiuni și o sărăcie enorme. „Simt că ne aflăm cu adevărat într-o epocă a incertitudinii, a riscurilor și a haosului“, mărturisea un oficial care considera că este necesar ca aceste idei să fie mai bine reliefate în raportul Tendințe globale 2030. Există și resentimente: „Obama a spus că lumii i-ar fi imposibil ca India și China să aibă stilul de viață din Statele Unite. Dar nu a spus cum ar trebui să oprim noi publicul să devină consumatori din clasa de mijloc.“ În opinia altuia, ascensiunea clasei mijlocii în China ar putea „crea noi probleme“ din cauza „cererii sale de resurse și creștere“.

Proiectele de rapoarte au stârnit o discuție despre rolul statului. Toate edițiile din Tendințe globale subliniază importanța unui sector nonstatal, fie că este vorba despre indivizi, afaceri multinaționale sau ONG-uri superemancipate, fie că este vorba despre rețele mai nefaste, precum crima organizată și terorismul. Sectorul nonstatal a fost un subiect dificil de înțeles de chinezi. „Noi, chinezii, ar trebui să fim prudenți când vorbim despre un stat puternic. Noi credem că, întrucât avem un stat puternic și am avut succes în ultimii 30 de ani, este just să respectăm un stat puternic. Dar aș vrea să contest acest lucru. Statul este tot mai prezent peste tot, însă este mai puțin capabil și puternic. Ne confruntăm cu probleme tot mai mari în lume, dar capacitatea guvernului scade, iar emanciparea individului crește și pune tot mai mult la încercare capacitatea statului“, a declarat un expert dintr-un think tank chinez. Exista o îngrijorare generală că această țară nu ar fi în măsură să facă următorul pas către construirea unei economii bazate pe inovație, care trebuie să facă față emancipării individuale și unui sector nonstatal puternic. De exemplu, un savant chinez credea că trebuia să adaug încă un scenariu în Tendințe globale 2030: „Cum rămâne cu îndemnul «Înapoi în anii 1990», în care sectoarele manufacturiere se relansează, în timp ce India și China rămân blocate în capcana venitului mediu, poate ca rezultat al emancipării individuale, creând și mai multe probleme interne?“ Altul era îngrijorat că inovația adevărată „are loc periodic, nu în mod constant“. Mulți se temeau de faptul că nici măcar într-un deceniu sau două China nu poate veni cu inovații ca iPhone: „În ultimii doi ani, Statele Unite nu au fost în formă, dar ele tot pot face iPhone și iPad, pe care încă nu le poate realiza nici o altă țară, nici măcar China și India“. Un savant de seamă și totodată funcționar guvernamental de rang înalt a rezumat astfel locul în care se află China, în opinia sa: „Mai avem un drum lung de parcurs în privința reformei economice, în primul rând, dar și a reformei sociale, iar apoi a reformei politice. Reforma economică este relativ ușoară. Acum ne concentrăm asupra reformei sociale – adică pe eradicarea inegalității. Reforma politică a început și ea devreme, în anii 1980, dar va fi cea mai dificilă. Corupția se află acum în cel mai înalt punct al ei și constituie o mare provocare la adresa Partidului Comunist și a legitimității regimului unipartid.“ În toate discuțiile s-a simțit o preocupare comună față de capacitatea sistemului internațional de a face față tuturor schimbărilor rapide. „Navigăm în ape necunoscute, cu multe lucruri noi“, declara un oficial chinez de rang înalt. Cei mai mulți nu erau pesimiști, ci precauți. „Dorim o guvernare globală

internațională și un impact pozitiv al tehnologiei. E posibil să vedem la început că unele motoare ale economiei dau înapoi, urmate de o fragmentare, dar sperăm că acest lucru va conduce la eforturi de colaborare.“ Alții nu erau atât de siguri că nu poate să fie mai rău. „Este de așteptat să aibă loc un tur de forță între China și Statele Unite – nu neapărat în plan militar, dar o parte își va impune voința în fața celeilalte părți. Dacă are loc un conflict, va fi cea mai mare amenințare la adresa securității regionale și mondiale. Mie mi se pare că unii americani cred că dezvoltarea Chinei va reprezenta o provocare la adresa relațiilor sale cu Statele Unite.“ Un reprezentant al partidului considera următoarele: „China trebuie să privească rolul Statelor Unite în Asia dintr-o perspectivă mai puțin sinocentrică. […] Dacă este relativ inevitabil ca puterile emergente să fie mai autocentrate și să se afirme, pot țările dezvoltate, ca Statele Unite, să învețe să țină mai bine cont de interesele puterilor emergente care acționează dintr-un sentiment de vulnerabilitate și insecuritate?“ Nimeni nu considera realizabilă o lume G2, în care Statele Unite și China să „conducă“ lumea. „Avem mulți jucători în lume – cum îi putem determina să coopereze pentru a face lucrurile să avanseze?“, se întreba un oficial guvernamental chinez de rang înalt. De la un capăt la altul al discuțiilor s-a resimțit și o mare îngrijorare cu privire la direcția Statelor Unite. În timp ce mulți se îndoiau că Statele Unite aveau să accepte China la masa marilor puteri din politica internațională, este totuși necesar ca Statele Unite să încerce în continuare să gestioneze sistemul internațional. „Statele Unite nu pot înceta, pur și simplu, să fie liderul mondial după cincizeci de ani. […] China nu este pregătită să se afle într-o poziție atât de înaltă, atât de curând. Avem probleme uriașe acasă pe care trebuie să le punem în ordine. Deci, în această perioadă, leadershipul este problema.“ A existat un consens general – inclusiv din partea participanților americani – că este mai dificil ca Statele Unite, China și alții să fie „mari puteri“: „În ceea ce privește Statele Unite și China, problema nu este doar amenințarea, ci amploarea și varietatea amenințărilor – acest lucru este necesar să fie reținut de planificatorii de politici atât din Statele Unite, cât și din China“. Multe dintre aceste discuții au avut loc în mai 2012. Ce s-a schimbat? Tensiunile

din zonă s-au intensificat odată cu comportamentul agresiv al Beijingului în legătură cu insulițele pe care și le dispută în Marea Chinei de Est cu Japonia și în Marea Chinei de Sud cu Filipine, Vietnam și Malaysia. Această stare de fapt a aruncat aceste țări în brațele Statelor Unite, subminând ceea ce părea să fie șansa Chinei de a-și consolida poziția în regiune. Așa-zisa politică de „pivot“ a Statelor Unite în regiunea Asiei de Est a reprezentat, în egală măsură, o „atragere“ a vecinilor Chinei și o „împingere“ către Statele Unite, care vor să-și apere poziția în acest adevărat centru de gravitate economic mondial, aflat în plină creștere. Liderii chinezi par să creadă că intensificarea retoricii naționaliste va masca disensiunile tot mai mari de acasă și va mobiliza populația în vederea altui impuls economic. China plătește, cu toate acestea, un preț enorm. Tot ceea ce a câștigat de pe urma punerii în practică a politicii lui Deng Xiaoping, potrivit căreia China ar trebui să mențină un mediu extern pașnic și să nu-și amenințe vecinii, este inversat. Dacă scopul ultim al Chinei este să înlăture treptat Statele Unite și să rămână puterea dominantă în Asia de Est, agresivitatea de care dă dovadă în revendicările sale maritime n-a făcut decât să provoace suspiciuni din partea vecinilor, suspiciuni care nu vor dispărea ușor. Este neclar dacă politicile agresive ale lui Xi constituie o strategie foarte bine gândită.¹⁵¹ China are în continuare nevoie de alții, în special de Statele Unite, pentru a o ajuta în tranziția către o societate a inovației. Numărul chinezilor care studiază în universități americane s-a dublat în ultimii ani. Mulți renunță la iterea în universități de elită de acasă pentru a studia în Statele Unite, iar tot mai mulți se înscriu la licee americane. China este pe cale să fie și mai bine integrată economic cu vecinii săi decât este acum. Indiferent dacă se alătură sau nu Parteneriatului Trans-Pacific, ea are deja un acord de liber-schimb cu Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) și negociază un acord comercial trilateral cu Coreea de Sud și Japonia. Apartenența la Parteneriatul Trans-Pacific poate fi folosită de conducerea chineză ca pretext în vederea întreprinderii reformelor structurale dificile pe care vrea deja să le implementeze. De partea americană, în rândul elitelor a crescut neîncrederea în China. La jumătatea lui 2013, un sondaj Pew a arătat că atitudinea americanilor față de China a devenit brusc negativă începând din 2011. Dintre americani, 52% aveau o părere nefavorabilă despre China și doar 37% aveau o opinie favorabilă. În 2011, situația era exact invers: 51% aveau o părere bună și doar 36% priveau China nefavorabil.¹⁵² Mulți decidenți cărora le-am prezentat pe scurt raportul Tendințe globale aveau păreri împărțite cu privire la o Chină puternică sau slabă. Eu cred că nu există vreun concurs. Statele Unite au interes pe termen lung ca ea

să fie puternică. O Chină slabă prezintă amenințări mult mai mari la adresa economiei și securității Asiei de Est. Atitudinile și comportamentele naționaliste s-ar înrăutăți și mai mult în cazul unei economii eșuate, ceea ce poate conduce la o creștere a cheltuielilor militare americane. Dimpotrivă, o Chină puternică ar însemna că aceasta va dispune de un buget și mai mare, din care să aloce pentru cheltuielile cu armata, ceea ce ar însemna, totodată, că s-ar simți mai în largul său în abordarea reformelor politice. Scenariul cel mai probabil este al unei Chine care nu este nici slabă, nici puternică, dar care se va confrunta cu o perioadă de tranziție. Ea va continua să dea curs dorinței sale de a deveni cea mai mare economie, dar nemulțumirea populară crește întrucât câștigul pe cap de locuitor încetinește, iar guvernul luptă împotriva unui șir de interese particulare care se opun implementării reformelor într-un ritm prea rapid. Supapa securității va continua să fie naționalismul, dar eu nu cred că vom vedea un punct critic în vreunul dintre războaiele majore. Marea îngrijorare este că, în acest scenariu, incidente minore de orice fel, provocate de naționalismul tot mai puternic, vor fi mai greu de stăpânit. Guvernul va reuși cu greu să evite escaladarea acestora, mai ales dacă se implică și Japonia. Ostilitatea față de țara vecină este deosebit de puternică din cauza percepției pe care o au chinezii față de lipsa mustrărilor de conștiință din partea japonezilor cu privire la ceea ce au făcut în China, în al Doilea Război Mondial. Va schimba China extrem de mult sistemul internațional? Nu văd cum n-ar putea s-o facă, dată fiind mărimea ei. De exemplu, China este puternic tributară importurilor de petrol din Orientul Mijlociu și va fi un client tot mai mare în comparație cu Statele Unite, având în vedere că producția americană continuă să crească vertiginos. China își construiește o flotă maritimă în măsură să opereze în apele adânci ale oceanelor libere, permițându-i să protejeze căile maritime care leagă țările exportatoare de petrol din Golf de țările consumatoare din Asia. Logic ar fi ca ea să-și asume mai multe responsabilități, însă mulți dintre vecinii ei, de exemplu, India și Japonia, se tem că un asemenea rol va spori dominația Chinei în regiune. Și mulți americani au o problemă în această privință. La fel cum dependența Chinei de importul de resurse vitale reprezintă un argument convingător pentru ca armata chineză să construiască o flotă puternică, păstrarea acestei responsabilități reprezintă, în egală măsură, justificarea unui buget militar american mai mare. Cedarea acestei responsabilități ar echivala, în opinia multor americani, cu renunțarea țării lor la rolul jucat pe scena mondială. Ajustarea Chinei la o ordine regională de securitate, mai ales într-una care a fost dominată de Statele Unite, va fi dificilă. Există șanse ca acest lucru să aibă loc fără să

izbucnească un război major din cauza intereselor comune, dar nu trebuie să fim prea încrezători în asta. Marea întrebare ar fi dacă gigantul asiatic vrea să rescrie regulile de bază actuale cu privire la modul cum funcționează sistemul internațional. Deși ambivalenți și chiar plini de resentimente față de ordinea internațională condusă de americani, actualii lideri chinezi, cred eu, nu au o viziune asupra unei noi ordini mondiale. Împreună cu alte puteri emergente, ei sunt extrem de dornici să aibă un cuvânt mai greu de spus în conducerea unor instituții mondiale ca ONU sau FMI. Însă China este mai norocoasă decât celelalte puteri emergente pentru că este deja membru permanent cu drept de veto al Consiliului de Securitate al ONU. China nu are un rol activ în acest organism internațional decât atunci când sunt vizate interesele sale directe – îndeosebi recunoașterea Taiwanului. Ea se ascunde în spatele Rusiei în opoziția sa față de impunerea de sancțiuni unor state ca Siria și Iran sau față de eforturi de intervenție. Pozițiile cele mai divergente față de Statele Unite și de alte puteri occidentale constau în susținerea ideii privind neamestecul în afacerile interne ale altor țări. Însă, chiar și în acest caz, China, o țară care a criticat odinioară operațiunile de menținere a păcii drept amestec, are o atitudine nuanțată, având în prezent trupe de menținere a păcii mobilizate în sudul Sudanului, iar de curând și în Mali. Îmi amintesc o discuție recentă cu un eminent profesor chinez care predă la una dintre universitățile de elită din țară. „Mulți studenți nu vor să se ducă în străinătate, spre deosebire de situația de acum zece ani“, a spus el. În opinia sa, „gândirea strategică se concentrează tot mai mult asupra chestiunilor interne și a dezvoltării… Chinezii n-au manifestat niciodată un interes puternic față de lumea din afara Chinei. Statele Unite s-au orientat spre interior până la Primul Război Mondial, iar apoi au devenit o putere mondială. China este o putere mondială economică, dar liderii chinezi nu sunt interesați de securitate și de alte probleme mondiale. Americanii cred că pot schimba lumea, însă chinezii cred că lumea nu se poate schimba și se concentrează pe situația internă.“ „China are puterea negativă de a spune nu, dar nu și o putere pozitivă“, rezuma întreaga situație un alt interlocutor chinez. O astfel de abordare atrage propriul set de probleme, în special pentru o Americă ce se simte suprasolicitată și căreia i-ar plăcea să aibă parteneri, însă la orizont se conturează amenințarea ascensiunii unei puteri care să încerce să schimbe în mod radical sistemul. „China crede că, dacă putem evita confruntarea, ne-am atins obiectivul, pe când americanii nu sunt mulțumiți și vor cooperare și rezultate practice.“

¹³⁴ Angus Maddison, Chinese Economic Performance in the Long Run, ediția a doua revizuită și actualizată: 960–2030 AD (OECD, Paris, 2008) ¹³⁵ Wayne M. Morrison, „China’s Economic Rise: History, Trends, Challenges, and Implications for the United States“, Serviciul pentru Cercetare al Congresului, 17 decembrie 2013, material disponibil la adresa http://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33534.pdf ¹³ Citat în Ibid. ¹³⁷ Ibid. ¹³⁸ Hans Timmer, Mansoor Dailami, Jacqueline Irving, Robert Hauswald, Paul Masson, Global Development Horizons 2011: Multipolarity: The New Global Economy (Banca Mondială, Washington, DC, 2011) ¹³ Ibid. ¹⁴ Leslie Hook și Pilita Clark, „China Eyes Cap on Carbon Emissions by 2016“, Financial Times, 27 mai 2013, articol disponibil la adresa http://www.ft.com/intl/cms/s/0/61cd4ec6-c6b1-11e2-a86100144feab7de.html#axzz2qrLHuFJ3 ¹⁴¹ Date furnizate de profesorul Barry Hughes de la Universitatea din Denver, care a creat modelul International Futures. Suma de 15 000 de dolari este calculată în paritatea puterii de cumpărare. ¹⁴² Ivalo Izvorski, „The Middle Income Trap, Again?“, blogul East Asia & Pacific on the Rise, WorldBank.org, 9 februarie 2011, disponibil la adresa http://blogs.worldbank.org/eastasiapacific/the-middle-income-trap-again ¹⁴³ Alejandro Foxley și Fernando Sossdorf, „Making the Transition from MiddleIncome to Advanced Economies“, Carnegie Papers, Carnegie Endowment for International Peace, Washington, D.C., septembrie 2011, material disponibil la adresa http://carnegieendowment.org/files/making_the_transition.pdf ¹⁴⁴ Ankit Panda, „Was China’s Third Plenum a Bust?“, The Diplomat, 14

noiembrie 2013, articol disponibil la adresa http://thediplomat.com/2013/11/waschinas-third-plenum-a-bust/; Cheng Li, „Xi’s Reform Agenda: Promises and Risks“, John L. Thornton China Center, Brookings Institution, 6 martie 2014, articol disponibil la adresa http://webfeeds.brookings.edu/brookingsrss/centers/china?format=xml ¹⁴⁵ „Weibo“ este cuvântul chinezesc folosit pentru „microblog“. Weibo folosește un format asemănător cu Twitter; Sina Weibo este cel mai vizitat site de socializare din China. ¹⁴ „Report: China Microblog Usage Took Hit in 2013“, Wall Street Journal, 17 ianuarie 2014, articol disponibil la adresa http://blogs.wsj.com/chinarealtime/2014/01/17/report-china-microblog-usagetook-hit-in-2013/ ¹⁴⁷ Shannon Tiezzi, „Xi Jinping’s Vision for China’s Courts“, The Diplomat, 9 ianuarie 2014, articol disponibil la adresa http://thediplomat.com/2014/01/xijinpings-vision-for-chinas-courts/ ¹⁴⁸ „Quashing Expectations for Rule of Law in China“, Wall Street Journal, 17 ianuarie 2014, articol disponibil la adresa http://blogs.wsj.com/chinarealtime/2014/01/17/quashing-expectations-for-ruleof-law-in-china/ ¹⁴ „Chinese Economy Lost $3.79 Trillion in Illicit Financial Outflows Since 2000, Reveals New GFI Report“, Global Financial Integrity, 25 octombrie 2012, studiu disponibil la adresa http://www. gfintegrity.org/content/view/581/70/ ¹⁵ „Asia 2050: Realizing the Asian Century“, Banca Asiatică pentru Dezvoltare, august 2011, raport disponibil la adresa http://www.adb.org/publications/asia2050-realizing-asian-century ¹⁵¹ Robert A. Manning și Banning Garrett, „Does Beijing Have a Strategy? China’s Alternative Futures“, Atlantic Council, 19 martie 2013, material disponibil la adresa http://www.atlantic-council.org/publications/issuebriefs/does-beijing-have-a-strategy-chinas-alternative-futures ¹⁵² Richard Wike, „Americans and Chinese Grow More Wary of Each Other“, Centrul de Cercetare Pew, 5 iunie 2013, material disponibil la adresa http://www.pewresearch.org/fact-tank/2013/06/05/americans-and-chinese-grow-

more-wary-of-each-other/

CAPITOLUL 6

VA FI TEHNOLOGIA MANĂ CEREASCĂ SAU BLESTEM?

Un hotel-cazinou din Gaborone, în Botswana, nu era tocmai locul la care mă așteptam pentru a găzdui o conferință în domeniul tehnologiei. Venisem să aud cât de profund a fost schimbată Africa de tehnologie, dar și cum schimba ea însăși tehnologia. Măcar de data asta existau o mulțime de vești bune, nu mai era o chestiune de hazard. Unul dintre pilonii esențiali în „Viziunea Botswanei pentru 2016“ este să „se conecteze global la rețele mai largi de comunicare“.¹⁵³ Reprezentanții guvernului ne-au spus că Botswana a înființat un Centru de Inovație care poate servi drept catalizator pentru firme din domeniul tehnologiei, în vederea dezvoltării potențialului Africii. Era deja prevăzut ca un centru de cercetare Microsoft să vină la Gaborone și să ocupe un nou parc de dezvoltare, ce urma să fie finalizat în 2014. Conferința de două zile a fost o revelație, atât în privința amplorii provocărilor politice, economice și de mediu cu care se confruntă Africa, cât și din perspectiva progreselor tehnologice realizate într-o perioadă atât de scurtă. În ceea ce privește partea pozitivă, Alan Boshwaen, de la Centrul de Inovație, ne-a spus că „Africa anilor 1980 și 1990 nu mai este Africa de azi. […] Smartphoneurile se vând de patru ori mai bine decât computerele pe continent.“¹⁵⁴ „Există o penetrare de 65% a telefoniei mobile pe continent“, iar numărul abonaților la telefonie mobilă în Africa s-a dublat an de an începând din 2002. În prezent, în Africa există de două ori mai multe telefoane mobile decât în Statele Unite. Și, apropo, Africa are multe dintre economiile cu cea mai rapidă rată de creștere din lume. Rata urbanizării crește vertiginos și o va depăși probabil pe cea a Asiei în următorii doi ani. Totuși, directorul iHubului din Botswana ne-a spus că există mult „spațiu alb“ în care să navigheze firmele de tehnologie: regulile sunt vagi, strategia este neclară, autoritatea este difuză, iar bugetele (guvernului) sunt inexistente. În pofida schimbărilor promițătoare, mulți dintre participanți considerau toate

aceste lucruri insuficiente. „Se pot întâmpla lucruri rele, în pofida tehnologiei și a unui mai bun acces la informație“, a avertizat un vorbitor, deosebit de îngrijorat de creșterea populației. „Vor exista aproximativ 1,5 miliarde de oameni în Africa subsahariană până în 2030. Dacă nu faceți în așa fel încât să vă creșteți economiile la rate ridicate, nu veți fi în măsură să faceți față populației în creștere.“ Există măsuri de control al nașterilor, dar cultura descurajează adesea utilizarea lor generalizată. Așadar, începem să vedem aici primele elemente ale unui model. Nu este doar o chestiune de inventare sau descoperire de noi tehnologii ori de dispozitive tehnologice; contextul este la fel de hotărâtor. Modificarea normelor sociale și culturale este strâns legată de capacitatea noilor tehnologii de a schimba sau nu lucrurile. Vestea bună este că subestimăm adesea rapiditatea cu care noile tehnologii au fost implementate. Viteza cu care oamenii absorb tehnologia crește rapid. A fost nevoie să treacă 46 de ani înainte ca un sfert din populația americană să folosească electricitatea după ce s-a inventat un mediu de transmisie, în 1873. Pentru a asimila World Wide Web, inventat în 1991, au fost suficienți numai 7 ani. Și mai impresionant este faptul că aceste rate de absorbție a noii tehnologii au loc pe continente mult mai puțin prospere. În Africa, smartphone-urile sunt modul privilegiat prin care oamenii accesează internetul, iar tot mai mulți le folosesc în operațiuni bancare. Schimbarea se produce de jos în sus. Putem să observăm această tendință și în propagarea cercetării în întreaga lume. Cazul laboratoarelor de cercetare IBM este un bun exemplu; la fel ca pe vremea fostului Imperiu Britanic, soarele nu apune niciodată asupra cercetării IBM. În timpul unei vizite la centrul său din Brazilia, ni s-a arătat cum a evoluat IBM – „de la hardware la servicii, la soluții integrate, la colaborarea pentru o planetă mai inteligentă“ – și cum și-a extins activitățile din Statele Unite în restul lumii.¹⁵⁵ La Zürich, în Elveția, s-a înființat primul laborator străin, în anii 1950, urmat de Israel, în anii 1960, și de Japonia, în anii 1980. China și India au urmat în 1996 și 1998. Brazilia și Australia au devenit centre majore de cercetare IBM începând cu 2010. Expansiunea IBM părea să fie sincronizată cu ascensiunea acestor țări în economia mondială. Este preferabil să ne gândim la inovație ca la un fenomen complet, de la conceperea ideii și până la utilizările ei care pot să nu mai aibă mare lucru în comun cu inspirația inițială. Oamenii de știință nu trebuie neapărat să înțeleagă

pe deplin cum pot fi folosite invențiile lor, ni s-a spus la Centrul pentru Integrarea Medicinei și Tehnologie Inovatoare (Center for Integration of Medicine and Inovative Technology – CIMIT) din Boston, în Massachusetts. CIMIT activează în domeniul dispozitivelor medicale preluând idei inteligente, de la nivel de noțiune, din întregul ciclu al inovației, în vederea implementării și comercializării. Directori din cadrul CIMIT ne-au vorbit despre importanța îndepărtării treptate a inventatorilor din acest proces, cu scopul de a avea succes în comercializarea invențiilor. „Când trecem la etapa de dezvoltare, universitarii și clinicienii sunt mai puțin importanți“, iar antreprenorul devine mai degrabă jucătorul „dominant“. Lecțiile pe care le-am învățat cu toții, la liceu, despre atomi și molecule care se află într-o mișcare aleatoare constantă, deplasându-se rapid și ciocnindu-se constant unele de altele, reprezintă probabil o bună imagine a atitudinii față de inovație și tehnologie. Tindem să credem că există granițe între disciplinele științifice și chiar mai multe granițe între știință și drept sau planificare urbană ori guvernarea instituțională – însă aceste separări există, în realitate, din ce în ce mai rar. În schimb, la fel ca în cazul atomilor și al moleculelor care se mișcă în mod constant și se ciocnesc, există o suprapunere și sinergii tot mai mari între diferitele discipline științifice, precum și între știință și alte domenii. Mai mult decât atât, încercarea de a separa diversele domenii reprezintă un obstacol în reflecția despre știință și tehnologie, mai ales în prezent. Antreprenorii și inovatorii de succes, funcționarii guvernamentali, politicienii și educatorii – printre mulți alții – vor avea nevoie să se ancoreze tot mai mult în domenii multiple. Mizele sunt mai mari acum. Am spus mai devreme că multe tehnologii cu aplicații largi – îndeosebi nanotehnologia, biotehnologia, IT-ul, imprimarea 3D, inteligența artificială, noile materiale și robotica – se află într-un punct de plecare. Genomul uman putea fi descifrat fără o creștere masivă a puterii de calcul. Revoluția din bioingineria sintetică – în al cărei prag ne aflăm – se bazează pe procedeul imprimării 3D și, în egală măsură, pe descoperirile din domeniul secvențierii genomului, iar ambele au nevoie de progrese în IT pentru valorificarea lor. Așadar, imaginea atomilor și a moleculelor care se mișcă aleatoriu și formează diverse combinații este mai adecvată ca niciodată. Ea sugerează și că va exista un număr infinit de posibilități și de întrebuințări ale tuturor acestor ciocniri, combinații și acțiuni frenetice. Diversele combinații sporesc posibilitățile, dar și pericolele. Să începem cu

tehnologiile de automatizare și de fabricație. Cu timpul, ele vor revoluționa natura muncii. Amploarea schimbărilor pe care le constatăm în cazul tehnologiilor de fabricare constituie a Treia Revoluție Industrială.¹⁵ Acest al treilea ciclu poate schimba lumea în următoarele două decenii, încă și mai profund decât a schimbat-o internetul în ultimii 20 de ani. Evident, fără internet nu ar fi existat un nou val de industrializare, însă această a Treia Revoluție Industrială are o forță proprie și depășește granițele internetului, mai ales atunci când luăm în considerare amploarea biotehnologiei. Majoritatea istoricilor definesc Prima Revoluție Industrială ca fiind punerea în aplicare a puterii aburului, în secolul al XVIII-lea; a Doua Revoluție Industrială a constat în inventarea liniei de asamblare moderne, la începutul secolului XX. La fel ca aceste revoluții anterioare, a treia – care a început deja – schimbă modul în care sunt făcute lucrurile, unde și când sunt produse și cum sunt distribuite. Ea reduce energia și materiile prime consumate, dar și amprenta emisiilor de carbon din procesul de fabricare. Schimbă relațiile sociale, creând și totodată distrugând locuri de muncă și alterând relația individului cu producția. Lumea nu mai caută articolele standardizate ale producției de masă, ci produse pe comandă, menite să îndeplinească cerințe legate de nevoi individuale. Transformă, în același timp, economia mondială, oferind noi oportunități atât lumii în curs de dezvoltare, cât și celei dezvoltate, dar va produce pagube dacă națiunile nu se adaptează. Fabricarea aditivă – numele oficial al imprimării 3D – constă într-un grup de tehnologii care îi permit unei mașini să construiască un obiect prin adăugarea câte unui strat de material o dată. Imprimarea 3D este folosită deja pentru realizarea de modele din mase plastice în sectoare precum produsele de larg consum și în industriile aerospațială și de automobile. Ea pare să fie pe cale să înlocuiască producția de masă convențională, mai ales în cazul ciclurilor scurte de producție sau atunci când este rentabilă personalizarea în masă. Mașinile 3D folosesc proiectarea asistată de calculator (computer–aided design – CAD) și un laser dirijat de computer, o mașină de extrudare ori un cap de imprimantă pentru a construi obiectul strat cu strat. Tehnologia de imprimare 3D de bază a fost inventată, de fapt, în urmă cu trei decenii, dar a ajuns la punctul de lansare doar atunci când a fost combinată cu CAD. Imprimantele pot genera obiecte complexe din punct de vedere geometric, cu cavități sau părți care se mișcă în interiorul unui obiect, lucruri pe care mașinile tradiționale nu le pot fabrica. Cu ajutorul imprimării 3D, producătorii pot evita costurile ridicate de

configurare inițială a uneltelor de specialitate și a matrițelor. Fișierul CAD poate conține o scanare laser a suprafeței unui obiect ori a unei persoane sau chiar a unor date medicale, de exemplu, o tomografie computerizată (CT) sau o scanare cu ajutorul imagisticii prin rezonanță magnetică (IRM sau RMN – rezonanță magnetică nucleară), ceea ce face posibilă construirea unor obiecte de forma și cu funcționalitatea unor oase sau organe interne. Revoluția imprimării 3D are loc atât de jos în sus, cât și de sus în jos.¹⁵⁷ Mari producători mondiali, precum General Electric, Boeing, EADS/Airbus și Ford, folosesc imprimante 3D sofisticate pentru a trece rapid de la prototipuri la producerea unor piese esențiale pentru avioane, automobile și turbine eoliene. De jos în sus, o combinație de mașini ieftine și magazine online de fișiere de obiecte 3D democratizează producția și emanciparea la nivel individual, amintind de primele zile ale internetului, când companii mici puteau să aibă un impact mare. Această tendință este antrenată de o alta, cea de tipul „do it yourself“ (DIY)¹⁵⁸, zeci de mii de utilizatori cumpărând imprimante 3D cu scopul de a experimenta sau de a porni o mică afacere. „Fabricarea aditivă poate conduce la apariția unui număr mare de microfabrici, asemănătoare ghildelor meșteșugărești din timpul Revoluției Preindustriale, dar dispunând acum de capacități moderne de producție. Asemenea microfabrici locale ar putea să creeze cantități importante de produse, în special bunuri ale căror costuri de transport sunt în mod tradițional mari sau a căror livrare necesită mult timp, iar prin acest proces se vor scurta și simplifica lanțurile de aprovizionare.“¹⁵ Imprimarea 3D poate oferi noi oportunități economice unor țări, îndeosebi celor africane care nu s-au industrializat și care se bazează masiv pe importuri, inclusiv de bunuri de consum de bază. Costul înființării unei instalații simple de imprimare 3D – un computer, imprimante, materiale și acces la internet – este cu mult sub 10 000 de dolari, spre deosebire de costurile mult mai substanțiale necesare deschiderii unei fabrici convenționale. Spre deosebire de o fabrică tradițională, o instalație de imprimare 3D poate să genereze un număr nelimitat de produse fără să se reutileze și să producă bunuri adaptate la piața locală. În cazul unor țări în curs de dezvoltare, imprimarea 3D poate să fie pentru lumea materială ceea ce a însemnat telefonul celular pentru lumea digitală, ajutându-le să facă saltul la producția avansată. De asemenea, imprimarea 3D le poate aduce țărilor dezvoltate numeroase beneficii, inclusiv rezolvarea unor constrângeri de pe piața muncii și diminuarea nevoii de externalizare, reducând, în special, lanțurile de aprovizionare. Totuși,

imprimarea 3D, care necesită tehnicieni înalt calificați, ar putea să aibă un efect similar externalizării, făcând de prisos mulți muncitori slab și semicalificați în domeniul producției, ceea ar putea exacerba inegalitățile pe plan intern. Am discutat deja despre robotică, în contextul depășirii omului de către mașini, atât în privința aptitudinilor mintale, cât și fizice. Împreună cu alte noi tehnologii de automatizare și de producție, roboții au potențialul să transforme complet piața muncii, în principiu spre bine, dar mă tem că impactul imediat ar putea să includă și efecte nefaste, deoarece vor desființa locuri de muncă. Să vorbim mai întâi despre partea bună. Așa cum am menționat în treacăt în secțiunea anterioară, roboții au capacități senzoriale și mecanice mai bune decât oamenii, ceea ce-i face esențiali pentru sarcini de rutină. Roboții industriali au transformat deja numeroase medii de producție. Roboții casnici dau cu aspiratorul și tund peluza; alți roboți patrulează pe culoarele spitalelor și distribuie bunuri; armata americană are mii de roboți operaționali pe câmpuri de luptă, iar o nouă generație de roboți apare în aplicații din sectorul serviciilor, inclusiv pentru curățenie, muncă de birou și de întreținere. Inventatorii extind capacitățile roboților, traversând granița dintre industrial și neindustrial. Deși mai sunt multe de făcut pentru îmbunătățirea abilităților cognitive ale roboților, multe elemente de bază ale unor sisteme futuriste, extrem de neliniștitoare, ar putea să fie deja disponibile, inclusiv pe piață, până în 2030. Acest tip de robotică ar putea elimina sectoare întregi de pe piața muncii în anumite industrii, iar automatizarea totală să devină mai rentabilă decât externalizarea producției către economii cu salarii mici. Chiar și în țările în curs de dezvoltare roboții pot înlocui munca manuală locală, în sectoare precum cel electronic, menținând salariile locale la niveluri foarte mici. Foxconn – fabricantul de produse Apple în China – plănuiește să înlocuiască 80% din personal cu roboți. Foxconn este îngrijorat de creșterea costurilor cu mâna de lucru și de dificultatea tot mai mare de a găsi muncitori destoinici contra unor salarii mici. Nivelul retenției de personal a scăzut în cazul lor, întrucât alte oportunități au crescut în alte părți, iar muncitorii chinezi pot cere un salariu mai mare.¹ Utilizarea roboților nu se va limita doar la locul de muncă sau gospodării.¹ ¹ În următorul deceniu, pe șosele pot să-și facă apariția vehicule autonome, inclusiv emblematicele mașini fără șofer de la Google. Impactul pe termen lung al mașinilor care se conduc singure și al altor vehicule autonome ar putea schimba în mod radical modul în care folosim automobilele, în care proiectăm infrastructura de transport și utilizăm terenurile în orașe. Probabil că

va avea loc o scădere drastică a accidentelor rutiere și a numărului de victime, 90% dintre acestea fiind cauzate de erori umane.¹ ² Spațiul dedicat în prezent mașinilor, de aproximativ 60%, ar putea să fie redus substanțial prin intermediul unor mașini disponibile la cerere, solicitate prin aplicații și aflate în uz constant. Acest lucru ar reduce în mod semnificativ nevoia de spații de parcare, precum și numărul total de autoturisme, care, fiind vehicule personale, stau nefolosite 90% din timp.¹ ³ Totodată, asemenea vehicule de uz personal pot fi mai eficiente chiar decât sistemele de transport public, ducându-i pe oameni direct unde vor să ajungă. Așadar, mașina care se conduce singură poate să determine o reconcepere a orașelor și o schimbare în stilurile de viață urbane. Vehiculele robotizate, mai ales dacă vor fi însoțite de o schimbare a tiparelor de proprietate și de utilizare, vor perturba enorm economia globală, în special industria auto. Unii constructori de automobile ar putea avea de câștigat (sau ar apărea alții noi), dar se va schimba întreaga concepție despre ceea ce reprezintă un automobil, în contextul în care oamenii vor vedea automobilele mai degrabă din perspectiva utilității, și mai puțin ca simbol al statutului.¹ ⁴ Cât de probabilă este conversia la automobile autonome? Majoritatea experților cred că ajustările sociale și culturale vor fi mai dificile decât perfecționarea tehnologiei, așa încât tranziția poate dura decenii. Cel mai mare impediment în calea conversiei rapide și în masă la vehicule autonome îl constituie îngrijorările persistente cu privire la siguranță și fiabilitate, chiar dacă știm că, în cazul avioanelor, piloții sunt mai predispuși la greșeli decât sistemele de pilotare automate. Conversia la vehicule autonome poate lua amploare în sfera comercială. Se pot forma convoaie de marfă autonome, alcătuite din mai multe camioane autonome, conduse pe autostradă de unul sau doi șoferi care supervizează flota din față sau din spate. Vehiculele autonome pot da naștere unei noi ere de industrializare în minerit și agricultură, răspunzând unei cereri sporite de materii prime provenind din economii în dezvoltare și reducând munca istovitoare prestată în prezent de oameni și chiar de copii în unele state aflate în curs de dezvoltare. Utilizarea vehiculelor aeriene fără pilot (UAV, unmanned aerial vehicle) – în prezent, denumite tot mai frecvent „drone“ – este un lucru obișnuit într-un context militar. Cel mai probabil, UAV-urile vor căpăta o utilizare civilă tot mai mare în următorul deceniu. UAV-uri ieftine, dotate cu camere de luat vederi și cu

alte tipuri de senzori, pot susține ceea ce numim agricultură de precizie – personalizarea unor cantități precise de semințe, fertilizatori și apă pentru zone specifice de cultură – sau inspectarea liniilor electrice izolate. De asemenea, am putea să vedem drone folosite la evaluarea și îmbunătățirea tiparelor din traficul rutier. La fel ca în cazul mașinilor care se conduc singure, problema esențială a UAV-urilor nu va consta în multiplele utilizări pe care le pot avea, ci în îngrijorările cu privire la funcționarea acestor vehicule în deplină siguranță și în mod fiabil, mai ales în zone populate. Din acest motiv, organismele de reglementare din întreaga lume restricționează foarte mult exploatarea UAVurilor în spațiul aerian civil. Mai amenințătoare sunt descoperirile în domeniul software, care pot face mai rapid și mai precis munca profesioniștilor cu înaltă calificare. Extraordinara putere a unor motoare de căutare, ca Google Search sau Microsoft Bing, bazată pe algoritmi de clasificare puternici, care depășesc cu mult orice capacitate umană, poate filtra miliarde de puncte de date pentru a răspunde la solicitările de informații. Alți algoritmi puternici îi înlocuiesc pe avocați cu „e-discovery“, prin scanarea cu o viteză superioară a milioane de documente juridice, la costuri mai mici și cu o precizie mai mare decât a oamenilor. În mod similar, radiografiile medicale pot fi interpretate cu o mai mare acuratețe de computere decât de radiologi. Google Translate se îmbunătățește în mod constant mulțumită unei extracții masive de date și unor algoritmi avansați. Pe scurt, un număr mare de locuri de muncă și chiar categorii de locuri de muncă sunt sau vor fi eliminate de descoperiri în domeniul software.¹ ⁵ Asta ne aduce la problema gravă – dacă vor fi create mai multe locuri de muncă decât se vor pierde. Cinstit vorbind, nimeni nu știe în mod sigur, dar există îngrijorări tot mai mari, inclusiv în rândul economiștilor, care ne spun că noi categorii de locuri de muncă, la care nici măcar nu am visat, ar trebui să apară din cenușa acelora care sunt distruse. OECD dezvăluia recent într-un raport niște vești îngrijorătoare: în studiul său, noile tehnologii au fost acuzate că dețin o pondere de 80% în scăderea globală cu 4% a PIB-ului aferent celor care muncesc, înregistrată în ultimii 20 de ani. În schimb, puținii oameni, înalt calificați și talentați, care activează în sectoarele noilor tehnologii – împreună cu directorii și proprietarii companiilor – au acumulat un procent tot mai mare din bogăție. Tind să fiu optimist în privința tehnologiei și cred că vor fi create întregi categorii de locuri de muncă, dar mă îngrijorează decalajul și dovada

inegalităților tot mai mari din întreaga lume. Prima Revoluție Industrială a declanșat procesul unei prosperități la o scară de neimaginat, dar a sărăcit totodată numeroși meșteșugari și a contribuit la consolidarea sistemului claselor sociale în Marea Britanie a secolului al XIX-lea. Romanele lui Charles Dickens descriu precaritatea vieții muncitorilor din uzine, dar și a altora, chiar în timp ce clasa de mijloc se afla în plină expansiune. Istoria ne avertizează în privința prejudecății că situația se va îndrepta în mod firesc, de la sine, pe termen scurt sau chiar mediu. Oamenii rămași pe drumuri din cauza noilor tehnologii nu au întotdeauna mijloacele necesare pentru a dobândi noi competențe. Statele Unite și alte țări sunt în pericol să dezvolte o clasă inferioară, care nu va avea oportunitatea de a reuși.¹ În afară de impactul negativ asupra locurilor de muncă și a salarizării, a Treia Revoluție Industrială generează și alte inconveniente. În special imprimarea 3D a atras atenția Congresului american și a opiniei publice, în urma unor informații potrivit cărora anumite persoane au imprimat arme și cartușe de mare capacitate pentru puști de asalt. Potrivit unor relatări din presă, „Camera Reprezentaților a extins o interdicție generală asupra armelor de foc nedetectabile, într-o ultimă încercare a Washingtonului de a lupta cu o tehnologie nouă și uneori neînțeleasă“.¹ ⁷ Fără îndoială că vor putea să fie imprimate și alte produse îngrijorătoare, precum dispozitive explozive improvizate, îngreunând controlul asupra unor obiecte letale. Dronele s-au dovedit deja foarte controversate din cauza capacității lor de a fi folosite pentru a ținti anumiți teroriști. Poate că Statele Unite au dezvoltat și folosit primele astfel de drone în acest scop, dar tehnologia este ieftină și disponibilă la scară mondială. Nu doar state, ci și actori nonstatali au acces la tehnologia de construire și folosire a dronelor pentru atacuri mortale și pentru supraveghere. Există deja sisteme de arme robotice dotate cu abilitatea de a lua în mod autonom „decizia de a ucide“ și pot fi extinse la soldați robotizați. Virusul „Stuxnet“, despre care se spune că a fost dezvoltat și folosit de Statele Unite și Israel cu scopul de a distruge centrifugele iraniene de uraniu, a creat, probabil, un precedent pentru dezvoltarea altor arme pe bază de algoritmi cinetici autonomi, care pot fi folosite pentru a căuta și a distruge obiecte fizice. De asemenea, comiterea unor atacuri de către hackeri asupra unor vehicule autonome – de la automobile la UAV și drone – poate antrena distrugeri soldate cu victime. Cea mai bună ilustrare pentru cât de mult bine, dar și cât de mult rău poate antrena tehnologia este biologia sintetică. Ea are un potențial foarte mare să facă bine, dar și cel mai mare potențial să fie extrem de periculoasă. La fel ca alte noi

tehnologii, revoluția synbio (biologie sintetică – Synthetic Biology) rezultă din convergența unui larg evantai de alte descoperiri tehnologice. În această nouă eră a biologiei sintetice, vom fi în măsură să modificăm ADN-ul așa cum modificăm un software într-un computer. Craig Venter, care a condus un efort individual de cartografiere a genomului uman, a creat un prim organism sintetic, pe care l-a numit „viață digitală“.¹ ⁸ „Fișierul digital transgenic ar putea reprezenta ADN-ul unui organism existent sau al unei forme existente a acestui organism. El ar putea totodată să fie un organism cu totul nou, creat din cărămizi ADN, precum BioBricks. BioBricks sunt constituente ADN de diverse părți funcționale care pot fi asamblate pentru a crea noi forme de viață care să execute funcții specifice.“¹ Venter sugerează că asemenea organisme modificate genetic pot fi create ca surse de biocarburanți, pentru purificarea apei, producerea de textile și alimente, între alte utilizări. Un raport recent despre biologia sintetică întocmit de Consiliul Național de Cercetare și Academia Națională de Inginerie a explicat cum funcționează synbio. Potrivit raportului, „specialiștii în biologie sintetică au capacitatea de a concepe un cod genetic care să determine o funcție specifică, să pretesteze codul în vederea funcționalității, folosind modelarea computerizată, să comande materialul genetic pertinent la o instalație comercială de sinteză de gene sau dintr-o sursă deschisă și să introducă materialul în corpul unei celule pentru a testa funcționalitatea în lumea reală“.¹⁷ Poate chiar mai năucitor decât digitalizarea vieții este faptul că această viață digitală poate fi transmisă pe internet, iar organismul respectiv poate fi creat oriunde pe planetă. Sau, adaugă Venter, viața digitală poate să fie folosită pentru recrearea unor organisme găsite pe Marte, prin digitalizarea ADN-ului lor și transmiterea fișierului pe Pământ; sau viitorilor coloniști pe Planeta Roșie le putem trimite fișiere digitale de medicamente vitale. Venter a creat convertori biologici care să primească și să imprime fișierele. În cazul unei pandemii mondiale, biologia sintetică poate reduce timpul de care este nevoie, de obicei, pentru dezvoltarea unui vaccin și „ar putea trimite secvența de vaccin digitalizată în întreaga lume, pentru a fi bioimprimată în vederea utilizării imediate“.¹⁷¹ Un nou organism poate fi construit pornind de la zero. „Procesul imprimării 3D permite proiectantului unui produs synbio să lucreze cu module preexistente ale produsului. Specialiștii în biologie sintetică pot lucra, de exemplu, cu BioBricks, care pot fi cumpărate și descărcate, fiecare dintre ele cu funcționalitatea sa specifică.“¹⁷² Modelul de cărămidă de construcție astfel proiectat poate fi trimis

unei bioimprimante, care va asambla materialul genetic și va crea noua formă de viață. Creatorul organismului nu are nevoie de expertiza tehnică prin care să știe cum funcționează fiecare dintre aceste BioBricks, tot așa cum nu este necesar ca proiectantul unui obiect imprimat 3D să fie un inginer de software, ci doar să fie inițiat în software-ul CAD pentru a proiecta obiectul și a-l trimite la imprimantă. Biologia sintetică poate avea un impact uriaș asupra transformării lumii, exact la fel ca internetul și imprimarea 3D. „Împreună, aceste tehnologii vor schimba ceea ce putem face, cum, unde și ce materiale să folosim în acest scop.“¹⁷³ Există un potențial uriaș de reînnoire: cuvântul „organic“ va căpăta un nou înțeles, întrucât structurile vor arăta mai organic și, în același timp, vor fi produse din materiale organice. Potrivit unor calcule făcute de Drew Endy, un profesor de bioinginerie la Universitatea Stanford, ingineria genetică și biologia sintetică contribuie deja cu aproape 2% la PIB-ul Statelor Unite, iar pe termen scurt un boom economic și tehnologic generat de biologia sintetică ar putea să fie comparabil cu impactul internetului.¹⁷⁴ Totuși, accesibilitatea asociată cu bioingineria – prețul scăzut și disponibilitatea largă a materialelor și a posibilităților – ridică îngrijorări cu privire la pericolele potențiale ale biologiei sintetice, în special față de capacitatea de a modifica virusuri pentru a le face mai distructive sau de a crea microorganisme letale cu totul noi. Laurie Garrett, expert în sănătate mondială la Consiliul pentru Relații Externe, notează că „lumea biosintezei se conectează cu imprimarea 3D. […] Oameni de știință dintr-un oraș, care concep o secvență genetică pe un computer, pot trimite codul către o imprimantă aflată altundeva. Codul ar putea să fie destinat creării unui vaccin sau unui medicament care salvează vieți. Ori ar putea să fie informația care transformă un mic virus în ceva care ucide celule umane sau care generează bacterii primejdioase, rezistente la antibiotice, sau care creează o tulpină virală cu totul nouă.“¹⁷⁵ Până acum, inițiativele politice s-au concentrat asupra introducerii unor obligații de raportare de către furnizorii de bunuri, însă aceste eforturi ar putea deveni zadarnice dat fiind că tocmai cercetarea devine tot mai difuză. Tendințe recente sugerează că aplicațiile tehnologiei vor continua să progreseze înainte să fie înțelese toate riscurile. Absența eforturilor de consolidare a cadrelor de reglementare în vederea gestionării riscurilor în mod proactiv și accesul sporit la biologia sintetică cresc șansele dezvoltării și utilizării armamentului biologic de către indivizi sau grupări teroriste. Există totodată temeri că biologi amatori, care lucrează în garajul de lângă casă, ar putea să scoată pe piață, în mod nechibzuit,

materiale periculoase. O parte a problemei în abordarea aspectelor de securitate este temerea că o reglementare prea dură ar putea înăbuși progresele științifice. Să nu uităm că hackerii amatori și consumatorii de jocuri electronice au avut un rol-cheie în dezvoltarea internetului și a aplicațiilor acestuia. Aceleași inovații, de jos în sus, sunt așteptate de la biologii amatori. Descurajarea acestui interes prin reglementări – care probabil că oricum nu este posibilă – poate submina perspectivele celui mai pasionant domeniu științific. Ca urmare, oamenii de știință și autoritățile au pus accentul pe dezvoltarea unor comunități de autosupraveghere care se verifică una pe alta. Eu cred că miza este atât de mare, încât devine totuși imperios să fie implementate măsuri de securitate suplimentare, conjugate, pentru a garanta faptul că știința nu este utilizată în scopuri negative.

Multe alte tehnologii sunt cu mult mai puțin periculoase, însă ridică alte probleme, mai ales necesitatea unor investiții inițiale substanțiale sau un fel de susținere din partea guvernului pentru a deveni viabile din punct de vedere comercial ori eficiente. Altele, ca organismele modificate genetic (OMG), sunt controversate pe plan politic și social, contestate de ecologiști și de mulți alții, în pofida faptului că numeroși agricultori cred că OMG-urile sunt indispensabile pentru a face față cererii tot mai mari de alimente în zone afectate de schimbări climatice, precum Africa. Gestionarea apei va fi esențială în obținerea siguranței alimentare mondiale, deoarece agricultura depinde de irigații în proporție de 40% în ceea ce privește producția și consumă aproximativ 70% din rezervele de apă dulce la nivel mondial. Multă apă este irosită: irigațiile irosesc aproximativ 60% din apa provenită din sursele de apă dulce. Gestionarea eficientă a apei va fi obligatorie în vederea susținerii unei creșteri necesare a productivității agricole. Chiar dacă desalinizarea poate deveni fezabilă economic pentru apa de uz casnic și industrial, este puțin probabil ca aceste tehnologii să producă apă pentru irigații la prețuri suficient de mici pentru a fi fezabile în agricultură. Întrucât penuria de apă crește, adoptarea unor tehnologii care să crească eficiența utilizării apei va fi unica opțiune pe care fermierii o vor avea pentru a înfrunta criza mondială de apă. Din această varietate de tehnologii fac parte agricultura de precizie, culturile modificate genetic, rezistente la secetă și la salinitate, dar și sisteme de

microirigare și tehnologii de seră hidroponice. Tehnologia microirigării arată promițător pentru îmbunătățirea managementului apei în agricultură, și aceasta pentru că oferă o soluție extrem de eficientă cu privire la apă. În prezent, aplicată mai cu seamă la culturile de legume cu valoare mare, microirigarea este adecvată și pentru alte culturi. Prin folosirea tehnologiilor de vârf ale microirigării, procentul de apă efectiv livrată pe câmp este de 90% până la 95%, în comparație cu 35–60%, în cazul irigării prin rigole, și de 60–80%, în cazul irigării cu aspersorul, în care mare parte a apei se evaporă. Însă această eficiență este scumpă – costă între 2 500 și 5 000 de dolari pe hectar, pe o perioadă de 10 până la 15 ani. Agricultura bazată pe ploaie reprezintă 58% din producția mondială de cereale, dar s-au depus puține eforturi în vederea dezvoltării unor tehnologii care să-i sporească productivitatea. Majoritatea regiunilor cu asemenea culturi pluviale, ca Asia de Sud, se luptă deja cu sărăcia, malnutriția, lipsa apei, degradarea severă a terenurilor și cu infrastructuri fizice și financiare precare. Practici ieftine dovedite – precum însămânțarea fără arătură și acoperirea semințelor cu compost, care asigură mai multă apă în mod direct pentru plante, evitând pierderile prin evaporare – nu sunt larg răspândite. Lideri în domeniul agriculturii se gândesc să colecteze apă prin stocarea subterană dirijată, ceea ce ar putea reduce dependența de apă disponibilă la suprafață. Tot atât de importantă pentru gestionarea apei ca noile tehnologii este nevoia ca guvernele să-și ajusteze politicile de tarifare a apei în vederea stimulării utilizării eficiente a acesteia. Oricât de cruciale ar fi tehnologiile, aceste decizii politice dificile, ca tarifarea apei, sunt și mai importante. Agricultorii plătesc, de obicei, abia o zecime din prețul pe care-l achită industria și gospodăriile pentru apă; prin urmare, fermierii sunt puțin stimulați să economisească apă. În afară de o mai bună gestionare a apei, siguranța alimentară poată să fie îmbunătățită prin intermediul selecției vegetale moleculare moderne și al tehnologiilor transgenice. Tehnologiile transgenice permit transferul de gene de la o specie de plante la alta în vederea producerii unei plante cu trăsături noi sau îmbunătățite. Oamenii de știință au identificat sute de gene care ar putea îmbunătăți plantele cultivate, dar au fost comercializate numai câteva culturi modificate genetic. Oricât de promițător ar fi pentru realizarea siguranței alimentare în următorii 15–20 de ani, acest grup de tehnologii vegetale se confruntă, dintre toate noile tehnologii, cu cele mai intense presiuni publice și de

reglementare, ceea ce face nesigură adoptarea la scară largă a oricăreia dintre aceste potențiale progrese. Agricultura de precizie – altă tehnologie emergentă – este promițătoare pentru creșterea randamentului culturilor prin diminuarea folosirii de semințe, îngrășăminte și apă, minimalizând astfel efectele negative ale agriculturii asupra mediului și îmbunătățind calitatea culturilor. Dezvoltarea unor forme de agricultură de precizie rentabile, flexibile și extrem de automatizate, adaptabile la o largă varietate de tipuri și de dimensiuni de ferme, ar putea ajuta la garantarea siguranței alimentare în întreaga lume, chiar și în fața rarității resurselor și a restricțiilor de mediu. Tendințele din agricultura de precizie indică o automatizare tot mai puternică a vehiculelor și uneltelor agricole. În următorii 5 până la 10 ani, tractoarele autonome vor începe să îndeplinească atât de multe roluri în agricultura la scară largă, încât fermele comerciale vor începe să arate ca niște instalații de producție automatizată. În 10–15 ani, inovația tehnologică ar putea să reducă dimensiunea vehiculelor și a utilajelor agricole autonome de astăzi. Niște vehicule agricole mai mici le-ar permite fermierilor o utilizare pe porțiuni mici de câmp și pe proprietăți funciare mici, conducând la o cultivare cu un randament superior și la un ritm mai intensiv al agriculturii. Nu este clar dacă aceste sisteme vor avea vreodată prețuri accesibile pentru a fi folosite pe parcele mici, în țările în curs de dezvoltare, în care sunt necesare cele mai mari creșteri ale productivității. Revoluția șisturilor nu ne scapă de dependența de combustibili fosili și pare puțin probabil să se întâmple acest lucru în următoarele două decenii. Potențialul ca livrări de gaze naturale mai mari și mai ieftine să înlocuiască, până în 2030, cărbunele ar avea avantaje de netăgăduit în ceea ce privește reducerea emisiilor de carbon. „Dar a transforma sistemul energetic actual într-un sistem de tip posthidrocarburi ar necesita electrificarea transporturilor, o îmbunătățire calitativă a capacităților de stocare a energiei și o rețea inteligentă alimentată cu energie curată – adică o anumită combinație de energii: eoliană, solară, nucleară, hidro, geotermală și/sau din alte surse regenerabile. Ca o ironie, consecința unei dependențe sporite de hidrocarburi de șist ar putea să însemne lipsa unui efort important în vederea trecerii către o lume posthidrocarburi.“¹⁷ Nici una dintre cărămizile de construcție necesare unui sistem de tip posthidrocarburi nu arată promițător fără un efort important de susținere din partea guvernelor, inclusiv fără o finanțare amplă. Rețelele inteligente oferă un bun exemplu pentru aceste provocări. O rețea inteligentă înseamnă digitalizarea

sistemelor de livrare a energiei electrice, aducerea lor în secolul XXI și utilizarea controlului și automatizării computerizate, de la distanță, cu scopul de a realiza comunicarea în timp real a cererii și ofertei dintre producători, rețea și consumatori. Rețelele inteligente încep să prindă contur, încet, în întreaga lume, însă înnoirea infrastructurii rețelelor este un proces pe termen lung. În cazul Statelor Unite, guvernul federal a investit deja 11 miliarde de dolari, însă utilitățile vor necesita investiții în valoare de 17–24 de miliarde de dolari anual, în următoarele două decenii. O astfel de investiție va aduce avantaje în valoare de 2 trilioane de dolari serviciilor publice și consumatorilor, prin creșterea eficienței, dar problema este susținerea efortului, la o scară foarte largă, acestei întreprinderi pe termen foarte lung.¹⁷⁷

Așa că haideți să ne întoarcem la întrebarea premisă: în ce măsură vor fi tehnologiile emergente un ajutor sau un obstacol? Iar răspunsul, proverbial, este: depinde. Multe dintre noile tehnologii au nevoie de o mână de ajutor înainte să poată avea cu adevărat un impact. Așa cum am menționat, este necesar ca guvernele din numeroase regiuni care se confruntă cu criza apei să limiteze libera utilizare a apei de către agricultori, iar acest lucru este adesea foarte dezagreabil din punct de vedere politic. Agricultorii formează un grup de lobby puternic în numeroase țări, ca în India, de exemplu. Va fi nevoie de un leadership autentic pentru implementarea tarifării apei. În același fel, încercarea guvernelor de a reduce subvenționarea carburanților, care menține prețurile la un nivel scăzut în mod artificial, a provocat revolte și demonstrații în numeroase locuri, ca în Indonezia și Nigeria, dar eliminarea acestor subvenții este disperat necesară, cu scopul de a stimula eficientizarea consumului de energie. În cazul Statelor Unite, exploatarea șisturilor ar putea să descurajeze investițiile în combustibili alternativi, mai ales având în vedere costul redus al gazelor naturale mai curate. Mai mult decât atât, eu și alții suntem îngrijorați că scad finanțarea și susținerea de către guvern a cercetării fundamentale. Toate tehnologiile folosite de smartphone, de exemplu, au fost finanțate și dezvoltate de guvernul american. Așadar, o consolidare a rolului guvernului este esențială, dar va fi probabil acceptată cu greu în țări ca Statele Unite, unde cetățenii sunt îngrijorați de un guvern puternic și par să nu fie conștienți de rolul crucial jucat de executiv în stabilirea bazelor științifice ale multora dintre gadgeturile care ne definesc viața

zi de zi.¹⁷⁸ În China situația este alta. În ultima mea călătorie acolo, am purtat discuții interminabile despre ceea ce constituie inovația. Cum ajunge o societate să fie inovatoare? Chinezii investesc masiv în tehnologie de teamă să nu rateze următoarea tehnologie de vârf la scară largă. Au făcut multe lucruri bune, cum ar fi să-și trimită studenții să studieze în străinătate, la universități de prim rang din Statele Unite și din alte părți. Cheltuielile cu cercetarea și dezvoltarea au crescut cu 170% în ultimii zece ani. Istoria chinezilor sugerează că pot redeveni o societate inovatoare de clasă mondială – doar ei au inventat multe dintre tehnologiile decisive ale lumii premoderne. Totuși, știm că invențiile sunt fructul unei cooperări internaționale intense; restricțiile pe care guvernul chinez le impune accesului liber la internet, de exemplu, nu pot să acționeze decât ca un obstacol în calea acestei ambiții pe termen lung. În pofida acestor probleme, eu văd China – dar și alte țări, ca India și Brazilia – progresând. În cele mai multe dintre rapoartele Tendințe globale am vorbit despre statutul tot mai important al țărilor aflate în curs de dezvoltare, în ceea ce privește inovația și descoperirea științifică, inclusiv despre o diminuare a leadershipului american per ansamblu. Am văzut, de asemenea, că nevoile lor cruciale de a preveni crize de apă, alimente și, în unele cazuri, de energie le vor împinge să comercializeze tehnologii din următoarea generație, în ceea ce privește resursele. Planul cincinal al guvernului chinez prevede cheltuieli în valoare de 1,7 trilioane de dolari pentru tehnologii IT din noua generație și din domeniul mediului. În 2012, Banca pentru Dezvoltare a Chinei investise deja 26 de miliarde de dolari în economia verde emergentă.¹⁷ Asta le-ar putea permite companiilor chineze de stat și private să-și stabilească poziții competitive puternice. Statele Unite au un avans în cele mai multe dintre aceste tehnologii, dar avantajul lor poate să scadă. De asemenea, SUA nu oferă aceleași stimulente – mai ales pentru că este o țară bogată în resurse și nu este nevoită să-și facă griji din cauza lipsurilor. Biologia sintetică este, poate, cea mai uimitoare dintre noile tehnologii, mai ales pentru că are atât de multe aplicații, de la bioenergie până la remedii și la terapii miraculoase. Aici este nevoie de un rol puternic al guvernului, conjugat cu industria și comunitatea științifică, pentru a fi împiedicată utilizarea ei în scopuri negative și ajungerea pe mâini rău intenționate. Orice rău pe care l-ar face ar putea să fie ireparabil. Orice abuz ar putea declanșa o reacție de respingere a tehnologiei și va împiedica noi progrese, dintre care cele mai multe au fost și ar

putea să fie folosite în scopuri bune. Iată, am închis cercul și am revenit la a-i oferi mediului, ca element-cheie, rolul de a ne ajuta să aflăm dacă tehnologiile sunt utilizate în scopuri bune sau nu. Industria și guvernul sunt ambele importante și au nevoie să coopereze. Totuși, bilanțul susținerii de către industrie a cercetării fundamentale este tot mai dezamăgitor, astfel încât este necesar ca guvernele să intervină și să asigure în continuare progresul științei. Istoria tehnologiei este, prin urmare, o poveste despre aceste alte forțe – ecosistemul înconjurător – și despre constelația forțelor care trebuie să acționeze adecvat pentru ca noi să culegem toate roadele acestor inovații minunate și fascinante.

¹⁵³ „Vision 2016: Towards Prosperity for All“, material disponibil la adresa http://paris21.org/sites/default/files/3144.pdf ¹⁵⁴ „Tehnologii transformaționale, implicații pentru schimbare în Africa“, conferință organizată la Gabarone, în Botswana, sub auspiciile Forumului Global Futures, 11–13 iulie 2012 ¹⁵⁵ Întâlniri cu IBM în timpul vizitei în Brazilia, în perioada 19–25 aprilie 2012 ¹⁵ Mai este numită și a Doua Eră a Mașinii; vezi Erik Brynjolfsson și Andrew McAfee, The Second Machine Age: Work, Progress and Prosperity in a Time of Brilliant Technologies (W.W. Norton & Co., New York, 2014) ¹⁵⁷ Munca lui Banning Garrett, colegul meu, m-a ghidat în reflecția asupra consecințelor imprimării 3D. Banning Garrett, „Will 3D Printing Change the World?“, blogul Atlantic Council, 17 octombrie 2011, material disponibil la adresa http://www.atlanticcouncil.org/blogs/new-atlanticist/will-3d-printingchange-the-world; „Envisioning 2030: US Strategy for the Coming Technology Revolution“, Atlantic Council, 9 decembrie 2013, pp. 16–19, raport disponibil la adresa http://www.atlanticcouncil.org/publications/reports/envisioning-2030-usstrategy-for-the-coming-technology-revolution ¹⁵⁸ „Fă-o singur“, simbol al autonomiei individuale și al accesibilității; activitate ce poate fi realizată fără ajutorul unor profesioniști (n.red.)

¹⁵ Ibid. ¹ „Robots Don’t Complain“, Economist, 6 august 2011, articol disponibil la adresa http://www. economist.com/node/21525432. „Suicide-Stricken Chinese iPhone-Maker Replacing 1 Million Workers“, Foreign Policy, 1 august 2011, articol disponibil pe blog, la adresa foreignpolicy.com/posts/2011/… company_replacing_1…with_robots ¹ ¹ Inițiativa Prospectivă Strategică a Atlantic Council (pe care o conduc în prezent) a publicat, în decembrie 2013, raportul „Envisioning 2030: US Strategy for the Coming Technology Revolution“, disponibil la adresa http://www.atlanticcouncil.org/publications/reports/envisioning-2030-usstrategy-for-the-coming-technology-revolution. Le sunt recunoscător coautorilor mei Banning Garrett, Robert Manning și Peter Engelke pentru numeroase idei din această secțiune despre impactul politic, social și economic al noilor tehnologii. ¹ ² Departamentul american al Transporturilor, Raportul către Congres „National Motor Vehicle Crash Causation Survey“, Washington, DC, iulie 2008, disponibil la adresa http://www-nrd.nhtsa.dot.gov/Pubs/811059.PDF ¹ ³ „Envisioning 2030“, p. 20 ¹ ⁴ Ibid., p. 20 ¹ ⁵ „A World Run on Algorithms?“, Atlantic Council, 24 iulie 2013, material disponibil la adresa http://www.atlanticcouncil.org/publications/issue-briefs/aworld-run-on-algorithms ¹ Povestea clasică a lui Edward P. Thompson este una dintre cele mai bune chei pentru înțelegerea legăturii dintre eliminarea industriilor meșteșugărești ca urmare a schimbării tehnologice rapide și a dezvoltării unor structuri de clasă mai rigide în secolul al XIX-lea. The Making of the English Working Class (Vintage, Londra, 1966) ¹ ⁷ Brian Fung, „The House Is Really Worried about 3D Printed Guns“, Washington Post, 3 decembrie 2013, articol disponibil la adresa http://www.washingtonpost.com/blogs/the-switch/wp/2013/12/03/the-house-isreally-worried-about-3d-printed-guns-so-its-voted-to-ban-them/

¹ ⁸ J. Craig Venter, Life at the Speed of Light: From the Double Helix to the Dawn of Digital Life (Viking, New York, 2013) ¹ „Envisioning 2030“, p. 18 ¹⁷ Positioning Synthetic Biology to Meet the Challenges of the 21st Century (National Academies Press, Washington, D.C., 2014) p. 10, raport disponibil la adresa http://www.nap.edu/openbook.php?record_id=13316&page=10 ¹⁷¹ „Envisioning 2030“, p. 18 ¹⁷² Ibid., pp. 18–19 ¹⁷³ Ibid., p. 18 ¹⁷⁴ Laurie Garrett, „Biology’s Brave New World“, Foreign Affairs, noiembrie– decembrie 2013, material disponibil la adresa http://www.foreignaffairs.com/articles/140156/laurie-garrett/biologys-bravenew-world ¹⁷⁵ Ibid. ¹⁷ „Envisioning 2030“, p. 7 ¹⁷⁷ Ibid., p. 7 ¹⁷⁸ Mariana Mazzucato, The Entrepreneurial State: Debunking Public vs. Private Sector Myths (Anthem Press, Londra, 2013) ¹⁷ Ibid.

CAPITOLUL 7

O ÎNTOARCERE LA RĂZBOIUL MONDIAL?

Anul 2014 a marcat un veac de la izbucnirea Primului Război Mondial sau a Marelui Război, cum i se spunea în epocă. Este dificil să nu identificăm paralele cu vremurile noastre.¹⁸ Globalizarea era în toi și pe atunci, alimentată de mijloace mai rapide de transport, de la căi ferate până la vapoarele cu aburi, și avea loc o revoluție a comunicațiilor în centrul căreia se aflau telefonul, telegraful și comunicațiile fără fir – ceea ce noi aveam să cunoaștem mai târziu sub numele de radio. Electricitatea transforma existența omului, impulsionând în mod incomensurabil productivitatea. Unii savanți spun că revoluția tehnologică de atunci a avut un impact mai profund chiar decât propriul nostru impact asupra schimbării condiției umane. De ce și cum s-a sfârșit lunga pace de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX? Am putea oare să vedem o reeditare a unui război mondial în vremurile noastre? Fără să încerc să fiu un optimist incurabil, nu văd posibilă o reeditare de asemenea anvergură. Deși există asemănări frapante, sunt și multe deosebiri. Epoca noastră este cu mult mai democratică decât epoca mult mai imperialistă a Europei de dinaintea Primului Război Mondial. Numeroase cercetări academice arată că puterile democratice tind să nu intre în război unele cu altele. Iar aceasta nu este singura diferență. Perioada dinaintea Primului Război Mondial era o epocă a naționalismului, a antisemitismului și a rasismului galopante, dar și a credinței sociale puternice în caracterul ineluctabil al supraviețuirii celui mai puternic, pe linia darwinismului, însă toate aceste idei nu mai sunt predominante acum. Posibilitatea unei conflagrații mondiale este supraapreciată, însă amenințarea unui război major există în anumite regiuni, tot așa cum există amenințări și mai reale ale războiului civil, terorismului perpetuu și insurecției. Dar, mai întâi, avem nevoie să punem amenințarea actuală a conflictului într-un anumit context. Există câteva vești bune despre conflict per ansamblu și vom începe cu ele.

Timp de aproape un deceniu, au avut loc puține conflicte între state – ceea ce numim conflicte interstatale –, iar, din 1939 încoace, n-a mai izbucnit nici un război de proporții, aceasta fiind cea mai lungă eră de domnie a păcii din ultimele cinci secole. Există câteva posibile motive pentru această pace îndelungată. Puține perioade din trecut, dacă nu cumva nici una, au văzut puterea mondială atât de dezechilibrată pe cât este de la sfârșitul Războiului Rece, de când capacitățile militare americane sunt într-o asemenea măsură superioare oricărei combinații plauzibile de puteri. Superioritatea militară a Statelor Unite se va menține și în următoarele unul sau două decenii. Noi puteri, ca India și China, sunt în plină ascensiune, dar ele beneficiază de pe urma ordinii internaționale actuale. Un număr tot mai mare de state – mai ales cele europene – au ales în mod conștient să-și mențină capacitățile militare cu mult sub nivelul capacităților financiare pe care le au. Eu cred că acest lucru le reflectă evaluarea nevoii moderne de recurgere la forță cu scopul de a atinge obiective politice. Norman Angell, celebrul autor al bestsellerului The Great Illusion (Marea iluzie), despre inutilitatea războiului, probabil și-a devansat epoca (a trăit înaintea Primului Război Mondial). Eu nu cred că țările sau popoarele devin tot mai pacifiste, ci doar că mult mai multe țări și-au făcut calculul că războiul este contraproductiv pentru principalul lor țel, dezvoltarea economică. Dar trebuie să fim precauți. Teza acestei cărți este că vremurile se schimbă rapid și că aceleași ipoteze nu se mai aplică din nou cu necesitate. Pentru moment, Statele Unite sunt de departe cel mai puternic actor militar, singura putere de anvergură mondială. Însă, odată cu ascensiunea altor puteri – îndeosebi a Chinei, care investește masiv în apărare –, echilibrul de după Războiul Rece începe să se schimbe. Este vorba nu doar despre o chestiune de capacitate, ci și de voință. Dacă Statele Unite nu doresc sau sunt mai puțin capabile să servească pe post de furnizor mondial de securitate, lumea va fi mai puțin stabilă. Sistemul internațional devine mai fragmentat, iar reticențele în a porni la război încep să slăbească. Nu cred că acest lucru se întâmplă pretutindeni. Europenii – care constituie, în mod colectiv, cea mai mare putere economică – nu vor porni la război unii cu alții sau împotriva altora. Din cauza suferințelor teribile pe care leau îndurat în timpul războaielor mondiale, ei nu mai cred în război. Aceasta este o diferență esențială față de perioada de dinaintea Primului Război Mondial, în care toate marile puteri imperiale europene (inclusiv Imperiul Otoman) au văzut un avantaj în război. Fără participarea europenilor, amenințarea războiului rămâne circumscrisă, în zilele noastre, la nivel regional. Și există șanse tot mai mari ca aceste conflicte să

se extindă și să se transforme în conflicte regionale mai largi, cu repercusiuni profunde. Orientul Mijlociu reprezintă arena cea mai probabilă, dar există și alte regiuni instabile, precum Asia de Sud și, în mai mică măsură, Asia de Est. Înainte să le analizăm, este cazul să examinăm tendințele actuale ale conflictelor interne sau intrastatale. Acestea au fost mai puțin frecvente în perioada de după Războiul Rece, dar constatăm o oarecare intensificare, în special în Siria. Oriunde au izbucnit, războaiele civile și interetnice au avut tendința să persiste. Conflictele interne izbucnite între 1970 și 1990 au continuat, în medie, timp de aproximativ șase ani, cu o pauză de un an în bilanțul victimelor asociat luptelor. Unele conflicte – inclusiv războiul civil din Angola, tulburările din Irlanda de Nord, războiul împotriva Sendero Luminoso din Peru și războiul civil din Afghanistan – au durat zeci de ani. În schimb, conflictele interstatale care au început din 1970 și până în 1990 au ținut, în medie, mai puțin de doi ani. Specialiștii cred că amplificarea semnificativă a mărimii și a numărului operațiunilor de menținere a păcii (OMP) a atenuat persistența unor conflicte și a împiedicat reizbucnirea altora. Proporția țărilor tinere în care au avut loc unul sau mai multe conflicte interne violente a scăzut de la 25%, în 1995, până la 15%, în 2005. Restabilirea păcii și reconstrucția națională – în pofida ambivalenței tot mai mari a Occidentului față de aceste eforturi – au contribuit la împiedicarea creșterii numărului de victime. Începând din anii 1970, aproximativ 80% dintre toate conflictele civile și interetnice (soldate, în medie, cu cel puțin 25 de morți în lupte, în fiecare an) au apărut în țări cu o structură de vârstă tânără – o populație cu o vârstă medie de până în 25 de ani. Privind înainte, riscul de conflict intern va scădea probabil în acele țări și regiuni care au structuri de vârstă matură (cu vârstă medie de peste 25 de ani). Totuși, întrucât multe țări vor avea în continuare populații tinere, riscul va rămâne crescut în următoarele două decenii, îndeosebi în părți occidentale, centrale și estice ale Africii subsahariene, în câteva zone din Orientul Mijlociu și Asia de Sud și în mai multe puncte fierbinți de pe anumite insule din regiunea Asia-Pacific, precum Timorul de Est, Papua-Noua Guinee, Filipine și Insulele Solomon. Așa cum am văzut, multe dintre aceste țări sunt afectate simultan de numeroși factori destabilizatori, cum ar fi proasta gestionare a economiei, deteriorarea condițiilor de mediu și guverne tot mai slabe. Există și alte motive să fim prudenți față de perspectivele unei scăderi vizibile a numărului și a intensității conflictelor interne. În primul rând, reducerea amplorii

și a numărului conflictelor depinde de continuarea – dacă nu cumva de sporirea – susținerii mondiale a costisitoarelor OMP-uri, dar acest lucru este puțin probabil în viitor. În al doilea rând, are loc o creștere progresivă a conflictelor interne în țări cu populații per ansamblu mature, dar care au una sau mai multe minorități etnice disonante din punct de vedere politic. Conflictele în care sunt implicați etnicii kurzi în Turcia, cei șiiți în Liban și musulmanii pattani în sudul Thailandei sunt exemple de conflicte interne care persistă în țări cu o structură de vârstă per ansamblu intermediară (vârsta medie între 25 și 35 de ani). Unele au avut loc după ce structura de vârstă a țărilor respective a devenit matură (vârsta medie între 35 și 45 de ani). Conflictul cecen din sudul Rusiei și tulburările din Irlanda de Nord, între altele, sunt exemple din această categorie. Privind în perspectivă, potențialul unor războaie civile în Africa subsahariană este posibil să rămână ridicat, inclusiv după ce unele țări din regiune vor trece la o structură de vârstă intermediară, și asta din cauza numărului mare de minorități etnice și tribale care vor rămâne mult mai tinere decât populațiile per ansamblu ale acestor diverse țări.

Așadar, nu este o surpriză că Orientul Mijlociu și Asia de Sud sunt regiuni din care conflictele interne se pot propaga în afară și pot declanșa conflicte majore. Creșterea demografică este încă destul de puternică, însă va scădea, până în 2030, în majoritatea țărilor din Orientul Mijlociu. Printre țările tinere în 2030 se vor afla Teritoriile Palestiniene (Cisiordania și Fâșia Gaza), Iordania și Yemen. În timp ce doar Afghanistanul va fi tânăr la orizontul lui 2030, îmbătrânirea care va avea loc în rândul populațiilor numeroase și în creștere din Pakistanul și India vecine va masca populațiile etnice și regionale tinere din aceste țări, care pot rămâne o îngrijorare la adresa securității. Populațiile tribale vor rămâne tinere în provinciile și teritoriile din vestul Pakistanului. În Pakistan și Afghanistan, media depășește cinci copii la fiecare femeie în rândul pashtunilor. În India, o țară în care statele din sud și marile orașe au atins un nivel de fertilitate scăzut, populația tânără – care poate contribui la instabilitate în absența pieței locurilor de muncă – se va eroda mai încet în statele Uttar Pradesh și Bihar, în zona central-nordică a țării. Conflictul generează adeseori și mai mult conflict, ceea ce, în afară de distrugeri și pierderile de vieți, este probabil cea mai negativă trăsătură a sa. Cercetătorii care studiază conflictul plasează riscul ca vechi conflicte să se reaprindă la aproximativ 40% în primul deceniu după încetarea lor.¹⁸¹ Chiar și după sfârșitul

conflictului, dezvoltarea economică are tendința să fie lentă, ceea ce subminează orice susținere existentă a guvernării democratice. Războiul civil din Siria este deosebit de deprimant, în parte pentru că a început cu atât de multe speranțe, prin manifestații pașnice, susținute larg de majoritatea populației. Unele mișcări de rezistență încununate de succes – ca aceea pe care Gandhi a condus-o împotriva regimului colonial britanic în India – au un bilanț destul de bun în drumul către o guvernare democratică. Din nefericire, revolta siriană nu doar a degenerat într-un conflict armat și a condus la apariția unor grupări islamiste sunnite radicale, ci a atras și actori din afară, internaționalizând ceea ce începuse ca un conflict intern. Siria se află pe linia de falie dintre sunniți și șiiți, care împarte mai multe națiuni în Orientul Mijlociu, astfel încât conflictul a căpătat tot mai mult o tentă sectară. Regimul Bashar al-Assad a folosit strategia fricii pentru a obține susținerea principalelor minorități din țară, inclusiv druzii, alawiții și facțiuni tot mai mari din comunitatea creștină. Al-Assad a consolidat dimensiunea sectară bazându-se pe grupuri de autoapărare paramilitare, aparținând îndeosebi comunității alawite, din care face parte el însuși. Ca reacție, militanții salafiști și grupările jihadiste inspirate de al-Qaida ori afiliate acesteia au crescut ca număr și importanță în cadrul opoziției. În cele din urmă, conflictul sirian a devenit un război prin interpuși pentru Arabia Saudită și Iran¹⁸², amintind în unele privințe de Războiul Civil Spaniol din anii 1930, în care forțe comuniste și fasciste din afara țării au trecut de partea beligeranților spanioli din interior și au luptat unele împotriva altora. În noul război rece regional, Arabia Saudită a luat partea opoziției față de al-Assad și a îndemnat la schimbarea regimului, cu scopul de a priva Teheranul de principalul său aliat arab și de a întrerupe principalele linii de aprovizionare ale Hezbollah, care trec prin Siria. Iranul, temându-se că îi va fi slăbită poziția, și-a asumat un rol activ în susținerea regimului al-Assad și a făcut apel la Hezbollah pentru a-și atinge obiectivele. Din ce în ce mai mult, geopolitica regională explică cel mai bine evoluția dinamicii pe teren. Ca și cum acest lucru nu ar fi fost suficient, fluxurile mari de refugiați și prezența sporită a forțelor al-Qaida în regiune au declanșat alarma generală. La sfârșitul lui 2013, peste 2 milioane de oameni au fugit din Siria, iar peste 4 milioane s-au strămutat în interiorul țării. În Irak, forțele al-Qaida s-au revigorat, agravând disensiunile sectare periculoase din țară. Libanul riscă un potențial colaps din cauza intensificării tensiunilor sectare și se resimte sub presiunea tot mai mare a afluxului masiv de refugiați sirieni. Iordania se confruntă, la rândul ei, cu probleme economice de pe urma fluxurilor de refugiați.

La nivel regional, sectarismul din Siria este pe cale să devină un factor care contribuie la intensificarea radicalizării. Sara Assaf, o libaneză care postează în mod regulat mesaje pe Twitter despre războiul civil sirian, a postat, în noiembrie 2013, un mesaj despre impactul spiralei descendente a evenimentelor și despre radicalizarea tot mai mare a unor moderați ca ea:

Sunt, la origine, jumătate siriană și jumătate irakiană, dar m-am născut și am crescut, lucru de care sunt mândră, libaneză. Am studiat la un liceu z. Am absolvit o universitate americană. Mi-am făcut o carieră în publicitate și media. Călătoresc la Londra și Paris în vacanțe. Port Converse ziua și pantofi Louboutin cu toc noaptea – pe scurt, toate clișeele pe care le presupune faptul de a fi o femeie occidentalizată din secolul XXI… Ca mulți alții, am postat în fiecare zi mesaje pe Twitter despre revoluția siriană. Am văzut masacrele și atrocitățile. Femei violate și copii omorâți. Milioane de refugiați fără adăpost. De fiecare dată când Assad a mai depășit o limită, noi am crezut prostește că membrii comunității internaționale aveau obligația să reacționeze. Dar degeaba… Astăzi îmi dau seama de ce terorismul sunnit are succes atât de rapid în combaterea terorismului șiit. Imaginile atroce care curg zilnic din Siria pur și simplu alimentează un sentiment de nedreptate, uneori mai puternic decât orice voce a rațiunii. Occidentul a eșuat, în paralel, să susțină în mod eficient forțele moderate din această regiune. Extremismul și radicalismul iau astfel avânt împotriva toleranței și a moderației. Am un mesaj către Occident: Așteptați-vă la un tip cu totul nou de teroriști în deceniile care vor veni…¹⁸³

Odată ce duhul sectar a ieșit din lampă, oare mai poate fi adus înapoi?¹⁸⁴ Dacă Siria urmează modele similare altor războaie civile, atunci conflictul sirian nu se va încheia curând, ceea ce înseamnă că sectarismul nu va face altceva decât să crească. Potrivit unor cercetători, poate dura „peste nouă ani“, mai mult decât durata medie de șase ani a celor mai multe războaie civile.¹⁸⁵ Iar rebelii nu prea au șanse să câștige. „Chiar și cu sprijinul unor țări din străinătate, campanii violente din 1900 și până în 2006, în circumstanțe asemănătoare, au avut mai puțin de 30% șanse de succes. În această perioadă, decesele, victimele și

strămutările sunt susceptibile să crească și să conducă la o catastrofă umanitară mai gravă chiar decât ceea ce s-a întâmplat până acum.“¹⁸ Din păcate, economia șubredă a Orientului Mijlociu nu va ajuta situația. Rata fertilității este în scădere, dar explozia demografică va dura până în 2030. Numai o mică parte din investițiile directe mondiale au ajuns în Orientul Mijlociu înainte de conflict, iar cei mai mulți dintre investitori se vor feri să-și asume un risc acum, ținând cont de toate aceste violențe. În trecut au fost atrase puține investiții, în afară de sectorul energetic, cel al turismului și cel imobiliar. Iar de la „primăvara arabă“, din 2011, turismul s-a prăbușit în țări ca Egipt. Multe țări din Orientul Mijlociu au rămas cu mult în urmă în ceea ce privește tehnologia, iar regiunea este una dintre cele mai puțin integrate în comerțul și finanțele mondiale. Țările mai bogate din regiunea Golfului se află într-o poziție mai bună pentru a ajuta – bogăția lor supremă a acumulat active considerabile în ultimii ani, iar o parte tot mai mare din bogăția acumulată de pe urma petrodolarilor sau a energiei poate fi investită pe piețele locale sau regionale, doar în anumite condiții. Într-un sens, Arabia Saudită și alte țări din Golf sunt parte a problemei, alimentând vrajba cu Iranul, ceea ce exacerbează sectarismul. Cu timpul, țările din Golf se vor confrunta și ele cu provocări economice dure, în condițiile unei creșteri substanțiale a exploatării zăcămintelor americane de gaze și petrol de șist, care ar putea să reducă prețurile mari ale energiei. Întrucât cheltuielile cu ajutoarele sociale cresc, pragul rentabilității fiscale a petrolului în Arabia Saudită continuă să crească până la undeva între 80 și 90 de dolari pe baril, potrivit FMI¹⁸⁷, ceea ce sugerează o spirală a cheltuielilor bugetare care ar putea să depășească creșterea prețului la petrol. În lipsa unor scumpiri, controversate politic, ale prețului petrolului pe piața internă, care să diminueze consumul intern în creștere, Arabia Saudită este pe cale să devină un importator net de petrol în câteva decenii. E posibil ca situația să se înrăutățească și mai mult? Da, iar acest lucru pare tot mai probabil. Chiar dacă s-ar încropi în pripă un armistițiu în Siria, acesta ar fi o soluție temporară, dacă nu va fi însoțit de o intervenție externă majoră în vederea redirecționării energiilor către dezvoltarea economică. Iar Statele Unite și Europa nu par atât de darnice să ofere un ajutor atât de amplu. Mă tem că nu se va reedita un episod ca acela din Bosnia, în anii 1990. Acea pace inițială, șubredă, a rezistat datorită investițiilor masive, mai întâi printr-o mare forță NATO de menținere a păcii, dar, și mai important, printr-un angajament politic și

economic pe termen lung din partea Statelor Unite și mai ales din partea UE. Croația este acum stat membru în NATO și UE, iar alte foste țări iugoslave și-au exprimat, la rândul lor, dorința de aderare. Este dificil să vedem Occidentul că se implică astăzi într-un program atât de vast de stabilizare a Orientului Mijlociu, în pofida riscurilor atrase de neimplicarea sa. Regiunea poate fi înghițită de un conflict destul de asemănător Primului Război Mondial, dar la nivel regional. Teama sunniților de Iran are legătură cu aparentele ambiții nucleare ale Teheranului. Iranul a acceptat să-și înghețe programul nuclear, iar noi negocieri vizează constrângerea Teheranului să-și respecte promisiunea de a nu dezvolta în secret arme nucleare. Dar eu cred că Iranul vrea să-și păstreze capacitatea de a dezvolta arme nucleare în viitor. Simplul fapt că va avea o asemenea capacitate este în sine destabilizator. Riscăm să vedem alte țări din regiune căutând, ca reacție, să-și dezvolte propriile capacități nucleare. Un asemenea eșec ar avea consecințe asupra regimului neproliferării la nivel mondial și ar zădărnici total obiectivul unei lumi fără nici o armă nucleară. Asta ar însemna totodată că prezentul conflict dintre șiiți și sunniți va fi alimentat și de o cursă a înarmării nucleare. O asemenea cursă a înarmării nucleare ar putea să nu izbucnească niciodată într-un război la scară mare, însă, chiar și în cel mai optimist dintre scenarii, ea ar adăuga o doză mult prea mare de incertitudine evoluțiilor în Orientul Mijlociu. Pot lucrurile să ia o altă întorsătură? Îmi scapă oare vreun scenariu mai optimist? Posibil, însă ar fi un scenariu foarte nerealist. O relaxare sau o anulare a sancțiunilor internaționale, în urma unui acord internațional care să restricționeze drastic dezvoltarea de arme nucleare de către Iran, ar provoca o puternică presiune publică internă în favoarea mult amânatei dezvoltări economice. Până la urmă, regimul va ceda la solicitările publicului, iar accentul se va muta asupra dezvoltării. Aceasta este cu siguranță direcția în care președintele Hassan Rouhani conduce Iranul, dar este neclar dacă o poate face fără să întâmpine opoziția puternică a fanaticilor. Potrivit acestui scenariu, Iranul, la fel ca India și China, se va concentra asupra dezvoltării, ceea ce va conduce, în mod treptat, la un Iran mai prooccidental și mai democratic. Spre deosebire de cea mai mare parte din restul Orientului Mijlociu, Iranul se remarcă printr-o clasă de mijloc urbană foarte instruită ce are nevoie doar să fie eliberată din limitările actuale. Într-un asemenea scenariu optimist, există potențialul unei oarecare stabilizări a regiunii. Dacă Iranul se reorientează, cu o susținere internațională probabilă, către dezvoltarea economică, la fel ca restul lumii, atunci este posibil să constatăm o diminuare a tensiunilor dintre șiiți și sunniți și o îndepărtare de

direcția actuală către un război regional major.

La fel ca Orientul Mijlociu, Asia de Sud se va confrunta cu o serie de șocuri interne și externe în următorii 15 până la 20 de ani. Efectele modificărilor climatice, inclusiv lipsa de apă dulce, pe lângă creșterea economică slabă, scumpirea prețului alimentelor și crizele energetice, vor spori provocările întâmpinate de guvernele din Pakistan și Afghanistan. Ponderea tineretului în Pakistan și Afghanistan este mare – similară, ca mărime, multor țări africane –, iar atunci când se combină cu economii aflate în creștere lentă, avem toate premisele pentru o instabilitate socială sporită. India se află într-o poziție mai bună, beneficiind de o creștere mai consistentă, însă New Delhi tot se va confrunta cu provocarea de a găsi locuri de muncă pentru populația sa tânără. Tinerii indieni din mediul rural, care aspiră să părăsească viața de la fermă pentru oportunități mai bune la oraș, se confruntă cu perspective sumbre în următorii ani, întrucât se preconizează că rata creării de locuri de muncă la nivel național va scădea abrupt față de ritmul actual, deja lent. O nouă cercetare independentă recentă preconizează că economia indiană va crea cu 25% mai puține locuri de muncă în alte domenii decât agricultura, în următorii 7 ani, comparativ cu ultimii 7 ani, din cauza încetinirii puternice a creșterii sale economice și a creșterii nivelului automatizării industriei manufacturiere.¹⁸⁸ Raportul subliniază că, în condițiile în care aproximativ jumătate din populația sa are vârsta sub 24 de ani, India are nevoie să absoarbă 10 până la 12 milioane de nou-intrați pe piața muncii anual, cel puțin în următorul deceniu și jumătate, dacă nu mai mult. Inegalitatea, lipsa infrastructurii și problemele din învățământ sunt probleme mai vechi ale Indiei. Ea se confruntă, de asemenea, cu o mișcare insurgentă radicală – naxaliții –, care rămâne o mare provocare la adresa securității interne. Urbanizarea rapidă în India și Pakistan va transforma peisajele politice ale celor două țări, de la un control mai tradițional exercitat de elitele rurale la unul exercitat de numărul tot mai mare al săracilor de la oraș și de clasa de mijloc. Vecinătatea a avut întotdeauna o influență profundă asupra evoluțiilor interne în toate țările din regiune, ceea ce a sporit sentimentul insecurității și a consolidat cheltuielile militare. Arsenalul nuclear vast și aflat într-o creștere rapidă al Pakistanului – ca proporție, cea mai mare acumulare nucleară a oricărei puteri din lume – precum și doctrina sa de a fi „primul care îl folosește“ sunt menite să

descurajeze și să echilibreze avantajele militare convenționale ale Indiei. Din nefericire, aceste „avantaje“ sunt potențial destabilizatoare nu doar pentru vecini, ci și pentru Pakistan. Arsenalul nuclear al Pakistanului va fi dispersat pentru a-i asigura supraviețuirea, dar acest lucru face dispozitivele dispersate mai vulnerabile de a cădea în mâinile cui nu trebuie, fie ale vreunei grupări militante din exterior, fie ale vreunui element distructiv din interiorul armatei pakistaneze. Bilanțul slab al Pakistanului în controlul proliferării tehnologiilor nucleare nu este foarte încurajator. Programele de înarmare nucleară ale statelor-paria¹⁸ , Coreea de Nord, Libia, Iran și Siria, au beneficiat toate de ajutor pakistanez.¹ India este îngrijorată de comiterea unui al doilea atac terorist, ca acela de la Mumbai, de către militanți susținuți de Pakistan. Un incident major cu victime numeroase și amprentă pakistaneză ar supune un guvern indian slăbit unei enorme presiuni de a răspunde prin forță, cu riscul unui calcul nuclear eronat. Un studiu Pew Research efectuat în perioada 2013–2014 a conchis că „Pakistanul este considerat un pericol mai mare pentru India decât oricare alte potențiale pericole incluse în sondaj; 8 indieni din 10 consideră Pakistanul o amenințare foarte gravă la adresa țării“.¹ ¹ Afghanistanul ar putea deveni centrul viitoarei competiții indiano-pakistaneze, mai ales după retragerea forțelor americane și a NATO din această țară, după 2014. Nici una nu vrea să-i ofere celeilalte vreun avantaj strategic. Pentru ele, lumea este în continuare un joc cu sumă nulă, iar orice avantaj pe care-l obține una este considerat imediat un debit de către cealaltă parte. Neîncrederea generalizată și strategiile de acoperire ale tuturor vecinilor Afghanistanului – nu doar ale Indiei și Pakistanului – vor îngreuna dezvoltarea unei relații mai bune. India este tot mai suspicioasă în privința Chinei cu privire la amenințări, în parte din cauza rolului pe care îl joacă Beijingul în susținerea Pakistanului, dar mai ales din cauza profilului mondial și regional tot mai important al Chinei. Elitele indiene sunt îngrijorate de decalajul economic tot mai mare dintre China și India. Intensificarea competiției dintre cele două țări ar putea conduce la un conflict între mari puteri care nu se va limita la teatrul Asiei de Sud, ci ar putea antrena Statele Unite și alte țări. Pentru raportul Tendințe globale 2030 am dezvoltat trei scenarii¹ ² cu privire la regiune și la posibilitatea unui conflict, care par în continuare valabile și o bună modalitate de a încadra dezvoltările viitoare. În scenariul „Depășirea punctului critic“, o creștere economică susținută în

Pakistan, pe baza normalizării treptate a comerțului cu o Indie în ascensiune, ar fi un factor hotărâtor. Un mediu economic îmbunătățit le-ar oferi tinerilor oportunități economice, slăbind atracția militantismului. Comerțul în interiorul regiunii ar fi important pentru construirea încrederii politice între India și Pakistan, schimbând încet percepția amenințării și ancorând sectoare cu interese legitime în continuarea cooperării economice. Un motor economic puternic în India ar putea pune bazele prosperității și cooperării regionale în Asia de Sud. În decurs de câteva decenii, Pakistanul ar deveni o economie stabilă, care să nu mai aibă nevoie de ajutor străin și de tutela Fondului Monetar Internațional. Suspiciunile Indiei ar persista, fără îndoială, în mediile militare; însă ambele țări, deținătoare de arme nucleare, pot găsi mijloace de a coexista pașnic, cu scopul de a evita să-și pericliteze legăturile economice în creștere. Numeroși experți consideră acest scenariu puțin probabil, însă n-ar trebui să-l desconsiderăm prea mult. Am observat câteva semne pozitive: odată cu alegerile generale din mai 2013, a avut loc primul transfer civil al puterii, în urma încheierii cu succes a mandatului de cinci ani al guvernului ales în mod democratic. În pofida violențelor larg răspândite din timpul campaniei, rata prezenței la urne a fost de 55%, cea mai mare din anii 1970 încoace. Acest scenariu optimist este, probabil, încă îndepărtat, dar nu poate fi exclus. El necesită un guvern civil susținut și mai capabil în Pakistan și o îmbunătățire a guvernării, de exemplu prin politici fiscale și de investiții mai bune pentru stimularea noilor industrii, prin crearea de locuri de muncă și prin mobilizarea mai multor resurse în vederea unei educații medii. Un colaps în Afghanistanul vecin probabil că ar pune piedici oricărei direcții de acest fel a unei conduceri civile, consolidând temerile cu privire la securitate și intensificând eforturile de apărare militară. Pe de altă parte, politicile indiene de deschidere a comerțului și a accesului la vize față de vecinii săi ar putea servi ca o contrapondere, construind noi platforme pentru o reformă pakistaneză de amploare. În scenariul „Islamistan“, ar crește influența islamiștilor radicali în Pakistan și a talibanilor în Afghanistan. Între semnele creșterii influenței islamiștilor radicali s-ar afla extinderea unor interpretări extremiste ale Șariei, legea islamică, proliferarea bazelor militante orientate către jihad în zonele populate și un control mai mare al islamiștilor asupra istrației locale. Concomitent cu o islamizare a Pakistanului, armata ar deveni mai înțelegătoare față de cauza islamiștilor. În consecință, armata le va ceda probabil insurgenților islamiști controlul asupra teritoriului și va fi mai dispusă să angajeze negocieri cu aceștia.

Într-un scenariu extrem, „Destrămarea“, toate forțele distructive latente din regiune – precum incompetența guvernului, numărul mare de șomeri tineri și de crize alimentare și ale apei – ar ieși în prim-plan și ar conduce la fracturarea socială și politică a Pakistanului și a Afghanistanului. Indiei nu-i va rămâne decât să încerce să se apere de propagarea militantismului, de intensificarea tensiunilor în Kashmir și de potențiala radicalizare a populațiilor sale musulmane. În pofida eforturilor de ajutorare de mare anvergură, Afghanistanul rămâne în fruntea tuturor indicilor care măsoară riscurile de stat eșuat. Chiar dacă cel mai sumbru scenariu – potrivit căruia talibanii preiau controlul asupra unor regiuni – nu se va realiza, militantismul tot va căpăta o tendință ascendentă după retragerea trupelor americane și NATO, iar situația economiei se va înrăutăți în cazul în care robinetul ajutoarelor se închide. Este bine să ne amintim că guvernul lui Mohammad Najibullah, susținut de sovietici, a rămas la putere în Afghanistan aproape trei ani după retragerea sovietică și că principalul element care a declanșat prăbușirea lui Najibullah a fost refuzul rușilor de a prelungi ajutorul după 1992.

Să ne întoarcem către Asia de Est. Creșterea economică dezlănțuită, schimbările dramatice de putere, naționalismul și modernizarea militară agresivă – nu doar în China, ci și în India și în alte țări – mai degrabă au amplificat decât au diminuat tensiunea și competiția dintre puterile emergente și Japonia. Din cauza naturii neobișnuite a reglementării situației din Asia după al Doilea Război Mondial – și a persistenței conflictelor din peninsula Coreea și strâmtoarea Taiwan ca rezultat al acestei reglementări –, rănile istorice nu s-au vindecat, ci s-au agravat în Asia. Frica față de puterea Chinei, naționalismul în creștere în întreaga regiune și posibilele întrebări pe tema rămânerii la putere a americanilor vor alimenta aceste tensiuni în următoarele decenii. Creșterea economică și interdependența nu au diminuat revendicările asiaticilor, așa cum observăm astăzi în relațiile tensionate dintre Japonia și China, Japonia și cele două Corei, China și cele două Corei, India și China, respectiv dintre Vietnam și China. Tendințele regionale vor continua, probabil, să tragă țările în două direcții: către China din punct de vedere economic și către Statele Unite – dar și unele către altele – din punctul de vedere al securității. Începând din 1995, puterile asiatice, inclusiv Japonia, Coreea de Sud, Australia și India, s-au îndepărtat treptat de Statele Unite și s-au apropiat de China ca principal partener comercial, dar au asociat interdependența economică tot mai mare cu „asigurarea“ continuă a

legăturilor strânse de securitate cu americanii. Această tendință va continua, pentru moment. Totuși, o liberalizare politică în China, cum ar fi o consolidare a statului de drept și o creștere a transparenței asupra programului ei de modernizare militară, urmată de o eventuală diminuare a îngrijorărilor în domeniul securității, ar conduce la o reducere a necesității din prezent de cooperare cu SUA și de dependență față de aceasta. O creștere economică continuă a Chinei și tranziția cu succes a Beijingului către o economie bazată pe inovație și consum ar putea să sporească forța de atracție a Chinei față de comerțul și investițiile regionale, consolidând statutul țării de cel mai important furnizor asiatic de investiții străine directe. Dimpotrivă, o criză economică gravă sau prelungită în China ar tăia elanul influenței acestei țări în regiune și ar consolida temeri latente cu privire la o Chină instabilă. Din moment ce puterea economică mondială s-a mutat în Asia, regiunea indopacifică este pe punctul de a deveni calea navigabilă dominantă a secolului XXI, așa cum a fost Mediterana în lumea antică și Atlanticul în secolul XX. Hegemonia navală americană asupra căilor maritime-cheie ale lumii în acest ocean și în altele va dispărea, pe măsură ce forțele maritime chineze se consolidează. Acest lucru ar putea ridica întrebarea care putere este mai bine plasată pentru a crea coaliții maritime cu scopul asigurării ordinii în apele internaționale și a liberei circulației. Patru mari direcții sunt posibile în următoarele decenii pentru ordinea asiatică:

1. O continuare a ordinii actuale, care combină cooperarea bazată pe reguli și concurența pașnică între Statele Unite și China, în timp ce majoritatea celorlalte state asiatice sunt prinse la mijloc. Superioritatea maritimă americană continuă, iar sistemul american de alianțe susține o ordine a securității în care militarizarea Chinei, provocările nucleare al Coreei de Nord și alte potențiale dileme de securitate din Asia sunt atenuate de actuala preponderență a puterii Statelor Unite. Instituții asiatice continuă să prindă rădăcini, iar integrarea economică este orientată în continuare mai degrabă în jurul Pacificului decât pe o axă exclusiv asiatică. Cea mai mare amenințare pentru un potențial conflict ar fi un incident militar minor, care escaladează și scapă de sub control, aprinzând fervoarea naționalistă populară subiacentă. 2. O ordine în care puterile se află în echilibru, în baza unei competiții fără

constrângeri între marile puteri, alimentată de schimbări dinamice ale puterii relative și caracterizată de un rol redus al Statelor Unite. O retragere americană în izolaționism sau un declin economic ar consolida percepția unei slăbiri a angajamentului Statelor Unite de a rămâne, printre altele, garantul securității în Asia de Est. O astfel de ordine regională ar fi „pregătită pentru rivalitate“.¹ ³ Anumite puteri asiatice ar putea dezvolta sau căuta să se doteze cu arme nucleare ca singura modalitate de compensare a securității reduse prin retragerea americanilor. Acesta ar fi cel mai pesimist scenariu, în care Asia de Est s-ar îndrepta către un potențial conflict regional, chiar la o scară mai mare decât vedem în Orientul Mijlociu. Est-asiaticii dețin mai multe mijloace economice și tehnice pentru a purta un război cu mai multe victime, comparativ cu Orientul Mijlociu. 3. O ordine regională consolidată, în care se dezvoltă o comunitate est-asiatică după modelul păcii democratice din Europa, în care liberalizarea politică a Chinei este o condiție prealabilă în vederea unei asemenea evoluții regionale. O astfel de cale a ordinii regionale presupune ca regionalismul asiatic să caute să mențină autonomia țărilor asiatice mai mici. O comunitate est-asiatică pluralistă și pașnică tot ar avea nevoie de Statele Unite în rolul de garant al securității regiunii. Acesta este cel mai puțin predictibil scenariu la ora actuală, în contextul temerilor tot mai mari față de puterea chineză. 4. O ordine sinocentrică, în care China este plasată în vârful unei ordini regionale ierarhizate, presupune mai degrabă o schimbare de direcție a procesului de consolidare a instituțiilor asiatice și o dezvoltare a unor linii închise ale exclusivității asiatice, în loc de regionalismul transpacific deschis, care a fost impulsul dominant din spatele procesului de construire a comunității asiatice, de la începutul anilor 1990 încoace. Este dificil să vedem acest scenariu devenind realitate, fără ca Beijingul să devină mult mai puțin amenințător și fără să stabilească relații bilaterale mai bune cu vecinii.

Dacă India nu reușește să se afirme ori dacă Japonia nu reușește să-și tempereze relativul declin, ordinea sinocentrică devine mai probabilă. În cazul în care partenerii asiatici de bază ai Statelor Unite dau dovadă de o capacitate sau de o voință mai mică de a contrabalansa ei înșiși China, atunci Washingtonul poate fi nevoit să-și consolideze implicarea, în contrapondere, riscând astfel o competiție directă cu China.

În afară de un angajament al SUA de a continua să joace un rol puternic în regiune, slăbiciunea chinezilor este, poate, cea mai mare incertitudine. Dacă Beijingul este prins în capcana venitului mediu și eșuează în tranziția către o economie avansată, va rămâne un actor de prim rang în Asia, dar influența aferentă a ceea ce a fost o ascensiune remarcabilă va dispărea. În aceste circumstanțe, China poate deveni o putere mai agresivă, iar conducerea va încerca probabil să deturneze atenția de la problemele sale interne. Un conflict pierdut cu unul dintre vecinii săi sau cu Statele Unite ar putea, de asemenea, să-i submineze poziția. Pe de altă parte, o victorie ar spori șansele unei ordini sinocentrice.

Odată cu criza ucraineană din 2014, în Europa de Est și Eurasia nu mai pare atât de îndepărtată perspectiva revenirii la un conflict interstatal. Cele mai multe țări de la periferia Rusiei sunt relativ noi, datând de la dezmembrarea imperiului sovietic și având semnificative minorități ruse. Întrucât cele mai multe imperii din istorie au fost poliglote și multietnice, disoluția lor a avut tendința de a fi marcată de conflicte intense. În mod inevitabil, noile țări care apar din imperii au populații mixte de grupuri etnice sau naționale care nu împărtășesc aceleași păreri ori loialități. Căderea imperiilor german, austro-ungar, rus și otoman, după Primul Război Mondial, socotesc cercetătorii, a pus bazele celui de-al Doilea Război Mondial, în parte pentru că țările nou-apărute au fost slabe, adesea fragmentate și incapabile să opună rezistență agresiunii și dominației naziste, iar mai târziu sovietice. Chiar înaintea crizei din Ucraina, enclave separatiste din Georgia și Republica Moldova au cerut protecția Rusiei în lupta lor pentru autonomie față de guvernele naționale. În Rusia există și regiuni – precum Cecenia – în care numărul populației nonruse este mai mare decât cel al rușilor, iar conflictele au fost endemice. Totuși, în ansamblu, ținând cont de mărimea colosală și de caracterul multinațional al Uniunii Sovietice, este de mirare că nu au avut loc mai multe conflicte în ultimele două decenii, după destrămarea acesteia. Criza din Ucraina este mult mai gravă decât conflictele înghețate din Georgia și Republica Moldova. Ucraina întrunește toate elementele pentru a declanșa un război civil și un conflict mai larg. Poporul își împarte aproape în mod egal loialitatea între o orientare occidentală și una prorusă. La fel de crucial s-a dovedit faptul că guvernele ucrainene au fost corupte, cu lideri interesați mai mult să se îmbogățească personal decât să soluționeze problemele economice

grave ale țării. Nu-i o coincidență faptul că, în cele din urmă, criza politică a coincis cu criza economică. Criza economică a creat premise pentru un rol tot mai mare al duelurilor unor actori externi. Președintele rus Vladimir Putin are nevoie de Ucraina pentru a-și înființa Uniunea Economică Eurasiatică, în timp ce europenii, susținuți de americani, au depus eforturi în vederea încheierii unui acord de asociere cu UE. Odată cu înlăturarea guvernului Ianukovici și escaladarea de către Rusia a tensiunilor prin anexarea Crimeii, scena este potențial pregătită pentru o alunecare într-un conflict mai extins și violent, chiar dacă armata ucraineană nu a încercat, cu înțelepciune, să lupte împotriva rușilor pentru Crimeea. În alte zone din Ucraina există un număr mare de susținători proruși, îndeosebi în zona Donețkului, care au fost încurajați de către anexarea Crimeii să organizeze manifestații. Aceste zone au o populație eterogenă, astfel încât demonstrațiile oricăreia dintre părți pot scăpa rapid de sub control și deveni violente. Unii ucraineni și susținători occidentali au îndemnat la rezistență armată împotriva agresiunii ruse în Ucraina, susceptibilă să extindă conflictul. Un studiu din 2011, care a examinat 323 de campanii de rezistență violente și nonviolente din 1900 și până în 2006, a arătat că cele nonviolente au avut succes în proporție de 53%, în comparație cu un slab procentaj, de 27%, în cazul luptelor armate, inclusiv împotriva unor oponenți tot atât de represivi.¹ ⁴ Cercetarea a mai arătat că rezistența armată nu a dat rezultate, istoric vorbind, nici mai rapide, nici mai bune. O campanie de rezistență civilă are nevoie, în medie, de trei ani pentru a-și atinge obiectivul, spre deosebire de rezistența armată, care are nevoie de nouă ani. În plus, orice rezistență civilă trebuie să „atragă o participare largă și diversă“ pentru a reuși.¹ ⁵ Orice mișcare de succes a partizanilor ucraineni prooccidentali împotriva acțiunilor rusești trebuie, așadar, să fie extinsă și nonviolentă. O campanie violentă, care ar diviza țara și mai mult, ar putea fi devastatoare și ar crea pretextul pentru o intervenție rusească și mai puternică. Așa cum am văzut, războaiele civile, odată începute, se termină cu greu, iar violența hrănește și mai multă violență. Un război civil chiar la frontiera Europei ar fi greu de ignorat. Statele Unite și Europa s-au angajat împotriva oricărei intervenții militare, dar, în cazul intensificării violenței, presiunile în vederea înarmării ucrainenilor prooccidentali vor crește, la fel și în privința cantonării de trupe în state NATO, ca țările baltice și Polonia, care au frontieră comună cu Rusia. În curând, lumea se va confrunta cu revenirea la o situație de tipul Războiului Rece.

Rusia, Ucraina, Statele Unite și Europa trebuie să găsească o soluție diplomatică prin care să-și salveze reputația, înainte ca violența să izbucnească și să prindă rădăcini. Dar, pentru ca o reglementare să fie durabilă, va fi necesar să se abordeze și problema economiei șubrede a Ucrainei. Chiar dacă miza Rusiei este mare, promisiunea lui Putin de a apăra minoritățile ruse îi îngreunează o eventuală retragere privind susținerea forțelor proruse fără să-și compromită complet poziția politică. Economia rusească poate primi o lovitură urâtă, mai ales în cazul consolidării sancțiunilor, dar și în cazul în care Occidentul își întrerupe relațiile economice cu ea. Pagubele sunt ca și sigure dacă europenii decid să-și diversifice sursele de energie, reducându-și astfel dependența de importurile din Rusia. Acest lucru poate dura ani de zile¹ , iar o criză de durată va precipita lucrurile. Există implicații globale mai largi. Succesul rus în stabilirea unei sfere de influență poate sfârși prin a marca un punct de cotitură către scindarea lumii în blocuri regionale. Acest lucru i-ar încuraja pe acei decidenți din elita Chinei care vor să-și transforme țara într-un lider recunoscut în Asia de Est. Devine cu atât mai necesar un efort mondial ferm – și nu doar din partea Occidentului – pentru contracararea agresiunii ruse. Spun mondial deoarece este surprinzător că opoziția din partea unor puteri emergente ca India, China și Brazilia față de agresiunea rusă a fost lipsită de entuziasm. Statele Unite și Europa trebuie să aibă grijă ca acțiunile lor să nu îndepărteze susținerea mondială, părând să fie singurele care definesc normele de comportament dezirabil.¹ ⁷

Alături de amplificarea tensiunilor în mai multe regiuni, celălalt factor hotărâtor în creșterea șanselor unui război este disponibilitatea tot mai mare a tehnologiilor letale și distructive. Asta ne trimite înapoi la primul capitol, despre emanciparea individuală. Trăim într-o epocă în care statele nu mai dețin monopolul asupra puterii de a ucide sau de a comite distrugeri la scară mare. În următorii 15 până la 20 de ani va apărea un spectru mai larg de instrumente accesibile de război, în special capacități de atac de precizie, instrumente cibernetice și un arsenal bioterorist. În următorul deceniu, disponibilitatea comercială a unor componente-cheie ca imagistica și accesul aproape universal la date de navigare GPS de precizie accelerează răspândirea capacităților de atac către actori statali și nonstatali. Proliferarea armamentului de precizie ghidat le va permite mai multor potențiali adversari să pună în pericol infrastructuri critice.

Acesta este un potențial coșmar pentru Orientul Mijlociu, îndeosebi acolo unde există numeroase grupări teroriste și insurgente. Să ne imaginăm grupări precum Hamas sau Hezbollah dotate cu rachete care au precizie mult mai bună în atingerea țintelor. Chiar și Statele Unite, cu toate capacitățile lor, ar putea fi amenințate. Proliferarea armamentului de precizie cu rază lungă de acțiune și a sistemelor de rachete antinavă poate ridica probleme în etapa dinaintea desfășurării forțelor. I-ar putea descuraja pe terți să coopereze, de frică să nu devină victime ale acestor arme de precizie, care au o mare capacitate de a ucide. Arme mai precise i-ar putea determina pe atacatori să devină prea încrezători în capacitățile lor militare și, ca atare, mai dispuși să folosească asemenea sisteme. Precizia le poate da atacatorilor senzația falsă că au capacitatea de a-și adapta atacurile pentru a crea efecte specifice, limitate. Amenințarea pe care o aduce armamentul cibernetic a fost amplu discutată. Există multe exagerări pe această temă despre schimbarea în totalitate a naturii războiului. Amenințarea lui constă mai cu seamă în surpriza și diversele niveluri de distrugere. Între potențialele scenarii de război cibernetic figurează atacuri coordonate cu armament cibernetic, care sabotează în mod simultan multiple active de infrastructură. Într-unul din scenarii, curentul electric, internetul, bancomatele, transmisiile media, semafoarele, sistemele financiare și software-ul de trafic aerian cad simultan și rămân inactive timp de mai multe săptămâni. Până în prezent, tendințele în materie de atacuri cibernetice sugerează că, în pofida faptului că unele sisteme sunt mai sigure decât altele, puține sisteme – dacă nu cumva nici unul – pot pretinde că sunt întru totul protejate împotriva unui anumit atac.¹ ⁸ Unora dintre atacatori războiul cibernetic le oferă alte avantaje, de care au avut rareori parte în cele mai multe războaie: anonimatul și achiziții la prețuri mici. Aceste atribute favorizează grupările mici și pe indivizii nemulțumiți care vor să semene haos. Până acum, armele cibernetice mânuite de infractori și de indivizi rău intenționați au fost nesofisticate în comparație cu ceea ce pot desfășura actorii statali, dar această situație este pe cale să se schimbe, pe măsură ce unele organizații criminale devin tot mai abile și își pot vinde serviciile către actori statali și nonstatali cu intenții și mai periculoase. Cel mai celebru atac cibernetic de până acum a fost acela cu virusul Stuxnet, care s-a dovedit un eșec, însă doar temporar, asupra programului nuclear iranian. Virusul Stuxnet a defectat funcționarea a aproximativ 1 000 de centrifuge folosite la îmbogățirea uraniului utilizat pe post de combustibil. Prin detectarea

virusului și îndepărtarea celor 1 000 de tuburi defectate, experții cred că iranienii au atenuat pagube suplimentare. Anumiți experți se tem că implicația cea mai de anvergură a atacului Stuxnet ar putea să fie potențialul ingineriei inverse. Acest malware poate fi modificat pentru a ataca orice sistem de control industrial – rețele electrice, rafinării, centrale nucleare sau uzine chimice periculoase.¹ Pentru moment, teroriștii se concentrează asupra provocării de pierderi masive, dar acest obiectiv se poate schimba pe măsură ce înțeleg amploarea perturbărilor care pot fi provocate de războiul cibernetic sau de alte tehnologii emergente, cum ar fi biologia sintetică, despre care am discutat pe larg în capitolele 3 și 6. Pentru că am lucrat în serviciile de informații, sunt întrebat adesea despre terorism și încotro cred eu că îndreaptă. Terorismul este o tactică străveche și nu va dispărea niciodată, dar faza actuală, cu un nucleu central al-Qaida care gestionează o rețea foarte extinsă de ascunzători în Afghanistan sau Pakistan, se apropia de sfârșit înainte chiar de moartea lui Osama bin Laden, în 2011. Faptul că organizația a ajuns să ucidă și musulmani i-a diminuat mult atractivitatea la scară largă; războiul din Afghanistan a costat gruparea al-Qaida baza sa inițială și a obligat-o să se mute în mediul mai dificil al zonelor tribale din Pakistan; iar în atacurile americane au fost uciși numeroși lideri de rang înalt și agenți-cheie pe lângă bin Laden. Filialele al-Qaida din Siria, Irak, Somalia, Libia, Peninsula Arabică și din alte părți, care se concentrează mai mult asupra adversarilor locali, vor continua să constituie o amenințare. Grupări șiite, ca Hezbollah, văd în terorism un mijloc de a-și atinge obiectivele. Actuala criză din Siria și Irak le vine mănușă grupărilor teroriste care vor să înființeze refugii de facto în mijlocul revoltelor. Din păcate, tipurile de tehnologii letale și distrugătoare larg disponibile și aflate tot mai mult la dispoziția indivizilor și a grupărilor mici nemulțumite înseamnă că actualele și viitoarele grupări vor reprezenta amenințări și mai mari în ceea ce privește amploarea perturbării ori distrugerii. Acestea fiind spuse, multe grupări teroriste au sfârșit, istoric vorbind, prin a-și îndepărta susținătorii. Cele mai multe valuri de terorism nu durează mai mult de 40 de ani. De obicei, se întind mai mult decât le ține plapuma, creând un val ascendent de violență care, adesea, îi afectează pe adepți tot atât de mult ca pe inamicii vizați. Grupările teroriste care se formează pe creasta fiecărui val – cum este cazul al-Qaida – se dizolvă, de obicei, înaintea întregului val, faza în care ne-am putea afla noi acum. Eu sunt îngrijorat de faptul că numărul prea mare de tulburări din regiune, care spulberă speranțele dezlănțuite de „primăvara arabă“, îi vor oferi un al doilea suflu.

În 2012, când am scris ultimele previziuni din seria Tendințe globale, am fost optimist într-un mod rezervat cu privire la faptul că reducerea numărului conflictelor de toate tipurile și al victimelor va fi tendința generală și în viitor. Conflictele, inclusiv terorismul, nu se dau duse, însă începe să prindă contur un punct de cotitură istoric. Sunt, în continuare, optimist în privința majorității regiunilor. Există cu mult mai puțin de 50% șanse să declanșeze China un război major cu unul dintre vecinii săi, în pofida posibilității sporite a unor scurte ciocniri de trupe și a unui calcul eronat. Sunt prea multe în joc, iar eu nu cred că regimul – chiar și în fața unui public mai naționalist – vrea să-și joace viitorul. Cu toate acestea, situația din cea mai mare parte a Orientului Mijlociu este cu mult mai îngrijorătoare, iar războiul civil sirian pune bazele unui conflict regional mai larg, mai ales dacă există și o cursă a înarmării nucleare. În contextul în care țări și mai bogate, ca Arabia Saudită și țări din Golf, se confruntă cu un viitor economic mai nesigur, pe fondul creșterii producției de petrol și gaze în alte locuri, condițiile pot fi întrunite pentru a arunca zarurile.

¹⁸ Margaret MacMillan, „The Rhyme of History: Lessons of the Great War“, The Brookings Essay, 14 decembrie 2013, material disponibil la adresa http://www.brookings.edu/research/essays/2013/ rhyme-of-history-print ¹⁸¹ P. Collier, A. Hoeffler, M. Söderbom, „2008 Post-Conflict Risks“, Journal of Peace Research, 45, nr. 4, iulie 2008, pp. 461–478, doi; articol disponibil la adresa http://dx.doi.org/10.1177/0022343308091356 ¹⁸² Benedetta Berti și Jonathan Paris, „Beyond Sectarianism: Geopolitics, Fragmentation, and the Syrian Civil War“, Strategic Assessment, vol. 16, nr. 4, ianuarie 2014, p. 30, material disponibil la adresa http://d26e8pvoto2x3r.cloudfront.net/Images/systemFiles/Beyond%20Sectarianism.pdf ¹⁸³ Sara Assaf, „I Am Not a Terrorist… Yet“, NOW, 9 noiembrie 2013, disponibil la adresa https://now.mmedia.me/lb/en/commentaryanalysis/519760-i-am-not-aterrorist-yet ¹⁸⁴ Benedetta Berti și Jonathan Paris, „Beyond Sectarianism: Geopolitics, Fragmentation, and the Syrian Civil War“, Strategic Assessment, 16, nr. 4, ianuarie 2014, p. 30, material disponibil la adresa

http://d26e8pvoto2x3r.cloudfront.net/Images/systemFiles/Beyond%20Sectarianism.pdf ¹⁸⁵ Erica Chenoweth și Maria J. Stephan, „Why Civil Resistance Still Works“, Foreign Affairs (în curs de apariție) ¹⁸ Ibid. ¹⁸⁷ „Government Budgets Are Increasingly Vulnerable to a Decline in Oil Prices“, în Middle East and North Africa Regional Economic Outlook, Fondul Monetar Internațional, 12 noiembrie 2013, raport disponibil la adresa https://www.imf.org/external/pubs/ft/reo/2013/mcd/eng/pdf/mreo1113p.pdf ¹⁸⁸ „Non-Farm Jobs to Slump by 25 Percent in FY 13–19 Period: Crisil“, Economic Times, 8 ianuarie 2014, articol disponibil la adresa http://articles.economictimes.indiatimes.com/2014-0108/news/45991274_1_crisil-research-ratings-agency-crisil-gdp ¹⁸ State „renegate“ de comunitatea internațională prin izolare la nivel global, sancțiuni economice și alte măsuri coercitive, întrucât se consideră că politicile, acțiunile sau însăși existența lor sunt inacceptabile. (n.red.) ¹ Dan Twining, „Pakistan and the Nuclear Nightmare“, Foreign Policy, 4 septembrie 2013, articol disponibil la adresa http://nuclearnews.net/2013/09/05/usas-intense-worry-about-nuclear-pakistan/ ¹ ¹ „Indians View the World“, Centrul de Cercetare Pew, 31 martie 2014, studiu disponibil la adresa http://www.pewglobal.org/2014/03/31/chapter-2-indiansview-the-world/ ¹ ² Dr. Daniel Twining, membru senior pentru Asia al German Marshall Fund, a cercetat și modelat bazele scenariilor folosite în Tendințe globale 2030. Ulterior, a publicat el însuși posibile scenarii pentru Asia de Sud și Est, „Global Trends 2030: Scenarios for Asia’s Strategic Future“, Foreign Policy, 11 decembrie 2012, material disponibil la adresa http://www.gmfus.org/archives/global-trends-2030scenarios-for-asias-strategic-future. ¹ ³ Aaron L. Friedberg a inventat expresia, în faimosul său articol „Ripe for Rivalry: Prospects for Peace in a Multipolar Asia“, International Security, 18, nr. 3, iarna 1993–1994, pp. 5–33, disponibil la adresa http://links.jstor.org/sici? sici=0162-

2889%28199324%2F199424%2918%3A3%3C5%3ARFRPFP%3E2.0.CO%3B2X. International Security este publicată în prezent de MIT Press. ¹ ⁴ Erica Chenoweth și Maria J. Stephan, Why Civil Resistance Works: The Strategic Logic of Nonviolent Conflict (Columbia University Press, New York, 2011) ¹ ⁵ Erica Chenoweth, „The Dissident’s Toolkit“, Foreign Policy, 25 octombrie 2013, articol disponibil la adresa http://www.foreignpolicy.com/articles/2013/10/24/the_dissidents_toolkit ¹ „The U.S. Won’t Match Russia’s Gas Exports to Europe for Years“, MIT Technology Review, 20 martie 2014, articol disponibil la adresa http://www.technologyreview.com/news/525601/the-us-cant-really-underminerussia-by-exporting-gas/ ¹ ⁷ Zachary Keck, „Why Did BRICS Back Russia on Crimea?“, The Diplomat, 31 martie 2014, articol disponibil la adresa http://thediplomat.com/2014/03/whydid-brics-back-russia-on-crimea/ ¹ ⁸ Jason Healey, A Fierce Domain: Conflict in Cyberspace, 1986 to 2012 (CCSA Publications, Viena, VA, 2013, pp. 20–25) ¹ Ibid, p. 231

CAPITOLUL 8

ULTIMELE ZILE DIN PAX AMERICANA?

Cuvântul cu „d“. Și anume „declin“. Mi s-a spus să evit să-l folosesc pentru a descrie Statele Unite în lucrarea Tendințe globale. Până la urmă n-am avut cum să evit să vorbesc despre un declin relativ. Cum aș fi putut să-l evit? Ultimele trei versiuni au vorbit toate despre o lume cu un caracter multipolar crescând, caracterizată de puteri în ascensiune. Din anii 1950, Statele Unite au început săși piardă treptat partea din PIB-ul mondial. Se află la aproximativ 18% din PIBul lumii, măsurat în paritatea puterii de cumpărare. A sporit ușor în anii 1990, când productivitatea și creșterea au erupt odată cu revoluția IT și tăierile de la buget. După al Doilea Război Mondial, Statele Unite dețineau peste 50% din PIB-ul mondial, dar plăcinta era mult mai mică. Faptul că partea Statelor Unite scade reflectă succesul american. Sistemul comercial deschis – pe care Statele Unite l-au ridicat pe cenușa Europei și a Asiei sfâșiate de război – a fost în beneficiul tuturor. „Mitul declinului american“, faimosul articol al lui Robert Kagan, a apărut în The New Republic în timp ce eu tocmai redactam cea mai recentă ediție a raportului Tendințe globale.² Potrivit relatărilor din presă, președintele Barack Obama a citit articolul lui Kagan și a ținut cont de el. În discursul despre Starea Uniunii, din 26 ianuarie 2013, președintele Obama a declarat: „Oricine vă spune că America este în declin ori că influența noastră se apropie de sfârșit nu știe despre ce vorbește“. Articolul lui Kagan are puncte bune, cu care sunt de acord. La fel cum Marea Britanie, la apogeul ei, în secolul al XIX-lea, nu a căpătat ce-a vrut peste tot și a suferit înfrângeri, tot așa și eșecurile americane în Irak, Afghanistan și în alte părți nu înseamnă că puterea americană a secat complet. Americanii au cunoscut periodic un sentiment de declin, apoi au reușit să se redreseze. Vor sta lucrurile altfel în viitor? Criticii teorici declinului argumentează că viitorul nu va diferi în vreun fel de trecut. Cum afirmă Kagan, „Statele Unite au suferit crize economice

profunde și prelungite în anii 1890, 1930 și 1970. De fiecare dată și-au revenit în următorul deceniu și au ajuns efectiv într-o poziție mai puternică, în comparație cu alte puteri, decât înainte de criză.“ Urcușurile și coborâșurile Japoniei reprezintă un caz clasic. Probabil c-am auzito de o mie de ori: se credea că Japonia era pe cale să depășească Statele Unite în anii 1980, apoi a fost lovită de două decenii de stagnare economică, începând din anii 1990. Modelul Japoniei de politică industrială ghidată de stat nu mai arăta atrăgător. Valurile de declin sunt doar niște vârfuri de spumă la un orizont altfel nesfârșit al oceanului – sau Pax Americana. Eu nu cred asta: lucrurile vor sta altfel de această dată. Pot să accept afirmația că Statele Unite vor fi „primele printre egali“ între națiuni. Dar eu nu cred că asta înseamnă ceea ce consideră cei mai mulți despre Pax Americana. Leadershipul american va fi nevoit să se reinventeze, pentru a face față unei lumi care s-a schimbat mult. Nu va exista nici o putere dominantă – nici vreo Pax Sinica pentru a înlocui Pax Americana de după al Doilea Război Mondial. Eu pot să văd cu ușurință niște State Unite puternice și renăscute, în mijlocul unei constelații de alte puteri. Alții nu-și pot imagina o lume multipolară, crezând că hegemonii sunt necesari pentru a pune în aplicare ordinea internațională. Pentru ei, o lume fără un hegemon echivalează, în mod automat, cu dezordinea. Totuși, dacă ar încerca să redevină o putere unipolară, Statele Unite s-ar lovi de o rezistență puternică nu doar din partea unor puteri emergente, precum China, ci și din partea partenerilor europeni, majoritatea acestora opunându-se Washingtonului în legătură cu intervenția în Irak, din 2003. Tipul de leadership necesar este ceva cu totul nou – ceva ce seamănă cu acțiunea de a aduna o turmă de oi. Numărul jucătorilor – actori state-națiuni și nonstatali – a explodat. America este singura putere care poate încerca să gestioneze un peisaj atât de multifațetat și multipolar, dar asta înseamnă cu totul altceva decât dominație sau hegemonie. Pax Americana – dacă va exista așa ceva în viitor – va trebui reinventată. Din punctul de vedere al nespecialistului, lumea ideală este o lume a lui Goldilocks² ¹ – în care Statele Unite nu sunt prea dominante, dar în care există un șef care poate aduna turma de oi pentru a evita haosul. Ceea ce va fi greu de realizat. Poate contraintuitiv, scenariul în care Statele Unite sunt cele mai sănătoase pe plan economic este scenariul în care restul lumii se dezvoltă și mai mult. Pentru mine, asta subliniază punctul-cheie că economia și puterea Statelor Unite vor

depinde de bunăstarea celorlalți. Asta este cu totul altceva decât lumea ca joc cu sumă nulă, în care forța puterii unuia depinde de slăbirea puterii celorlalți. Jocul s-a schimbat, iar asta este greu de acceptat. Uneori, decidenți politici de rang înalt ne-au respins dur analiza, afirmând că Occidentul poate, pur și simplu, să absoarbă puterile emergente în același fel în care Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan și alte țări, care s-au afirmat în anii 1960, 1970 și 1980, au fost integrate și au devenit parte a Occidentului. Ele n-au iritat prea multe spirite și nici n-au schimbat structurile de bază ale ordinii internaționale dominate de americani și de occidentali. Desigur, în acele decenii lumea era împărțită, în mare măsură, între Statele Unite și Uniunea Sovietică, iar Washingtonul era, în mod clar, liderul luptei împotriva comunismului. Era vorba de două tabere, și te asociai fie uneia, fie celeilalte. Statele Unite erau un bastion în spatele căruia Lumea Liberă se putea adăposti. Așa s-a consolidat puterea americană. Am constatat că publicul mai tânăr din rapoartele noastre, care stă la depărtare de turnul de fildeș de la Washington, înțelege mai bine cât de mult se schimbă peisajul mondial. Mulți sunt foarte pesimiști în privința viitorului. Îmi amintesc că în toamna lui 2011 am discutat posibile scenarii pentru viitor cu studenți la inginerie de la Universitatea de Stat Pennsylvania și că am fost șocat cât de pesimiști erau în privința perspectivelor lumii. Criticau în special Washingtonul și capacitatea sistemului politic de a rezolva probleme mari. Asta n-a fost doar o întâmplare. Și alți studenți cu care m-am întâlnit vedeau viitorul la fel de sumbru. Centrul de Cercetare Pew a constatat, într-un studiu din februarie 2012, că doar aproape jumătate dintre americani credeau că au cultură superioară celorlalte, în comparație cu 6 din 10, câți erau de această părere în 2002. Iar sondajele de opinie îi găsesc pe tinerii americani mai puțin înclinați decât pe vârstnici să adopte atitudini caracteristice „excepționalismului“ american.² ² Eu cred că americanul de pe stradă știe el ce știe. Oricum am privi problema, Occidentul va fi tot mai în minoritate, într-un mediu cu o putere tot mai difuză. Sănătatea economiei mondiale va fi tot mai dependentă de cât de bine o duce lumea în curs de dezvoltare. Bogăția mondială se află în schimbare. În 2008, China a depășit Statele Unite și a devenit cel mai mare colector. Până în 2020, partea de active financiare a piețelor emergente se va dubla, potrivit unor proiecții. Piețele emergente vor deveni o sursă mai importantă de capitaluri pentru economia mondială. Perioada de după al Doilea Război Mondial se caracteriza prin deciziile statelor

din G7 – aliate și partenere –, care conduceau atât economic, cât și politic. Proiecția puterii americane era dependentă și amplificată de alianțele sale puternice cu parteneri occidentali, realizate în cursul vastei lupte cu fascismul și, apoi, cu comunismul. Privind în viitor, indiferent de diversele scenarii realiste de creștere economică pe care le putem construi, ansamblul G7 va însuma o parte tot mai mică din cheltuielile militare mondiale. Statele Unite vor rămâne principala putere militară în 2030, însă capacitatea lor de a menține niveluri apropiate de cele actuale în privința cheltuielilor militare este de supus unei examinări serioase. Cheltuielile privind apărarea la nivel național, ca parte a economiei americane, au înregistrat o tendință de scădere în ultimele decenii. Odată cu îmbătrânirea populației și cu perspectiva unor rate ale dobânzilor mai mari în viitor, costurile în creștere ale programelor guvernamentale sociale vor consuma o parte tot mai însemnată din bugetul federal în lipsa unei reforme majore a programelor sau în lipsa unei creșteri substanțiale a veniturilor fiscale. Superioritatea militară istorică a G7 asupra celorlalți se va diminua. Cu toate acestea, date fiind valorile comune, Europa este unul dintre factorii cei mai critici pentru Statele Unite. Acesta nu este un punct de vedere tipic american. Foarte mulți membri ai elitei politicii externe americane desconsideră Europa, reproșându-i că este bătrână, obosită și mai puțin capabilă să fie un bun partener al Statelor Unite.² ³ Începându-mi cariera profesională ca europenist, pot să evaluez mai bine care este miza pentru noi și pentru europeni. Cu siguranță, Europa se confruntă cu multiple provocări. Chiar și înainte de recenta criză a monedei euro, UE suferea o criză de identitate, iar opinia publică a devenit tot mai negativă de atunci. Dintre europeni, 60% manifestă tendința de a nu avea încredere în UE, potrivit unui sondaj din 2013, în comparație cu un nivel de neîncredere de 32%, raportat la începutul lui 2007. Aproape jumătate dintre toți europenii s-au declarat pesimiști în privința viitorului a ceea ce este acum un bloc de 28 de națiuni, față de un sfert, la sfârșitul lui 2007.² ⁴ Chiar și așa, eu susțin că Europa este foarte importantă pentru viitoarele interese americane. O Europă slabă va face mai puțin probabilă menținerea imaginii pe care o au Statele Unite despre ordinea internațională liberală de după al Doilea Război Mondial, în contextul în care lumea capătă un caracter multipolar pronunțat. În schimb, o Europă puternică și care împărtășește multe dintre valorile americane tradiționale cu privire la multiculturalism ar consolida aceste șanse.

Se pare că a vorbi în capitalele europene despre un eventual declin al Europei constituie un subiect aproape la fel de controversat și de sensibil cum este pentru Statele Unite discuția despre viitorul lor. Participam la o reuniune la Bruxelles, când discuțiile s-au încins, iar unii au negat că Europa se află în vreun fel de declin – relativ ori absolut. Alții, inclusiv mulți europeni prezenți la întâlnire, vedeau Europa ca jucând un rol din ce în ce mai redus în lume. În toată această atmosferă posacă, liderii de la Washington au fost surprinși atunci când liderii europeni au cerut stăruitor negocieri cu privire la liberul schimb, la sfârșitul lui 2012 – așa-zisul Parteneriat Transatlantic pentru Comerț și Investiții sau TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership). În parte, europenii erau îngrijorați că americanii aveau să se îndepărteze complet de Europa. istrația Obama a anunțat o politică de „pivot“ în Asia, în octombrie 2011, care, în afară de o redesfășurare militară redusă, implica o intensificare a eforturilor de negociere a unui Parteneriat Trans-Pacific (TPP – Trans-Pacific Partnership) cu douăsprezece țări situate pe țărmurile Pacificului, inclusiv Statele Unite. Odată cu aderarea recentă a Japoniei la negocieri, se estimează că viitorul acord va acoperi 40% din actualul PIB mondial și o treime din întregul comerț mondial. Prin TTIP, americanii și europenii ar acoperi aproape jumătate din PIB-ul lumii și încă o treime din comerțul mondial. Cele două seturi de negocieri având Washingtonul la mijloc relevă capacitatea Statelor Unite de a fi un pivot atât pentru europeni, cât și pentru numeroși asiatici care se tem de ascensiunea Chinei. Faptul că TPP implică deschideri ale pieței în linii mari asimetrice – concesii semnificative implicând eforturi economice și politice mai mari pentru țările asiatice decât pentru Statele Unite – arată că asiaticii vor să ancoreze Statele Unite în Asia. La fel, TTIP, în cazul în care se va ajunge în cele din urmă la un acord, va implica, probabil, concesii din partea europenilor, care să ateste angajamentul lor față de parteneriatul transatlantic. Susținătorii transatlantismului de pe ambele maluri ale oceanului simt că TTIP constituie o ultimă șansă de consolidare a legăturilor, având în vedere că intrăm într-o nouă eră istorică, a unei multipolarități sporite și a unei creșteri a influenței asiatice. Așa cum scria Bruce Stokes² ⁵, un vechi specialist în transatlantism și economist specializat în macroeconomie, „timp de un deceniu de-acum înainte, relațiile atât comerciale, cât și de investiții cu Asia ar putea să fie mai importante decât cele de peste Atlantic. Companiile americane și europene vor fi și mai adânc implicate în China, India și Asia de Sud-Est. Interesele lor se vor

concentra asupra normelor tehnice și a practicilor de reglementare asiatice. […] TTIP va veghea ca valorile și principiile reglementării occidentale – transparența, standardizarea procedurilor, responsabilitatea și supremația legii – să prevaleze în promulgarea noilor reguli pentru economia secolului XXI. Afirmarea și consolidarea acestor norme ale capitalismului democratic s-ar putea dovedi moștenirea cea mai trainică a TTIP.“² Toate acestea sunt de bun augur pentru leadershipul american în lume, dacă sunt tratate cu grijă. Cele două procese de negociere pot ajuta la ancorarea unui sistem comercial liberal deschis, mai ales dacă TPP și TTIP conduc la noi negocieri comerciale mondiale, care, în prezent, se află într-un punct mort. Ca alternativă, dacă nu se întâmplă acest lucru, ele pot consolida tendința în creștere către un regionalism pronunțat și către fragmentarea sistemului globalizat. În particular, dacă TPP și TTIP sunt folosite în încercarea de a izola China, în loc de a o stimula să participe la un sistem deschis, atunci eu cred că vor exista eșecuri și, mai important, pericole, care ar turna și mai mult gaz pe focul intensificării tensiunilor în Asia. În cele mai multe scenarii, China este chemată, în următoarele două decenii, să devină jucătorul central în comerțul mondial și cel mai mare partener al celor mai multe țări. China a negociat sau este în curs să negocieze acorduri de liber schimb cu mulți dintre vecinii ei, ca mijloc de contracarare a eforturilor americane prin intermediul TPP. Fără o reconciliere între diversele aranjamente regionale americane, europene și chineze, firmele americane și europene ar putea ajunge să fie discriminate pe piața chineză. Firme din țări asiatice implicate în relații de liber schimb cu China vor deține avantajul.² ⁷ Din fericire, crește interesul chinezilor de a se alătura TPP. Conducerea chineză poate vedea TPP ca pe o cale de a avansa în agenda reformării economiei. Perspectiva unui sistem mondial fragmentat este o amenințare reală, a cărei importanță va crește în cazul în care conducerea americană face greșeli prea mari. Eu am insistat asupra schimbării mediului internațional, ce face periculoasă o încercare a Statelor Unite de a opera ca putere unipolară. Invers, niște State Unite prea slabe și orientate către interior reprezintă, de asemenea, o amenințare la adresa stabilității și ar putea conduce la un rezultat tot atât de periculos. Am întâlnit această îngrijorare peste tot unde am prezentat raportul Tendințe globale, inclusiv în China și Rusia. „După sfârșitul Războiului Rece, era o atmosferă prea euforică, iar Statele Unite au mers prea departe în lumea unipolară. Așa cum zice un proverb chinez, după ce urci în vârf, vei cădea“, a rezumat un oficial chinez de rang această situație. Însă, a adăugat el, „China nu

este pregătită să se afle într-o poziție atât de înaltă prea curând. Avem probleme uriașe acasă pe care trebuie să le punem în ordine. Așadar, în această perioadă, leadershipul este problema.“ Este important în ochii celorlalți dacă Statele Unite coboară din vârf cu grație sau prea în pripă. Cheia de boltă a puterii naționale a Statelor Unite rămâne puterea economică și inovația. Multe depind de locul unde se vor afla Statele Unite, din punct de vedere economic, peste 15–20 de ani. În acest sens, noi am examinat, în Tendințe globale 2030, două scenarii posibile pentru economia americană. În scenariul optimist, Statele Unite își rezolvă slăbiciunile structurale, inclusiv scăderea standardelor educaționale, costurile cu îngrijirile de sănătate, în creștere vertiginoasă, precum și deficitele fiscale și datoria. În afara Statelor Unite, zona euro ar rămâne intactă, eliminând una dintre principalele amenințări la adresa relansării americane pe termen scurt și mediu. Menținerea prosperității în țările de pe piața emergentă, care, până în 2030, va aduce în rândurile clasei de mijloc cel puțin un miliard de oameni, ar putea juca în favoarea punctelor tari ale economiei americane. Acești consumatori nou emancipați vor fi avizi de educație, divertisment, produse și servicii antrenate de tehnologia informației, adică bunuri în a căror producere Statele Unite excelează. Mai mult decât atât, ca lider tehnologic mondial, Statele Unite pot fi stimulate de inovații în medicină, biotehnologie, comunicații, transport sau energie. În virtutea scenariului optimist, economia americană ar crește constant cu o medie de aproximativ 2,7% pe an, față de 2,5% în ultimii 20 de ani. Creșterea în SUA ar reflecta atât sporirea forței de muncă, cât și progresele tehnologice. Standardele medii de trai ar începe să urce din nou – aproape 40% în acest scenariu –, promovând mobilitatea socială, în pofida faptului că mărimea relativă a economiei americane s-ar diminua. Comerțul s-ar deplasa și mai mult către est; în cazul în care creșterea lui ar încetini semnificativ până în 2030, China ar deveni cel mai mare partener comercial al majorității țărilor. Există o mulțime de dubii și de îngrijorări reale față de capacitatea americanilor de a se ridica la înălțimea acestui scenariu optimist. La începutul lui 2014, exista un optimism tot mai puternic, alimentat de boomul energetic american, însă relansarea necesită timp, iar șomajul a rămas la un nivel ridicat. Pentru mine, cel mai tulburător este fenomenul decăderii educației. După ce s-au aflat în vârf topurilor la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, studenții americani se clasează abia pe locul 31 la matematică și pe 22 la științe, dintr-un total de 65 de țări, conform unui studiu care include și țări în curs de dezvoltare. Nivelul educației americane s-a redus la jumătate în ultimii 30 de ani. Fără o

îmbunătățire a învățământului primar și secundar, viitorii muncitori americani vor veni la locul de muncă cu niște competențe tot mai mediocre – în condițiile în care ultimele generații de muncitori au beneficiat de cele mai mari salarii din lume. Această tendință este foarte îngrijorătoare, deoarece muncitorii americani, cu sau fără competențe de nivel înalt, se vor confrunta cu o competiție tot mai puternică din partea muncitorilor cu salarii mici din străinătate și din partea inovațiilor tehnologice, precum robotizarea și automatizarea IT, care desființează inclusiv locuri de muncă cu specializare înaltă (vezi Capitolul 6). În lipsa celei mai bune educații școlare și vocaționale posibile, muncitorii intră pe noua piață mondială a muncii cu o mână legată la spate. Atât pentru Statele Unite, cât și pentru sistemul internațional, o cu totul altă imagine se profilează în cazul în care economia americană nu se relansează întru totul, iar nivelul creșterii Statelor Unite încetinește semnificativ, sub media de 2,7% din scenariul optimist. Un comerț internațional mai slab și efectele secundare ale unor eventuale crize americane pot încetini creșterea în alte țări. O creștere mai lentă ar coborî nivelul de trai american. Clasa de mijloc americană s-a confruntat deja în ultimele două decenii cu o stagnare a veniturilor. În acest scenariu, clasa de mijloc ar fi trasă și mai în jos. Cu toate că Statele Unite nu pot intra într-un declin absolut în acest scenariu, cei mai mulți dintre americani și numeroși observatori ar percepe SUA ca intrând în declin, iar acest lucru ar îngreuna și mai mult rolul de lider al acestei țări. Nu am nici un dubiu că, în acest scenariu, SUA s-ar întoarce către interior și ar prefera izolaționismul. Scenariul optimist al unei economii americane revigorate ar crește șansele ca Statele Unite să rămână angajate în provocările mondiale și regionale tot mai mari. Cu ajutorul unor TTIP și TPP finalizate, Washingtonul ar putea conduce spre un nou ciclu al comerțului mondial, consolidând normele care guvernează sistemul comercial mondial. Niște State Unite mai puternice se vor situa pe o poziție mai bună, de pe care să facă față unui Orient Mijlociu instabil și să împiedice deriva statelor aflate în criză în alte regiuni. Cu atât mai mult, SUA ar putea să acționeze în continuare ca garant al securității în Asia, unde ascensiunea unor noi puteri – în special India și China – ar putea declanșa o amplificare a rivalităților. Totuși, revigorarea Statelor Unite nu va fi neapărat un panaceu, un remediu bun pentru toate problemele omenirii. Terorismul, proliferarea armamentului de distrugere în masă, conflictele regionale și alte amenințări în curs la adresa ordinii internaționale vor fi afectate de prezența sau absența unui leadership american puternic, dar vor fi antrenate și de propria dinamică.

Impactul ar fi și mai clar în cazul în care relansarea americană se clatină. În acest scenariu, s-ar crea un vid de putere mare și periculos – și încă foarte rapid. Dacă State Unite sunt slabe, crește și potențialul unei încetiniri a creșterii economiei europene. Progresele în reformarea atât a comerțului, cât și a sistemelor monetar și financiar vor avea probabil de suferit. Ar fi mai probabilă o lume de blocuri comerciale orientate către interior. În acest scenariu negativ, Statele Unite își pot pierde influența în favoarea unor hegemoni locali: China și India în Asia, Iran în Orientul Mijlociu și Rusia în Eurasia. Așa cum am văzut, tensiunile sunt deja puternice în Orientul Mijlociu – sunniții împotriva șiiților și Israelul împotriva Iranului –, amplificând perspectivele unui conflict deschis. Ar fi o lume care ar aminti de anii 1930, când Marea Britanie își pierdea rolul de lider mondial. Chiar dacă Statele Unite vor fi mai puternice, asta nu înseamnă că vor fi și invincibile. Așa cum un director general își păstrează locul de muncă prevenind sau rezolvând crize, tot așa și Statele Unite, ca primele între egali, vor fi chemate să gestioneze ordinea internațională cu scopul de a o păstra intactă. Aici accentul cade pe „gestionare“, în sensul de a-i coaliza pe ceilalți – așa cum se potrivește în contextul multipolarității tot mai accentuate – cu scopul de a ajuta la limitarea crizelor destabilizatoare și la anticiparea evenimentelor indezirabile. Desigur, evenimentele sunt impredictibile. Asta îmi amintește de răspunsul dat de Harold Macmillan – premierul britanic de după criza Suezului din 1956 – unui jurnalist care l-a întrebat care este lucrul cel mai susceptibil să deturneze guvernele de la cursul lor: „Evenimentele, dragul meu, evenimentele“. Criza Suezului – care a doborât guvernul lui Anthony Eden și l-a adus pe Macmillan la putere – este un exemplu perfect de eveniment care modelează istoria. Ca manager global, Statele Unite au o mare problemă cu numărul de situații regionale care pot scăpa de sub control, îndeosebi în contextul în care unii cercetători cred că am atins un punct critic, în care lumea devine tot mai violentă. Politologi care au studiat conflictele violente consideră că în ultimii 25 de ani au existat mai puține astfel de conflicte decât ne-am fi așteptat. De exemplu, trecerea la noi sisteme de guvernare după destrămarea Uniunii Sovietice a fost, în general, pașnică. Totuși, în absența unor soluții pașnice în Siria sau Crimeea, am putea vedea că se dezvoltă un nou model.² ⁸ Având în vedere elanul din ultimele două decenii, de soluționare mai pașnică a unor dispute, vor scădea așteptările față de capacitatea Statelor Unite de a găsi soluții la diferende dacă lipsa reglementărilor pașnice devine o tendință.

Atunci când ștacheta se află încă destul de sus, cea mai mare parte a lumii are așteptări mari ca Statele Unite să rezolve problemele mondiale, chiar dacă această capacitate a SUA poate începe să scadă. În cazul în care Asia repetă istoria Europei din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX și devine o regiune divizată de lupte pentru putere și de rivalități, Statele Unite vor fi chemate de către mulți – poate că inclusiv de către o Chină emergentă – să echilibreze situația și să asigure stabilitatea regională. Toate țările vor vrea stabilitate pentru a-și asigura dezvoltarea internă continuă. Crizele care pot avea loc în următoarele două decenii, precum o unificare coreeană, o confruntare între chinezi și japonezi în Marea Chinei de Est sau Marea Chinei de Sud ori un conflict între China și Taiwan, ar conduce la solicitarea unei implicări americane susținute și la nivel înalt. În Asia există un număr mare de diferende teritoriale și maritime nesoluționate, îndeosebi în Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud; revendicările concurente ar putea escalada ușor în aceste zone, având în vedere interesul tot mai mare față de exploatarea unor resurse valoroase de pe fundul mării. Printre alte regiuni unde este clar nevoie de un fel de supervizare din partea Statelor Unite se află Orientul Mijlociu, Eurasia și Asia de Sud. Încă și mai probabil, în următorul deceniu vor exista conflicte militare mai grave într-una ori alta din aceste regiuni. Ne putem imagina cu ușurință numeroase îndemnuri ca puternicul leadership american să împiedice un conflict deschis între India și Pakistan, să dezamorseze o cursă a înarmării nucleare în Orientul Mijlociu ori să stăvilească incursiuni ruse sau chineze în Asia Centrală. Guvernele din Orientul Mijlociu – îndeosebi cele arabe din Golf și Israel – sunt îngrijorate de scăderea interesului Statelor Unite față de regiunea lor din cauza creșterii autonomiei energetice americane. Statele Unite nu se vor afla – dacă s-au aflat vreodată – în poziția de a interveni peste tot. Ele vor fi nevoite să discearnă care situații prezintă un interes atât de mare încât să nu aibă altă opțiune decât să intervină pentru a păstra pacea și securitatea mondiale. O intervenție prea slabă ar putea fi la fel de dăunătoare ca una prea puternică. De asemenea, crizele umanitare – mai ales acelea care implică apelul la capacitățile de transport și de informații americane – vor solicita o implicare americană constantă. Catastrofele ecologice vor deveni mai frecvente și mai grave; ca urmare, resursele militare americane vor fi mai solicitate. Furnizarea unor soluții tehnologice la accentuarea rarității resurselor, iar, în unele cazuri, recurgerea la vârful de lance al unor aranjamente diplomatice în vederea unei mai bune împărțiri a resurselor existente, cum ar fi apa, pot fi domenii

privilegiate ale gestionării ordinii internaționale de către Statele Unite. Succesul sau eșecul american în gestionarea acestor crize va afecta în mod direct percepția comunității mondiale asupra puterii americane. În mod tradițional, dominația americană a fost susținută de rolul dolarului ca monedă de rezervă internațională, pe care De Gaulle l-a catalogat drept „privilegiul exorbitant“ al Statelor Unite. Sfârșitul Imperiului Britanic a fost grăbit de falimentul Regatului Unit, spre finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Probabil că viitorul nu va fi la fel de dramatic sau de catastrofal în privința dolarului american, însă acest scenariu nu poate fi exclus. Dacă nu cumva Statele Unite și China intră într-un conflict, iar China suferă o uriașă pierdere financiară și și-o acoperă cu pachetul de obligațiuni emise de Trezoreria americană, în valoare de peste 1 trilion de dolari, scenariul cel mai probabil este un aranjament cu un caracter multipolar accentuat, în care dolarul să fie una dintre monedele de rezervă, flancat de yuan și euro. Cu toate acestea, declinul dolarului ca monedă de rezervă internațională dominantă și dezvoltarea unui sistem mult mai multipolar ar fi unul dintre indiciile cele mai clare ale declinului corelativ al rolului mondial al Statelor Unite. Profesorul Barry Eichengreen, expertul care a studiat mai îndeaproape problema viitorului pe care îl va avea dolarul, crede că „o schimbare în ordinea monetară mondială este aproape inevitabilă într-un deceniu“.² El crede că autoritățile bancare chineze urmăresc tot mai atent să transforme yuanul într-o monedă convertibilă și de rezervă. Asta implică mai mult decât anularea controalelor impuse capitalurilor și dezvoltarea unor piețe financiare mai lichide; înseamnă un guvern mai transparent și mai legat de reglementări. Asta înseamnă că și chinezii vor fi nevoiți să ia în serios statul de drept, unul dintre obiectivele stabilite de a Treia Plenară a Partidului. China are imperios nevoie de reforme structurale vaste, însă Eichengreen crede că ea și-a asumat acest angajament chiar cu mai mulți ani în urmă: „[China] are un acord cu Brazilia în vederea facilitării utilizării monedelor celor două țări în tranzacții comerciale bilaterale. A semnat acorduri de schimb în yuani cu Argentina, Belarus, Hong Kong, Indonezia, Coreea de Sud și Malaysia. A extins acorduri de livrare în yuani între Hong Kong și cinci orașe din China continentală și a autorizat HSBC Holdings să vândă obligațiuni în yuani la Hong Kong. Guvernul chinez a emis la Hong Kong propriile obligațiuni în yuani denominalizați, în valoare de aproximativ 1 miliard de dolari. Toate aceste inițiative vizează reducerea dependenței față de dolar atât acasă, cât și în străinătate, prin încurajarea importatorilor, a exportatorilor și a investitorilor să folosească mai mult moneda chineză.“²¹

În octombrie 2013, Banca Centrală Europeană și Banca Centrală a Chinei au convenit asupra unui mecanism de schimb valutar care să faciliteze schimburile între zona euro și această țară. Potrivit Băncii Reglementelor Internaționale, yuanul a intrat la sfârșitul lui 2013 în topul celor mai schimbate zece monede din lume, în condițiile în care, în 2004, se afla doar pe locul 35.²¹¹ Transformarea într-o monedă de rezervă poate avea loc mai repede decât se crede în general. Până în 1914, dolarul nu a jucat nici un rol internațional. În schimb, Londra era bancherul mondial, în pofida faptului că economia americană era deja de două ori mai mare decât a Marii Britanii. Statele Unite nu aveau infrastructura de piață necesară pentru ca dolarul să joace un rol internațional, lucru care s-a schimbat în 1914, odată cu crearea Sistemului Rezervei Federale. Stabilind obiectivul ca orașele Beijing și Shanghai să devină centre financiare internaționale în 2020, chinezii încearcă să transforme yuanul într-o monedă mondială mai curând acum, nu mai târziu.²¹² Cât de rapid sau de încet se va instaura multipolaritatea financiară depinde, de asemenea, de acțiunile americane pe plan intern. În timpul scandalurilor politice din 2013, în centrul cărora s-au aflat deciziile Congresului de a ridica plafonul datoriei americane, a existat îngrijorarea generalizată că guvernul american pune în pericol statutul dolarului. Alții nu și-au pierdut deloc încrederea, iar cum yuanul nu este convertibil la scară mare și relansarea Europei întârzie, nu există prea multe alte locuri în care investitorii să-și plaseze banii. În ciuda faptului că băncile americane au provocat Marea Criză din 2008, obligațiunile și participațiunile Trezoreriei americane sunt considerate încă un refugiu sigur. Însă, pentru că se înmulțesc opțiunile în alte părți, Statele Unite pot ajunge să plătească un preț mai mare pentru conduita lor politică defectuoasă. În acest sens, potrivit proiecțiilor Biroului pentru Buget al Congresului american, o agenție neafiliată politic, datoria federală va atinge 100% din PIB-ul american în 2038, în cazul în care nu se iau anumite măsuri – fie tăieri de cheltuieli la programele guvernamentale sociale și pentru îngrijiri de sănătate, fie de creștere a veniturilor.²¹³ Totuși, până să ajungem în 2038, investitorii și cumpărătorii de obligațiuni de Trezorerie ar putea să-și facă griji dacă bugetul nu se îndreaptă într-o direcție mai bună. Ratele dobânzilor ar crește, ceea ce va agrava problema reducerii deficitelor și a datoriei. Acesta este scenariul de coșmar pe care SUA trebuie să-l evite. Și este cu atât mai înfricoșător cu cât nimeni nu știe în ce punct își pierd investitorii răbdarea; ajunși în acel punct, poate că ireparabilul nu va mai putea fi redresat fără ca modul de trai și poziția în lume să nu fie perturbate

în mod considerabil. Mai există un scenariu pe care trebuie să-l avem în vedere și care ar fi devenit realitate certă dacă ne-am fi aflat la începutul secolului XX. La fel cum lupta dintre Marea Britanie, superputerea vremii sale, și o Germanie în ascensiune a contribuit la izbucnirea Primului Război Mondial, tot așa Statele Unite și China sunt destinate să intre în război. Mulți chinezi consideră că, deși ordinea liberală pe care a conceput-o America a făcut posibilă ascensiunea Chinei, Statele Unite vor împiedica ascensiunea țării lor și nu-i vor permite Chinei să-i fie egal. Unii politologi sunt îngrijorați că atât Statele Unite, cât și China traversează puncte de cotitură dificile, care vor amplifica tensiunile bilaterale și vor conduce la conflict. Potrivit estimărilor acestora, puterea chineză continuă să crească, dar rata acestei creșteri încetinește, lucru cât se poate de evident dacă analizăm încetinirea ratei creșterii sale economice anuale, tot ridicate, la 7–8%, după standardele occidentale, dar departe de apogeul din ultimele două decenii. Dacă perioada precedentă de accelerare a puterii a condus la încredere, o încetinire tot mai puternică poate inversa tendința, generând temeri. În loc să rămână concentrată pe scopul de creștere economică, gigantul asiatic ar putea adopta o atitudine mai agresivă, căutând să-i fie recunoscută puterea. Numeroși observatori au fost uimiți de agresivitatea Chinei față de vecinii ei și de inversarea tendinței dominante promovate de Deng Xiaoping, în faimoasa lui declarație din 1990: „Ar trebui să nu ieșim în evidență și să ne așteptăm vremea“.²¹⁴ La rândul lor, Statele Unite traversează un punct de cotitură, confruntându-se cu dificultăți în a-și reveni după recenta recesiune, pe lângă faptul că întâmpină dificultăți în străinătate, în Irak și Afghanistan. Unii comentatori se tem că politica de pivot, din 2011, în Asia a istrației Obama va contribui la punerea în mișcare a unui ciclu antagonist de escaladare a tensiunilor, tot mai puternice. Părerea mea este că ne aflăm departe de un punct din care nu mai există întoarcere. De la politica de pivot încoace, istrația Obama a organizat un summit de succes, acela de la Sunnylands, cu președintele chinez Xi Jinping, în iunie 2013, în care cei doi șefi de stat au convenit asupra ideii de a construi un „nou tip de relație între marile puteri“.²¹⁵ Paul Kennedy, profesor la Yale și cel mai mare expert în rivalitatea dintre marile puteri din perioada premergătoare Primului Război Mondial, a scris un articol în The New York Times în care

compară scena internațională de azi cu aceea din 1914: „Toate Marile Puteri (de azi) sunt egoiste, cu viziuni mai mult sau mai puțin limitate, cu guverne preocupate îndeosebi de mediul în care să mai supraviețuiască niște ani în plus. Dar nici unul dintre ele nu este pus pe harță. […] Toate au un interes substanțial în păstrarea statu-quoului, deoarece nu știu care ar fi consecințele negative ale unei schimbări în ordinea mondială.“²¹ De cât timp au nevoie Statele Unite pentru a-și reconfigura rolul de lider mondial? Veștile bune sunt că America are o a doua șansă. Nu are cine să o înlocuiască. Europa vrea un parteneriat puternic și în nici un domeniu nu se află în competiție cu Statele Unite. Rusia se zbate să-și mențină influența în propria regiune și, chiar dacă i-ar plăcea să fie tratată ca egală de către Statele Unite, a rămas în urmă cu liberalizarea. India și Brazilia vor fi puteri regionale solide, eventual vor juca un rol mult mai important pe scena internațională, dar nu sunt puteri mondiale în mod autentic. China este singura putere emergentă care poate aspira la un statut mondial alături de Statele Unite și Europa, dar, așa cum am văzut, se va concentra mai mult asupra evoluțiilor interne. Întrebarea pe care trebuie să și-o pună Statele Unite este dacă vor să rămână o putere mondială și să urmărească interese mondiale având convingerea că ceea ce va fi cel mai avantajos pentru lume este la fel de bun pentru interesele americane pe termen lung – așa cum a pariat pe relansarea Europei și Asiei în anii 1950. Sau se vor mulțumi să fie o mare putere – încă destul de solidă, dar mai puțin capabilă și mai puțin interesată să impună o nouă ordine mondială? Acesta este punctul la care dezbaterea despre declin nu ajunge cu adevărat: ce să faci cu puterea. Dacă scopul este să îți afirmi statu-quoul, probabil că nu va funcționa. Dacă scopul este remodelarea sistemului internațional pentru a ține cont de difuziunea mai mare a puterii, atunci asta poate însemna o continuare a leadershipului, însă în mod diferit față de rolul cu care ne-am obișnuit, în care americanii stabilesc toate regulile. Ce ar atrage după sine un sistem internațional reinventat și condus de Statele Unite? Un efort mult mai agresiv de refacere a instituției multilaterale mondiale. Un prim pas ar fi să le acorde puterilor în ascensiune un cuvânt mai greu de spus în sistemul internațional. Statele Unite și Europa au împreună o putere de veto reală, de exemplu în cadrul FMI, chiar dacă balanța puterii economice s-a schimbat. China este un donator bilateral de ajutor important, oferind, pare-se, mai multe angajamente de împrumuturi decât întreaga Bancă Mondială. Însă China are puțină influență. În cadrul conferințelor la care am participat am auzit

de multe ori de la cetățeni tineri din țările emergente plângeri referitoare la lipsa de legitimitate a acestor organizații internaționale. Pentru ca Statele Unite să fie în poziția de a reinventa sistemul internațional, este necesară și o reinventare a lor. Politica internă a fost întotdeauna un factor important de modelare a rezultatelor internaționale. Unor State Unite divizate lear fi mai dificil să modeleze un nou rol. Un consens politic puternic este o condiție imperioasă pentru stabilirea bazei unei mai mari competitivități economice americane. La rândul ei, revitalizarea puterii economice americane reprezintă fundamentul prețios al oricărei strategii internaționale sustenabile.²¹⁷ Ce s-ar întâmpla dacă americanii nu vor încerca să se reinventeze și să reconfigureze actualul sistem internațional? Cel mai probabil, va avea loc o fragmentare mai mare – o lume de blocuri regionale –, care ar îngreuna abordarea provocărilor mondiale. Există deja semne că lucrurile merg în această direcție. Aproape două treimi din comerțul european are loc în cadrul UE; NAFTA reprezintă peste 40% din comerțul american total. Comerțul est-asiatic este intraregional în proporție de 53%; cu excepția Mexicului, comerțul latinoamerican în interiorul regiunii se ridică la aproape 35% și crește rapid. Așa cum am văzut, China va fi principalul partener comercial al asiaticilor. Fluxurile de investiții dintre țările în curs de dezvoltare, cunoscute și sub numele de „relații Sud-Sud“, cresc, la rândul lor, ca motor al activității financiare internaționale. Cu ajutorul gazelor și al petrolului de șist, Statele Unite au posibilitatea să devină aproape autosuficiente energetic, ceea ce le-ar face – spre deosebire de China – relativ independente în privința resurselor critice. Opinia publică arată o aversiune tot mai mare față de un rol activ. Potrivit unui sondaj recent realizat de Chicago Council on Global Affairs, 38% dintre americani își doresc o retragere a țării lor din politica la nivel global, cea mai înaltă valoare înregistrată din 1947 încoace, iar această proporție crește în rândul tinerilor americani, care au devenit majori în timpul războaielor din Irak și Afghanistan.²¹⁸

Prezentul amintește de momente de tranziție din trecut, când drumul spre înainte nu era clar, iar lumea se confrunta cu posibilitatea unor viitoruri globale diferite. Există paralele între perioada actuală și „lunga pace“ europeană de după 1815, pusă în mișcare de Congresul de la Viena. Printre asemănări se mai numără și o perioadă de schimbări sociale, economice, tehnologice și politice rapide și un

sistem internațional în mare măsură multipolar. Europa anului 1815 era alcătuită dintr-un ansamblu divers de autocrații – precum imperiile rus, prusac, austriac și otoman – și de state liberale, ca Marea Britanie și Franța. În această lume, Marea Britanie avea un statut special. Ea a reușit să joace un rol disproporționat de mare, în pofida lipsei sale copleșitoare de capabilități în termeni de putere: în 1830, Rusia și Franța abia egalau Marea Britanie în ceea ce privește PIB-ul, iar, până în 1913, Statele Unite, Rusia și Germania aveau, toate, economii mai mari. Situația financiară și economică globală a Marii Britanii și a imperiului său, rolul de stabilizator din afară al echilibrului în Europa și de protector al rutelor maritime comerciale care asigurau legătura între dominioanele și coloniile sale iau oferit Marii Britanii rolul mondial preeminent în cadrul sistemului internațional în secolele al XIX-lea și XX. La rândul lui, sistemul multipolar actual este foarte eterogen și are un număr și mai mare de jucători (ca G20) în întreaga lume, nu doar în Europa, iar economia și politica internaționale sunt mult mai globalizate. În 1815, după 25 de ani de război, marile puteri aveau puncte de vedere contradictorii pe care nu și le ascundeau, mai ales acasă. Sfânta Alianță a Rusiei, Prusiei și Austriei a încercat să lupte împotriva democrației, a revoluției și a separării Bisericii de Stat, dar a ajuns să constate că este dificil să coordoneze eforturi colective; în orice caz, eforturile sale s-au dovedit eficiente doar temporar, întrucât revoluțiile și mișcările separatiste și naționaliste au continuat în întreaga Europă, pe tot parcursul secolului al XIX-lea și până în secolul XX. O pace lungă, generală, a prevalat totuși între marile puteri, mai ales pentru că nici una dintre ele nu voia să riște să-și impună voința în fața celorlalte de frica unor consecințe și mai destabilizatoare. Echilibrul a fost atins în parte grație divergențelor. Rolul stabilizator al Marii Britanii a supraviețuit dispariției sale ca putere economică de prim rang și, în pofida ascensiunii mai multor state concurente, a rămas oarecum preeminent, întrucât celelalte țări aveau reticențe în a o priva de leadership, până înaintea Primului Război Mondial. În ceea ce privește Statele Unite din prezent, provocările încercării de a gestiona un sistem internațional atât de complex, divers și tot mai dinamic sunt cu atât mai mari. Totuși, Statele Unite au instrumente mai bune, mai multe succese la activ și o mai mare irație față de puterea și de diversitatea societății lor. Leadershipul în navigarea printre noile bancuri ale lumii postoccidentale ne va da de știre dacă sa născut un nou tip de Pax Americana și dacă prinde sau nu rădăcini.

² Robert Kagan, „The Myth of American Decline“, New Republic, 11 ianuarie 2012, articol disponibil la adresa http://www.newrepublic.com/article/politics/magazine/99521/america-worldpower-declinism ² ¹ Principiul Goldilocks susține că un lucru trebuie să se înscrie între anumite limite, evitând extremele. Are aplicații în științele cognitive, psihologia comportamentală, astrobiologie, medicină, economie, comunicare, inginerie etc. (n.red.) ² ² „The American-Western European Values Gap: American Exceptionalism Subsides“, Pew Research Global Attitudes Project, 29 februarie 2012, sondaj disponibil la adresa http:// www.pewglobal.org/2011/11/17/the-americanwestern-european-values-gap/. Sondajul original a avut loc în 2011, însă Centrul de Cercetare Pew a actualizat rezultatele la începutul lui 2012. ² ³ Criticile liderilor americani s-au intensificat în timpul celui de-al Doilea Război din Golful Persic, odată cu atacul fostului Secretar al Apărării Donald Rumsfeld la adresa „bătrânei Europe“. În sondajul pe care-l efectuează din patru în patru ani în rândul membrilor Consiliului pentru Relații Externe (Council on Foreign Relations – CFR), rezultatele Centrului de Cercetare Pew au arătat, în ultimul sondaj din 2009, o schimbare în atitudinea elitei către un interes american mai mare față de Asia aflată în ascensiune: „Există o convingere tot mai puternică în rândul membrilor CFR că China, alături de India, vor fi aliați mai importanți ai SUA în viitor“. Vezi „U.S. Seen as Less Important, China as More Powerful“, Centrul de Cercetare Pew, 3 decembrie 2009, material disponibil la adresa http://www.people-press.org/2009/12/03/us-seen-as-lessimportant-china-as-more-powerful/. German Marshall Fund, care cercetează anual opiniile publice americană, canadiană și europeană, arată în ultimele sale sondaje din 2013 o schimbare a opiniilor americanilor despre Asia, definită ca „țări […] precum China, Japonia și Coreea de Sud“. Ele sunt percepute de această dată ca fiind mai importante pentru interesele naționale americane decât țări din Uniunea Europeană, o inversare a rezultatului din anul anterior și o revenire la atitudinile exprimate prima dată în sondajul din 2011. Circa 45% au caracterizat Asia ca fiind mai importantă, cu până la 11% mai mulți decât în anul precedent, în timp ce 44%, cu 11% mai puțin decât în anul anterior, au caracterizat Europa ca fiind mai importantă. „Transatlantic Trends: Key Findings 2013“, German Marshall Fund, material disponibil la adresa

http://trends.gmfus.org/files/2013/09/TT-Key-Findings-Report.pdf ² ⁴ „EU Poll: Faith in European Union Plummets“, relatare Reuters, Vocea Americii, 24 iulie 2013, material disponibil la adresa http://www.voanews.com/content/reu-eu-poll-shows-faith-in-european-unionplummets/1709503.html ² ⁵ Bruce Stokes este directorul pentru atitudini economice mondiale în cadrul Proiectului Atitudini Globale al Centrului de Cercetare Pew, în care evaluează opiniile publicului și experților despre condițiile, valorile și politicile economice. El este fostul corespondent pentru economie internațională de la The National Journal, fost cercetător superior pe probleme transatlantice la German Marshall Fund și fost cercetător superior la Consiliul pentru Relații Externe. ² Bruce Stokes, „The Transatlantic Trade and Investment Partnership: Completing the Strategic Vision; The Next Step in a Beautiful Friendship“, document privat ² ⁷ Pentru mai multe despre necesitatea ca noile negocieri comerciale ale Statelor Unite să nu izoleze China, vezi Arvind Subramanian, „Preserving the Open Global Economic System: A Strategic Blueprint for China and the United States“, Peterson Institute, iunie 2013, material disponibil la adresa http://www.piie.com/publications/pb/pb13–16.pdf ² ⁸ Tyler Cowen, „Crimea Through a Game-Theory Lens“, New York Times, 15 martie 2014, articol disponibil la adresa http://www.nytimes.com/2014/03/16/business/crimea-through-a-game-theorylens.html?ref=todayspaper&_r=0; Jay Ulfelder, „Is the World Boiling Over or Just Getting Back to Normal?“, Dart-Throwing Chimp, 23 februarie 2014, articol disponibil la adresa http://dartthrowingchimp.wordpress.com/2014/02/23/is-the-world-boiling-overor-just-getting-back-to-normal/ ² Barry Eichengreen, „The Irresistible Rise of the Renminbi“, Project Syndicate, 23 noiembrie 2009, material disponibil la adresa http://www.projectsyndicate.org/commentary/the-irresistible-rise-of-the-renminbi ²¹ Ibid. Recent, profesorul Eichengreen a speculat cu privire la posibilitatea ca yuanul mai slab pe care l-am văzut la începutul lui 2014 „să facă parte, în mod paradoxal, din strategia guvernului chinez în vederea utilizării lui internaționale

mai largi. […] Atât timp cât investitorii cred că yuanul nu poate decât să se aprecieze, deschiderea piețelor țării va provoca o inundare a acestora cu bani străini, cu consecințe financiare neplăcute, printre care nu în ultimul rând inflația.“ Barry Eichengreen, „Yuan Dive?“, Project Syndicate, 12 martie 2014, material disponibil la adresa http://www.projectsyndicate.org/commentary/barry-eichengreen-offers-two-explanations-for-therenminbis-depreciation-in-recent-weeks#AHcWJj03IZ7D4srO.99. Pentru mai multe informații despre pașii pe care autoritățile chineze este necesar să-i facă pentru a transforma yuanul într-o monedă de rezervă, vezi Barry Eichengreen, „The Renminbi Challenge“, Project Syndicate, 9 octombrie 2012, material disponibil la adresa http://www.project-syndicate.org/commentary/can-chinahave-an-international-reserve-currency-by-barry-eichengreen. ²¹¹ Marie Charrel, „How the Chinese Yuan Is Threatening the Dollar’s Hegemony“, Le Monde, 21 octombrie 2013, articol disponibil la adresa http://www.worldcrunch.com/world-affairs/how-the-chinese-yuan-isthreatening-the-dollar-039-s-hegemony/currency-market-bond-shanghaishenzhen/c1s13723/#.UmaN3I3D-Un ²¹² Eichengreen, „The Irresistible Rise of the Renminbi“ ²¹³ „The 2013 Long-Term Budget Outlook“, Biroul pentru Buget al Congresului, 17 septembrie 2013, raport disponibil la adresa http://www.cbo.gov/publication/44521 ²¹⁴ „24 Character Strategy“ („Strategia în 24 de ideograme“) a lui Deng Xiaoping a apărut în 1990 ca dublă reacție la criticile lumii față de reprimarea protestelor din Piața Tiananmen, în 1989, și la sentimentul de alarmă din PCC după colapsul statelor comuniste din Europa de Est. Strategia a oferit principii de bază cu privire la modul în care China să-și apere interesele naționale și să-și sporească în același timp interacțiunile cu lumea. „Strategia în 24 de ideograme“ a fost tradusă cam așa: „Să observăm cu calm; să ne securizăm poziția; să facem față lucrurilor cu calm; să ne ascundem capacitățile și să ne așteptăm vremea; să fim buni în a nu ieși în evidență și să nu pretindem niciodată conducerea“. Pentru a afla mai multe despre originile și semnificația strategiei lui Deng, vezi „Deng Xiaoping’s «24-Character Strategy»“, Global Security, material disponibil la adresa http://www.globalsecurity.org/military/world/china/24-character.htm. ²¹⁵ Jane Perlez, „Chinese President to Seek New Relationship with U.S. in

Talks“, New York Times, 28 mai 2013, articol disponibil la adresa http://www.nytimes.com/2013/05/29/world/asia/china-to-seek-more-equalfooting-with-us-in-talks.html ²¹ Paul Kennedy, „The Great Powers, Then and Now“, New York Times, 13 august 2013, articol disponibil la adresa http://www.nytimes.com/2013/08/14/opinion/global/the-great-powers-then-andnow.html?pagewanted%3Dall&_r=0&pagewanted=print&pagewanted=print ²¹⁷ Atlantic Council, „Envisioning 2030: US Strategy for a Post-Western World“, Atlantic Council, 10 decembrie 2012, material disponibil la adresa http://www.atlanticcouncil.org/ publications/reports/envisioning-2030-usstrategy-for-a-postwestern-world ²¹⁸ Foreign Policy in the New Millennium, Results of the 2012 Chicago Council Survey of American Public Opinion and U.S. Foreign Policy, Chicago Council on Global Affairs, 2012, raport disponibil la adresa http://www.thechicagocouncil.org/Files/File/Task% 20Force%20Reports/2012_CCS_Report.pdf

III

Lumi alternative

Ne-am obișnuit cu povestea care spune că lumea, deși predispusă la mai multe crize, se află, în continuare, într-o stare care poate fi gestionată. Lumea în care ne vom trezi mâine va fi puțin diferită, dar recognoscibilă. Încă ne aflăm într-un continuum care se întinde în trecut cel puțin până la Iluminismul din secolul al XVIII-lea: credem că progresul este la ordinea zilei. Sigur, secolul XX ne-a provocat câteva sperieturi urâte, când am crezut că totul era pierdut. Dar victoriile împotriva imperialismului, în Primul Război Mondial, și împotriva fascismului și a comunismului, în al Doilea Război Mondial și în Războiul Rece, ne-au arătat – deși ne-au ținut o vreme în suspans – că forțele Binelui vor învinge întotdeauna. Credința noastră în progres era justificată. Eu încă mai sper, în adâncul sufletului, că așa stau lucrurile, dar cred că nu mai putem fi sută la sută siguri. Prea multe megatendințe au dublu tăiș, purtând, în egală măsură, semințele distrugerii și ale progresului. Chiar dacă există un progres global, s-ar putea să nu fie progresul cu care ne simțim noi în largul nostru – cum ar fi progresul care conduce către un Occident mai puțin dominant. În pofida șocurilor și a surprizelor recente, tot ne este greu să ne imaginăm că se întâmplă altceva decât o mică îmbunătățire. Să sperăm că poveștile din această secțiune vor pune capăt acestei stări de complacere. Nu toate schimbările imaginate în această secțiune sunt negative; unele sunt pozitive. Însă ar fi trebuit să învățăm din toate surprizele și șocurile petrecute în ultimele două decenii că inimaginabilul intervine mai frecvent decât credem noi. Dacă izbucnește războiul nuclear? Ce facem dacă ne trezim cu o adevărată revoltă a clasei de mijloc? Și dacă bioterorismul o ia razna și are loc o pandemie? Dar dacă Statele Unite și China stabilesc cu adevărat un „nou tip de relație între mari puteri“, în loc să vorbească despre asta, așa cum au făcut cei doi președinți la summitul de la Sunnylands în 2013?

CAPITOLUL 9

DUȘMANUL DUȘMANULUI MEU ESTE PRIETENUL MEU

Într-o noapte, Jamil Khoury s-a trezit scăldat într-o sudoare rece, dându-și brusc seama ce făcuse. Se considerase dintotdeauna un om al păcii. Crescând în Liban, a văzut cum i-a afectat războiul țara și n-ar fi dorit nimănui, nici măcar dușmanilor lui, soarta patriei sale sfâșiată de război. Dar acum ajunsese într-o situație în care el însuși putea fi responsabil de o nouă izbucnire a războiului și, pe deasupra, a unui război nuclear. N-a putut să adoarmă la loc. S-a gândit la onoarea familiei sale, la cum avea să fie mânjită pentru totdeauna de ceea ce făcuse. Lumina soarelui s-a strecurat înăuntru prin obloane. Cuprins de panică, a hotărât să ia următorul avion către New York. Trebuia să se ducă să-l vadă pe prietenul său Lars. Poate că el avea să știe ce-i de făcut. În avion, s-a gândit tot timpul la trecut. La început, tot ceea ce-și dorise fusese să devină medic. Era și ambiția părinților lui. Bunicul său fusese un medic respectat, iar Jamil voise să-i calce pe urme din toate punctele de vedere. Jamil se dusese la celebra facultate iezuită de medicină din Beirut, iar după aceea la Paris, să-și facă rezidențiatul la Spitalul Pitié-Salpêtrière. Voia să fie chirurg cardiovascular și era atras de tradiția excelenței atinse de familia sa în tratarea bolilor cardiace. Libanul încă se refăcea după războiul civil, iar multe dintre rudele sale fugiseră de haos. Cum rezidențiatul se apropia de sfârșit, Jamil a început să se gândească la viitor. Chiar nu voia să se ducă acasă – de fapt, nu voia deloc în Orientul Mijlociu. Dar nu putea rămâne în Franța. A aplicat pentru mai multe posturi la Paris, dar nu a obținut nici unul. Competiția pentru aceste posturi era acerbă, însă el a simțit că este victima discriminării, deși nu a fost niciodată în măsură s-o dovedească. Își împărtășise îngrijorările, la un moment dat, cu unul dintre

profesorii săi favoriți, care-i respinsese suspiciunile argumentând că „există mulți doctori arabi în Franța, dar există și prea mulți candidați buni pentru posturile disponibile“. Jamil se simțise ofensat atunci. El nu era un arab oarecare; era creștin libanez maronit. Nu fusese Franța protectoarea lor încă de pe vremea Imperiului Otoman? De asemenea, simțea că întreaga situație era și o lovitură uriașă la adresa planurilor sale personale. Jamil se întâlnea, în secret, cu o evreică marocană. Familia foarte bogată a Myrei locuia o parte din an în Maroc, iar cealaltă parte la Paris. Myra era minionă și drăguță. Dar inteligența ei îl atrăgea mai mult decât frumusețea. Chiar și la telefon îi putea vedea strălucirea din privire, în timp ce-i povestea ultimele nimicuri de la birou – o firmă de publicitate foarte șic. Dar trebuiau să fie atenți. Familia ei îl respingea puternic. Dacă pleca din Paris, avea s-o piardă. Au stat de vorbă într-o seară, după ce posibilitățile lui de a-și găsi un serviciu se epuizaseră. Ea a recunoscut că nu vrea să-și părăsească locul de muncă ori Parisul. I-a spus că-i pare rău, dar era de neclintit. „N-am să merg în străinătate. N-am s-o iau de la capăt. Oricum, urăsc Orientul Mijlociu.“ El n-a contrazis-o. Știa ce avea s-o aștepte ca evreică și nu voia să poarte responsabilitatea de a o fi despărțit de familia ei. De altfel, nici el nu voia să plece. Dar cum putea să-și exercite profesia dacă nu existau posturi pentru el? Își juraseră să rămână împreună, dar știau amândoi că era o cauză pierdută. Familia lui avea un trecut îndelungat în Arabia Saudită. Bunicul său îl cunoscuse pe Jack Philby – tatăl spionului britanic Kim Philby – în vremea când acesta conducea Serviciul Secret Britanic în Palestina; la începutul anilor 1920, bunicul său era chirurg la Ierusalim. Unii consideraseră ciudat faptul că Philby folosise un medic maronit vorbitor de ză, când erau disponibili doctori britanici sau evrei. Însă se știa că Philby era antisemit și suspicios față de colegii săi britanici. Jamil îl suspectase pe bunicul său că fusese spion pentru zi, britanicii și zii fiind rivali în Orientul Mijlociu, însă bunicul nu recunoscuse niciodată nimic – nici măcar pe patul de moarte. Bunicul l-a urmat pe Philby în Arabia Saudită și a devenit rapid unul dintre medicii lui Ibn Saud, în timp ce Philby era consilierul politic al acestuia, trădând efectiv interesele britanice. Când s-a născut Jamil, bunicul său era deja foarte bătrân și încă trăia în Arabia Saudită. Spre deosebire de Philby, el n-o rupsese

deloc cu familia regală saudită, iar, după pensionare, a păstrat relația cu ea. După ce a plecat de la Paris, Jamil s-a folosit de aceste relații de familie pentru a se stabili ca medic la Riad. Cei mai mulți pacienți ai săi făceau parte din comunitatea expatriaților. Inițial i-a lipsit enorm Parisul, însă, după o vreme, a început să se bucure de stilul de viață de expatriat. O ducea destul de bine, iar munca nu era prea grea – nu se compara cu orele suplimentare pe care le muncise la Paris. S-a căsătorit cu o colegă libaneză, provenind dintr-o venerabilă familie creștină maronită, care făcea parte din diaspora libaneză imigrată în America în anii 1970. A cunoscut-o pe Soraya când ea își vizita niște prieteni americani din comunitatea expatriaților. Soraya era profund americană, în pofida rădăcinilor libaneze ale familiei sale. Vorbea araba prost și nu știa practic nici un pic de ză. Însă el era disperat să-și întemeieze o familie, iar Soraya părea soluția perfectă – cel puțin așa a crezut el la început. Aparent, era adesea distant, când, de fapt, era doar timid. Ea era populară în rândul genului de oameni pe care el spera să și-i atragă ca pacienți. Ea nu s-a gândit prea mult, se pare, la motivul pentru care s-a căsătorit cu el. Stilul de viață al expatriaților de la Riad semăna cu traiul în Florida: un șir lung de vizite și petreceri, întrerupt de călătorii pentru cumpărături în Golf sau, când se putea, la Paris ori Londra. Să nu fi avut Soraya opțiuni mai bune în Florida? Cu siguranță că nu se afla în Orientul Mijlociu pentru a-și căuta rădăcinile. Doi ani mai târziu s-a născut Adeline, fiica lor. El își dorea un fiu, dar Soraya i-a spus că nu avea nici o clipă de răgaz și că nu voia să mai rămână însărcinată. El tot spera că avea să se răzgândească. La asta s-a și gândit când a plănuit un voiaj la Paris. S-a hotărât s-o răsfețe pe Soraya cu un sejur la Ritz, în Place Vendôme. În prima lor seară la Paris, el a coborât la recepție să ia niște țigări. Acolo a fost abordat de un bărbat bine îmbrăcat, la vreo patruzeci de ani. ― Ce mai faceți, dr. Khoury? Sunt sigur că ne-am văzut la Riad sau Jeddah. Străinul îi vorbise încet și în engleză.

― Sunteți sigur, monsieur? i-a răspuns Jamil în ză. Conversa fluent în engleză cu soția sa, dar prefera în continuare za. Era cufundat în atmosfera orașului și s-a simțit deranjat de această întrerupere. ― Minunatul dumneavoastră bunic l-a ajutat pe bunicul meu, din câte-mi amintesc, i-a răspuns străinul zâmbind. Jamil a fost uimit. În ultima vreme se gândise mult la bunicul său și la întreaga poveste cu Philby. ― Oui, peut-être²¹ , a murmurat el. ― Familia dumneavoastră și-a dovedit loialitatea și-i suntem recunoscători. Avem iarăși nevoie de serviciile voastre. Hai să ne întâlnim mâine, la miezul nopții, la bar. Nu veniți cu soția. Și străinul i-a întors spatele chiar când Jamil era pe cale să-i răspundă. Nu s-a gândit prea mult la întâmplare în acea noapte. Plănuia s-o însoțească în ziua următoare pe Soraya în rundele ei de cumpărături. Se înțelegeau tot mai bine. În sfârșit, părea că-i acordă și lui atenție. După cină, erau ghemuiți în pat, când a sunat una dintre prietenele ei din America. Soraya încă mai vorbea cu Sally o oră-două mai târziu, când Jamil și-a amintit de străinul întâlnit noaptea precedentă. Se făcuse aproape miezul nopții când străinul a reapărut în barul de la Ritz. Când acesta a intrat, Jamil l-a auzit pe șeful de sală adresându-i-se cu „Prințe“. Mai erau unul, doi clienți acolo, dar spațiul era mai mult decât suficient pentru o conversație privată. Prințul a început prin a spune că stă de ceva timp cu ochii pe Jamil. ― Sunteți bine cunoscut în comunitatea expatriaților, nu doar ca un medic bun, ci și ca bon vivant, cum zic zii. Am văzut ce v-ați distrat la petrecerea ambasadorului american pe 4 Iulie. ― Am făcut-o de dragul profesiei. Mulți dintre pacienții mei sunt americani. ― Deci vă plac americanii, nu-i așa? a vrut să știe prințul.

― N-am încotro. Familia soției mele s-a mutat în State în timpul războiului civil libanez. Dar dumneavoastră? i-a replicat Jamil, încercând să schimbe rolurile. ― Nu prea mai sunt de încredere, i-a răspuns prințul. Doar știți povestea. Bunicul dumneavoastră a fost aici la început. Deși britanic, Jack Philby era mai degrabă agent american, fofilându-se pe la spatele Londrei ca să apere interesele petroliere americane. FDR și-a dat cuvântul că va proteja Arabia Saudită, iar președinții care i-au urmat au fost la fel de angajați – cel puțin familia Bush. În acel moment, prințul și-a ridicat privirea pentru a urmări o femeie frumoasă care intra în bar. S-a reîntors către Jamil și i-a spus foarte încet: ― Vreți să-mi faceți o favoare? Nu-mi răspundeți acum și nu vă purtați ca și cum ne-am cunoaște bine. Am să trec eu pe la cabinetul dumneavoastră. Până când a venit prințul, de această dată îmbrăcat tradițional, la cabinetul său din Riad, Jamil aproape că uitase de acea întâlnire. Prima întrebare pe care i-a adresat-o prințul a fost dacă îl are ca pacient și pe ambasadorul american. ― Da, a venit aici pentru o consultație specială. Are… În fine, are o afecțiune cardiacă. ― Da, știm asta. Vreau să-l faceți să vorbească despre subiecte politice. ― Să-l spionez? ― Dacă vreți. Faceți-l să vorbească. Cred că avem amândoi niște îngrijorări comune cu privire la America. Nu v-au ajutat prea mult în Liban. ― Nu discutăm cine știe ce. El e din Florida, iar rudele soției mele locuiesc acolo, așa că sporovăim despre stilul de viață de-acolo, despre golf și altele. În drum către ușă, prințul s-a întors și i-a spus: ― Aveți spionajul în sânge. Bunicul dumneavoastră n-a fost doar medic. A învățat meserie cu cei mai buni dintre ei. Sunt sigur că aveți și dumneavoastră acest talent. Jamil n-a știut ce să spună. Nu se așteptase la comentariul despre bunicul său și s-a simțit rănit. Prințul știa mai multe decât el despre familia sa. Dar, mai târziu

în ziua aceea, și-a amintit că se gândise: Cum aș putea să refuz? Pare destul de puternic. În sinea lui, se bucura. Vizitele prințului i-ar prinde bine, i-ar aduce mai mulți pacienți. Ca un făcut, ambasadorul american avea programare peste vreo două săptămâni. Prințul trebuie să fi știut asta, și-a dat seama Jamil mai târziu. La prima vedere, Gerald Jackson părea să fie la fel ca mai toți ambasadorii americani în posturi importante. Erau numiți nu pentru vreo afinitate specială cu țara în care erau trimiși, ci pentru că donaseră o sumă de șase cifre unuia sau celuilalt dintre partidele americane. De fapt, ambasadorul Jackson făcuse avere din afaceri imobiliare în Florida și era un vechi furnizor de fonduri pentru Partidul Democrat. Însă Gerald era diferit. Provenea dintr-un lung șir de misionari care trudiseră în Orientul Mijlociu, mai ales în Liban. Tatăl său îi ținuse partea Secretarului de Stat George Marshall când acesta pledase împotriva susținerii de către americani a creării Israelului, în 1948. Bunicul și străbunicul lui Jackson îi trimiseseră amândoi scrisori președintelui Harry Truman prin care îl avertizau că susținerea americană avea să-i înstrăineze pentru totdeauna pe arabi. Gerald ținea acest fapt secret, temându-se că aflarea acestor lucruri i-ar putea submina poziția în Partidul Democrat. Interesele sale de afaceri în Florida de Sud dictau, de asemenea, tăcerea. Dar el credea cu putere că politica externă americană îi înșela pe arabi. Israelului i se ținea prea adesea partea, în comparație cu palestinienii. Gerald era special și pentru că refuzase postul de ambasador la Teheran, primul din 1979 încoace. Mulți dintre cunoscuții lui nu puteau înțelege de ce a vrut, în schimb, la Riad. În America exista un adevărat entuziasm cu privire la noile relații cu Iranul. Această țară ajutase la soluționarea războiului civil sirian și sprijinea și stabilizarea Afghanistanului. Acordul nuclear, prin care Iranul deschisese ușa inspectării tuturor instalațiilor sale nucleare, convinsese puterile occidentale că-și respecta promisiunea de a nu îmbogăți uraniu la nivelul la care este folosit pentru fabricarea de armament. Iranul era noul partener al Statelor Unite, iar atât Riadul, cât și Tel Avivul simțeau că Statelor Unite nu le mai păsa atât de mult de interesele lor. Resentimentele acestor țări erau exacerbate de dificultățile economice cu care se confruntau. Exporturile americane de petrol scădeau prețul acestuia, provocând austeritate în Arabia Saudită. Iranul fusese nevoit să-și retragă mult din sprijinul financiar către Hamas și Hezbollah pentru a obține recunoașterea americană, însă Israelul credea că Iranul încă le susținea în secret. Oficialii americani nu mai voiau să știe. Gerald și-a dat seama că

saudiții se simțeau trădați și încerca să convingă Washingtonul de acest lucru, dar îi era din ce în ce mai dificil. Gerald își petrecuse o parte din tinerețe în Liban, împreună cu părinții săi misionari, înainte să fie trimis la studii în State, așa că-l plăcea și-l înțelegea cu adevărat pe Jamil. Îi era ușor să stea de vorbă cu el. Dar auzise de curând că Jamil avea de-a face cu șeful serviciilor saudite de informații. Veștile circulau ușor în rândul comunității expatriaților, iar vizita prințului la cabinetul lui Jamil nu trecuse neobservată. Gerald era curios să afle ce punea Jamil la cale. Ambasadorul a întârziat la consultație și și-a cerut scuze. Jamil a ieșit să-l întâmpine și să-l întrebe cum se simte. Gerald a mers agale lângă el, răspunzându-i la întrebări cu accentul său tărăgănat din Sud. ― Știți, e dificil să te ții de program. Am niște zile extrem de încărcate. Gerald se hotărâse să vadă dacă îl poate prinde în capcană pe Jamil. ― Începeți să vă învârtiți în lumea bună de pe-aici. Îl cunoașteți pe prințul Faisal? ― Da, i-a răspuns Jamil nonșalant. L-am văzut la o recepție cam acum o săptămână. De ce mă întrebați? ― E periculos. Se spune că este apropiat de rege. ― A fost foarte prietenos. ― Nu e la fel și cu americanii. ― Sunteți sigur? Mă gândeam că toată lumea-i iubește pe americani. Fără să stea pe gânduri, Gerald s-a lansat într-o discuție detaliată despre cele mai recente îngrijorări politice pe care le avea. ― Ambele partide sunt puse pe fapte mari, mai ales tinerii care nu știu nimic. Întreabă de ce trebuie să protejăm noi rutele maritime pentru ca tocmai China să aibă acces securizat la petrolul din Orientul Mijlociu. Habar n-au de istorie. Jumătate dintre ei nici nu mai călătoresc în ziua de azi. Nici nu-mi amintesc când am avut ultima dată o delegație din Congres în oraș. De parcă ar putea întoarce

spatele Orientului Mijlociu. Pentru generația asta nouă, 11 septembrie este o amintire îndepărtată. Fără atacuri teroriste reale pe teritoriul american, tinerii ăștia nu înțeleg de ce Statele Unite trebuie să-și facă griji față de evoluțiile îndepărtate din anumite țări străine. ― Dar este sigur că se produce o schimbare de interese? a intervenit Jamil. Nu sunt americanii mândri de rolul lor în lume? Tot sângele, toată sudoarea și comorile pe care le-ați lăsat aici. De ce să plecați? ― Și eu aveam astfel de speranțe când am venit aici, i-a răspuns Gerald. Am încercat să actualizez acordul de apărare reciprocă cu țările din Golf, dar este o luptă dificilă. Se pare că Washingtonului nu-i mai pasă. Ambasadorul a făcut o pauză, apoi a continuat: ― N-ați vrea să stați de vorbă cu unul dintre colegii mei despre prințul Faisal? Și el este îngrijorat, la fel ca mine. Jamil a acceptat, dar fără tragere de inimă.

Pe Jamil l-a cuprins imediat aversiunea față de Bill Daniels, de cum a intrat și l-a găsit întins pe masa de consultații. Jamil și-a dres glasul. ― M-am gândit să mă port ca și cum aș fi într-adevăr bolnav, să nu intre nimeni la bănuială, i-a spus Bill, scoțându-și un mic blocnotes cu spirală. N-am s-o iau pe ocolite. Vreau să-mi spuneți tot ceea ce știți despre prinț. Și să-mi arătați toate fișele sau orice alte date medicale aveți despre el. Jamil s-a simțit dintr-odată iritat. ― Nu pot să compromit viața privată a pacientului meu. Câtă aroganță, s-a gândit el. ― Ok, s-o luăm de la capăt, i-a spus Bill încet. Orice puteți să-mi spuneți va fi apreciat în cel mai înalt grad. Suntem îngrijorați pentru că prințul pare să

acționeze mai degrabă bizar. Acum refuză să se vadă cu vreun oficial american. Ne întrebăm dacă nu cumva este vorba de-un motiv medical. Ni s-a spus că este furios la serviciu. Se poartă ciudat; ni se pare că l-am văzut la Paris, acum câteva săptămâni, împreună cu un cunoscut agent israelian. ― Păi, eu nu cunosc nici un israelian, a replicat Jamil defensiv. ― Serios? Parcă ambasadorul spunea că și dumneavoastră ați fost la Paris atunci. ― A fost o călătorie de plăcere. ― Ei bine, dacă ne puteți spune ceva, ne-ar plăcea s-auzim. Știți că sunteți popular în comunitatea americană. Iar cineva mi-a spus că soția dumneavoastră se trage din State. La puțin timp după aceea, Jamil a fost vizitat iarăși de prinț. I-a povestit ce-i spusese ambasadorul. ― Ați fost de mare ajutor. Se pare că talentul la spionaj se moștenește în familie, i-a zis prințul. Am mai multe sarcini să vă încredințez. Trebuie să găsiți o scuză ca să plecați undeva vreo două zile. Duceți-vă la aeroport duminica viitoare, la ora 10. Vă va aștepta cineva la ghișeul Air . ― Îi pot spune soției mele? ― Nu. Inventați o poveste. Spuneți că trebuie să vă duceți la Dubai sau altundeva să vedeți un pacient. Jamil și-a amintit ulterior că se gândise atunci: Oare ăsta sunt eu cu adevărat? Dar distragerea de la viața lui tot mai plicticoasă i s-a părut prea tentantă. Tipul care a venit să se întâlnească cu el la ghișeul Air era foarte morocănos. ― Iei următorul zbor spre Paris. Cazează-te la un hotel mic, nu la alea simandicoase unde te duci tu. Uite celularul. Să nu uiți să suni la numărul ăsta. Nu, nu-ți dau bucata de hârtie. Memorează-l. După ce suni, aruncă telefonul. Plătește cu numerar. Fără carduri de credit. Să nu existe nici o dovadă a acestei călătorii.

Câteva ore mai târziu, Jamil ateriza și lua un taxi către Paris. S-a simțit bine să revină în acest oraș, și singur pe deasupra. S-a cazat pe Malul Stâng, la un hotel foarte mic, aproape de fostul spital unde lucrase. Într-un final, a sunat la numărul indicat. O voce i-a spus numele unei cafenele; o știa, din fericire, mai ales că întâlnirea trebuia să aibă loc peste un sfert de oră. Când a intrat pe ușa turnantă, probabil că arăta pierdut. ― Vous cherchez quelqu’un²² ? l-a întrebat un chelner. Nu a apucat să răspundă, că un bărbat foarte oacheș s-a apropiat și i-a făcut semn să-l urmeze. Câteva minute mai târziu, devenise clar că se îndreptau către Grădina Luxembourg. În cele din urmă, bărbatul a încetinit și s-a întors spre el. ― Știi cine sunt? ― N-am nici cea mai vagă idee, i-a răspuns Jamil. ― Bun. Lucrez pentru Ministerul israelian al Apărării. Asta e tot ceea ce trebuie să știi. Chestia asta e foarte periculoasă, dar eu și prințul avem nevoie de-un intermediar. Am câteva mesaje pe care trebuie să i le transmiți prințului. În viitor, când ești trimis în călătorii, vei primi un apel telefonic prin care ți se va spune unde să te duci. Acolo vei găsi ceva ce trebuie să iei cu tine înapoi. ― De ce m-ați ales pe mine? ― Nu ești israelian, nu ești saudit, nu ești iranian. Și ești medic. Poți trece neobservat acolo unde alții nu pot. Călătoriile au continuat aproape un an. Jamil știa că Soraya intrase la bănuieli – probabil își imagina că are o amantă. A încercat s-o liniștească, atât cât a putut, dar se părea că fără nici un rezultat. Către sfârșitul anului, Bill Daniels l-a sunat din nou și l-a întrebat de prinț. ― Suntem îngrijorați că vă implicați până peste cap. Politica saudită este mult mai complicată decât credeți.

― Mă ajută cu pacienți. Ne-am întâlnit o dată la Paris și am făcut conversație. De ce e asta ceva atât de important? Interogatoriul a continuat o vreme. Jamil i-a spus până la urmă că-l așteaptă un pacient. ― Bine, dar nu s-a terminat. De fapt, Bill nu credea că Jamil îi ascunde prea multe. Poate că avea o aventură la Paris. Era foarte puțin probabil ca Jamil să fie spion. Îi spusese ambasadorului că, dacă Jamil ar fi lucrat pentru prinț, ultimul lucru pe care l-ar fi făcut cei doi ar fi fost să se întâlnească în cabinet. Serviciile secrete americane îi cunoșteau pe toți spionii conduși de prinț. Nici un libanez – cu atât mai puțin un libanez creștin – nu se afla pe statul de plată al prințului. Bill avusese de-a face cu ambasadori care nu știau prea multe despre spionaj, dar cei mai mulți nu încercaseră să-l critice. Dar acum situația devenea iritantă pentru că Gerald Jackson nu voia să abandoneze acest subiect. În avion, întorcându-se cu gândul la acest punct al poveștii, Jamil și-a dat seama că abia atunci începuse să-și facă griji, dar să fie și mai intrigat. Spionajul devenea un afrodiziac. O săptămână mai târziu, prințul l-a sunat pentru prima dată și i-a spus să zboare la Paris în ziua următoare. L-a apucat tremuratul. De ce-l sunase prințul pe o linie neprotejată? Probabil că americanii o interceptau. Avea să intre într-o capcană. A stat treaz toată noaptea și s-a uitat la filme franțuzești vechi. Soraya și Adeline plecaseră deja la părinții ei, de Crăciun. Cel puțin ele aveau să fie în siguranță. A plecat în ziua următoare la Paris, temându-se că era posibil să nu se mai întoarcă acasă. Mesajul criptic pe care l-a primit chiar când pleca de la Riad era să se ducă în Grădina Luxembourg. Era un soare cu dinți, iar parcul era plin de parizieni înfofoliți în paltoane groase, cu fulare și mănuși, încălzindu-se la soare pe bănci. Brusc, și-a dorit să se-ntoarcă în vremea când era student. A așteptat, așa cum primise instrucțiuni, înghețând la umbra Fântânii Medici. Na văzut pe nimeni care să semene cu vreunul dintre ele sale anterioare. Începea să-l cuprindă furia. Și frica. Dacă era o cursă? Poate că americanii îl

urmăreau de la distanță. Începuse să se-nvârtă de colo-colo, când a auzit o voce calmă, chiar în spate. ― Calmează-te. Nu te-agita. Vom fi reperați. S-a întors. A văzut o femeie scundă, dar frumoasă, de vârstă mijlocie, cu o eșarfă de mătase ivindu-se de după gulerul hainei de vizon. Arăta ca orice altă pariziană înstărită, care o apuca pe scurtătură prin Grădina Luxembourg. A rămas mut la început, apoi a izbucnit: ― Îl ai? ― Oui, i-a răspuns ea în ză, trăgându-l de mânecă în jos ca să-l facă să se aplece și s-o sărute pe ambii obraji. Nu face gesturi prea bruște, a continuat ea în ză. Imaginează-ți că suntem niște foști amanți care dau nas în nas după o foarte lungă absență. Apoi femeia a făcut semn cu capul către niște scaune libere, la soare. ― De ce ești atât de nervos? Nu ne poate auzi nimeni. ― Cum știu că tu ești persoana cu care trebuie să mă-ntâlnesc? ― Ce mod amuzant de a-ți întâmpina o fostă iubită. Jamil a simțit cum bătăile inimii i se mai potolesc. Faptul că vorbea în ză – un lucru tot mai rar în ultima vreme – îl relaxa. Femeia și-a aprins o țigară și i-a întins și lui una. ― Ai putea să-mi spui și mie… ce înseamnă toate astea? și-a făcut el în sfârșit curaj să întrebe. ― Vrei să spui că nu știi? Jamil s-a încordat. ― Am să încalc regulile. Văd că realmente nu știi, ceea ce mi se pare fermecător. Îmi amintești de fiul meu de șapte ani – un cuceritor, dar oarecum

naiv. Suntem în faza finală. Asta le dă șefilor tăi, saudiții, tot ceea ce le trebuie pentru a lua decizia finală. Noi știm că le e frică de iranieni din ce în ce mai mult și că se zbat, fără prea mult succes, să-și dezvolte propriile arme nucleare. Americanii nu vor ca saudiții să treacă la arme nucleare. Saudiții nu prea au de ales acum decât să încerce să distrugă programul iranian. Este riscant pentru noi să-i ajutăm pe saudiți. Dar nu avem prea multe opțiuni. Nu putem să n-avem deloc prieteni în lumea asta. Iar dușmanul dușmanului meu este prietenul meu. Vor ști ei cum și unde să atace. Noi le-am dat informațiile. Seamănă puțin cu criza Suezului din ’56, când Israelul a colaborat cu Marea Britanie și cu Franța ca să atace Egiptul. Dar atunci au intervenit Statele Unite și au oprit totul. De data asta sperăm că americanii n-or să aibă nici o șansă. Sunt sigură că mă consideri vreo militantă extremistă. Am fost și eu liberală și am luptat pentru drepturile palestinienilor. Dar un Iran nuclear care să ne domine pe toți este cu totul altceva. Coalizarea împotriva Iranului ne dă ocazia de a lega niște relații cu arabii. Când s-au despărțit, i-a strecurat un pachețel în buzunar. Jamil aproape că uitase de el. A fost foarte agitat cât a trecut prin controlul pașapoartelor, apoi prin cel de securitate. În timpul zborului către casă a comandat mai multe băuturi. Nu era amator de băutură, dar nu se simțise niciodată mai disperat ca acum. Ajuns acasă, a luat un sedativ și s-a cufundat într-un somn adânc. Dar nu se putea eschiva la nesfârșit. S-a trezise într-o sudoare rece și a privit răsăritul soarelui. Îi era clar că saudiții și israelienii unelteau să atace Iranul. Cum putea el să le dovedească celorlalți ceea ce se punea la cale? Probabil că pe robotul telefonului avea deja un mesaj codificat prin care i se transmitea unde să lase pachețelul. S-a gândit să le ducă USB-ul americanilor, dar nu voia să-și pună familia din State în vreun fel de pericol. Îi era teamă că Bill Daniels avea să încerce să-i folosească pe post de mijloc de presiune împotriva lui. În timp ce se gândea la opțiuni, a sunat telefonul. ― N-avem timp de pierdut. Ne întâlnim la locul obișnuit într-o oră, a rostit vocea de la celălalt capăt al firului. A făcut ceea ce i s-a spus. Dar, în același timp, și-a pus asistentul să-i rezerve un

bilet către New York.

N-aveai cum să nu-l placi pe Lars Eriksson. Dacă Jamil întruchipa jumătatea goală a paharului, Lars era cu siguranță jumătatea plină. De altfel, la începutul carierei sale, Lars vedea viitorul ca pe un pahar atât de plin, că dădea pe dinafară. Părinții săi erau amândoi economiști specializați în dezvoltare și-l luau pe Lars cu ei în călătoriile lor în Africa. Lars a văzut de timpuriu și în direct ce înseamnă sărăcia generalizată, dar a fost impresionat și de progresul înregistrat. Părinții lui au fost profund implicați în mișcarea pacifistă din anii 1960 și au protestat împotriva războiului dus de americani în Vietnam. Și au rămas tot restul vieții lor foarte critici față de tot ceea ce era american, o prejudecată împotriva căreia Lars s-a răzvrătit când a ajuns adolescent. În anii 1990, când a devenit major, Lars a văzut cum Statele Unite salvează pielea Europei în Bosnia. Își dorea foarte mult să trăiască în Statele Unite, pe care le considera cel mai grozav loc din lume. America implementase globalizarea, care le aducea tuturor tot binele din lume. Annika, viitoarea sa soție, s-a îndrăgostit de optimismul lui. Au tot încercat să aibă copii, iar, până la urmă, au ales să adopte. La vremea aceea, Suedia accepta refugiați din Irakul devastat de război. El și Annika au decis imediat să le ofere un cămin unui băiat și unei fete care-și pierdă părinții chiar la începutul invaziei americane. Lars lucra pentru un ONG care trimitea profesori în Africa și tocmai se pregătea să plece și el, când a fost at de cineva de la ministerul de externe. Aveau nevoie de oameni care să cunoască lumea ONG-urilor și care să poată acționa ca agenți de legătură pe teren. Suedia avea un program pentru dezvoltarea universităților politehnice din Arabia Saudită, iar Lars era alegerea perfectă pentru a-l coordona. Date fiind specializarea sa în inginerie și experiența în ONG-uri, putea să-i pună în legătură pe profesorii suedezi cu universități saudite și să-i ajute pe suedezii cu înaltă calificare să-și găsească de lucru în această țară. Lui Lars i-a plăcut ideea, chiar dacă i s-a părut că cei de la minister și mulți dintre colegii săi erau cam cinici și bățoși. Împreună cu cei doi copii, Lars și Annika au ajuns la Riad când lucrurile păreau să meargă bine pentru regiune. Perspectivele economice începeau să se îmbunătățească și, pe neașteptate, a început „primăvara arabă“, crescând așteptările tuturor. Numai că aceste speranțe au fost spulberate odată cu războiul civil din Siria și cu întoarcerea regimului autoritarist în Egipt. Dar încă exista o

școală de gânditori, din care făcea parte și Lars, care vedeau noua criză ca pe un regres temporar. Clasele de mijloc creșteau; sămânța democrației fusese sădită. Era doar o chestiune de timp. Ca tânăr secretar la ambasada suedeză din Riad, Lars a reușit să găsească oameni care gândeau la fel. În Arabia Saudită se stârnise agitație; tinerii, în special femeile, tânjeau după mai multă libertate. Toți se manifestau cu precauție, dar Lars și Annika au ajuns să cunoască niște cupluri saudite tinere care vedeau lucrurile la fel ca ei. Lars l-a cunoscut pe Jamil atunci când socrul său, venit în vizită din Suedia, s-a îmbolnăvit, acuzând dureri în piept. Lars a considerat că socrul său a scăpat cu viață numai datorită diagnosticului și intervenției rapide ale lui Jamil. Au început să se vadă și în afara consultațiilor. Annika și Soraya s-au împrietenit rapid, dar Lars îl găsea pe Jamil mai degrabă rece și distant, parcă reprimându-și o mulțime de sentimente contradictorii. Lars l-a întrebat o dată ce părere are despre Orientul Mijlociu, iar Jamil i-a spus că îl consideră neguvernabil. Întrucât nu avea o tradiție în autoguvernare, regiunii îi trebuia o forță din afară pentru a menține pacea, rol pe care îl jucaseră, printre alții, otomanii, britanicii și americanii. ― Dar atunci când ei încearcă să ne-ajute, noi le dăm cu piciorul. Prea multă mândrie. Într-o zi, americanii or să se sature de noi, așa cum suntem noi sătui de noi înșine. Lui Lars nu-i venise să creadă. Cum putea Jamil să spună una ca asta despre cultura sa? După mai mulți ani petrecuți la Riad, Lars a fost mutat la ONU. Coordona una dintre echipele care inspectau instalațiile nucleare din Iran. Era o mare schimbare pentru el. La ambasada din Riad și în alte ambasade în care lucrase fusese foarte respectat. Exista un protocol, dacă nu cumva un spirit de echipă, pe care diplomații îl împărtășeau chiar și atunci când se ciorovăiau între ei pe teme politice. Acum era tratat ca orice alt birocrat de la ONU. Primea ordine de la marile puteri – ele îi dictau care era în realitate treaba lui. Dacă încerca să le sugereze o nouă politică, i se spunea că se amestecă în suveranitatea unui stat membru. Uneori era nevoit să le țină piept statelor membre, argumentând că nu exista nici o dovadă a vreunei încălcări din partea iranienilor. La un moment dat s-a

ciondănit cu ambasadorul israelian, care l-a acuzat că ignoră gravitatea situației. În același timp, era convins că Iranul ascunde ceva. Și devenea din ce în ce mai periculos să obțină autorizații ca echipa să inspecteze locurile mai dubioase. S-a dus la americani și la britanici, dar nu a putut să-i determine să exercite presiuni asupra iranienilor. Occidentalii nu-și doreau deloc să repete greșelile din Irak. Israelienii, saudiții și alții erau extrem de nefolositori. Ei voiau să folosească inspecțiile în propriile scopuri, pentru spionaj. Prinsese mai mulți membri ai echipei sale divulgând informații precise guvernelor din patria lor. Știa că iranienii suspectează echipa de spionaj, poate așa se explica și ostilitatea lor tot mai mare față de inspecții.

Jamil a aterizat într-un New York acoperit de zăpadă. A doua zi, la prânz, Lars la primi cu căldură. ― Ce mai face Soraya? Probabil că te duci după ea în Florida, nu-i așa? ― Da, așa sper. Dar am nevoie să stau de vorbă cu tine. ― S-a întâmplat ceva? Nu mai sunteți împreună? ― Ba da, ba da. Nu despre asta e vorba, i-a zis Jamil. E ceva mai grav. Jamil se hotărâse să-i spună tot. ― M-am amestecat în ceva cumplit. Am spionat pentru saudiți. De fapt, pentru saudiți și israelieni. Lars aproape că a scăpat paharul din mână. ― Ce-ai făcut? Apoi a zâmbit, ca și cum ideea de a lucra pentru asemenea prieteni de circumstanță era mai degrabă amuzantă. ― Cum le-ai făcut față și unora, și altora? Este o adevărată realizare. Jamil nu vedea nimic amuzant în asta.

― A început ca un fel de distracție. M-am simțit flatat că am fost abordat de un prinț saudit. S-a oprit ca să-și recapete suflul. ― Ultimele câteva săptămâni au fost un iad. Ultimul agent israelian mi-a spus că ei conspiră cu saudiții la un plan de atacare a iranienilor. Mi-a zis că e ca în Criza Suezului, doar că a luat o nouă întorsătură. Israelul are un nou partener, pe saudiți. Și speră ca Statele Unite să permită reglarea de conturi. Agenta mi-a mai sugerat că israelienii știu că saudiții se străduiesc să dezvolte arme nucleare, dar că nu le pasă. Lars l-a privi uimit peste masă. ― Pari convins de ceea ce ți-a spus. Ai vreo dovadă? ― Nu mai am USB-ul. ― Avem și noi suspiciuni despre ceea ce încearcă să facă saudiții, poate cu ajutorul Pakistanului. Dar nu putem dovedi nimic. Și nu există nici un mijloc prin care să primim permisiunea de a face vreo inspecție. Și eu aveam dubii în privința israelienilor. În urmă cu câțiva ani, erau călare pe americani să atace și să distrugă instalațiile iraniene. Părea că au renunțat. Eu n-am pus lucrurile cap la cap. Nu știu cum să procedez. Saudiții, israelienii și chiar Statele Unite vor bloca totul în calea inspecțiilor sau a anchetelor, și în Arabia Saudită, și în Israel. Dac-aș avea probe, lucrurile ar sta altfel. După prânz, Lars s-a întors în biroul său de la etajul 38. Se uita pe fereastră cu ochii ațintiți în gol, către East River. Se bucura că cea mai mare parte a personalului plecase. Nu mai era nevoit să facă pe curajosul. N-avea nici un dubiu că Jamil spusese adevărul.

S-a dovedit că era, oricum, prea târziu pentru a mai opri evenimentele. Saudiții au atacat în ziua de Crăciun. Israelienii, care inițial nu plănuiseră să se alăture atacului, au efectuat în ziua următoare un atac aerian asupra unor instalații iraniene militare și civile despre care credeau că sunt utilizate pentru dezvoltarea unor arme nucleare. Israelienii aflaseră că iranienii știau despre conspirația Tel Avivului și și-au dat seama că nu mai aveau nimic de pierdut atacând atunci.

Atacurile au fost devastatoare. Bilanțul inițial al victimelor ajunsese la 40 000, ca rezultat al expunerii directe la substanțe chimice toxice, fără a mai lua în calcul distrugerile provocate de căderile de particule radioactive, care au contaminat o importantă sursă de apă, condamnând milioane de iranieni la o creștere a incidenței cancerului osos și la o creștere semnificativă a malformațiilor congenitale timp de mai multe decenii – dacă nu chiar secole – de-acum înainte.²²¹ A fost mobilizată Flota a Cincea americană, iar SUA au transmis un ultimatum Israelului și Arabiei Saudite să-și oprească atacurile, dar nici una din părți nu a luat în seamă acest avertisment. Liderii americani au trecut la următorul pas și au creat o coaliție de națiuni pentru a exercita presiuni suplimentare asupra combatanților, însă luptele tot n-au încetat. Statele Unite au început să-și retragă forțele navale pentru a evita să fie prinse în vreun schimb de focuri. Susținătorii americani ai Israelului au condamnat retorica dură a istrației împotriva Tel Avivului, dar susținerea publică față de o intervenție s-a evaporat complet odată cu decizia Iranului de a folosi arme nucleare. Saudiții contaseră pe protecția oferită de scutul lor antirachetă împotriva unor astfel de atacuri. Însă Iranul a reușit să le străpungă sistemul de apărare cu ajutorul unei rachete nucleare – dovedind astfel că are într-adevăr un program de înarmare nucleară avansat –, urmate de mai multe rachete convenționale. Odată cu retragerea a numeroase forțe militare americane, care ajutau la operarea sistemului antirachetă, iranienii au putut să penetreze mai ușor acest scut. Una dintre rachete a dezactivat uriașa rafinărie Aramco de la Abqaiq, ceea ce a condus la o explozie a prețului barilului de petrol, la peste 400 de dolari. Scutul israelian a apărat, în mare măsură, țara de rachetele iraniene, însă grupările Hezbollah și Hamas au reușit să comită mai multe atacuri teroriste devastatoare la Haifa și Tel Aviv. A fost nevoie de mai mult de o lună pentru a implementa un armistițiu. Până la acel moment, bilanțul total al victimelor din ambele tabere ajunsese la câteva sute de mii. În următorii doi ani, Lars a văzut lumea năruindu-i-se în fața ochilor. America practic a întors spatele Orientului Mijlociu și a început să construiască ziduri de protecție împotriva puterilor emergente. Rusia și China s-au dovedit a fi salvatoarele în acest conflict. Moscova, îndeosebi, a oprit lupta cu vechile metode: a amenințat că avea să lanseze rachete împotriva oricui nu avea să

respecte armistițiul. Moscova a crezut întotdeauna că Statele Unite nu știu cum să-și folosească puterea. China a susținut Rusia pentru că era dependentă de petrolul din Orientul Mijlociu și era tot mai îngrijorată de impactul continuării luptelor asupra economiei sale. Dar retragerea americană nu s-a oprit aici. În opinia multor americani, cel mai bun lucru era consolidarea apărării și obținerea independenței totale. Da, comerțul putea continua în cadrul NAFTA și chiar în unele părți ale Asiei, dar America se spăla pe mâini de lumea musulmană. Legăturile transatlantice au avut de suferit deoarece americanii erau îngrijorați de potențialele amenințări teroriste din partea musulmanilor europeni nemulțumiți. Lars a trebuit să lupte ca să obțină vize pentru copiii săi, născuți în Irak. Unii americani au protestat pentru că țara lor n-a susținut Israelul, dar opinia publică a acuzat fățiș Israelul de declanșarea războiului. istrația a dat publicității documente care arătau că Washingtonul implorase Israelul să înceteze ostilitățile. Imaginea nenumăraților civili iranieni care mureau cu miile și contaminarea surselor de apă ale Iranului în atacurile inițiale israeliene și saudite au redus susținerea publică față de Israel. Mulți israelieni au replicat că Statele Unite obligaseră Israelul la ofensivă. Washingtonul ignorase probe potrivit cărora Iranul își reluase programul de înarmare nucleară. O mulțime de israelieni cu înaltă calificare se mutau în străinătate, tentați de oportunitățile din alte părți, dar și dornici să fugă de condițiile instabile. Forța de muncă din Israel a intrat în cădere liberă. Eforturile de integrare a celor două comunități israeliene care se măreau cel mai rapid, arabii și evreii ultraortodocși, eșuau, iar economia se afla într-un declin lent. Israelul avea de ales între a vedea regiunea trecând încet sub influența iraniană și a încerca să forțeze mâna Americii, cu speranța de a convinge Washingtonul să se întoarcă în jocul gestionării Orientului Mijlociu. Când a auzit vestea despre primele atacuri, Gerald Jackson și-a ieșit din fire. Dar Bill Daniels a ridicat din umeri. El credea că Iranul a căutat-o cu lumânarea; nu putea să înțeleagă ramificațiile mai ample ale conflictului. Gerald avusese dreptate. De ceva timp, saudiții se simțeau trădați. Lovitura de grație fusese cu siguranță decizia americană de a restabili relațiile cu Iranul. Arabia Saudită n-o dusese bine nici din punct de vedere economic. Mulți saudiți care făceau parte din populația activă nu fuseseră foarte interesați să muncească. Înainte de război, prețul petrolului se afla pe o traiectorie descendentă de vreme ce livrările din America creșteau. Arabia Saudită nu mai era singurul producător

cu resurse excedentare. Acum Statele Unite ocupau primul loc în această privință. Înainte, Statele Unite erau nevoite să apeleze la conducătorii saudiți înainte să facă ceva radical, pentru a se asigura că saudiții aveau să-și folosească rezerva de petrol pentru a calma piețele. În 2012, când fuseseră înăsprite sancțiunile impuse Iranului, fuseseră lovite exporturile iraniene de petrol, dar creșterea producției în Arabia Saudită menținuse prețurile stabile. Acum, saudiții nu mai aveau această putere asupra Statelor Unite. Europenii fuseseră prinși cu garda jos de decizia americană. Partidele de centrustânga s-au pronunțat inițial în favoarea unei încercări de implementare a unui armistițiu, dar apoi s-au răzgândit și au decis că singura cale de salvare a statului bunăstării sociale era să rămână neutre. Dacă europenii s-ar fi angajat, ar fi existat infinite resurse care să pună în aplicare o pace fragilă, fără ajutorul Statelor Unite. Partidele de dreapta s-au radicalizat și mai mult și au început să țină partea politicii Rusiei de a răspunde cu aceeași monedă. Chinezii erau disperați să repornească fluxul de petrol. Odată cu retragerea Statelor Unite din misiunile de patrulare a rutelor maritime, marina chineză a început să trimită convoaie înarmate către Golf, să preia livrările de petrol de care aveau nevoie. A trimis muncitori chinezi să preia și să repornească instalațiile Aramco. Muncitorilor chinezi li s-au dat echipamente de protecție, dar, în câțiva ani, tot au început să se îmbolnăvească de cancer de forme diverse din cauza radiațiilor. Alți asiatici, și ei dependenți de petrolul din Orientul Mijlociu, le erau foarte recunoscători chinezilor. Doar japonezii se simțeau amenințați, temându-se de creșterea importantă a influenței chineze în întreaga Asie. Pentru Lars, cea mai amară dintre ironiile situației era faptul că nimeni, nicăieri, nu mai susținea o lume fără arme nucleare. În schimb, armele nucleare proliferau. Japonia le voia pentru că se aștepta la un atac-surpriză din partea Chinei. Rusia căuta să-și sporească și mai mult puterea; China și India considerau că trebuie să țină pasul. Lars a auzit că Jamil se oferise voluntar să lucreze în secția pentru radiați, unde erau tratate victimele contraofensivei iraniene. Soraya i-a spus Annikăi că Jamil insistase ca ea și Adeline să rămână în Florida. Statele Unite blocaseră fondurile saudite, așa că Soraya nu putea să acceseze contul bancar pe care ea și Jamil îl deschiseseră în State. De asemenea, era imposibil ca Jamil să-i trimită bani familiei soției lui: guvernul saudit instituise măsuri de control asupra capitalurilor.

Cabinetul lui Jamil era sortit falimentului, acum că plecase comunitatea de expatriați, spunea Soraya. Iar Jamil era considerat suspect. În familia regală avusese loc o revoluție, în urma căreia prințul fusese înlăturat. Cei mai mulți dintre libanezi erau indezirabili acum, de teamă că aveau legături cu șiiții, considerați colaboraționiști; Jamil auzise niște povești de groază despre felul în care erau tratați șiiții în Provincia de Est. Soraya începuse să lucreze ca vânzătoare la filiala Hermès din Palm Beach. Tatăl ei pierduse o mulțime de bani în crahul bursei de valori și îi era greu să-i susțină pe toți. Unii clienți se purtau urât cu ea când aflau că trăise în Arabia Saudită. Adeline dăduse de bucluc donând bani unui fond de ajutorare a refugiaților. S-au trezit cu FBI-ul pe cap, acuzându-le pe ea și pe familia ei de susținerea unei grupări teroriste. Soraya l-a convins, până la urmă, pe agentul FBI că fusese doar o greșeală nevinovată. I-a spus agentului că lui Adeline îi era dor de tatăl ei, dar nu era sigură că fiica sa nu intrase într-un anturaj rău. A descoperit că scria tot mai multe SMS-uri în arabă.

Cam la un an după ce se văză la New York, Lars a primit o scrisoare de la Jamil în care acesta îl întreba dacă-și amintește de conversația lor de odinioară, despre Orientul Mijlociu. Îi ira optimismul, însă chiar și înainte de război simțise că Lars are nevoie să vadă adevărul. Jamil îl aflase pe propria piele. Își petrecuse întreaga viață încercând s-o rupă cu tradiția, dar în zadar. În tinerețe sperase să nu practice medicina în patria sa, ci la Paris, și să se însoare cu cineva care nu era de aceeași credință sau condiție cu el. La început fusese fericit în Arabia Saudită, considerând că i se oferise o a doua șansă. Mulți dintre pacienții săi expatriați îl respectau pentru cine era, și nu pentru familia din care provenea ori pentru religia pe care o avea. Însă comunitatea expatriaților trăia într-o himeră. Eșecul căsniciei sale îl făcuse să înțeleagă că este imposibil să umple prăpastia culturală dintre el și soția americanizată. În mod surprinzător, în pofida dezastrului, acum se simțea eliberat. Era clar care este locul fiecăruia. Îi plăcea munca sa în secția pentru radiați. Părinții lui aveau nevoie de el. Singurul regret adevărat era că n-o vedea pe Adeline. Trăia în mai mare siguranță în America, dar îi era dor de ea. Spera ca ea să reconcilieze mai bine diferențele culturale din ființa sa și să atingă pacea interioară. Furia lui Lars creștea pe măsură ce citea. Oamenii ăștia! De ce trebuie să fie atât de fataliști? Dac-ar învăța să trăiască împreună… I-a luat ceva timp să se

calmeze, dar a hotărât să nu cedeze pesimismului. Lumea avea să fie bună din nou. Era sigur de asta.

²¹ „Da, e posibil“ (în ză, în original) (n.red.) ²² „Căutați pe cineva?“ (în ză, în original) (n.red.) ²²¹ „Military Strikes on Iran Would Trigger Humanitarian Catastrophe“, Omid pentru Iran și pentru Institutul Hinckley de la Universitatea din Utah, 2012, raport disponibil la adresa http://nucle-argamble.org/

CAPITOLUL 10

ORIENTUL ESTE ORIENT, IAR OCCIDENTUL ESTE OCCIDENT

Vreau să aștern pe hârtie tot ceea ce-mi amintesc despre aceste săptămâni pentru că eu sunt, practic, singurul martor. Nu este ca în criza rachetelor cubaneze, în care președintele Kennedy era înconjurat de consilierii săi. Rich și omologul său chinez au fost nevoiți să facă totul în secret, astfel încât să nu afle consilierii lor. ― De ce nu poți să vorbești despre asta cu Jacobs? l-am întrebat o dată pe Rich. Mi-a răspuns: ― Dac-aș sta de vorbă cu el, ar încerca să facă orice ca să spulbere această ocazie istorică pentru America. Pe lângă asta, nu eu l-am numit în funcție, doar l-am moștenit. Nu este consilierul meu. Dar mă ia gura pe dinainte. Totul a început cu un e-mail trimis pe adresa mea privată de Gmail. Zicea așa: „Doamnă, nu ne-am întâlnit niciodată. Eu sunt președintele Chinei și un irator al soțului dumneavoastră. Spuneți-mi cum să vorbesc cu el în secret. Nu spuneți nimănui despre acest mesaj. Vă rog să răspundeți la linkul atașat, fără să vă menționați numele.“ Am fost sigură că era o farsă, așa că i-am arătat e-mailul agentei de securitate din echipa mea. Ea s-a gândit că mi-a fost compromis contul de Gmail. A promis că va continua ancheta și mi-a spus ca între timp, pur și simplu, să nu răspund. Acest e-mail a fost ultimul lucru la care m-am gândit când am vorbit cu Rich în acea seară. Criza indiano-pakistaneză îl epuiza. În India fuseseră deja comise

mai multe atacuri teroriste, atribuite grupării Lashkar-e-Taiba, cu baza în Pakistan. Indienii acuzau guvernul pakistanez că se află în spatele atacurilor. Rich era îngrijorat că indienii sunt pe punctul să ia niște măsuri drastice, ceea ce ar fi dus la un conflict total, care putea deveni nuclear dacă cele două părți nu atenuau tensiunile. În ziua următoare, o fostă colegă de facultate și veche prietenă mi-a trimis un mesaj în care spunea că are nevoie să stea de vorbă cu mine urgent. O cunoșteam pe Cindy încă din facultate, dar ne-am apropiat mai mult când ea, Richard și cu mine am ajuns să facem un curs de masterat la Școala de Studii Internaționale Avansate, ori SAIS (School of Advanced International Studies), de la Johns Hopkins. Cindy este persoana care i-a stârnit lui Rich interesul pentru politică. Părinții lui voiau ca el să devină bancher. Însă Rich era mai interesat de elaborarea politicilor. El credea că SAIS avea să-i deschidă ușa către un loc de muncă la Banca Mondială sau la FMI. Cindy i-a obținut o stagiatură în biroul tatălui ei; un republican înfocat, dar nu din Tea Party (cum era numită aripa conservatoare), congresmenul Leiter era membrul cu cel mai înalt rang din Comitetul pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentanților. Cindy era mult mai liberală, dar reușea mereu să-i intre pe sub piele. L-a convins pe tatăl ei că are nevoie de un hispanic genial și în plină afirmare în echipa lui. Tatăl lui Cindy l-a luat pe Rich în echipă și au ajuns rapid să se înțeleagă chiar foarte bine. De altfel, așa a devenit Rich republican. Eu rămân democrată. În primele zile ale căsniciei noastre, ne certam continuu din cauza politicii. Rich susținea întotdeauna că republicanii au un bilanț mai bun în politica externă, în pofida lui Bush, Cheney și a greșelilor nefaste din Irak. Rich credea că democrații, în ciuda iluminismului lor social și a activismului pentru drepturile civile, sunt mai degrabă timizi și lipsiți de idei inovatoare în politica externă. Ei voiau doar statuquoul sau să stea cu totul în afara relațiilor externe, ceea ce era imposibil pentru o mare putere ca Statele Unite. El îi ira pe Nixon și pe Kissinger pentru deschiderea către China, subiectul unuia dintre cursurile sale la SAIS. Cindy a păstrat ul cu noi și ne-a oferit sfaturile de care aveam nevoie în timp ce Rich își construia cariera politică. Grație tatălui ei și prietenilor lui apropiați, ea a reușit să-l promoveze destul de mult pe Rich. El a devenit, practic, succesorul tatălui lui Cindy ca reprezentant al statului Wyoming. Am locuit acolo o vreme pentru a obține rezidența și a evita să fim considerați niște oportuniști. N-a fost o tranziție ușoară. Eu nu agreez deloc atmosfera Vestului, iar Rich nu se simțea nici el la locul lui. Dar mi-a plăcut să fac voluntariat, iar

Rich și-a luat o slujbă în guvernul statului, ca să vadă ce și cum. Ne simțeam ca peștii pe uscat, dar ne-am îndrăgostit de Vest. După ce Rich a fost ales, eu am rămas în Wyoming. Copiii noștri au mers la școli locale, în Cheyenne. Abia după ce-au mai crescut ne-am mutat cu totul la Washington. Sărbătorile tot în Wyoming ni le petreceam. Cindy i-a netezit și mai departe calea lui Rich. L-a ajutat să intre în comitetul de campanie pentru prezidențiale al lui Campbell, știind că leadershipul republican voia un hispanic pentru a-i mai echilibra partizanatul față de albii anglo-saxoni protestanți. De asemenea, Tony Campbell era destul de înaintat în vârstă – aproape de 60 de ani – când a candidat. Rich era, prin comparație, un simbol al energiei și vigorii. Când Tony a murit din senin, Cindy a dat iarăși o mână de ajutor. Între timp, se măritase cu Ken Cooper, unul dintre cei mai de succes lobbyști de la Washington. Mai toată lumea credea că Cindy este creierul din spatele operațiunilor lui Ken. Ea și-a dovedit categoric talentul în primele luni după ce Rich a devenit președinte. Rich voia să scape de o mulțime dintre consilierii săi, dar Cindy l-a sfătuit să nu-i îndepărteze. Însă Rich era refractar la sfaturile ei. A trebuit să-l conving eu. Iar de fiecare dată când vreunul dintre ei o dădea în bară, Rich refuza să-mi accepte ajutorul. Însă Cindy credea că, dacă Rich dizolvă cercul de consilieri ai lui Tony, aceștia aveau să ajungă în cele din urmă să lucreze împotriva lui și să-i mobilizeze și pe alții din Partidul Republican care considerau că Rich nu este „de-al lor“. Eu am fost de acord. Cindy ne suna rar pe linia privată, dar a făcut-o în ziua în care am primit emailul. Mi-a spus că Bob Sinclaire vrea să vorbească cu mine și cu președintele. Bob fusese mentorul lui Rich, iar Rich îl ținea uneori prin preajmă, împreună cu alți profesori, pentru a le cere părerea despre relațiile externe. Bob supervizase un student chinez care fusese cu un an sau doi în urma noastră la universitate; acel student, Chen Lanxin, era acum președintele Chinei și încerca să i-a legătura cu Rich. După ce-am pus lucrurile cap la cap, l-am tras pe Rich deoparte înaintea unui eveniment pe care-l găzduiam în East Room²²². ― Rich, Bob Sinclaire încearcă cu disperare să ajungă la tine. Cindy spune că e important. M-a sunat după-amiază.

― Probabil că vrea să-mi ceară vreun fel de susținere pentru cartea lui. ― Cindy n-ar fi sunat dacă nu era important. Nu ți-am spus, dar am primit un presupus e-mail de la președintele Chinei, care vrea să comunicați pe un canal privat. ― De ce nu mi-ai spus? ― M-am gândit că e o farsă. De altfel, l-am arătat echipei de securitate, mi s-a zis că poate să fie un fel de glumă ori mai rău. Mai târziu, în noaptea aceea, Rich l-a sunat pe Sinclaire din apartamentul privat. Bob i-a spus că avea să vină imediat să-i arate lui Rich mesajul original pe care îl primise de la președintele chinez: „Am nevoie de ajutorul tău cu disperare. Armata mea vrea să intrăm în luptă, să mă aliniez poziției președintelui Pakistanului și să încurajez un război între Pakistan și India. Știu că tu nu vrei război, dar consilierii tăi și Congresul nu vor dori să cooperezi cu China. Trebuie să acționăm împreună. Cum putem să vorbim?“ ― Crezi că este autentic? a întrebat Rich. ― Da, am păstrat legătura. Este foarte direct, așa cum vezi și tu. Se exercită o mulțime de presiuni asupra lui. Când a venit prima oară în America, nu stăpânea foarte bine engleza. Își venera un pic cam mult profesorii. I-am supervizat teza astfel încât a ajuns să mă vadă ca pe o figură paternă. Mi-a mărturisit multe de-a lungul anilor. Se teme foarte mult de ceea ce se întâmplă pe plan intern în China. Este interesant. El crede la modul foarte serios în superioritatea civilizației chineze. Am purtat discuții interminabile despre cum a confiscat Occidentul „istoria“. Crede că istoricii au ignorat realizările și descoperirile altor civilizații. ― Tu ce crezi? ― Cred c-ar putea fi adevărat pentru el și generația lui. Dar tinerii americani dau mai puțină atenție întregii povești cu Occidentul. Îmi amintesc de vremurile când între Occident și Lumea Liberă se punea semnul egalității. Acum există atât de multe locuri care sunt libere și mult mai palpitante decât America. Tinerii de azi nu prea se mai gândesc la diferențele dintre Orient și Occident. ― Știu, i-a confirmat Rich. Vechile tipare nu se mai aplică. Într-adevăr, nu ne mai considerăm atât de diferiți.

― Eu n-aș merge chiar atât de departe. Ăsta ar putea să fie idealul. Dar chinezii – cel puțin Lanxin – cred că ei sunt în continuare perdanții. Vor să fie moderni – să aibă tot ceea ce are America sau ce cred ei că are America – și, pe deasupra, să-și păstreze și tradițiile. Asta e o himeră. El e îngrijorat că poporul lui poate s-o dea din nou în bară. La urma urmei, nu degeaba a studiat China secolului al XIX-lea, așa-numitul „secol al umilirii“. Teza pe care a susținut-o în dizertație ia influențat enorm modul de a gândi. ― Cum așa? ― A început cu aceleași vechi idei – cum că Occidentul a exploatat China, încă de la Războaiele Opiului²²³ și tratatele de concesiune. ― Și n-a fost așa? ― Ba da. Chiar dacă britanicii, americanii, germanii, rușii și japonezii n-au nici o scuză pentru felul în care i-au tratat pe chinezi, el îi învinovățește pe chinezi că au fost prea plini de ei. Nu vedeau ce se-ntâmpla în jurul lor. Iar, când au văzut, era deja prea târziu. În loc să dea piept cu modernizarea, ei s-au întors împotriva ei, la fel ca Boxerii²²⁴, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Lanxin se teme că acest lucru se poate întâmpla din nou. Într-un fel, să simte pe muchie de cuțit, vrea să păstreze și trecutul și prețioasa civilizație chineză. Lanxin este un om complicat. Tatăl său a fost membru al Gărzilor Roșii, care s-au dus la țară să distrugă vestigiile culturii tradiționale chinezești, dar a ajuns să lucreze într-un muzeu al a artei antice chinezești. Familia lui consideră că Lanxin s-a căsătorit sub demnitatea sa. Își ține soția pe planul al doilea, dar este îndrăgostit până peste cap. Ce să-i spun, domnule președinte? Vrei să vorbești tu însuți cu el? ― Absolut! Dar va trebui să mă gândesc cum s-o fac. Spune-i c-am să-l ez eu. În zilele care au urmat, Bob Sinclaire a fost asaltat de e-mailuri criptice, pe care a avut grijă să i le înmâneze personal nepoatei mele, Sylvia, care întâmplător era înscrisă la cursul lui de la SAIS. Sylvia putea să se strecoare cu ușurință atât înăuntru, cât și afară din reședință. Era considerată ca făcând parte din familie. Acesta a fost, de fapt, momentul în care l-am îndemnat pe Rich să stea de vorbă cu Jacobs, consilierul lui pe probleme de securitate națională. Dar soțul meu a fost cât se poate de categoric: mai întâi a vrut să afle la ce se gândea Lanxin.

― Imediat ce-i implic pe Jacobs și pe ceilalți, vor vrea să închidem cazul. ― Jacobs este consilierul tău pe probleme de securitate națională. Dacă n-ai încredere în el, de ce-l mai ții? ― Toată lumea își imaginează că nu știu nimic despre relațiile internaționale. Trebuie să-i fac fericiți pe cei din partid. Jacobs le dă asigurări că fac ce-ar fi făcut și Campbell. Jacobs n-are încredere în China – oho, chiar deloc! El crede că ei vor să ne învingă pe toată linia. O să considere că problema asta este o capcană a chinezilor. Richard a fost întotdeauna corect cu Jacobs. L-a întrebat mereu ce părere are. Dar îmi cunosc soțul și știam că politețea de fațadă îi maschează lipsa de respect. Numai față de aceia în care avea încredere își permitea să se arate țâfnos. Rich își pierduse orice urmă de respect față de Jacobs după ce acesta l-a convins să-l primească pe Dalai Lama chiar înainte să găzduim G30, la care venea inclusiv Lanxin. Rich simțea că-i era dator lui Lanxin ca măcar să-l asculte. Eu eram un pic mai sceptică. ― E ceva real în legătură cu mesajele. Așa simt. Pe lângă asta, Sinclaire are încredere în el, mi-a spus Rich. Dar nu m-a convins. ― Ei bine, Lanxin este un fost coleg de la SAIS, a continuat Rich în glumă. Chiar dacă nu-l cunoșteam la vremea aia. Mi-am dat ochii peste cap: ― Eu știu câțiva foști colegi de-ai noștri în care n-aș avea deloc încredere. Și nici tu. Rich a râs. Odată ce-i intra o idee în cap, greu mai renunța la ea. ― Trebuie să găsesc o cale să stau de vorbă cu el. Mă bazez pe tine să-mi dai o idee. Zâmbea. Mi-am dat seama că se simțea prins sub o presiune enormă.

Știu că și alte prime-doamne au fost puternice și curajoase. Dar nu sunt sigură că ele au fost nevoite să urzească un complot ca al meu. Câteva luni mai târziu, Rich avea să mă tachineze spunându-mi că am citit prea multe romane de spionaj. I-am replicat că nu fac decât să respect tradiția, apoi i-am spus celebra anecdotă despre secretarul lui Kissinger, care era nevoit să țină trei jurnale pentru a-și ascunde vizita în China de unii dintre cei mai apropiați colegi și de Secretarul de Stat. I-am spus lui Rich că am născocit planul ăsta cu ușurință. Nu era nevoie să inventez o scuză pentru ca Rich să meargă în China. Președintele chinez venea el însuși la New York, la o sesiune de urgență a Consiliului de Securitate al ONU. Rich participa și el. Însă Rich nu putea să se ducă niciunde fără cel puțin un însoțitor. Sau putea? Doctorul Philips – ori Sy, cum îi spuneam – era medicul personal al președintelui și un bun prieten de familie. Sy fusese și medicul mamei mele, a avut grijă de ea până-n ultima clipă. Rich a fost atât de impresionat, încât l-a adus la Casa Albă. Știam că este de încredere. Sy l-a însoțit pe președinte în câteva călătorii cu scopul expres de a se ocupa de posibile urgențe medicale. Nici nu-l simțeai în preajmă. Rich s-a dus din Air Force One direct la Consiliul de Securitate al ONU. Președintele chinez sosise cu o zi înainte și se afla deja în sala consiliului. Eu știam că sesiunea avea să se prelungească până târziu; din fericire, așa s-a întâmplat. Către miezul nopții, Rich s-a scuzat, spunând că se simte obosit și că i s-a făcut un pic rău. I-a comunicat ambasadorului american că se duce înapoi la Waldorf, unde eram cazați. Când a ajuns acolo, le-a cerut membrilor cabinetului să-l sune pe Sy. Doctorul a venit în apartamentul nostru, chipurile ca să-l examineze pe Rich. ― Sy, vor apărea probleme dacă se află. Vei fi considerat complice. S-ar putea să nu fiu în măsură să te protejez. ― Înțeleg. Fac asta pentru tine și Marsha. De altminteri, puțini medici ajung să facă asemenea chestii. Voi avea ce să le povestesc nepoților mei. Asta, peste niște ani, când voi putea vorbi despre așa ceva. Câteva minute mai târziu, a ieșit și a spus că vrea să-l ducă pe președinte la spitalul New York Presbyterian pentru niște analize. Era îngrijorat că

președintele ar putea suferi de tulburări ale ritmului cardiac. Șeful de cabinet al lui Rich s-a agitat un pic. ― Doctore, nu poți face analizele la hotel? Dacă află presa, o să pună o groază de întrebări și avem deja destule pe cap de când cu criza din Asia de Sud. ― Va fi mult mai ușor la spital. Nu vreau să riscăm. Am niște foști colegi la New York Presbyterian. Cred că putem evita presa. E târziu. Va fi ușor să-l băgăm în spital și să-l scoatem fără să fie văzut. ― E de-ajuns o infirmieră cu cont pe Twitter, și suntem pierduți. Pe tine am să te trag la răspundere, e clar? Președintele are prea multă încredere în tine. O să regrete amarnic asta într-o bună zi. Am plecat într-un SUV obișnuit al guvernului – mai puțin ostentativ decât marea limuzină prezidențială. Ne însoțea o mașină inscripționată. Nu-i greu de imaginat cât de supărați au fost cei din Secret Service. Între timp, eu am aranjat prin Bob Sinclaire ca Lanxin să plece de la Consiliul de Securitate la aproximativ 20 de minute după Rich. În timp ce urca în mașină, ca să meargă spre locul unde era cazat, s-a împiedicat intenționat și a căzut pe trotuar. Membrii personalului său i-au sărit în ajutor. Unul dintre ei a sugerat să meargă la spital la un control. El s-a prefăcut că nu vrea, dar apoi a cedat. New York Presbyterian era o alegere evidentă. Noi eram în salonul VIP când a fost adus Lanxin în secția de urgențe și a fost internat într-un salon special. Sy, prietenul nostru, s-a dus în secția de urgențe, unde se afla președintele chinez. El i-a spus infirmierei să plece, iar după aceea s-a consultat cu doctorul care-l trata pe liderul chinez. ― Vă vom duce în sala pentru radiografii, i-a spus Sy lui Lanxin. Odată ajunși acolo, spuneți-le agenților dumneavoastră de securitate să rămână afară. La fel ca în cele mai multe spitale, existau multiple căi de acces și de ieșire. Lanxin a fost condus până la salonul VIP, întins în continuare pe o targă metalică cu roți, cu fața parțial vizibilă. Când m-a văzut pe mine, s-a ridicat zâmbind larg și mi-a strâns mâna cu căldură. Apoi a apărut Rich în ușă. Amândoi erau foarte emoționați că, în sfârșit, se vedeau. Au intrat imediat într-o cameră privată de lângă salon și au închis ușa. Știau că au cel mult o oră la dispoziție, înainte să trezească suspiciuni.

Lanxin a vorbit primul: ― Din câte-mi amintesc, Kissinger a petrecut ore întregi cu Zhou Enlai înainte să treacă la miezul problemei. Noi va trebui cumva să condensăm acest timp și să decidem, pur și simplu, să avem încredere unul în celălalt. ― Îmi cer scuze pentru decor, a spus Rich. Nici vorbă de splendoarea Marelui Palat al Poporului. ― Nu vă faceți griji. Putem vorbi mai liber decât dacă ne aflam acolo sau la Casa Albă. Am sentimentul c-ați putea fi un pic rebel, ca mine. ― Un spirit rebel, poate, dar am fost extrem de norocos în politică. Mi-a mers ușor până acum. Sau cel puțin așa mi se pare. Cred că și acum voi avea parte de un astfel de noroc. ― Da, sper să considerați această întâlnire un noroc. Dar vine cu niște condiții. ― Ca orice alt lucru care are legătură cu politica. Rich mi-a spus că cea mai mare parte a întâlnirii a fost consacrată modului în care poate fi dezamorsată criza dintre India și Pakistan. Lanxin a venit cu un plan. Avea pregătit un text pentru un proiect de rezoluție a Consiliului de Securitate care să vizeze un armistițiu și retragerea armatei indiene. Lanxin știa că părții americane i-ar putea părea dificil să-l accepte, din moment ce, în definitiv, indienii erau partea nedreptățită. Însă Lanxin avea nevoie de timp ca să convingă armata pakistaneză să ia cu asalt ascunzătorile militanților și să-i dezarmeze, dar pakistanezii nu aveau să facă asta în timp ce indienii amenințau cu războiul. Amândoi au fost de acord că este necesar ca diferendul cu privire la Kashmir să fie, în sfârșit, soluționat pentru a opri armata pakistaneză să-i înarmeze pe militanți. Odată ce problema Kashmirului era rezolvată, armata pakistaneză s-ar fi axat pe amenințarea reprezentată de militanți la adresa securității interne și s-ar fi pronunțat definitiv împotriva lor. Lanxin oferea un pachet mare de ajutoare pentru a motiva guvernul și armata pakistaneze să accepte planul. ― Noi nu avem nici o credibilitate în ochii indienilor, cu atât mai puțin în fața armatei indiene, care, la 75 de ani după războiul din 1962, încă mai suferă de pe urma înfrângerii. Domnule președinte, va fi necesar să faceți niște eforturi serioase dacă vrem să ajungem la un armistițiu, i-a mai spus Lanxin lui Rich.

Soțul meu avea să-mi mărturisească mai târziu că i s-a strâns inima în acel moment. Oare cum avea să-i convingă el pe Jacobs și pe secretarul apărării, bașca să-i aducă și pe indieni la bord? Dar a promis să facă tot posibilul. ― Ce-ar fi ca eu să prezint proiectul de rezoluție când dumneavoastră conduceți delegația americană și, în loc să-l amânați, să fiți de acord imediat cu el? i-a propus Lanxin. Ei nu vă pot opri dacă dumneavoastră anunțați restul lumii că Statele Unite îl acceptă. Pentagonul nu va avea încotro decât să înghită în sec. Iar indienii vor ști că nu vor primi nici un sprijin american. Lui Rich i-a plăcut ideea. Ar fi însemnat să-i pocnească pe Jacobs și pe toți ceilalți peste ochi și să se răzbune pentru tot disprețul ascuns pe care-l nutriseră la adresa lui – primul președinte hispanic din istoria americană. Și era sigur că Sheila Maxwell, Secretarul de Stat, avea să fie de acord cu el. Ea nu voia să vadă izbucnind un război total în Asia de Sud, care i-ar fi zădărnicit încercările de a avansa cu procesul de pace din Orientul Mijlociu, tot mai dificil de la o vreme. Richard mi-a mai spus că cea mai bună parte au fost ultimele zece minute pe care le-au petrecut împreună. În acel moment, au vorbit amândoi, pe scurt, despre speranțele fiecăruia cu privire la țara sa. ― China pare să nu reușească să scape din capcana venitului mediu, i-a spus Lanxin. Clasa de mijloc devine deosebit de frustrată și înclină tot mai mult către un comportament naționalist, complet inadecvat. Nu acesta este visul chinez pe care îl am eu pentru țara mea. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră ca să punem capăt ostilităților reciproce. Presa semnalează în fiecare zi câte o nouă incursiune americană împotriva presupusei suveranități chineze. Suntem pe o traiectorie de coliziune, ne vom ciocni dacă nu suntem atenți. Am recitit vechile cărți de istorie despre declanșarea Primului Război Mondial și există prea multe asemănări cu ceea ce se petrece acum. ― Dar există și diferențe, i-a replicat Rich. Noi ne transformăm într-un fel de Arabie Saudită, cu toate avantajele și dezavantajele aferente. Credem că putem, pur și simplu, să ne bazăm pe energia de șist ieftină, iar toate problemele noastre se vor rezolva ca prin minune. Exact ca saudiții odinioară, americanii devin leneși. ― Dumneavoastră spuneți, de fapt, că americanii presupun că ascensiunea Chinei a stagnat și că acum nu mai au de ce să se teamă, i-a răspuns Lanxin.

― Ei bine, da, ăsta cu siguranță punctul de vedere standard în prezent. Însă eu sunt de altă părere. Dumneavoastră și compatrioții dumneavoastră vă doriți prea mult succesul absolut. Și veți găsi o cale pentru a ajunge în vârf. Acum aveți parte doar de o pauză de moment, i-a mai spus Rich. ― Există vreo modalitate prin care să putem lucra împreună pentru a ne rezolva problemele? l-a întrebat Lanxin. Am irat mereu America, încă din vremea când studiam la SAIS. Îi ir mai ales dibăcia într-ale tehnologiei. China a fost cândva un titan al tehnologiei. Știu că avem tot ceea ce ne trebuie pentru a redeveni astfel. Dar avem nevoie de ajutorul vostru. Rich a tăcut o vreme. ― Lăsați-mă să mă gândesc la asta, i-a răspuns. Dacă reușim să trecem de toate astea, vom coopera și pe viitor. În acel moment, eu și Sy am dat buzna în cameră și i-am spus lui Lanxin că trebuie să se întoarcă la radiologie. Agenții lui începă să bănuiască ceva. Ședința Consiliului de Securitate a decurs așa cum au plănuit Rich și Lanxin. Chinezul și-a expus punctul de vedere și, înainte ca Jacobs să apuce să obiecteze, Rich a acceptat. Ceilalți membri ai Consiliului au rămas înmărmuriți. Rusia a fost iritată că i-au luat-o înainte chinezii. Spera să fie ea artizana păcii. Eu m-am dus în sală și m-am așezat în spatele delegației americane; am observat schimbul de priviri dintre Richard și Lanxin. Chinezul abia și-a reținut un zâmbet. După ce s-a terminat sesiunea, Jacobs l-a urmat pe Rich afară din sală. ― Cu tot respectul, domnule președinte, de ce ați acceptat atât de repede? După cum stau lucrurile, cea mai mare parte a poverii cade pe umerii noștri. Și pentru ce? O promisiune a chinezilor cum că o să vadă ce pot face cu pakistanezii. ― Jacobs, trebuie să ai încredere în mine măcar o dată. ― Domnule președinte, eu cred că problema este că nu aveți încredere în mine. Știați dinainte ce-aveau să facă chinezii? Presupun că da. ― Jacobs, ce-a fost a fost. Important este că o să funcționeze.

― Domnule președinte, nu asta e ideea. Vreți un consilier pentru securitate națională sau vreți să faceți politică externă întru totul pe cont propriu? Eu am încercat să vă servesc cu loialitate, dar încă de la început v-ați gândit la mine ca la un fel de colaboraționist. Da, am fost apropiat de Tony. Am avut și divergențe, dar le-am rezolvat. Dintr-un anumit motiv – nu știu care –, dumneavoastră nu doriți să lucrați cu mine așa. Domnule președinte, vă rog să-mi acceptați demisia. ― Știu că ești supărat. Am fost sub multă presiune. Ai făcut o treabă bună în armonizarea procesului interguvernamental. Dacă pleci acum, pui armistițiul în pericol. Și nici unul dintre noi nu vrea asta. ― N-aș face nimic care să dăuneze țării. Dar nu pot să rămân dacă nu aveți încredere în mine. Nu pot. Cred că v-am subestimat de la bun început. Cu tot șarmul și politețea, sunteți de fapt un nemernic încăpățânat, nu-i așa? Și-ncă unul viclean, care… Jacobs pălise. Lui Rich i-a fost teamă că Jacobs avea să facă o scenă și l-a oprit. ― Jacobs, știu că ești furios. Probabil că și eu aș fi, în locul tău. Dar mă tem c-ai să spui lucruri care ne-ar împiedica să mai lucrăm împreună. ― Da, aveți dreptate. A fost greu pentru mine – o lovitură neașteptată pentru orgoliul meu, aș spune. ― Știu că este un sacrificiu să rămâi. Și știu că sunt un șef dur și nemernic. Nu ești primul care se plânge, crede-mă. Am ajuns unde sunt pentru că mi-am ascuns bine intențiile. Așa-mi place să joc. Recunosc, nu e întotdeauna un lucru frumos. ― Cei mai mulți dintre președinți ajung să acționeze printr-o camarilă de apropiați, care se micșorează numeric cu cât stau mai mult în funcție. Se pare că dumneavoastră acționați de unul singur. Nu este o metodă bună. Rich mi-a spus mai târziu că a fost surprins de sinceritatea lui Jacobs, ca și de a lui. Probabil că a fost pentru prima dată când Rich și-a recunoscut secretomania. Ironia face că și-a redescoperit respectul față de Jacobs. Rich a presupus mereu că Jacobs are un dinte împotriva lui. Acum îl vedea ca pe un funcționar public

care încearcă să-și facă treaba. Numai că nu aveau aceeași părere despre China. Secretarul Apărării era, de asemenea, furios, iar Rich a trebuit să-l calmeze. Deși perplexă, Sheila Maxwell era singura mulțumită. Pe Dealul Capitoliului, comunitatea americano-indiană a încercat să-și folosească influența pentru adoptarea unor moțiuni de cenzură împotriva istrației. Dar, la urma urmei, nimeni nu-și dorea războiul. Cred că nici măcar premierul indian nu era foarte supărat, cu toate că au avut loc revolte, iar poarta și niște clădiri din jurul ambasadei americane din New Delhi au fost incendiate. Rich mi-a mărturisit, ani mai târziu, că fusese cât pe ce să-și distrugă mandatul. A făcut un pariu uriaș acceptând rezoluția chineză fără să-și consulte consilierii. A înțeles abia mai târziu cât de mult i-a rănit și i-a ofensat. A avut noroc. Mi-a spus că, dac-ar fi înțeles toate riscurile, poate că n-ar fi făcut pariul. Dar, odată intrat în joc, era greu să dea înapoi. Mai mult decât atât, a avut încredere în Lanxin. A luat una dintre acele decizii de moment cruciale, care s-a dovedit a fi un succes, din fericire. Și-a ținut promisiunea față de Lanxin: nici prin gând nu i-a trecut să lase noua cooperare să se dizolve. Pentru o vreme, mi-a spus el mai târziu, și-a făcut griji că energia de șist devenea o piedică. Da, ne-a ajutat să ieșim din Marea Criză, dar ne-a încurajat să amânăm schimbările necesare. Richard era îngrijorat de legendarul leadership al Statelor Unite în știință și tehnologie și de riscurile pe care ni le asumam în privința lor. Tăieri recente din buget goliseră de tot investițiile guvernului în cercetarea de bază, iar sectorul privat nu preluase ștafeta. Cu gaze și chiar și cu petrol atât de ieftine, tehnologiile verzi erau abandonate. China, în schimb, avea banii necesari pentru a investi într-o economie verde. „Dar, mai întâi, trebuie să calmăm suspiciunile aici și în China. Lucrez împreună cu Lanxin la asta“, mi-a spus el. Până în acel moment, era larg cunoscut faptul că Rich și Lanxin aveau o bună relație de cooperare. Cabinetul nostru acceptase acest lucru, dar multora de la Pentagon și de pe Dealul Capitoliului nu le plăcea. Rich a fost nevoit să găsească un mijloc prin care să pară că noi, nu China, avem de câștigat mai mult de pe urma acordului. Că nu era chiar atât de orbit de președintele chinez încât să se lase călcat în picioare.

Lanxin avea numărul telefonului nostru privat și suna intenționat seara târziu. Rich i-a mărturisit mai târziu noului consilier pentru securitate națională ce se discutase. Lucrul la care visau Rich și Lanxin era o propunere prin care ambele părți făceau concesii – China poate chiar mai mult. Lanxin a promis o reducere a spionajului cibernetic, care scăpase de sub control, dat fiind că țara lui încerca cu disperare să-și dezvolte mai mult industriile high-tech. Comunitatea americană de afaceri își pierduse complet interesul, iar Rich știa că orice refacere a legăturilor trebuia să înceapă cu o acceptare a regulilor acestui proces. Spionajul între guverne era de înțeles, dar atacurile cibernetice ale Chinei asupra sectorului privat trebuiau să înceteze. Rich a promis, de asemenea, să țină în frâu atacurile Agenției de Securitate Națională vizând firme chinezești. ― Noi nu vă spionăm, a spus la început Lanxin, părând puțin îmbufnat. ― Haide, n-are sens să mai negați asta. Avem destule dovezi. În plus, o fac și alții. Camera de Comerț tocmai a publicat un nou raport despre miliardele de dolari pe care ni i-ați furat odată cu proprietatea intelectuală. ― Nu știu de unde scot cifrele astea. Dacă e adevărat, de ce nu avansăm, devenind și noi o economie bazată pe inovație? Cele mai bune companii sunt în continuare americane, japoneze ori europene. Noi încă nu avem corporații de talie mondială; nu așa cum aveți voi. ― Și nici n-o să aveți dacă mai furați. Îi goniți pe investitori. Și vă blocați singuri investițiile în Statele Unite. Rich se enervase de-a binelea. ― Trebuie să vă struniți mai bine restul guvernului. Probabil că eu știu mai multe decât dumneavoastră despre ce pune la cale armata. Rich exagera, dar s-a gândit că e mai bine ca, de data asta, să-și pună cărțile pe masă. Era îngrijorat de rolul tot mai slab jucat de Lanxin. Vietnamezii – care tind mereu să exagereze – le spuseseră agenților CIA că la orizont se profilează o lovitură de stat. Lanxin avea problemele lui acasă. Dar nu putea să-l lase pe președintele american să se apropie atât de mult. Spre deosebire de Rich, a preferat să nu fie sincer:

― Nu știu ce vreți să spuneți. Statele Unite ar trebui să-și vadă de treburile lor și să nu se amestece în afacerile interne ale altora. Rich avea să declare mai târziu că nici unul din ei nu prea avusese de ales odată ce începă să vorbească. Ar fi fost învinovățiți amândoi pentru orice eșec înregistrat în acel moment. Ambii își puseseră speranțele în proiecte comune care să contribuie la construirea încrederii și să-i dezarmeze pe recalcitranți. Aceste proiecte comune ar fi fost formidabile pentru economia americană, mai ales că aveau să readucă Statele Unite în jocul exporturilor de tehnologie verde către restul lumii. Cercetătorii și universitățile americane aveau să fie încântați. Rich a propus o cooperare în domeniul biotehnologiei. El știa despre China că ține să fie prima țară care să dezvolte, din punct de vedere comercial, o gamă largă de aplicații în biotehnologie, îndeosebi în domeniul medicamentelor. Însă biotehnologia era una dintre tehnologiile cu cel mai mare potențial periculos, iar elaborarea de comun acord a unor norme și protocoale avea să ajute la punerea lor în aplicare. Chinezii, se gândea Rich, aveau să o ia din nou pe scurtătură. Ei aveau mai puține inhibiții morale sau etice. Eforturile comune puteau ajuta la ridicarea standardelor de securitate; cel puțin americanii și-ar fi făcut o idee mult mai bună despre ceea ce se întâmpla în laboratoarele chinezești. China recrutase experți în biotehnologie din întreaga lume. Rich nu voia ca gigantul asiatic să aibă parte de toată gloria, mai ales că cercetătorii americani realizaseră toate marile progrese științifice. Își amintea, din cursurile de la SAIS, că Marea Britanie pierduse, din punct de vedere comercial, în privința multora dintre descoperirile sale științifice din secolul al XIX-lea. În schimb, Germania și Statele Unite exploataseră comercial descoperirile britanice, acesta fiind unul dintre motivele declinului Marii Britanii. Lanxin a acceptat rapid. El credea că poate să prezinte eforturile comune ca pe o mare victorie, ceea ce avea să-i calmeze puțin pe criticii săi. Își dorea foarte mult ca țara lui să devină o societate inovatoare și știa că au încă multe de învățat de la Statele Unite. ― Unora din Congres și de la Pentagon chiar nu le place ideea unor relații bune cu China, mi-a spus Rich. Ei acceptă numai pentru că văd că lui Lanxin îi este atât de greu să-și convingă armata și partidul. Își imaginează probabil că situația asta e, de fapt, bună pentru America, dat fiind că există atât de multă opoziție în China. Politica este o treabă cu adevărat amuzantă, a mai spus el clătinând din

cap. Încerci să faci tot posibilul pentru țară, dar, dacă nu arăți cum l-ai rănit pe celălalt, nu te crede nimeni. Lui Lanxin îi plăceau pariurile riscante. Cu cât urcase mai sus în ierarhia Partidului, cu atât îi plăcuse mai mult fiorul pariurilor mari și riscante. El avea un avantaj. Era un „prințișor“, un strănepot al unuia dintre camarazii lui Mao din timpul Marșului cel Lung²²⁵. Era unul dintre ai lor, dar nu-i plăcea ce se întâmplase cu Partidul, cât de corupt devenise; a văzut o legătură între această stare de fapt și ceea ce se întâmplase cu vechile dinastii atunci când îmbătrâniseră. Dacă nu oprea cumva această tendință, China nu avea să devină niciodată o țară modernă. Lanxin a trecut printr-o perioadă cumplită până să fie acceptate proiectele comune. Armata de Eliberare a Poporului a protestat cu înverșunare. Ea beneficia de pe urma naționalismului galopant de care predecesorii lui Lanxin se folosiseră pentru a potoli frustrarea clasei de mijloc față de încetinirea dezvoltării economice. AEP a folosit în avantajul său naționalismul în ascensiune pentru a pune mâna pe o parte tot mai mare din buget și pentru a-și lărgi forțele. Șefii de guvern au avut întotdeauna probleme, știind de ce este în stare armata. Uneori au aflat despre anumite manevre abia în ultimul moment, în pofida faptului că aceste manifestări ale creșterii puterii militare aveau implicații asupra relațiilor Chinei cu vecinii săi. Rich avea dreptate, însă Lanxin n-ar fi recunoscut niciodată. Lanxin știa că reprezentanții extremiștilor din Partid și din AEP aveau să se ascundă de el și să continue să-i spioneze pe americani, în pofida noii înțelegeri. Dar avea ajutorul lui Rich. El a canalizat către Lanxin informații despre ceea ce punea la cale serviciul său de informații. Lanxin și-a surprins armata în mai multe rânduri cu dezvăluiri despre acțiunile ei, pe care se presupunea că nu avea de unde să le știe. Însă Lanxin avea aliați și în interior. Intelectualii chinezi se mobilizaseră. Sectoarele private, atât din Statele Unite, cât și din China, echilibrau balanța, observând oportunitățile pe care le puteau oferi relațiile mai bune. Cu ajutorul lui Lanxin, devenea mai ușor pentru firme americane să facă afaceri în China. Iar Rich ținea în frâu aparatul securității naționale americane, să nu impună prea multe restricții în privința investițiilor chineze în Statele Unite. ― Uită-te la ce s-a întâmplat după al Doilea Război Mondial, mi-a spus Richard

odată. Americanii au luptat împotriva Germaniei naziste, dar au devenit cel mai mare aliat al Germaniei după război. Americanii au un suflet atât de generos, încât nu pot rămâne supărați pe cineva prea mult timp. Desigur, ajută faptul că suntem în continuare lider mondial. Asta nu s-ar fi întâmplat în trecut, pe vremea Marii Crize. Prea multe resentimente. Acum ne permitem să fim generoși. China este implicată pe termen lung. Știe cum să se sacrifice. Ea a fost cândva un lider în tehnologie. Va redeveni unul, și asta în viitorul apropiat. La doi ani după moartea lui Rich în accidentul nautic, am participat la o ceremonie de comemorare a lui la Cimitirul Național Arlington. Rich nu era o persoană religioasă, dar avea un atașament mistic față de ideea de State Unite, iar pentru el Arlington reprezenta sacrificiul personal în slujba țării. Senatorul care a susținut discursul principal l-a elogiat prea mult, în opinia mea. L-a zugrăvit pe Rich ca pășind pe urmele altor mari președinți în a le oferi altora o mână de ajutor – Chinei, în cazul lui. Lui Rich i-ar fi plăcut vorbele frumoase rostite în amintirea lui, dar era sceptic față de lumea către care ne îndreptam. A vorbit în mod public, de vreo două ori, despre fragilitatea sistemului internațional și și-a exprimat speranța ca liderii să înceapă să reconstruiască instituții globale ca Națiunile Unite și FMI, pentru a reflecta mai bine structura schimbată a puterii. Accidentul nautic a fost extrem de dur, întrerupând brusc o pensionare care tocmai devenea plăcută. Lanxin era încă în funcție când Rich s-a retras. A promis să nu spună prea multe despre colaborarea lor, ca să-l cruțe pe Lanxin de vreo situație stânjenitoare. Este dificil, în continuare, pentru Lanxin. L-am vizitat acum un an. Am urcat împreună pe Muntele Galben, brăzdat parcă cu hieroglife antice. Am stat la Casa pentru Oaspeți de Stat, în apropiere de vârf. În dimineața următoare am irat, de pe terasă, o priveliște divină. Vârfurile spectaculoase ne priveau de sus, printre valuri de nori în derivă. Era o scenă parcă desprinsă din pergamentele vechi chinezești. Te simți aproape de zei. A fost o perioadă propice reflecției. Lam întrebat pe Lanxin cum vede el ultimii ani. ― Am câștigat pariul, deși m-am aflat tot timpul pe muchie de cuțit. A trebuit să lupt cu dinții și cu ghearele ca să obțin acordul pentru companiile mixte. Însă chinezii sunt practici – prea mulți ingineri vor să construiască lucruri. Nu exista

o cale mai ușoară. Ei și-au amintit poveștile părinților lor despre răul făcut de efortul lui Mao de a croi o singură cale pentru dezvoltarea chineză prin Marele Salt Înainte, care ne-a aruncat de fapt înapoi. Nu puteam deveni rapid o societate a inovației fără ajutor, mi-a spus Lanxin, cu zâmbetul pe care i-l văzusem când ne-am întâlnit prima dată. Partidul era tot mai îngrijorat din cauza neîncrederii crescânde a clasei de mijloc. A încercat să deturneze atenția prin ceva zăngănit de arme. Au avut loc scurte ciocniri de trupe, urâte, cu vietnamezii și japonezii, iar într-un caz, notabil, China a fost nevoită să dea înapoi, ca răspuns la un val de proteste internaționale. Așa a ajuns, de fapt, Lanxin la putere. Predecesorul său fusese dat la o parte, fără menajamente, din cauza numărului prea mare de incidente stânjenitoare cu vecinii Chinei și pentru că era criticat unanim. ― Partidul nu se simte în largul său când vede prea multă inovație. Mi-e teamă că o să avem parte de un nou episod Tiananmen dacă Partidul nu inițiază relaxarea. Trebuie să fi văzut demonstrațiile uriașe de la Shanghai, când Partidul a revenit asupra deciziei de a permite ca primarul să fie ales liber și să nu se afle în subordinea șefului Partidului. Conducerea de la Beijing a vrut, inițial, să facă un experiment, dar s-a speriat tot mai tare atunci când a văzut lista de candidați, unii dintre ei fără nici o afiliere la Partid. Oamenii au năvălit în stradă. Era cât pe ce să se ajungă la violențe. Apoi s-au declanșat dezbateri interne aprige între liberali și reprezentanții liniei dure, care s-au învinovățit unii pe alții de lovitura dată Partidului. A chicotit, apoi a continuat: ― Eu tot n-am vorbit despre ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea la spital. Chinezii cred că Rich m-a căutat. Mă întreb ce vor înțelege istoricii din povestea asta. Am vorbit despre familiile noastre. Era foarte fericit că nepotul său hotărâse să aibă trei copii. Era o întoarcere în viitor, a spus. Aștepta cu nerăbdare o Chină care să aibă din nou familii mari. Nepotul său, profesor de literatură chineză veche, abandonase Partidul pentru Confucius. Câteva luni mai târziu, mă uitam prin lucrurile lui Rich. Mi-a fost greu, imediat după accident, să ating orice îi aparținuse. Mă ajuta un arhivar de la Arhivele Naționale. Am găsit un volum vechi cu poeme de Rudyard Kipling, un cadou de

la una dintre rudele lui Rich care studiase în Anglia. Se vedea că-l tot recitise. Mie Kipling îmi mirosea prea mult a povara omului alb, a imperiu și a multe alte lucruri prea respingătoare. Nu-mi puteam imagina ce l-ar fi putut atrage pe Rich la ea. Era o ediție veche, de la Everyman, cu cotorul crăpat. S-a deschis la faimosul vers „Orientul este Orient, iar Occidentul este Occident“. Dar, de fapt, nu știam ce urmează:

Oh, East is East, and West is West, and never the twain shall meet, Till Earth and Sky stand presently at God’s great Judgment Seat; But there is neither East nor West, Border, nor Breed, nor Birth, When two strong men stand face to face, tho’ they come from the ends of the earth!²²

Simțise Rich atunci când s-a întâlnit cu Lanxin pentru prima dată că ei pot fi cei „doi bărbați puternici“ care acoperă prăpastia dintre Est și Vest? Mi-ar plăcea să cred că da.

²²² Cea mai mare încăpere din Casa Albă, destinată unor evenimente cu caracter public (n.red.) ²²³ Confruntări armate dintre Imperiul Britanic și China, între anii 1839–1842 și 1856–1860, prin care britanicii urmăreau să traseze în avantajul lor coordonatele comerțului cu China (n.red.) ²²⁴ Răscoala boxerilor, petrecută între anii 1898–1900, a fost o mișcare xenofobă și anticreștină a populației chineze, la sfârșitul Dinastiei Qing. Revolta a fost inițiată de Miliția Yìhétuán („Miliția Unită pentru Dreptate“), ai cărei membri practicau boxul, cu convingerea că exercițiile fizice intense îi vor apăra în fața

gloanțelor. (n.red.) ²²⁵ Retragere strategică a armatei comuniste din fața forțelor Kuomintangului, în 1934, pentru a evita înfrângerea definitivă. Marșul a durat 370 de zile și s-a desfășurat spre vest, apoi spre nord, pe o distanță de aproximativ 8 000 km. (n.red.) ²² „Oh, Orientul este Orient, iar Occidentul este Occident și niciodată nu se vor întâlni, Până când Cerul și Pământul nu vor sta la Marea Judecată a lui Dumnezeu; Căci nu mai e nici Orient, nici Occident, nici Graniță, și nici Rasă, nici Seminție, Când doi bărbați puternici stau față-n față, chiar de vin de la capetele pământului!“

CAPITOLUL 11

CU ASEMENEA PRIETENI…

Mânată de un impuls inexplicabil, Lisa s-a dus s-o vadă pe Clara la cabinet, la prima oră. Clara îl tratase cândva pe fiul Lisei, Ben, și ajunseseră să se împrietenească. ― Lisa, ce surpriză! Din păcate n-am prea mult timp la dispoziție, dar intră… Pereții cabinetului erau de-un galben luminos, cu intenția clară de a te înveseli. Asupra Lisei aveau exact efectul invers. Uneori nici tot zahărul din lume n-are cum să-mbunătățească situația. ― Care-i problema, a întrebat-o Clara imediat ce-a închis ușa. ― M-a căutat FBI-ul, a spus Lisa. Cred că Ben a dat de necaz. Aveau suspiciuni despre o epidemie virală în India și au luat urma până la el. Au pus o groază de întrebări. N-am putut să răspund la cele mai multe dintre ele. Nu l-am văzut de-o vreme. Primesc e-mailuri, dar nimic din ele nu sugerează că are vreo problemă ori c-a făcut ceva rău. Lisa a început să plângă. ― Îmi pare foarte rău. ― Le-am spus că e absurd. Ben n-ar face rău nimănui. În afară de asta, el nu e nici pe departe în India. Se află la peste o mie de kilometri depărtare, în Asia de Sud-Est. Dar mi-au arătat niște lucruri care m-au speriat de moarte. ― Chris ce zice? ― El e în Alaska, într-o excursie, la pescuit, împreună cu niște prieteni. Nu l-am sunat. Mi-e teamă c-o să explodeze, o să se urce într-un avion și o să se ducă

acolo. Exagerează întotdeauna cu tot ceea ce-l privește pe Ben. ― Dar Damon? ― El a fost șocat. L-a vizitat pe Ben în mai multe rânduri când se afla în Anglia și credea că și-a făcut niște prieteni grozavi. Nu poate să înțeleagă. ― Sună-l pe Chris. ― Își va face griji, sunt sigură, că povestea asta o să-i scadă șansele de a primi Premiul Nobel pentru Pace. Am auzit că e nominalizat împreună cu doi dintre colegii săi, pentru activitatea lor în imprimarea 3D. Se presupune că politica n-ar trebui să aibă vreun amestec în asta, dar sunt sigură că se va gândi că-i vor scădea șansele dacă apare vreun scandal. Lisa a mers cu mașina până la birou, dar i-a fost greu să-și păstreze calmul în preajma colegilor. A decis că era de-ajuns pe ziua respectivă și a plecat acasă, cu mașina, mai devreme. Și-a verificată mesajele vocale. Nimic în plus de la George Taylor, ofițerul FBI cu care se întâlnise, sau de la Ben. Agentul Taylor fusese mai degrabă vag. Lisa îl întrebase dac-ar fi trebuit să încerce să-l eze pe Ben imediat. „Doar purtați-vă normal“, îi spusese. „Mă bazez pe dumneavoastră să nu-l alertați cu privire suspiciunile noastre. Vom ști dacă o veți face. Suntem pe urmele lui, dar este o anchetă dificilă. Și avem de-a face cu multe autorități străine în care, de fapt, nu avem încredere.“ Lisa s-a așezat pe canapea. Locuiau într-un bungalou tipic pentru comunitățile care o duceau mai puțin bine din jurul Stanfordului. Și-ar fi permis o casă mai bună, dar ea și Chris nu avuseseră niciodată timp să se ducă să aleagă una. Ea nu fusese întotdeauna atât de ocupată. În primii ani de căsătorie, fusese o mamă casnică. Crescuse într-o familie în care ambii părinți munceau și-și amintea că se întorcea într-o casă goală. Era singură la părinți, iar, pentru o vreme, i-a fost greu să-și facă prieteni. Voia să facă lucrurile altfel. Spre deosebire de multe dintre prietenele ei, voia să-și întemeieze o familie imediat ce se mărita. Se cunoscuse cu Chris în studenție, la Stanford. Ea fusese mai nerăbdătoare să se căsătorească și să aibă copii decât el, iar el i-a respectat dorința. Fuseseră amândoi studenți străluciți la Stanford. Spre deosebire de mulți colegi, banii nu reprezentaseră o mare problemă pentru ei. El obținuse o bursă și, ca mulți studenți la inginerie, pornise o afacere împreună cu unii dintre prietenii săi, care s-a împotmolit după câțiva ani. Nu avea să devină niciodată un mare succes,

dar produsese niște bani în plus, care picaseră bine atunci când Lisa decisese să renunțe la doctorat și să întemeieze o familie. Damon a fost un copil cuminte. Lisa a fost o mamă foarte fericită, chiar dacă multe dintre prietenele ei o priveau mai degrabă cu dispreț și o tot întrebau când avea să se întoarcă la lucrarea de doctorat. Ea l-a convins pe Chris să facă al doilea copil și a rămas însărcinată la un an după ce-l născuse pe Damon. Ben era băiatul mamei. După câțiva ani a fost diagnosticat cu sindromul Asperger²²⁷, dar ea simțise aproape de la bun început că avea nevoie să fie protejat. Și uite-așa s-au dus planurile de a face un al treilea copil. Damon, în schimb, se înțelegea bine cu ceilalți copii; el era priceput la toate – era bun atât la sport, cât și la școală, lucru surprinzător pentru Lisa și Chris, care se descurcaseră mai greu din punct de vedere social în copilărie. Pe Ben l-au dat la grădiniță înainte ca ea să-și reia munca. Cariera ei academică a mers mai bine decât se aștepta – cel puțin la început. Șeful de catedră îi susținuse decizia de a-și suspenda doctoratul atunci când ea și Chris își întemeiaseră o familie. Iar profesorul îndrumător a ajutat-o să se reintegreze rapid. Și-a terminat doctoratul cu mult înainte de programul pe care și-l stabilise singură. Și-a găsit un post la catedră, apoi s-a titularizat. Lucra în domeniul bioingineriei, și anume în dezvoltarea de culturi rezistente la secetă. De fapt, Lisa nu lucra în străinătate, ci colabora strâns cu un cercetător brazilian care participa la un program de schimb al universității sale din São Paulo. Lisa a fost cucerită de visul de a-și folosi cunoștințele științifice pentru a lucra la o revoluție verde pentru Africa. Cam în perioada în care a început grădinița, Ben a fost diagnosticat cu sindromul Asperger, o lovitură extrem de puternică pentru Lisa. Avea să fie vreodată normal? Oare era din cauză că făcuse ea ceva? „Cel mai rău lucru pe care puteți să-l faceți este să-l cocoloșiți“, le spusese pediatrul părinților. „Este extrem de inteligent, dar, probabil, va trebui să lupte ca să se integreze. Pe de altă parte, există mulți copii diagnosticați cu Asperger aici. Probabil că va trebui să încercați să găsiți un grup de sprijin. Poate fi util să cunoașteți alți părinți care se confruntă cu aceeași problemă.“ Lisa a crezut că poate să facă față singură sindromului Asperger. Pe măsură ce sa implicat tot mai mult în tratamentul lui Ben, cariera sa academică a început să aibă de suferit. „Ești într-un moment critic“, o avertizase mentorul ei. „Dacă nu

publici o nouă lucrare în curând, îți diminuezi șansele de a obține titularizarea. N-ar fi un lucru bun pentru tine sau pentru Ben.“ Dar nu s-a putut mobiliza. Și-a dat seama, mai târziu, că suferea de depresie. Un an și ceva după aceea s-a produs inevitabilul: comisia a votat împotriva titularizării ei. Chris a simțit lovitura mai puternic decât Lisa. În facultate, el se gândise la ei ca la un cuplu de vis – amândoi aveau zece pe linie și păreau să se îndrepte către cariere universitare strălucitoare. El a obținut titularizarea chiar înainte să-și termine doctoratul – un lucru practic fără precedent –, iar după aceea s-a bucurat aproape instantaneu de apreciere. Munca sa în imprimarea 3D și 4D a deschis oportunități uriașe în producție. Chris i-a spus Lisei că renunța la toate lucrurile pentru care muncise din greu. Căsnicia lor a început să se destrame. Cam în această perioadă Lisa a cunoscut-o pe Clara, prin intermediul școlii speciale la care mergea Ben în acea perioadă, unde Clara era consultant. Având cam aceeași vârstă și fiind amândouă persoane active, s-au apropiat imediat. Cum Ben făcea progrese, și căsnicia s-a îmbunătățit. Lisa a hotărât să se întoarcă la serviciu. Era interesată de conectarea tehnologiei emergente la nevoile practice de zi cu zi ale celor săraci sau suferinzi. Avea cunoștințele științifice și tehnologice necesare. Dar, și mai important, avea empatia și competențele organizaționale pentru a obține aceste lucruri. Grija pe care o investise în Ben se canaliza acum într-o nouă pasiune devoratoare: să-i ajute pe vest-africani să facă față penuriei tot mai mari de apă și alimente. Lisa a fondat un ONG care era mai mult decât atât. A conceput o structură organizațională în cadrul căreia participau, în mod activ, mai multe guverne, universități, companii și ONG-uri. Devenise tipul de parteneriat public-privat despre care toată lumea vorbise mereu. Ea și colegii au început la nivel rural și au lucrat cu femei care reprezentau o mare parte a fermierilor din Africa. Voiau să le învețe cum să crească randamentul și cum să-și planifice vânzarea produselor pe piețele locale, astfel încât să obțină prețuri mai bune, ceea ce le motiva, în schimb, să producă mai mult. De asemenea, au inițiat acțiuni prin care să determine guvernele locale săși schimbe legile, astfel încât femeile să poată să dețină pământurile pe care le munceau.

Dar știa că și ea trebuia să-și intensifice eforturile. Știa că oamenii de știință americani de la centrul pentru cercetarea agriculturii tradiționale, din cadrul Universității Purdue lucrau la soiuri de semințe de mare randament, care puteau să conducă la o revoluție verde în Africa. Se întâmplase deja în Asia și America Latină, dar nu și în Africa, în pofida nevoilor urgente ale unei populații în creștere. Lisa voia să facă din acest lucru o prioritate pentru oamenii de știință americani. Prea multe genii științifice din Silicon Valley își concentraseră eforturile asupra conceperii celor mai bune viitoare aplicații sau jocuri pe calculator, în timp ce semeni de-ai lor mureau de foame. Era extrem de furioasă pe profeții onirici din Silicon Valley care-și expuneau noua religie despre o lume fără limite. Gata cu penuriile. Tehnologia era răspunsul. Dar nu fără a fi pusă în practică. Lisa a angajat, de asemenea, agenții de informații, nu doar din Statele Unite, ci din întreaga lume; ele dispuneau de imagini prin satelit și de instrumente analitice pentru detectarea tiparelor populațiilor tot mai numeroase, care aveau nevoie de ajutor urgent. Datele adunate puteau detecta direcția în care se îndreaptă fluxuri de migranți, unde nu plouase în anotimpul respectiv sau unde ploua tot mai rar din cauza modificărilor climatice. Existau date imagistice comerciale bune, dar Lisa descoperise că mai multe agenții de informații foloseau mijloace de analiză mai avansate, care analizau toți factorii, comparau datele curente cu modele trecute și erau capabile să preconizeze amplificarea unor tensiuni sau a foametei. Prin orchestrarea presiunii în Congres, agențiile americane de informații puteau fi obligate să facă din acest lucru o prioritate și un serviciu public. Lisa colabora cu alte parlamente, cu ONG-uri din străinătate și chiar cu grupuri de firme pentru a obține cooperarea altor agenții de informații. La început a primit multe refuzuri, ceea ce a făcut provocarea și mai interesantă. Latura perseverentă a Lisei a ieșit din nou la iveală. A insistat puternic, folosindu-și susținătorii din Congres și din parlamente pentru a contracara rezistența guvernelor. Până la urmă a câștigat. Pentru Lisa, toate păreau să se așeze la locul lor, inclusiv Ben. În această perioadă, fusese internat la o școală specială, ceea ce ușurase lucrurile acasă. Progresele evidente ale lui Ben în a-și face prieteni au ajutat-o pe Lisa să nu se mai simtă atât de vinovată. „Îi este mult mai bine“, și-a amintit că-i spusese mamei sale. „Profesorii sunt

extrem de buni în ceea ce fac, iar Ben începe să dea dovadă de un real talent la știință și tehnologie. Știai că Mozart, cred ei, a avut sindromul Asperger?“ Un inconvenient era că Damon și Ben nu ajunseseră să se cunoască unul pe altul cum trebuie, ca niște frați. Atunci când Ben venea acasă în weekenduri, Lisa și Chris încercau să organizeze excursii în familie. Însă Damon cel popular avea prietenii și activitățile sale. Lui Ben încă îi era greu să se simtă în largul lui cu persoane pe care nu le cunoștea. Lisa sfârșea adesea prin a-l duce pe Ben la târguri de știință, muzee sau la concerte de muzică clasică, în timp ce Chris mergea la evenimentele sportive ale lui Damon. Fiul cel mare se apucase de înot în primii ani de liceu, iar, în curând, concura în toate competițiile din întregul stat. Chris încerca să asiste la cât putea de multe. Lisa se ducea doar dacă se țineau în apropiere și nu interferau cu timpul pe care și-l petrecea cu Ben în weekenduri. În ultimii doi ani de liceu, Lisa și Chris au decis să-l retragă pe Ben de la școala specială și să-l înscrie într-o școală publică bine cotată. Din punct de vedere intelectual, Ben putea rivaliza cu cei mai buni, în special la științe și matematică. Nu erau îngrijorați în această privință. Dar voiau să vadă cum se comportă din punct de vedere social. „Dacă așteptăm până pleacă la facultate, ar putea fi un șoc total“, îi spusese Chris Lisei. Iar Lisa a fost de acord. Ben a ezitat la început, pentru că-i plăceau profesorii de la fosta sa școală și-i era teamă de necunoscut. Era cu un an mai mic decât mulți dintre colegii lui de clasă pentru că sărise peste un an la școala specială. Dar s-a descurcat mai bine decât se așteptaseră mulți dintre consilieri. Totuși, Lisa a observat că devine mai retras. A vrut să-l retragă și să-l ducă înapoi la vechea școală, dar Chris s-a opus. Se certau pentru prima dată de câțiva ani. „De ce nu-l lași, pur și simplu, să fie normal? Nu poți să fii mereu acolo pentru el!“, i-a spus Damon în dimineața următoare mamei, apoi a ieșit val-vârtej din casă. Lisa s-a simțit profund rănită de spusele lui, pe care nu le-a uitat niciodată. Ca o ironie, nimeni nu l-a întrebat pe Ben ce părere are. El a schimbat subiectul atunci când Lisa l-a întrebat într-un sfârșit. A continuat să vorbească despre noile planete fascinante descoperite. Era obsedat să afle dacă există extratereștri care seamănă cu oamenii și petrecea ore în șir vorbind despre asta. În cele din urmă, a spus în treacăt, în vacanța de Crăciun, că vrea să rămână.

Șase luni mai târziu, trebuia să se ia decizia în privința universității la care avea să meargă Ben. Chris și Linda au insistat amândoi pentru Stanford. Damon nu avea notele suficient de bune și a ales o universitate din alt stat, Universitatea din Oregon. Ben ar fi putut să se ducă la Stanford, dar și-a surprins părinții într-o zi spunând că vrea să meargă la Universitatea Cambridge. ― Ce-ar putea oferi Cambridge și n-ai putea găsi în grădina din spatele casei noastre, la Stanford? a întrebat Chris furios. ― Stephen Hawking, a fost răspunsul simplu al lui Ben. Și l-a tot repetat, întruna, din ce în ce mai tare. Se purta exact așa cum făcea în copilărie, atunci când nu se putea opri din a repeta cuvinte. Lisa a căutat să-l calmeze pe Ben, aruncându-i o privire urâtă soțului ei. ― Nu-l bate la cap. Într-o discuție separată, Chris a fost categoric: ― Dacă are probleme de adaptare, n-ar fi Cambridge-ul mai dificil pentru el? Nu vrem să eșueze. Nici Lisa nu voia ca Ben să se ducă la Cambridge, dar se supărase pe Chris din cauză că-i vorbise lui Ben fără menajamente. ― Știi cum e Ben atunci când are o criză. Nu-l sâcâi, și o să-i treacă. Dar săptămânile treceau, iar Ben spunea în continuare că vrea la Cambridge. Până la sfârșitul semestrului, Lisa și Chris erau îngrijorați că Ben avea să rateze termenul de înscriere la toate școlile unde speraseră că avea să aplice. Au aflat mai târziu că se înscrisese la Cambridge, iar imediat după Anul Nou a fost acceptat la unul dintre colegiile de la Cambridge: Darwin. Chris a fost primul care a descoperit o scrisoare cu o ștampilă poștală britanică în corespondența lor. L-a întrebat pe Ben ce înseamnă. Ben i-a spus că-l întrebau ce preferințe de cazare are, mai exact dacă vrea să stea în campus sau la un cămin. Lui Chris i-a fost greu să rămână calm și era pe punctul de a exploda când a venit Lisa acasă, în seara aceea.

― Ați făcut-o pe la spatele meu! A fost acceptat la Cambridge și le-a acceptat oferta. Acum se hotărăște unde să se cazeze. Lisa a rămas mută. Habar n-avea. Ben nu suflase niciodată o vorbă, deși ea-l bătuse la cap să se înscrie la universități americane. Se simțea trădată și teribil de rănită. Chris i-a văzut durerea. Ben îi păcălise pe-amândoi. ― Presupun că trebuie să ne împăcăm cu gândul că este mare și începe să ia singur decizii. Lisa a avut nevoie de ceva timp ca să se împace cu faptul că Ben pleca departe și că avea să străbată jumătate de lume până acolo. S-a întâlnit din întâmplare cu Clara la un concurs de triatlon. ― Trebuie să fie împins afară din cuib la un moment dat, i-a spus Clara. Poate să se descurce exact la fel ca milioanele de alți oameni care au acest sindrom. Chiar dacă nu reușește, nu va fi sfârșitul lumii. Ben era nerăbdător să plece. Plănuise evadarea de ceva timp. Se gândea că părinții săi îl consideră încă prea fragil. Da, se mai enerva când și când, dar se simțea mai puternic și era sigur că poate reuși. Colegiul Darwin poartă numele celebrului om de știință. George Darwin, cel deal doilea fiu al lui Charles Darwin, deținuse o parte a proprietății pe care o ocupă acum colegiul. Până cu câțiva ani înainte de înscrierea lui Ben, fusese un colegiu exclusiv de studii postuniversitare, dar, în perioada respectivă, itea și câțiva studenți aleși pe sprânceană, interesați de matematică sau de științele naturii. Nu fusese prima opțiune a lui Ben. El optase pentru Queens deoarece Stephen Hawking fusese membru acolo. Dar s-a dovedit că Darwin era un colegiu apropiat de Queens. Ben voia să calce pe urmele lui Hawking și să studieze astronomia și astrofizica, dar, în primul an, a fost nevoit să-și petreacă timpul cu alte studii științifice, inclusiv cu biologia și evoluția. Poate din cauza atmosferei din Colegiul Darwin – cu faimoasele sale citate din Originea speciilor sau cu numeroasele fotografii cu familia lui Charles Darwin –, Ben s-a trezit curând adâncindu-se tot mai mult în biologie. Acum era fascinat de capacitatea omului de a crea viață. Până în al

doilea an, se hotărâse deja să se specializeze în biologie. Ben încă avea dificultăți în a-și face prieteni, dar aici tensiunile sociale erau mult mai mici. Existau atât de mulți ciudați la Cambridge, încât ieșea mai puțin evidență decât acasă, unde idealul era să fie echilibrat. Darwin nu era înăbușitor, ca unele dintre celelalte facultăți, pentru că avea atât de mulți studenți străini. Mulți dintre ei nu stăpâneau engleza temeinic, ceea ce le îngreuna ele sociale. Pentru prima dată în viață, Ben se simțea acasă. Considerat rapid un geniu, a obținut distincția „primul favorit“ la examinarea din primul an. A continuat așa și a devenit cel mai bun student la științe biologice în ultimul an, înainte de absolvire. În următorii ani, Lisa și-a direcționat unele călătorii prin Heathrow și mergea să-l vadă pe Ben, petrecând cu el câte o zi întreagă. Îl simțea amabil, dar distant. La început, a speriat-o această atitudine, dar ce putea să facă? Chris și Clara au ajutat-o să se resemneze: fiul său era un geniu distrat. Era mai puțin dureros să se gândească la el așa. La patru ani după ce Ben plecase la Cambridge, Lisa se-ntorcea acasă într-o după-amiază, când a găsit o carte poștală cu fotografia unei mănăstiri budiste, cu o scurtă însemnare pe spate: „Îmi place aici. Lucrez într-un laborator. Mi-am făcut niște prieteni noi. Ben.“ La început, Lisa s-a enervat. De ce supervizorul lui nu le-a spus nimic despre călătoria lui Ben? Făcuse o înțelegere cu Francis, supervizorul, ca el s-o informeze despre orice evoluții majore. L-a sunat în ziua următoare. ― Da, cred c-ar fi trebuit să fi menționat acest lucru. Am fost ocupat până peste cap cu examene. Îmi cer scuze, dar nu mi-aș face atât de multe griji pentru Ben. Va fi bine. S-a dus acolo să lucreze într-un laborator, pe durata verii. ― Dar eu îmi fac griji, i-a spus Lisa. Asia este atât de departe și de diferită de Anglia. ― Da, e groaznic de cald acolo, a schimbat Francis vorba. Va lucra într-un nou laborator echipat în vederea cercetării gripei aviare. Ar trebui să fiți mândră. Este vacanța mare, așa că nu este nevoie să se întoarcă până la sfârșitul lui

septembrie. ― Știți ceva despre acest laborator? ― Nu prea multe. Este un proiect nou. Mi se pare că unul dintre studenții străini de aici s-a întors acolo ca să ajute la înființarea lui. L-au cerut pe Ben în mod expres. Va căpăta o bună experiență practică. Ben credea c-a dat de aur. Laboratorul desfășura o activitate extrem de experimentală, manipulând diverse tulpini de virusuri pentru a înțelege ce mutații pot avea. Asia de Sud-Est era punctul zero în producția de virusuri periculoase. Majoritatea oamenilor de știință anticipaseră de mult că următoarea pandemie majoră avea să provină din această regiune. Țările de-acolo se bazau în mare măsură pe instituții internaționale, ca Organizația Mondială a Sănătății, pentru a le ajuta să detecteze din timp o posibilă pandemie. Ele nu aveau echipamentul sau personalul necesar pentru a-i face față pe cont propriu. Laboratorul constituia un efort de a o lua înaintea amenințării. Înțelegând modul în care aveau loc mutațiile virusurilor pentru a deveni un pericol pentru om, ele puteau să înceapă totodată să creeze antidoturi. Puteau, de asemenea, să înființeze o industrie farmaceutică locală. Dar aveau nevoie de ajutorul oamenilor de știință străini pentru a-și atinge scopul. Ben făcea parte din acest efort. El s-a împrietenit cu oamenii care-i împărtășeau pasiunea. Cei mai mulți dintre stagiari erau din Asia de Sud-Est, inclusiv din Indonezia, Cambodgia și Thailanda. Câțiva proveneau din Pakistan și India. Aveau o oarecare pregătire universitară, dar nu la nivelul lui Ben. În ultima săptămână a stagiului, supervizorul lui Ben a venit la el. ― Ai un adevărat talent la chestia asta. Ai lucrat în alte laboratoare? ― Doar la Cambridge. ― Ești cel mai bun stagiar pe care l-am avut de la Cambridge. Pot să sper că te voi convinge să rămâi? Din cauza diferenței de fus orar de șapte ore și pentru că Francis era în vacanță în Franța, au trecut mai multe zile înainte ca Ben și Francis să poată vorbi.

― Nu vreau ca asta să-ți încetinească lucrul la teza de doctorat, i-a spus Francis cu asprime. ― Pot să le fac pe-amândouă. ― Regulamentele stipulează că nu trebuie să stai la Cambrige mai mult de trei trimestre. Cei mai mulți candidați la științe nu pleacă. Poți să mai stai doar câteva luni. Este clar? Apropo, a trecut recent vreo echipă internațională să inspecteze laboratorul? Există un nou raport al Organizației Mondiale a Sănătății despre înmulțirea numărului laboratoarelor și despre îngrijorări potrivit cărora tehnicienii nu sunt verificați. Îți voi trimite linkul. Nu exista nici o penurie de noi asistenți. Laboratorul rotea lot după lot, provenind, de obicei, din aceleași țări din Asia. După o vreme, supervizorul lui Ben începuse să-i repartizeze stagiari. Se presupunea că Ben avea să-și continue munca în laborator, dar de-acum era însărcinat să-i învețe și pe alții metodele sale de cercetare. Ben a fost încântat. Nu fusese mentor niciodată. La Cambridge, de la studenții absolvenți nu se aștepta nimeni să rămână la catedră. Pe măsură ce înainta în vârstă, Ben a devenit tot mai conștient de ceea ce înseamnă să aibă sindromul Asperger, așa că și-a dat seama că aceasta era o ocazie excelentă de a-și dezvolta aptitudinile sociale. Se împrietenise în special cu Aiyaz. Acesta muncea din greu și voia să învețe cum să testeze diverse tulpini de virus pentru a afla dacă erau transmisibile de la om la om. Pentru asta, făcea experimente pe dihori. Multora dintre stagiari nu le plăcea să vadă animalele murind și evitau această parte a muncii. Însă Aiyaz era evident fascinat. Una dintre stagiare i s-a plâns superiorului lui Ben, doctorul Cong, că Aiyaz maltratează animalele, efectuând prea multe teste pe ele. Cong a stat de vorbă cu Ben, care i-a spus că Aiyaz era cel mai talentat dintre stagiari. ― Încearcă să studieze cât mai mult posibil înainte să se întoarcă în India, i-a explicat Ben. Eu cred că e vorba doar de gelozie din partea celorlalți. După vreo două luni, Aiyaz a întrebat dacă se puteau alătura echipei încă doi prieteni de la facultatea lui. Ben le-a examinat CV-urile. De asemenea, i-a intervievat pe Skype. Apoi i-a spus doctorului Cong că păreau calificați.

― Dă-i bătaie, i-a spus Cong. Tu ești șeful. Directorul este foarte impresionat de activitatea ta. Prietenii lui Aiyaz au venit; nu vorbeau foarte bine engleza, așa că restului echipei îi era dificil să comunice cu ei. Aiyaz îi trata ca pe asistenții săi, ceea ce până și lui Ben i s-a părut ciudat. După vreo două luni, Ben a primit un e-mail mai degrabă sever de la Francis, din Cambridge: „Credeam că te vei întoarce în trimestrul din Postul Paștelui. Am păstrat o cameră la colegiu. Este extrem de neplăcut. Trebuie să-ți spun, Ben, că sunt destul de dezamăgit. Credeam că dai dovadă de mult mai multă judecată. Dacă nu vii, bursa ta la colegiu pentru anul viitor va fi în pericol. Mai mulți membri ai colegiului au ridicat problema în ultima ședință a consiliului. Ei au un argument. De ce să te susținem în timp ce tu muncești într-un laborator în cealaltă parte a lumii? Nu e clar dacă faci ceva pentru doctoratul tău. Dacă nu vii înapoi până la Paște, va trebui să-ți cerem să renunți la cursul pentru doctorat.“ Ben nu voia să-și înfurie îndrumătorul, dar iubea munca în laborator. A decis să se retragă de la Cambridge. Putea să se descurce fără salariul derizoriu pe care i-l plăteau ei. Locuia împreună cu alți stagiari într-o anexă. Găteau cu toții, împreună, ceea ce contribuia la camaraderia de care se bucura pentru prima dată în viața sa. Conversațiile la cină, mai ales cu Aiyaz, erau minunate, pentru că vorbeau despre muncă. Lisei i-a luat ceva timp să dea de Ben, pe Skype, după ce a aflat de decizia lui. ― Dragule, nu sunt sigură că știi ce faci. Trebuie să-ți termini doctoratul! Laboratorul este grozav, dar nimeni nu stă pe loc pentru totdeauna. Poți să vii acasă ca să putem discuta despre asta? ― Mamă, nu înțelegi. Aici mă simt acasă. Lisa știa că nu-l poate face să înțeleagă. ― Ben, te iubesc, dragule. Dacă nu poți veni tu acasă, eu sau tata o să venim în vizită. ― Nu știu unde ați putea sta. Nu cred că v-ar plăcea anexa. Trebuie să plec. Doctorul Cong vrea să mă vadă.

Doctorul Cong chiar voia să-l vadă în acel moment. ― Ben, Aiyaz și prietenii săi au fost în laborator noaptea trecută. ― Muncesc până târziu. ― L-am văzut pe unul dintre ei descărcând fișiere pe un USB. L-am întrebat ce face. A spus că are nevoie să facă o analiză istorică și că se uită la studii anterioare. Unele dintre aceste informații sunt patentate. Tu nu știi cu cine lucrează în India. Sunt sigur că unora dintre firmele farmaceutice din India le-ar plăcea să pună mâna pe datele noastre. ― Nu cred că ai de ce să-ți faci prea multe griji. Ei sunt foarte anticapitaliști. Unul dintre ei tot debitează lozinci maoiste. Doctore Cong, cred că sunt doar foarte sârguincioși. Mi-au fost de mare ajutor. ― Bine, dar nu pot să lucreze nesupravegheați. Asta este valabil și pentru Aiyaz. Dacă ne fură date, ne va costa capul, și pe mine, și pe tine. Trebuie să-i supraveghezi mai îndeaproape. Aiyaz l-a văzut pe Ben ieșind val-vârtej din biroul doctorului Cong și l-a urmat. ― Ce se-ntâmplă? ― Sunt însărcinat să te supervizez și să nu te las să lucrezi fără mine în laborator. N-o s-o fac. ― Ben, ești supărat. Este în regulă dacă vrei să ne urmărești mai îndeaproape. N-ar trebui să-l irităm pe doctorul Cong. El e foarte puternic. Nu vreau să mă duc acasă. Nu încă. Ben s-a calmat. Nu cunoscuse niciodată pe cineva atât de amabil precum Aiyaz. Poate că supervizorul său, Francis, era la fel de amabil, însă acestuia părea să nui mai pese de ceea ce vrea Ben. Aiyaz stătea de vorbă cu el la sfârșitul zilei și discutau împreună despre cele mai importante lucruri din laborator. Putea să vadă că Aiyaz era la fel de pasionat de muncă pe cât era el. Lunile treceau. Ben stătea până târziu atunci când Aiyaz și prietenii lui voiau să lucreze seara în laborator sau pe computere. De obicei, rămânea în ungherul tihnit al biroului, așa că nu putea să vadă cu ce se îndeletniceau prietenii săi, dar

nu era îngrijorat. La nouă luni după ce sosise, Aiyaz s-a întors în India. Urma să înceapă un nou curs la o universitate politehnică și i-a spus că are nevoie să petreacă o vreme cu familia. Prietenii lui Aiyaz au plecat și ei. Lui Ben îi era teribil de dor de prietenul său. Doctorul Cong devenise și mai suspicios. Ben se gândea să plece, dar își iubea munca. În bioinginerie, Omul se putea juca de-a Dumnezeu. Era o responsabilitate imensă. Cam în această perioadă a primit Lisa prima vizită de la FBI. ― S-a întâmplat ceva cu Ben? a întrebat Lisa înainte ca vizitatorii ei să apuce să spună ceva. Își făcuse tot mai multe griji pentru el; părea că starea lui de spirit se-ntunecase în ultimele e-mailuri pe care le schimbaseră. ― Îmi pare rău că vă alarmez, i-a spus agentul Taylor. Da, este vorba despre fiul dumneavoastră. Nu avem nici o probă că Ben a făcut ceva rău. Dar credem că a intrat în anturajul unui grup periculos. Știți ceva despre munca lui? ― Știu că muncește într-un laborator nou care caută să prevină pandemii creând posibile antidoturi. ― De ce s-a dus acolo? ― Este doctorand – sau a fost – la Cambridge, în Anglia. Și-a făcut lucrarea în științe biologice. Cred că un absolvent de la Cambridge a înființat laboratorul și l-a recrutat. El e deja acolo de aproape un an și jumătate. ― Vă vedeți des cu el? ― Nu. Am fost în Cambrige de mai multe ori, dar niciodată acolo unde este acum. ― Dar soțul sau alți membri ai familiei? ― Chris, soțul meu, nu a fost. Nici celălalt fiu al meu, Damon. ― Vorbește despre munca lui?

― Nu, dar îi pasă foarte mult de ea. Eu cred că și-a găsit menirea. Lisa a decis să nu spună nimic despre recenta tristețe a lui Ben. ― Am primit un pont de la autoritățile indiene că s-ar desfășura ceva cu implicație penală. Se fac niște afaceri mari cu false produse farmaceutice acolo. Indienii cred că fiul dumneavoastră este creierul. Taylor exagera implicarea lui Ben pentru a vedea cum reacționează Lisa. ― Este imposibil, a izbucnit Lisa. Fiul meu nu e mai infractor decât sunteți dumneavoastră. Trăiește din puțini bani și nu-i pasă cu adevărat de nimic altceva în afară de munca sa. ― A vorbit cu dumneavoastră despre prietenii lui? Numele Aiyaz vă spune ceva? ― Mi-a spus că e îndrumătorul lui Aiyaz și că Aiyaz este foarte silitor. ― A mai pomenit de cineva? ― Mi-a spus că și-a făcut niște prieteni, ceea ce este destul de neobișnuit pentru el. Este un pic mai singuratic. A făcut o pauză. ― Fiul meu are sindromul Asperger. Este cât se poate de autonom, dar nu-și face prieteni cu ușurință. ― Nu vă pot spune cât de important este acest detaliu. Deci, dacă încercați să vă avertizați fiul, puteți fi acuzată că obstrucționați desfășurarea anchetei. Câteva zile mai târziu, Taylor s-a întors, arătând mai îngrijorat. ― Ceea ce vă voi spune acum va ajunge în presă peste câteva zile. Un virus misterios se răspândește într-unul din statele indiene. Guvernul indian tratează situația ca pe o acțiune teroristă. Virusul s-a transmis de la om la om și este extrem de contagios. Nu se știe ce speră să obțină teroriștii. Dacă au susținători, aceștia ar putea face rău. Totuși, doar unii dintre cei afectați de boală mor. OMS și Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor anchetează cazul și au cooperat

îndeaproape cu autoritățile indiene în domeniul sănătății. Ei au vorbit deja cu doctorul Cong, directorul laboratorului unde lucrează fiul dumneavoastră. Lisa a fost tulburată, dar Chris i-a spus să nu-și facă griji: ― FBI-ul vede amenințări peste tot. Sunt foarte puși pe treabă. Vor să închidă toate laboratoarele bio sau de imprimare 3D. Ei cred că noi o să trimitem virusuri grupărilor teroriste. O zi mai târziu, i-a spus Lisei că a stat de vorbă cu niște oameni din laboratorul de la Stanford. ― Dar Taylor ne-a zis să nu spunem nimic. ― Nu, nu. Doar i-am întrebat ce părere au, în general, despre amenințare. N-am pomenit de Ben sau de laboratorul lui. Ei cred că toate chestiile astea cu bioterorismul sunt exagerate. Este greu să controlezi un atac. Eu nu mi-aș face griji. Și-l cunoaștem pe Ben. Este revoltător, draga mea, că au venit aici și te-au supărat în halul ăsta. Mă simt prost că n-am fost de față. De fapt, Lisei îi plăcuse modul în care se comportase agentul Taylor. Nu părea genul de agent insistent și considera că procedase cu multă prudență. O săptămână mai târziu, Taylor a revenit să stea de vorbă cu Lisa și Chris. ― Indienii au arestat o rețea teroriști din care fac parte Aiyaz și alți stagiari care au lucrat în același laborator cu fiul dumneavoastră, le-a spus. Indienii au trimis niște oficiali să-l interogheze pe fiul dumneavoastră. Eu cred că va fi pus sub acuzare. Cel mai probabil, va fi deportat. Noi va trebui să vedem, atunci, dacă vrem să-l punem sub acuzare. Asta depinde de procurorii federali. Părerea mea este că probabil nu a știut, dar a fost, totuși, un instrument în mâinile grupului. Este regretabil. Eu cred că se caută un țap ispășitor. Doctorul Cong a declarat că Ben n-a luat suficiente măsuri de precauție. Este tragic, dar putea fi cu mult mai rău. Numărul total al morților va ajunge probabil la câteva sute. Din fericire, laboratorul a lucrat la antidoturi, pe care s-a oferit să le producă gratuit. Eu cred că doreau să obțină un patent. Nu a fost suficient timp. Așa că au trimis secvența de ADN pentru antidot și a fost bioimprimată la fața locului, în India. S-a dovedit că Aiyaz provenea dintr-o familie foarte bogată, dar era foarte furios pe situația din țară. S-a infectat singur, apoi a petrecut în mod intenționat un timp la clubul exclusivist din care făcea parte și familia lui. Știa că virusul se poate

răspândi la servitori, așa că a pregătit un antidot. S-a prezentat ca medic servitorilor de la club, așa că ei au acceptat vaccinul de bunăvoie. Însă virusul a fost prea violent. N-a avut suficient timp să treacă la următoarea persoană înainte să moară prima victimă. Răul era deja produs. Când povestea a început să iasă la iveală, gloata s-a adunat în fața secției de poliție în care era reținut, iar Aiyaz a fost linșat. Am văzut fotografiile – îți îngheață sângele în vene. Alții din gruparea lui au trecut în ilegalitate. Lisa a început să tremure. Chris s-a ridicat și a început să se plimbe de colo-colo prin cameră. ― Ce-a spus Ben când l-au interogat? ― A refuzat să creadă că Aiyaz ar fi putut să facă așa ceva. „Ați greșit omul, Aiyaz este prietenul meu“, a repetat el întruna. Apoi a intrat într-un fel de șoc catatonic. N-a mai vorbit prea mult de atunci. Este reținut de autoritățile de acolo. Personalul de la consulatul american l-a vizitat în vreo două rânduri între timp. O echipă de procurori americani federali este pe drum spre el. ― Trebuie să merg acolo, a spus Lisa din senin. Să mă asigur că se simte bine. ― Nu v-aș sfătui. Numai oficialii au acces la el. Îl va vedea procurorul. Fiul dumneavoastră nu se află în nici un pericol iminent. Presei nu i-a luat mult să descopere toată povestea. Presa indiană s-a concentrat asupra conexiunii americane, prezentându-l pe Ben ca fiind creierul și corupătorul tinerilor studenți indieni, mai mici decât el. Doctorul Cong a fost primul care a stat de vorbă cu presa. Era clar că urmărea numai să-și salveze laboratorul și să arunce vina pe altcineva pentru orice acuzații cu privire la normele de securitate slabe. Ben era o țintă convenabilă. Din fericire pentru Ben și familia sa, un tânăr ofițer de la ambasadă a înțeles ce s-ar fi putut întâmpla dacă Ben nu era expulzat rapid. Joe Myers venise de curând la post, dar avea multă experiență. Imediat ce auzise despre detenția lui Ben, a început să-l viziteze zilnic și să-l încurajeze să le trimită un mesaj părinților săi. Ben i-a răspuns cu greu. Doar dădea din cap. Totuși, în mai multe rânduri l-a întrebat pe Joe despre Aiyaz. La început, Joe a vrut să-l protejeze, dar știa că

până la urmă avea să afle. ― A murit. ― Cum? ― Nu vrei să afli detaliile. ― Înțeleg. Orice s-ar spune, a fost un prieten adevărat. Era atât de amabil și de bun, a spus Ben cu ochii în lacrimi. ― Poate că a fost bun cu tine. Dar a făcut un lucru îngrozitor. Au murit mulți oameni. ― N-a făcut-o el. El a fost doar o unealtă. A spus că familia lui îi exploata pe săraci. Că el avea să schimbe acest lucru. Nu ar fi putut să omoare oameni. Joe a renunțat la subiect. Auzise că la Departamentul de Justiție se dezlănțuise o dezbatere asupra argumentelor pro și contra privind acuzarea lui Ben. Cei care se opuneau erau îngrijorați că, prin inculparea lui în Statele Unite, aveau să iasă la suprafață multe lucruri despre lipsa de informații a guvernului american cu privire la amenințarea teroristă reprezentată de laboratorul lui Ben. Avocații lui Ben puteau să îngreuneze procedura judiciară arătând cât de puține știa guvernul american, iar acest lucru ar fi fost stânjenitor. Recent, agențiile guvernamentale însărcinate cu monitorizarea amenințării bioteroriste trecă prin reduceri de fonduri și de personal. Oricât de jenant ar fi fost din punct de vedere politic, Joe a înțeles că acuzarea lui Ben în baza legii americane ar fi fost cel mai mic rău. Joe era îngrijorat că autoritățile din India puteau decide să pună în scenă un processpectacol. În acest caz, Ben ar fi fost încarcerat luni de zile, în așteptare, ca să apară în niște proceduri judiciare foarte urâte, de care presa s-ar fi folosit pentru a-i denigra nu doar pe Ben și familia lui, ci și guvernul american. În cele din urmă, Joe a obținut câștig de cauză. Departamentul de Justiție l-a pus sub acuzare pe Ben, iar Joe a făcut demersuri din culise pentru ca Ben să fie deportat. Dar asta nu a pus capăt coșmarului pentru Ben ori pentru familia sa. După trei luni de închisoare, Ben își pierduse echilibrul psihic. A fost închis încă de la revenirea în Statele Unite, în San Francisco. Avocații săi

au angajat mai mulți psihiatri, inclusiv pe Clara, pentru a-l examina. De-abia mai vorbea. Nu primise tratament medicamentos pentru depresia de care suferea. Toți psihiatrii au recomandat să fie internat într-o instituție de specialitate pentru a fi tratat mai bine. Clara era îngrijorată că are tendințe suicidale. Avocații s-au folosit de starea lui psihică pentru a-i obține eliberarea pe cauțiune atât timp cât era internat într-o instituție psihiatrică. Lisa și Chris au plătit pentru un sanatoriu privat. Judecătorul a aprobat. Nu s-a considerat că Ben prezintă riscul să fugă, dată fiind starea psihică în care se afla, dar i-a fost confiscat pașaportul și a fost nevoit să poarte o brățară la gleznă, prin care-i erau urmărite mișcările. În următorii câțiva ani a avut loc câte o audiere la fiecare câteva luni la tribunal, pentru a se stabili dacă este apt să fie judecat. Până la urmă, Departamentul de Justiție a abandonat acuzațiile. Erau ușurați că nu sunt nevoiți să deschidă un proces. Doar presa și o parte a publicului, care sperau să se folosească de proces pentru a dezbate amenințările reprezentate de bioinginerie, au fost dezamăgite. Câțiva ani mai târziu, Lisa se oprea să-și ia o cafea în centrul orașului Palo Alto, după o lungă plimbare cu bicicleta. S-a retras la umbră, pe terasa cafenelei. Clara o văzuse intrând, dar șovăia să o salute. Știa că Lisa fusese devastată de ceea ce se întâmplase. Prietenii comentaseră cât de mult încărunțise de un an, doi încoace. Clara s-a gândit că poate vrea să fie singură. Dar, când a văzut-o, Lisa ia zâmbit. Clara s-a mutat lângă ea. ― Cum stă treaba? ― Am început un program de formare și este groaznic. Plătesc din plin pentru cât am luat pauză. Dar Lisa știa la ce se referea Clara. ― În ultimele luni am avut timp să mă gândesc. N-am să reușesc niciodată să trec peste asta. ― Cum se simte Ben? ― Nu prea bine. Se retrage tot mai mult în lumea lui. Ne-am speriat de vreo două ori. L-au plasat din nou sub supraveghere din cauza tendințelor sinucigașe. Este îngrijit bine.

Lisa a făcut o pauză, să bea din cafeaua cu lapte. ― La început m-am întrebat întruna de ce s-a întâmplat acest lucru. Oare aș fi putut să-l împiedic? Dar acum îl privesc ca pe un fel de tragedie greacă. Eram condamnați încă de la început. Un fiu pe care am încercat să-l ajutăm cu disperare și pe care poate că l-am protejat prea mult… Până la urmă s-a descurcat singur. S-a cufundat într-o știință care era uluitoare prin ceea ce putea să facă și totodată periculoasă. La Cambridge nu a fost bine supervizat. Și a ajuns într-o parte a lumii în care există ură în continuare. Din păcate, asta a deschis o cutie a Pandorei pentru guvern. Ai urmărit relatările din presă despre verificările suplimentare la care sunt supuși oamenii de știință? Este realmente uimitor. La câteva luni după ce Ben a venit înapoi, FBI-ul s-a întors la noi. N-a mai venit agentul Taylor. De fapt, tipul nou nici nu părea să-l cunoască pe agentul Taylor sau să se fi întâlnit cu el înainte să stea de vorbă cu noi. I-a cerut lui Chris toate ele pe care le are în străinătate, spunând că se investighează toate pistele posibile în cazul lui Ben. Desigur, Chris i-a spus că nu am ținut prea mult legătura cu Ben cât a lucrat în acel laborator. După o pauză de reflecție, Lisa a continuat: ― Totuși, a fost uimitor că agentul a început atunci să debiteze numele multor oameni de știință străini cu care are de-a face Chris, după care i-a cerut să-i spună despre fiecare în parte orice informații personale știe. Chris l-a întrebat de unde a luat numele. Lucrurile s-au încins foarte tare, iar Chris i-a spus până la urmă că nu vrea să vorbească fără un avocat. În ziua următoare, unul dintre colegii lui Chris a intrat în biroul lui și a închis ușa. I-a spus c-a fost vizitat de FBI – nu de același agent, ci de altul –, care a vrut să afle totul despre ele sale străine. Chris și Barney s-au dus să discute cu avocații universității, care leau spus să nu facă și să nu spună nimic până când nu văd ei despre ce e vorba. După câteva săptămâni, avocații s-au întors și le-au spus că vor fi nevoiți să se conformeze. De fapt, FBI-ul va cerceta practic tot departamentul. Oamenii de știință străini din departament au fost interogați ca niște infractori. ― Mi se pare c-am citit undeva că e-mailurile unor oameni de știință sunt interceptate, a intervenit Clara. ― Da, The New York Times a scris că, după atacuri, serviciile de informații se temeau de altele, așa că, de vreo doi ani, au tot supravegheat corespondența dintre oameni de știință din întreaga lume. The Times a scris că, de fapt,

guvernul american cooperează cu diverse țări, inclusiv cu China, în interceptarea și stocarea e-mailurilor. Se pare că FBI-ul s-a dus în China ca să învețe acolo cum să monitorizeze internetul în cazul persoanelor nemulțumite. Noi credem că această nouă cooperare se află în spatele a ceea ce i s-a întâmplat lui Chu Hua, o studentă a lui Chris. Chu Hua studiază imprimarea 3D. El a spus că ea este unul dintre cei mai străluciți studenți ai lui. În urmă cu câteva luni, am fost informați că Chu Hua avea să se întoarcă în China și să ceară acolo o nouă viză pentru Statele Unite. Habar n-aveam ce urma să se petreacă. Pe scurt, ea s-a dus înapoi, iar consulatul american a refuzat să-i dea viză. Chris a declanșat o adevărată furtună. Printre rudele ei se numără și disidenți, se pare. Autoritățile chineze susțin că ei ar avea legături cu un fel de grupare teroristă internațională. Chu Hua neagă asta, iar autoritățile americane nu au dovezi. Dar au informat universitatea că nu vor să-și asume nici un risc. Chu Hua își continuă eforturile, iar Chris speră că i se va permite să vină înapoi, dar îți poți imagina tot timpul și efortul pe care l-au implicat toate astea. În prezent, Chris nu prea mai poate să-și continue cercetările. Tulburată, Lisa și-a coborât privirea în pământ. ― Cine s-a gândit că se va termina așa? Nu doar o tragedie de familie, ci o tragedie care afectează întreaga cercetare științifică. În ultimele câteva decenii sau tot multiplicat inițiativele comune peste frontiere. Dar acum FBI-ul vrea să impună limite acestei tendințe, iar universitățile par să accepte. Nu vor să-și piardă finanțarea federală – așa redusă cum e. Ce lași! Nu știu cum ne vom împăca cu situația asta, scăpată de sub control.

²²⁷ Afecțiune neurologică din spectrul autismului, caracterizată prin tulburarea dezvoltării și dificultăți în relaționarea socială. Nivelul de inteligență este normal sau superior nivelului normal. (n.red.)

CAPITOLUL 12

CUM SĂ FACEM SISTEMUL SĂ FUNCȚIONEZE

Există momente în care totul se schimbă brusc, ca și cum, în sfârșit, ți se ridică vălul de pe ochi. Mă gândesc la momentul în care am auzit-o vorbind pentru prima oară pe Carlota Castillo, în urmă cu vreo două decenii. Eram implicat în crearea Google Glass – știți voi, computerul care se poartă la ochi, ca niște ochelari, și care promitea să revoluționeze, încă o dată, accesul nostru instantaneu la informație. Ne aflam chiar la apogeul influenței Silicon Valley. Vreo doi ani mai târziu, întreaga industrie a tehnologiei era discreditată. Dar, când am ascultat-o pe Carlota, în acea zi, Google și alți giganți ai tehnologiei erau în continuare pe val. Mai mulți dintre noi, de la Google, ne-am dus tocmai la San Francisco, pentru reuniune. Carlota lucra la unul dintre marii consultanți în management pe care-i foloseam, iar firma ei avea o sală de conferințe cu imagini spectaculoase panoramice, de la Golden Gate și tocmai până la Bay Bridge, pe coasta Oaklandului. Carlota și echipa ei ne ajutau să găsim modalități de maximizare a avantajelor comerciale pentru Google Glass. Chiliană de origine, Carlota avea genul acela de temperament dinamic. Se irosea în consultanța în management, unde se dorea ca totul să fie perfect, fără să deranjeze pe cineva. Deși mică de statură, era înfocată și straniu de charismatică. Am ascultat-o fascinat în acea după-amiază târzie, în timp ce soarele se lăsa peste golf – dacă nu cumva peste toate iluziile mele legate de tehnologie. Carlotei i-a venit ideea ca noi să purtăm Google Glass pentru a le arăta americanilor cât de mult transpiră și se spetesc alții pentru ca noi să ne putem păstra stilul de viață. A pus pe toată lumea să poarte prototipuri de ochelari Google și să se uite la o fructieră de care agățase etichete din comerț. În timp ce consumatorii decideau ce mănunchi de banane voiau să cumpere, puteau să dea o comandă vocală, dar, din senin, apăreau condițiile de muncă de pe plantațiile

de bananieri. Mi-o amintesc spunând cu aplomb: ― Aveți o imagine cu plantații de bananieri. Vedeți muncitori bine îmbrăcați. Există o fotografie cu școala unde merg copiii lor. Prin câteva comenzi vocale putem merge mai în profunzime. Putem întreba ce salarii primesc muncitorii de pe câmp. Înțelegeți ideea. Nu mai avem doar o etichetă care ne garantează că produsul provine din comerțul legal. Nu s-a oprit acolo. A vizitat un loc în Africa de Vest și a văzut copii mici scoțând aur din mine. Condițiile erau înfiorătoare. Peste 200 000 de copii – cei mai mulți dintre ei având până în 15 ani – ajungeau în mormânt de tineri, muncind fără oprire. Ideea Carlotei era că tinerele cupluri aveau să se simtă jignite atunci când își alegeau inelele de nuntă, gândindu-se la aceste scene înfiorătoare de pe ochelarii lor Google și că aveau să evite orice inele făcute din aurul extras de copii. Era uluitor curajul ei de a ne face tocmai nouă această prezentare. Mă uitam cum șeful ei se simțea din ce în ce mai stânjenit, pe măsură ce ea devenea tot mai vehementă. Atunci când unul dintre colegii mei a întrebat despre fezabilitatea tehnică a propunerii ei, Carlota i-a tăiat-o scurt: ― Voi sunteți tipii cu algoritmii. Chiar nu puteți veni cu o soluție? În acel moment s-a ridicat vălul. Eram, cu toții, atât de sus și de puternici în Silicon Valley. Noi, singuri, aveam să salvăm lumea. Clienții n-aveau decât să ne dea nouă datele lor personale, iar noi aveam să facem restul. Iar restul ăsta avea să ne îmbogățească foarte mult și să elimine milioane de locuri de muncă prin automatizarea pe care o promovam. În noaptea aceea, m-am dus acasă, în apartamentul meu luxos de pe Nob Hill, gândindu-mă că ea avea dreptate. Ce însemnau toate astea? Este Google Glass doar un alt produs de lux? Carlota s-a dovedit un personaj interesant, am aflat că mai are multe de spus. Îl cunoșteam pe șeful ei, Jake, destul de bine la vremea aceea. El era, de fapt, unul dintre cei mai mari iratori ai ei, dar a trebuit s-o concedieze după prezentare. De fapt, cred că a plecat de bunăvoie. Clar avea o chemare mai înaltă. După ce-a părăsit domeniul consultanței, Carlota a inițiat o mișcare prin care cerea mai multă responsabilitate socială din partea companiilor producătoare de

tehnologie. Era o perioadă în care în oraș creșteau rapid resentimentele față de astfel de companii. Eu făceam parte din problemă. Nu intenționam să locuiesc în Valley, când San Francisco era doar la distanță de un BART²²⁸ sau autobuz. Cine ne putea acuza? Dar problema era că, și la acea vreme, aveam un salariu de șase cifre spre șapte, cu opțiunea de a achiziționa acțiuni. Cu toți acei bani în buzunare, noi, cei din industria tehnologiei, umflam prețurile pe piața imobiliară, făcând vechile cartiere inaccesibile pentru locuitorii lor de-atunci. Apoi s-a produs inevitabilul: protestatarii au spart geamul unui autobuz de navetiști Google, care lua angajații din oraș și-i aducea în Valley. Au apărut, de asemenea, dezvăluirile șocante despre companiile care îi furnizau Agenției Naționale pentru Securitate convorbirile private ale clienților noștri. Ei bine, Carlota și-a dat seama imediat de unde bate vântul. Ca să fiu corect, nu era o înapoiată, ci chiar credea în promisiunea tehnologiei de a ne oferi tuturor o viață mai bună. Dar ea își cunoștea și propria poveste. Avantajele erau adesea inegale. Cei care aveau cel mai mult nevoie de ajutor erau, de cele mai multe ori, ultimii care vedeau avantajele. Inegalitatea prindea rădăcini, iar tehnologia făcea parte din miezul problemei. Silicon Valley adunase prea multe profituri. Cei săraci nu erau singurii care nu vedeau avantajele, ci și clasa de mijloc avea de suferit. Multe dintre locurile de muncă bine plătite fuseseră eliminate. Noi, toți cei de la Google sau Facebook, trăiam într-un paradis. Ni se oferea totul pe o tavă de argint, ceea ce ne făcea să ne credem buricul pământului. Companiile de tehnologie m-au însărcinat pe mine să o abordez pe Carlota și să negociez cu ea. Ea mi-a spus că „toate revoluțiile sunt revoluții ale claselor de mijloc“. Încep cu lucruri mărunte. Un vânzător de fructe care nu primește licență de la guvern și se sinucide e un exemplu. Multe sunt contagioase – să ne gândim la ce s-a petrecut în 1789, 1848 sau 1918. Ori valurile de mișcări de liberalizare care au fost conduse de avocați din clasa de mijloc educată – familiile Gandhi și Nehru. Ea a subliniat că trebuie să facem sistemul să funcționeze pentru clasa de mijloc și pentru săraci. Era o negociatoare foarte dificilă. Problema mea consta în faptul că îi dădeam dreptate. M-a convins că firmele de tehnologie trăiesc pe spinarea celorlalți, propovăduind evanghelia împărtășirii, dar refuzând la rândul lor să dea. Eram noii bancheri. De fapt, The Economist a preconizat la vremea respectivă că directorii executivi din industria tehnologiei aveau să se „alăture bancherilor și

petroliștilor în demonologia publică“.²² Carlota știa cum să joace cartea vinovăției. A condus o campanie intitulată „Vecini săraci“, subliniind în zeci de conferințe, interviuri și articole de ziare că firmele de tehnologie acumulează o mare bogăție, lăsând mulți americani fără locuri de muncă. Asta era de așteptat în revoluția tehnologiei. Dar Carlota a calculat suma totală pe care o strângeau aceste firme: în jur de 500 de miliarde de dolari, pe care nu-i foloseau mai departe în scopuri comunitare.²³ O ținea una și bună că aceste firme foloseau datele personale ale americanilor pentru a face avere, dar că nu dădeau nimic înapoi comunității. De ce nu foloseau acești bani pentru a instrui viitoarea generație? Sau de ce nu-i ajutau pe aceia la a căror concediere contribuiseră, identificându-le un nou loc de muncă și oferindu-le programe de reconversie profesională? Spre deosebire de gigantul Ford, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, aceste firme nu angajau un număr mare de oameni. Ford a scos din afaceri o mulțime de cai, grajduri și pe aceia care conduceau vehicule trase de cai, dar tot el s-a întors și i-a angajat pe acești oameni pe salarii mai bune, pentru ca să poată să-i cumpere mașinile. Noii stăpâni ai tehnologiei nu au răspândit bogăția. Ba chiar au încercat să eludeze plata taxelor. Taxe de care numeroase comunități au nevoie cu disperare. Carlota a inițiat un boicot împotriva anumitor linii de produse. În mod surprinzător, studenții din regiunea San Francisco, susceptibili a fi cei mai dependenți de gadgeturile lor, au fost primii care au boicotat și au pichetat Apple și alte magazine. Carlota a primit și un ajutor nesperat. Compania mea și alte câteva au fost afectate de atacuri cibernetice. Au apărut acuzații cum că ea ar fi organizat atacurile. Eu n-am crezut asta. Întotdeauna m-am gândit c-a fost o treabă din interior. Argumentele ei erau convingătoare, și cred că oameni din interior s-au folosit de ocazie pentru a-și exprima frustrarea față de conducere prin vreo câteva atacuri cibernetice, la momentul oportun. Foarte stânjenitor… Snowdenii din această lume nu lucrează doar pentru guvern, dacă-nțelegeți ce vreau să spun.²³¹ Oricum, atacurile, acuzațiile și contraacuzațiile n-au făcut decât să alimenteze controversa, deja extinsă, despre rolul companiilor. În tribunalul opiniei publice, Carlota avea câștig de cauză. Am fost însărcinat să negociez cu ea deoarece, cam în perioada în care au avut loc atacurile, m-am dus la directorul general și i-am spus că avea să piardă serios dacă el și alți șefi de mari companii nu făceau unele concesii. A fost nevoie de

câteva săptămâni de certuri cu el și consiliul. Pur și simplu, nu puteau să înțeleagă ce era cu toată furia aceea. Îmi amintesc că directorul general a spus că tocmai dăduse câteva sute de mii de dolari pentru ajutorarea sistemelor școlare din mai multe zone defavorizate, ca să-și îmbunătățească învățământul științific și tehnologic. Iar acesta era doar vârful aisbergului. Sute de milioane ajunseseră la cauze caritabile de-a lungul anilor. Mai mult decât atât, o mulțime dintre programele lor de pe web erau gratuite, cum ar fi hărțile pe care puteai găsi cele mai apropiate clinici care ofereau vaccinuri împotriva gripei. Clienții beneficiaseră enorm de pe urma a ceea ce făcuse compania. De ce erau atât de nerecunoscători? În cele din urmă, frica, mai mult decât orice altceva, a determinat companiile să bată palma. Erau îngrijorate că această campanie a Carlotei începea să obțină sprijinul unor politicieni, care vorbeau despre transformarea industriei tehnologiei în „utilități publice“, lucru care le-ar fi oferit autorităților locale capacitatea de a le reglementa îndeaproape. Am acceptat ca, de bunăvoie, să contribuim cu 5% din veniturile noastre – care s-au dovedit a fi cam de 40 de miliarde de dolari, în anul acela – la un fond pe care o organizație nonprofit l-a împărțit districtelor școlare nevoiașe și centrelor de recalificare profesională a șomerilor pe termen lung. Carlota a insistat ca acordul să fie transpus în lege – singurul lucru la care ea și echipa ei au renunțat până la urmă. Trebuie să-mi scot pălăria în fața ei. Nimeni altcineva n-ar fi putut să facă ceea ce a făcut ea. Probabil era atât de eficientă din cauză că nu crescuse în Statele Unite. Oamenii o priveau cu irație, știau că răzbise în viață de una singură. Avea o latură nemiloasă, care-i era de folos. Am rămas prieteni după ce a plecat din oraș. A început o campanie prin care să schimbe școlile din America Centrală. O mulțime de profesori de acolo își luau salariile, dar nu se duceau în fiecare zi la școală să predea. Uneori îi trimiteau la ore, în locul lor, pe alții, mai puțin calificați. Această practică ducea la standarde educaționale scăzute, iar copiii se confruntau cu dificultăți în a-și construi un viitor. O mulțime de părinți voiau o viață mai bună pentru copiii lor și își dădeau seama că numai prin educație puteau să urce treptele ierarhiei sociale. Carlota lea dat copiilor camere video miniaturale ca să înregistreze absențele profesorilor. Vreo doi elevi care au făcut asta au fost răpiți, li s-au tăiat urechile și au fost trimiși înapoi, cu scopul de a-i intimida pe părinți. Carlota a reușit să pună poliția pe urmele răpitorilor, în căutarea copiilor, care au fost eliberați. Cu toată această publicitate, guvernele centrale au fost nevoite să remedieze problema, iar

procesul de învățământ s-a îmbunătățit simțitor. Însă unii părinți au acuzat-o pe Carlota că le-a pus copiii în pericol. După asta, s-a întors în Chile și a candidat la primăria unui oraș mare. Adversarul ei era un șef de partid cu state vechi. Carlota voia să elimine corupția și să transforme orașul – destul de ironic – într-un centru al tehnologiei în Chile. Fost centru industrial, orașul pierdea în fața competiției asiatice, dar avea o universitate bună. Carlota a reluat legătura cu mine, să vadă dacă Google sau vreuna dintre marile companii de tehnologie ar fi vrut să înființeze un laborator de cercetare acolo. Dar, înainte să apuc să-i răspund, a dispărut. Asta s-a întâmplat cam cu o săptămână înainte de alegeri, pe care mulți considerau că avea să le câștige. N-a mai fost găsită niciodată, iar acum majoritatea oamenilor cred că a fost răpită de un sindicat local al crimei și executată. Dar spiritul Carlotei e viu în continuare. Universitatea din orașul în care a candidat pentru funcția de primar a fost redenumită în onoarea ei. Companiile de tehnologie au finanțat un institut de la Stanford care se ocupă cu examinarea impactului tehnologiei asupra clasei de mijloc la nivel mondial. După vreo doi ani de la dispariția ei, când toată lumea își pierduse speranța de a o mai găsi, i s-a acordat Premiul Amartya Sen²³² și s-a organizat o ceremonie de omagiere. Jake, fostul ei șef, a acceptat premiul în numele ei. În discursul său, el a rezumat ceea ce am învățat cei mai mulți dintre noi de la Carlota: „La fel ca Amartya Sen, Carlota a pus accentul pe dezvoltarea umană. Atunci când China s-a smuls singură din sărăcie, mulți au sperat ca modelul ei de dezvoltare să fie imitat de alții, dar și acolo există tot atâta inegalitate ori mai multă decât în Occident. Unde este modelul economic care să facă sistemul să funcționeze pentru dezvoltarea umană? Să ne trimitem cu toții fiii și fiicele la Yale, unde a studiat Carlota, pentru a reuși? Să fie oare necesar ca toți să se specializeze în știință și tehnologie pentru a putea câștiga un salariu decent după aceea? Cum rămâne cu sutele de mii de tineri care nu se duc la Yale? Pot să mai aspire la o viață decentă pentru ei și pentru familiile lor? Carlota și-a dat seama că sistemul, indiferent dacă este cel din China, Statele Unite ori America Latină, nu se ridică la înălțimea dezvoltării umane. Desigur, am văzut progrese reale în reducerea sărăciei. Dar există, în continuare, mari zone dominate de sărăcie, le-a văzut ea însăși în călătoria ei în Africa de Vest. Până când fiecare nu va avea o șansă să-și realizeze întregul potențial, înseamnă că am eșuat. Individul are responsabilitatea să muncească din răsputeri. Dacă n-o face, n-ar trebui să

aștepte pomană de la organizații de caritate sau de la stat. Ea a învățat asta de la tatăl ei. Dar mulți muncesc din greu și tot nu izbândesc. Printre ei se află mulți din clasa de mijloc, care au pornit la drum cu mult mai multe avantaje, dar care tot nu reușesc. Tehnologia este o sabie cu două tăișuri. Ea credea că este necesară o nouă mișcare populară, care să lupte împotriva intereselor bine înrădăcinate. Eu cred că și-a pierdut viața deoarece aceste interese au perceput-o pe ea și activitatea ei ca pe o amenințare.“

La vremea aceea, eu credeam că angajamentul pe care ni l-am asumat, de a dona o parte din profiturile noastre, avea să fie suficient. Iar, la-nceput, decizia asta a părut să calmeze opoziția și să ne dea speranța că vom vedea mai multă flexibilitate. Mulți oameni puneau mare preț pe revoluția energiei de șist în refacerea forței de producție a Americii. Și a mers un timp, până când restul lumii ne-a ajuns din urmă, iar diferențele de preț n-au mai fost atât de mari, deci Statele Unite n-au mai avut un avantaj considerabil. Cred că pentru mine mai surprinzător a fost progresul pe care alții îl făceau în noile tehnologii, ca în combustibilii verzi sau alternativi. Statele Unite, în schimb, rămâneau în urmă. Pentru cea mai mare parte din America era mai ieftin să se convertească la gaze naturale și să nu-i pese de modificările climatice. Companiile auto au pornit o revoltă față de normele stricte ale CAFE²³³, care stabileau kilometrajul per galon pentru vehicule, decizie introdusă de istrația Obama. Următoarea istrație a prelungit termenul de conformare a constructorilor de automobile. Cu o asemenea abundență de petrol de șist acasă, prețul mondial al petrolului rămăsese scăzut, iar americanii cumpărau în continuare mașini mari. Alte țări – mai ales China – o luau înainte în tehnologia verde și în alte sectoare. Îmi amintesc din perioada izolării, în timpul lui Obama, de grafice care arătau scăderea alocațiilor de la veniturile federale destinate cercetării și dezvoltării. La acea vreme a avut loc o mare dezbatere. Companiile de tehnologie și alții s-au plasat din nou pe poziția potrivit căreia întreprinderile puteau să facă față întregului domeniu al cercetării și dezvoltării, chiar dacă noi, cei din industria tehnologiei, nu aveam tipul de laboratoare de cercetare fundamentală ca vechile Bell Labs. Nu noi împingeam înapoi frontierele științei. Cercetarea noastră trebuia să livreze produse pentru comercializare într-o fereastră de cel mult trei până la cinci ani. Adesea, conducerea voia un timp de reacție și mai scurt.

Universitățile s-au bazat pe sprijinul federal, iar, atunci când acesta a fost sistat, cercetarea pură a secat și ea. Și așa ne-am trezit în cea mai rea dintre lumile posibile. Eram prinși în revoluția automatizării, care luase amploare. IT-ul, inteligența artificială și big data continuau să disponibilizeze tot mai multe categorii de locuri de muncă, eliminându-le pe acelea cu venituri medii. Întreprinderile puteau să-și crească rentabilitatea eliminând și mai mulți oameni. Exista un mic grup de câștigători, la vârf, și un grup considerabil de mare, aflat în dificultate, sub acesta. În 2012, 1% din americani câștigau 22% dintre veniturile combinate, mai mult decât dublu față de partea care îi revenea în anii 1980. Cam în următorul deceniu, această parte a crescut la aproximativ 25%. Noi speraserăm că investițiile companiilor de tehnologie în școli și universități aveau să ajute, dar devenise evident că nu era suficient. Și mai îngrijorător, nivelul educației americane era încă mediocru: copiii americani continuau să rămână în urma asiaticilor în acest clasament. Încă o problemă revenea în prim-plan: îmbătrânirea. În perioada lui Obama s-a vorbit mult despre reducerea drepturilor acordate prin programe guvernamentale – securitate socială, Medicare²³⁴, asistență socială etc. Costurile din sănătate scăpau de sub control. Republicanii și democrații au luptat cu sălbăticie unii împotriva celorlalți. Republicanii voiau să taie până la os. Democrații nu voiau să cedeze un milimetru; erau îngrijorați că tăierile aveau să-i lovească pe cei mai vulnerabili, inclusiv clasa de mijloc, aflată în scădere. Obamacare²³⁵ a devenit un nou câmp de luptă. Republicanii susțineau că nu ne-o permitem, democrații – că era o problemă de dreptate socială. Partidele erau atât de divizate și atât de pornite să nu ajungă la un compromis, încât, până la urmă, orice efort de restructurare a acestor drepturi și de a le pune pe o bază financiară solidă – fie prin creșterea taxelor și a impozitelor, fie prin reducerea prestațiilor sociale – a fost abandonat. Partidele au hotărât să lase altă generație să rezolve problema. De atunci, tabloul demografic n-a mai arătat la fel de bine pe cât speram odinioară. În anii 1990 și în primul deceniu din secolul XXI, am reușit să ținem rata natalității aproape de rata fertilității, în timp ce eram o putere economică de prim rang. Desigur, micul secret murdar era că nu americanii autohtoni mențineau natalitatea la cote înalte; acest lucru se datora, în mare parte, absorbției mari de imigranți, care aveau mai mulți copii decât cei mai mulți dintre americani. Dar, după criza financiară din 2008, rata natalității imigranților a început să scadă.

De asemenea, la celălalt capăt al ciclului vieții, statisticile au observat că suntem mai longevivi. Acest lucru se întâmpla peste tot. Asta însemna că populația activă avea să includă mai puțini indivizi care să-i susțină pe aceia care ieșeau la pensie, mai ales dacă vârsta de pensionare rămânea aceeași. Dar cei aflați la pensie aveau nevoie să fie susținuți mai mult timp. Iar pensionarii nu voiau să piardă pe seama ratei inflației. Ei voiau ca și cecurile lor de securitate socială să țină pasul cu creșterea prețurilor. În anii 2020, problema era tot mai greu de rezolvat, în timp ce oamenii din generația baby boomers ieșeau la pensie în ritm rapid. Iar unele întreprinderi aveau de suferit, deoarece acești pensionari aveau o mulțime de competențe pe care tânăra generație, mai puțin educată, nu le dobândise. Tânăra generație a fost și ea lovită dur. Existau o serie de studii care arătau că au venituri nete și fonduri mult mai mici decât părinții lor în același punct al carierei. Copiii Mileniului²³ , care fuseseră mai optimiști cu privire la capacitatea lor de a se descurca mai bine decât părinții lor, chiar și în chinurile Marii Crize, erau acum pe cale să-și piardă speranța. În urmă cu mai mulți ani, a trebuit să întocmesc un raport pentru industria tehnologiei despre clasa de mijloc americană; am fost uimit cât de mult scăzuse numeric. Nu am făcut calculul în funcție de scăderea venitului net sau de decalajul tot mai mare față de superbogați. Eram mult mai interesat de estimarea americanilor înșiși referitoare la poziția în care se află. În 2008, când criza financiară tocmai lovea, proporția americanilor care se considerau ca făcând parte din clasa de mijloc se ridica la nivelul constant de 53%. În 2014, a scăzut la 44%. Chiar și atunci americanii aveau sentimentul că se scufundă, 40% dintre ei prezentându-se ca făcând parte din clasa de jos. La un deceniu de atunci, imaginea a devenit și mai sumbră – îndeosebi pentru tineri. Peste 60% se percepeau ca făcând parte din clasa inferioară, fără posibilitatea de a-și îmbunătăți singuri situația. Am fost uluit. Așa cum am menționat, în perioada aceea am plecat de la Google pentru a conduce organismul înființat de companiile de tehnologie pentru negocierile cu Carlota. Atunci, pe lângă gestionarea negocierilor, organismul a fost reconfigurat ca Big Eight Good Neighbors Trust sau „Beg-not“²³⁷, așa cum a ajuns să fie cunoscut în presă. Vă amintiți, marilor companii petroliere le spuneam „șapte surori“. Ei bine, noi voiam să fim neutri ca gen. Umblam după un nume, iar atunci tot Carlota a fost aceea care a venit cu ideea:

― De ce nu improvizați cu sloganul pe care l-am folosit eu, să vă spuneți „vecini buni“? Toate cele opt mari companii americane în domeniul tehnologiei voiau să se implice, așa că am vrut să scoatem în evidență acest lucru prin denumire. Cred că Financial Times a venit cu porecla de „Beg-not“, care le-a displăcut membrilor, dar numele a rămas. Primul director a dat-o-n bară. Din turnul ei de fildeș, din America Centrală, Carlota începuse să facă valuri în legătură cu faptul că firmele de tehnologie nu se ridicau la nivelul promisiunilor. Directorii generali ai celor opt mari companii știau că eu construisem o bună relație de lucru cu ea. Cred că am făcut o treabă bună. Chiar dacă făceam tot ceea ce ne stătea în putere, nu era suficient. Silicon Valley se mândrise întotdeauna că nu depindea de guvern. De fapt, trebuia să tragem cu toții, împreună, dacă aveam să punem capac tuturor inegalităților, tot mai mari, și problemei șomajului. Iar pentru asta aveam nevoie de un guvern bun, nu doar de un guvern federal, în care partidele se purtau frumos unele cu altele. Aveam nevoie de un guvern care să lupte împotriva adevăratelor probleme. Era nevoie ca politicienii să se unească și să ia niște decizii dificile, pe care nucleele circumscripțiilor lor electorale nu le-ar fi agreat neapărat, chiar dacă toată lumea avea să beneficieze de pe urma lor în viitor. Nu credeam că sistemul politic era la înălțime și nu știam cum poate fi reformat vreodată pentru ca să poată lua măsurile necesare pe termen lung. Celebrul economist Milton Friedman a scris cândva că trebuie să-ți pregătești argumentele dinainte și, atunci când izbucnește o criză, să poți să treci la viteza superioară și să fii pe fază pentru a oferi soluții.²³⁸ America era zguduită de mai multe tendințe pe termen lung care se uneau: îmbătrânirea, lipsa de investiții în cercetarea fundamentală și în dezvoltarea pentru inovație, o educație primară și secundară de proastă calitate, o clasă a celor mai săraci tot mai pesimistă și programe sociale care înghițeau cea mai mare parte din bugetul federal. Nu aveai cum să scapi de vreuna dintre ele rapid. Dacă așteptai prea mult, te puteai frige, după părerea mea, cel puțin în cazul Statelor Unite. Țările emergente galopau tot înainte, chiar dacă aveau probleme teribile, sporind exigențele Statelor Unite în domeniul securității. Am fost destul de deprimat o vreme.

Dar apoi am cunoscut-o pe femeia care ne-a readus pe drumul cel bun. Spre deosebire de Carlota, care ieșea în evidență din momentul în care o întâlneai, Melanie Johnson era ultima care ți-ar fi atras atenția într-o sală plină de oameni. Provenită din Sudul tradiționalist, vorbea foarte domol, cu un puternic accent sudist. Totul în ceea ce o privește denota noblețe, eleganța umbrelelor albe de soare și a julepurilor de mentă sorbite pe verandă. În realitate, provenea dintr-un mediu sărac. Familia ei se numărase printre primii coloniști din Alabama, dar de la Războiul Civil se tot străduia să rămână pe linia de plutire. Puseseră deoparte ban cu ban ca s-o trimită pe ea la Universitatea din Virginia, unde și-a obținut o diplomă în drept. Intrase într-un mic cabinet de avocatură, acasă, în Alabama, și probabil c-ar fi rămas acolo. Dar s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu un politician în ascensiune la nivelul statului, care până la urmă a fost ales în Camera Reprezentanților. Spre deosebire de majoritatea cuplurilor, s-au mutat amândoi la Washington. Dar Melanie și Jack nu au făcut copii, ea a vrut să-și încerce norocul și să-și construiască o carieră în capitală. Colegi de la UVA au prezentato unor cabinete din oraș, iar ea a acceptat o ofertă. Nu a fost promovată niciodată la nivel de parteneră pentru că și-a luat un scurt concediu pentru a da naștere celor doi copii – doi băieți. Cabinetul de avocatură dădea afară asociați, pentru că putea obține rezultate mai rapid și mai ieftin cu roboți care analizau cazurile, așa că, după ce a lucrat câțiva ani cu jumătate de normă, Melanie a rămas fără serviciu. Căsnicia ei a început să scârțâie; după divorț s-a mutat înapoi în Alabama, cu copiii. Jack venea vreo două weekenduri pe lună să-i vadă, dar Melanie era tot mai singură cu băieții. Lucra într-un cabinet mic și abia reușea să se descurce cu cât câștiga. Jack nu era bogat, iar ca membru al Congresului trebuia să susțină două reședințe – una la Washington, cealaltă în circumscripție – și să plătească și pensie alimentară. Se recăsătorise cu o femeie cu doi copii și locuiau la Washington. Cred că educația de albă sudistă a lui Melanie era o componentă importantă a stilului de leadership practicat de ea ulterior. Familia ei știa ce-nseamnă să te zbați. În ceea ce privește eventuala ei carieră politică, era clar că nu doar povestea vieții ei, cu suișuri și coborâșuri, ci și felul în care răzbătuse familia o ajutaseră să înțeleagă și să comunice altfel. Nu se dădea bătută în fața greutăților, iar acest lucru conta din plin. Nimeni nu-și dorește un lider care să se văicărească întruna. Indiferent de dispoziția în care se afla, Melanie avea întotdeauna o ținută impecabilă, iar fiecare fir de păr îi era la locul lui. Nu prea cred că noi, bărbații, avem aceeași tărie. Probabil că numai o femeie, cu empatie și curaj în același timp, ar fi putut să atace problemele cu care ne confruntam.

Câțiva ani după ce s-a întors în Alabama, Melanie s-a molipsit de microbul politicii. Era supărată pe sistemul școlar. Cei doi băieți ai ei începă să-nvețe într-o școală privată când s-au întors de la Washington, dar prețul devenea prohibitiv. S-a hotărât să-i înscrie în școli publice și a fost șocată de calitatea învățământului. A candidat să intre în consiliul școlii și a câștigat. Toți părinții erau îngrijorați că, în lipsa unei educații bune, copiii lor nu mai puteau să intre la universități de elită. După ce a intrat în consiliul școlii, Melanie și-a dat seama că finanțarea constituia o mare problemă. Știa că ceilalți părinți n-ar fi putut și nici n-ar fi vrut să voteze o majorare de impozite. Până la urmă a at Trustul și așa am ajuns că o cunosc. Noi ajutam sistemul, chiar dacă școala cu pricina nu se afla tocmai în cea mai defavorizată zonă. Iar standardele se prăbușeau până și în fostele comunități cu venituri medii spre mari. Era o plăcere să lucrezi cu Melanie. Citise temeinic toate studiile despre modalitățile de îmbunătățire a educației STEM²³ și avea o mulțime de idei. În ruptul capului nu m-aș fi gândit c-aveam de-a face cu prima femeie care urma să devină președinta Statelor Unite. Ascensiunea ei, după aceea, a fost meteorică. A decis să lase deoparte cursa pentru un loc într-un congres la nivel de stat și a intrat în competiție pentru un mandat în Camera Reprezentanților. Circumscripțiile au fost refăcute, așa că nu a candidat împotriva fostului ei soț. De altfel, era republicană, ca el. Deținătorul în exercițiu al mandatului, care s-a retras, o cunoscuse prin intermediul lui Jack și i-a susținut candidatura. El a ajutat-o să strângă fonduri. Era un mandat republican sigur, așa că, după ce a învins în alegerile primare ale Partidului Republican, cheltuielile pentru alegerea ei n-au fost la fel de mari ca pentru cei mai mulți dintre ceilalți candidați noi. În următoarele patru legislaturi, Melanie a tot urcat în ierarhie. Nu era foarte atașată de ideile partidului, dar era populară în rândul colegilor ei republicani și al alegătorilor, care au observat că e interesată de soluții practice. Le-a spus tuturor că vrea să facă lucrurile să avanseze. Eu am continuat să mă văd cu ea pentru că lucra la proiecte legate de educație. Și ea era foarte interesată de nevoia de a susține cercetarea pură. Asta nu era o poziție prea populară în partidul ei, care considera că sectorul privat știe cum să-i „aleagă pe învingători“. A încercat să le explice că ea are în vedere altceva. Voia ca guvernul federal să reia finanțarea DARPA²⁴ și a Institutelor Naționale pentru Sănătate la vechile niveluri. A reușit să-i convingă pe oameni jucând cartea națională. A plecat întrun turneu în China, Brazilia și India, iar, de peste tot, a postat pe Twitter poze cu noi succese comerciale, obținute prin eforturi de cercetare guvernamentale. Spera s-ajungă la alegători și să-i convingă. Presa i-a preluat mesajele și a

prezentat-o ca pe o rebelă în partid, dar ea nu era mulțumită de o astfel de imagine. Cu toate acestea, a obținut creșterea finanțării. Opinia populară era influențată – de ce nu încercăm să ne păstrăm supremația tehnologică? Ea i-a convins pe colegii ei politicieni că era nevoie de sume uriașe de bani, în comparație cu cheltuielile pentru programele sociale. În perioada aceea, i-am simțit și eu, pe pielea mea, comportamentul agresiv. În mijlocul unei campanii, s-a luat de Trust – de ce nu făceam mai mult? Și-a pus echipa să pregătească grafice care arătau că finanțarea cercetării pure de către cei opt mari scăzuse. I-am atras atenția asupra faptului că au manipulat niște cifre. Ea a respins acuzația, spunând că „totul este pentru o cauză bună“. „Da“, i-am replicat eu, „dar și mijloacele trebuie să fie bune, nu doar scopul.“ Ea doar mi-a zâmbit. Plănuia deja să încerce să se îmbarce în cursa pentru prezidențiale. Nu avea susținere financiară, dar îl cunoștea pe unul dintre candidații republicani care avea să se descurce bine alături de o vicepreședintă ca ea. Melanie devenise cunoscută și se bucura de popularitate. Prietenul ei candidat chiar a obținut învestitura partidului, dar n-a ales-o pe ea ca vicepreședintă. Apoi a fost învins în alegeri, ceea ce în opinia ei era doar răsplata pentru lipsa lui de intuiție, nealegând-o pe ea. Patru ani mai târziu, a depus mult mai mult efort. În perioada aceea era văzută în întreaga țară ca un candidat viabil. A candidat la președinție, dar, la jumătatea alegerilor primare, era clar că avea să fie înfrântă de unul dintre guvernatorii conservatori inflexibili. După înfrângerea în alegerile prezidențiale cu patru ani în urmă, mulți dintre susținătorii fideli ai partidului voiau să se întoarcă la valorile de bază. Cu toate că nu le displăcea susținătorilor fideli ai partidului, Melanie era considerată de centru. Ea crezuse că avea șanse să fie aleasă ca parteneră de cursă, dar el îi spusese clar, cu câteva luni înainte de convenție, că cel mai probabil avea să fie lăsată din nou pe dinafară. Mă aflam la Washington și m-am întâlnit cu ea imediat după ce i se spusese în mod confidențial că nu avea să fie aleasă. Era întoarsă pe dos, poate în cea mai tristă dispoziție în care o văzusem vreodată. Nici nu bănuiam cât de repede avea să i se schimbe norocul. Nu cred c-am avut un candidat cu-adevărat serios din afara sistemului bipartit de la Ross Perot și, poate, Ron Paul încoace. Majoritatea experților ar fi spus că nici

nu s-ar putea vreodată. Aș fi fost de-acord, dar acum circumstanțele erau speciale. Președintele democrat era extrem de nepopular chiar și în fieful său. Fusese nevoit să reducă niște programe sociale. Economia trecea printr-o altă pasă proastă, o bătaie de cap pentru orice președinte la final de mandat. Nu semăna deloc cu Marea Criză, dar șomajul sărise și mai sus de nivelul deja ridicat. Pentru republicani, asta trebuia să fie o ocazie de aur. În schimb, nucleul republican a împins partidul la dreapta. În campania pentru alegerile primare, candidatul republican vorbea despre tăieri la buget, inclusiv despre aruncarea la gunoi a programului de asigurări sociale pentru toți cetățenii de până în 35 de ani. Astfel, s-a creat deschiderea pentru un candidat terț. Și așa am intrat și eu în scenă. Sunt destul de bun la colectarea de fonduri. Eu mă ocupam de banii Trustului, ceea ce înseamnă că știu o mulțime de oameni bogați – oameni bogați care, ca mine, erau îngrijorați de deriva din politica americană și voiau să schimbe acest lucru. Am ajuns trezorierul lui Melanie. Cum a reușit? Evident, am fost în măsură să mobilizez finanțarea necesară, care este o necesitate în campaniile politice americane. Pe urmă, am profitat de slăbiciunea adversarilor ei. Dar n-a fost vorba doar despre a fi în locul potrivit la momentul potrivit. Melanie avea idei noi. Publicul a înțeles că erau necesare niște schimbări spectaculoase și că vechile bătălii ideologice stânga/dreapta nu ne duceau nicăieri. Povestea ei semăna cu altele – o mamă singură, care înțelege bătăliile de zi cu zi cu care se confruntă părinții. Cine altcineva din înaltul birou politic mai făcuse parte din consiliul școlar local și mai fusese nevoit să facă ceva pentru îmbunătățirea educației copiilor săi? Partenerul ei de campanie, Minh, era guvernatorul democrat al Marylandului, un fiu de imigranți vietnamezi, de profesie medic. Amândoi atrăgeau segmentul tot mai mare de americani care încercau să se agațe de statutul lor de clasă de mijloc. Melanie nu voia să creeze un al treilea partid. Strategia ei era să mobilizeze susținerea populară a ambelor partide și să încerce să guverneze de la centru. Eu nu vedeam ce sorți de izbândă ar avea un asemenea lucru. Dar Melanie și Minh au avut noroc. Modul abil în care a gestionat criza din Orientul Mijlociu, la începutul istrației, a ajutat-o să rămână în mintea tuturor ca o adevărată președintă. Probabil că Melanie va fi ținută minte mai ales pentru corpul de funcționari publici pe care l-a creat la puțin timp după preluarea mandatului. Ea le-a oferit

tinerilor șansa să obțină doi ani de învățământ universitar gratuit dacă își consacrau, în schimb, doi ani după obținerea diplomei pentru a lucra într-un anumit număr de servicii și instituții publice, de la spitale și școli și până la ONG-uri și guverne locale. Aceasta a devenit o modalitate populară prin care numeroase familii din clasa de mijloc și-au putut permite să-și trimită fiii și fiicele la universitate. În egală măsură, Melanie a folosit acest sistem ca pârghie pentru a obliga universitățile să stabilizeze valoarea taxelor de școlarizare. Universitățile erau excluse din program dacă nu-și făceau educația mai accesibilă. Guvernul federal le plătea doar o sumă fixă celor ise în program, iar dacă se așteptau să primească fonduri pentru cercetare, universitățile trebuiau să accepte cheltuielile de școlarizare pe care guvernul era pregătit să le plătească. Mai multe state au intrat și ele în horă, cu programe suplimentare menite să ajute familii din clasa de mijloc să-și permită plata taxelor școlare la facultate. Studenții trebuiau să aibă media generală 9 pentru a rămâne în acest program. În același timp, Melanie a obținut de la Congres alocarea de mai multe fonduri pentru universități în vederea cercetării fundamentale. Totodată, ea a cerut Trustului să facă mai mult. Mi-a spus că industria tehnologiei nu avea să scape doar pentru că o susținăm noi. Provocarea lui Melanie în toate aceste proiecte a fost de unde să facă rost de bani cu care să plătească toate aceste reforme. A fost nevoită să facă niște alegeri dificile, iar, în cele din urmă, a înclinat către a oferi competențe mai bune tinerilor, cerându-le sacrificii persoanelor în vârstă, în special celor mai bogate. Dacă de la tineri se aștepta să-și petreacă doi ani în slujbe prost plătite, atunci vârstnicii trebuiau să se sacrifice și ei în beneficiul pe termen lung al țării. Ea a cerut ca bătrânii mai bogați să plătească mai mult pentru partea care le revenea din Medicare. A obținut acordul Congresului pentru efectuarea de evaluări ale situației financiare a beneficiarilor programului de asistență socială. Nimeni nu s-ar fi gândit înainte că acest lucru este posibil. Ideile lui Melanie îi deranjau pe mai toți politicienii, dar ea tot a determinat o coaliție de democrați și republicani de centru s-o susțină. Însă criza economică cu care se confruntau Statele Unite la alegerea ei s-a dovedit – spre deosebire de Marea Criză – o oportunitate în a obține acordul între partide. Un deceniu de șomaj ridicat în rândul tinerilor și scăderea nivelului participării populației active la economie îi lăsau Americii puține opțiuni. Acesta a fost un moment istoric pentru Statele Unite și a avut consecințe chiar mai importante.

Alte țări se confruntau cu dileme similare, dacă nu mai rele. Unele au încercat să se înconjoare de ziduri pentru a evita orice schimbări majore, dar tot au avut de înfruntat declinul inevitabil. Pentru Melanie și Minh era vital ca Statele Unite să evite o asemenea soartă. În vizitele ei la puterile emergente, fusese înțepată cu acuzații cum că democrația nu se ridica la nivelul marilor provocări. Toată lumea arăta cu degetul, ca dovadă, spre blocajul de la Washington. Ea a fost de acord că sistemul politic american are nevoie de revizuiri, dar a respins ferm ideea că democrația era la apus. Minh era de mare ajutor în toate acestea. Pe Melanie o atrăsese la început faptul că el întruchipa Visul American, într-o vreme în care alții credeau că pierise. Părinții săi erau refugiați politici, reușiseră să scape cu unul dintre ultimele zboruri americane din Saigon, înainte de preluarea controlului de către comuniști. Minh se născuse la câțiva ani după ce sosiseră în America. Părinții săi aveau un restaurant la periferia Washingtonului, unde Minh a muncit în anii de facultate. A studiat medicina și a devenit ortoped, cu gând de a intra într-un cabinet privat. Când părinții lui au început să se îndrepte spre vârsta a treia, el a devenit din ce în ce mai interesat de procesul de îmbătrânire, nu doar din punct de vedere fizic, ci și mintal. Asta l-a făcut să se gândească la modul în care era nevoie să fie schimbat sistemul de educație. Învățarea pe parcursul întregii vieți era necesară mai mult ca niciodată acum, când oamenii trăiau mai mult, când voiau și, în același timp, erau nevoiți să muncească. El vedea zilnic, în practica sa medicală, că starea de bine fizică este legată strâns de menținerea agilității mintale. Însă, odată cu ritmul rapid al tuturor inovațiilor, educația din facultate era practic depășită la absolvire. Cele mai multe firme nuși mai formau oamenii. Cele mici nu aveau mijloacele. Cele mari considerau de la sine înțeles că majoritatea angajaților nu aveau să rămână pe loc mai mult de cinci ani. Responsabilitatea de a dobândi noi competențe cu scopul de a promova le revenea acum tot mai mult angajaților, dar acest lucru era dificil din cauza cheltuielilor sau a lipsei de timp. Minh a convins Universitatea din Maryland să facă un experiment. Angajaților din câteva firme importante din stat li se oferea opțiunea de a contribui cu un procent din venit pentru a fi recalificați, de mai multe ori, de către angajatori. Banii urmau să susțină un program de învățare continuă. Angajații puteau să-și ia liber pentru a-și reactualiza competențele periodic. Puteau, de asemenea, să se pregătească pentru a-și schimba cariera. În definitiv, odată cu o mai bună calitate a vieții, acum erau chemați să lucreze cu mult peste vârsta de 65 de ani. Firmele

urmau să aibă personal în pas cu ritmul rapid al schimbării tehnologice. Însă universitățile aveau nevoie să se schimbe. Nu mai puteau să fie doar bastioanele tinerilor aflați la început de carieră. Participanții la cursuri erau, din ce în ce mai mult, de toate vârstele. Profesorii își țineau prelegerile online, dar Minh considera că discuțiile în clasă și experiența de laborator era, în continuare, crucială. De asemenea, Minh a susținut puternic artele liberale. El era om de știință în adâncul sufletului, dar auzise de la tot mai multe firme că angajaților le lipseau creativitatea și imaginația. Minh s-a gândit că se punea probabil prea mult accent pe educația STEM. Inovația nu era doar o chestiune de compilare a unei mulțimi de date. Ea însemna, de asemenea, să înveți cum să reconceptualizezi idei vechi – lucruri pe care roboții nu le puteau face. Grupul de lucru pentru educație al lui Minh – când a devenit vicepreședinte – a stăruit atât asupra relansării artelor liberale (literatură, artă, muzică și design), cât și asupra îmbunătățirii curriculumului STEM. Melanie nu a trebuit să fie convinsă. Ea avea foarte mulți prieteni absolvenți de arte liberale care luptau să-și câștige traiul. Minh i-a spus că nu era o chestiune de tipul ori/ori. Să fii în măsură să construiești conexiuni avea să fie o importantă calitate de lider în toate aspectele vieții, nu doar în afaceri. Minh s-a evidențiat ca un exemplu al contribuției importante a imigranților. Dar, după Marea Criză, în țară au venit mai puțini imigranți. Statele Unite au făcut imigrația mai puțin atractivă și mai dificilă; imigranții se duceau în alte părți. Unele țări europene care aveau nevoie de muncitori calificați începă să-i aspire din America, oferindu-le stimulente mari pentru a se stabili, inclusiv cetățenie în regim de urgență. Și China înainta oferte tentante, îndeosebi pentru oamenii de știință. Puțini studenți străini veneau în Statele Unite. La jumătatea primului ei mandat, odată cu revigorarea economiei, Melanie a propus un curajos proiect de lege a imigrației. „America trebuie să rămână tânără“, a spus ea țării. Voia să le prelungească viza medicilor care doreau să stea după ce-și terminau studiile. Le-a dat universităților fonduri suplimentare pentru a primi studenți străini, în special la științe, și i-a ajutat să rămână după aceea. ― Ceea ce distinge Statele Unite de alte țări este diversitatea culturală, mi-a spus Melanie. Alte țări au o cultură distinctă, adesea religioasă ori de origine etnică, dezvoltată

de-a lungul timpului. Statele Unite sunt un melanj, iar aceasta avea să fie forța lor eternă. Nimeni nu putea să le întreacă în această privință. Melanie a decis să facă un pas istoric. Eram în sala Cabinetului când s-a întâmplat, stând împreună cu alți consilieri, aliniați la perete. Melanie și Minh stăteau față-n față, înconjurați de toți ceilalți membri ai Cabinetului. Ea îi informa în legătură cu discursul despre Starea Uniunii, pe care urma să-l susțină în săptămâna următoare. ― Știți cât de mult credem eu și cu Minh că Statele Unite trebuie să se întoarcă la rădăcini și să fie o țară de imigranți. Imigranții au construit această țară, iar bunăstarea economică și poziția noastră în lume depind de faptul de a rămâne așa. Imigranții trebuie să știe că sunt bineveniți aici. ― Doamnă Președinte, cu tot respectul, am aprobat o măsură cu privire la imigrație, care a crescut aportul de muncitori înalt calificați. Nu cred c-ar fi corect ca jumătatea republicană a Cabinetului dumneavoastră să fie nevoită s-o ia de la capăt și să obțină sprijin pentru altă măsură, a intervenit procurorul general, un republican. ― Doamnă Președinte, în numele celeilalte jumătăți a Cabinetului, chiar și democrații sunt susceptibili s-o respingă, a adăugat secretarul Muncii. Economia o duce mult mai bine, dar există în continuare multă îngrijorare pe tema locurilor de muncă. ― Îmi dau seama de toate aceste lucruri, doamnelor și domnilor, și nu cer alt proiect de lege a imigrației. Vreau să modific Constituția. Avocații își vor aminti aici că Secțiunea 1 a Articolului al II-lea al Constituției Statelor Unite prevede că nimeni altcineva decât un cetățean prin naștere este eligibil la președinție. Legiuitorii au vrut, pare-se, să protejeze națiunea de influența străină. Eu vreau să demonstrez că nimic nu oprește un cetățean american, indiferent unde s-a născut, să devină președinte. S-a făcut liniște. S-au văzut câteva sprâncene ridicate. Dar Melanie și-a impus voința în ziua aceea și, cu timpul, și în Congres. Acum îndeamnă statele să adere la amendamentul constituțional care-i face pe toți rezidenții americani eligibili. Din ceea ce-mi spune Jack Jr., vor veni și altele. Melanie s-a bazat foarte mult pe el de la divorț încoace. Acum el lucrează la politica pe termen lung. Principalul lui interes este cum să instituționalizeze schimbările care au avut loc. El și

Melanie sunt îngrijorați că, odată ce-și termină ea mandatul, politica americană va reveni la luptele obișnuite dintre partide. La indicațiile mamei lui, Jack Jr. lucrează la alte amendamente constituționale care să permită reducerea sumelor de bani ce pot fi cheltuite în campaniile electorale, dar și să împiedice legislaturile statelor să modifice delimitarea districtelor electorale în favoarea unui partid pentru a falsifica alegerile. Prin aceste măsuri, politica poate redeveni o politică a rezultatelor practice. Melanie nu vrea să elimine sistemul cu două partide, ci mai degrabă să consolideze poziția centriștilor din ambele. „Ea așteaptă doar momentul potrivit“, a spus Jack Jr. cu puternicul său accent tărăgănat sudist. Țara poate obține mai mult decât negociaseră ei. Nu sunt sigur cum ar trebui să numim noul sistem. Cineva s-a încumetat să spună că Melanie a actualizat programul New Deal al lui FDR²⁴¹ și c-ar fi nimerit să numim noul sistem New Deal 2.0. Melanie este în continuare o republicană în adâncul sufletului. Mă îndoiesc c-ar fi de acord. A făcut mai mult decât să regleze fin sistemul modern al protecției sociale. Ea nu a încercat să dezmembreze sistemul de asigurări sociale sau medicale. Ci sistemul era pe cale să se prăbușească singur, în timp ce aducea foloase multora care nu aveau nevoie de ele. Creșterea cheltuielilor cu programele sociale împiedica guvernul să finanțeze sau să facă altceva, cum ar fi să se asigure că toți tinerii au parte de o educație bună ori că țara are un sistem puternic de apărare. La fel de important, ea a înțeles că vremurile s-au schimbat. Revoluția tehnologică era, din punct de vedere calitativ, altceva decât tot ceea ce văzăm noi până atunci. Avansul față de alte țări se reducea și ne confruntam cu o mulțime de noi competitori, un mediu mult diferit față de acela în care FDR introducea New Deal. Începând să reformeze sistemul politic, Melanie a atacat Constituția, i s-ar putea reproșa. La fel ca mulți avocați, ea venera precedentele istorice și nu voia să schimbe Constituția doar de dragul schimbării. Însă condițiile de la început se schimbaseră și aveam nevoie de modificări radicale, dacă era să ne păstrăm valorile de bază. Puțini alți politicieni și-ar fi asumat riscul, dar ea voia să facă sistemul să funcționeze din nou.

²²⁸ Bay Area Rapid Transit, sistem de transport rapid din San Francisco (n.red.) ²² „The Coming Tech-Lash“, Economist, 18 noiembrie 2013, articol disponibil la adresa http://www.economist.com/news/21588893-tech-elite-will--

bankers-and-oilmen-public-demonology-predicts-adrian-wooldridge-coming ²³ „Poate că nu face Apple smartphone-urile cu cele mai mari ecrane, dar firma are cu siguranță cea mai mare grămadă de bani. Cu 146,6 miliarde de dolari în bancă, mamutul tehnologiei avea 10% din toate lichiditățile deținute de America Corporatistă în 2013 (fără a pune la socoteală societățile financiare), potrivit unei analize a agenției de evaluare Moody’s. Surorile Apple din Silicon Valley au, la rândul lor, grămezi enorme de dolari. Șaptesprezece companii din industria tehnologiei avansate dețineau o treime din toți banii Americii Corporatiste anul trecut, potrivit analizei. Microsoft era pe poziția a doua ca titluri în numerar de 77 de miliarde de dolari, urmat de Google și Cisco Systems, cu 54,4 miliarde de dolari, respectiv 50,6 miliarde de dolari.“ Cf. Dino Grandoni, „Look: Apple holds a HUGE Amount of Corporate America’s Cash“, Huffington Post, 23 ianuarie 2014, articol disponibil la adresa http://www.huffingtonpost.com/2014/01/23/silicon-valleymoney_n_4652326.html ²³¹ Aluzie la Edward Snowden, specialist în IT și fost angajat la CIA, activist pentru dreptul la protejarea vieții private. A dat publicității informații secrete privitoare la programele de supraveghere ale Agenției Naționale pentru Securitate. (n.red.) ²³² Amartya Sen (n. 1933), filosof și economist indian preocupat, printre altele, de teoria alegerii sociale, de economia bunăstării și de problema sărăciei și a foametei. A primit Premiul Nobel pentru Științe Economice în 1998. În prezent este profesor de economie și filosofie la Harvard. (n.red.) ²³³ Standardele Corporate Average Fuel Economy (CAFE) sunt reglementări impuse în SUA cu privire la eficientizarea consumului de carburanți al autovehiculelor vândute în țară. (n.red.) ²³⁴ Program național de servicii medicale publice din SUA (n.red.) ²³⁵ Reformă a serviciilor publice de asistență medicală, inițiată de președintele american Barack Obama (n.red.) ²³ Aluzie la copiii născuți la începutul secolului XXI (n.red.) ²³⁷ „Trustul celor opt buni vecini“ sau „Nu cerși“ (joc de cuvinte în original) (n.red.)

²³⁸ Citatul exact este: „Numai o criză – reală sau în perspectivă – produce o schimbare reală. Când această criză are loc, acțiunile care se desfășoară depind de ideile din jurul nostru. Aceasta este, cred eu, funcția noastră de bază: să dezvoltăm alternative pentru politicile existente, să le menținem vii și la îndemână, până când din imposibilul din punct de vedere politic devine inevitabil din punct de vedere politic.“ Cf. Milton Friedman, Capitalism and Freedom, Fortieth Anniversary Edition (University of Chicago Press, Chicago, 2002, p. ix. [Capitalism și libertate, trad. în lb. rom. de Delia Răzdolescu și George G. Potra, Editura Enciclopedică, București, 1995, p. 10 (n.red.)] ²³ Acronim de la Science, Technology, Engineering and Math, desemnând educația centrată pe științe, tehnologie, inginerie și matematică (n.red.) ²⁴ Defense Advanced Research Projects Agency, agenție din cadrul Departamentului Apărării din SUA, care se ocupă cu dezvoltarea tehnologiilor emergente care pot primi întrebuințări militare. (n.red.) ²⁴¹ New Deal (aproximativ „noua învoială“), program de relansare economică implementat în SUA între anii 1933 și 1938 de președintele Franklin Delano Roosevelt (FDR) (n.red.)

CONCLUZIE

Suntem pregătiți pentru viitor?

Așa cum probabil ați ghicit, nu cred că suntem pe deplin pregătiți pentru viitor. Mă tem că America a ratat recent o ocazie de a pune baza unui viitor economic mai sigur. Crizele sunt șanse, iar, în toiul Marii Crize, păream pregătiți să abordăm problema programelor sociale și a datoriei pe termen lung. Propunerea bipartizană Simpson-Bowles a stabilit un plan pe termen lung cu scopul de a ține în frâu viitoare deficite bugetare, asigurând generațiile viitoare că nu aveau să dea faliment prin finanțarea asistenței sociale pentru bătrâni și, în același timp, fără să reducă în mod substanțial prestațiile sociale. Prin adoptarea măsurilor acum, suferințele viitoare ar fi mai mici peste tot, pentru toată lumea. Acesta este un exemplu excelent de bună planificare, dar paralizia politică a lovit din nou, iar ambele partide politice trebuie să-și asume responsabilitatea. În mod ironic, atât de așteptata relansare pare, în sfârșit, să aibă loc, dar a atenuat presiunile asupra legiuitorilor de a lua decizii dificile cu privire la viitorul pe termen lung al Statelor Unite. Deficitul bugetar coboară la niveluri mai ușor de gestionat, în pofida faptului că datoria poate continua să crească periculos de mult pe termen lung. Cu alte cuvinte, urma scapă turma. Mai rău, dacă așteptăm prea mult timp, piețele ar putea impune măsuri și mai dure cu scopul de a limita amploarea deficitelor și de a reduce datoria. Toate aceste lucruri sunt perfect previzibile dacă ne uităm numai la diminuarea forței de muncă și la îmbătrânirea populației. Americanii nu se află într-o situație atât de rea ca alte economii industriale avansate, dar cheltuielile tot mai mari cu asigurările sociale și medicale sunt nesustenabile în următorii 20 până la 30 de ani, dacă nu se fac reduceri ori nu se găsesc venituri suplimentare pentru susținerea programelor. Ne vin în minte și alte aspecte în privința cărora ne putem pregăti pentru viitor. Infrastructura americană este în ruină și are nevoie de reparații masive. Rate ale

dobânzilor la un nivel istoric de mic fac reconstrucția accesibilă dacă avem un plan să ne punem în ordine economia internă. Această investiție în infrastructură este, în același timp, mai necesară ca niciodată, având în vedere furtunile extreme, tot mai devastatoare de-a lungul zonelor de coastă. Uraganul Sandy a fost o anticipare. Nu știm unde anume vor fi mai rele efectele schimbărilor climatice, dar avem destule date istorice pentru a ne da seama că riscul este tot mai mare pentru toată lumea. Probabil că Statele Unite vor fi cruțate de ceea ce este mai rău, dar zonele de coastă sunt vulnerabile la furtuni și, pe termen mai lung, la o creștere importantă a nivelului mării. Incendiile de pădure care fac prăpăd în fiecare an indică probabilitatea unei secete pe termen lung în regiuni din sud-vest. La fel cum ne asigurăm casele în caz de incendii, care sperăm să nu aibă loc, tot așa este în interesul nostru pe termen lung să ne pregătim pentru potențiale dezastre. Știința și inovația constituie viitorul Statelor Unite. Orientările de stânga sau de dreapta pe scena politică, internetul, social media și, mai recent, energia de șist sunt tot atâtea simboluri ale măreției americane – lucruri pe care alte țări nu le pot reproduce decât cu greu. Însă finanțarea de către guvern a cercetării fundamentale a fost redusă în ultimele două decenii. Sumele sistate nu sunt mari, iar, dacă ar fi restabilite, nu ar afecta în mod semnificativ deficitul sau datoria. Mai multe studii au arătat că sectorul privat nu va interveni pentru a finanța cercetarea fundamentală. Indiferent de geniul lui Steve Jobs în conceperea iPhone-ului, agenții finanțate de guvernul american, ca DARPA și National Science Foundation, și-au asumat riscul de a dezvolta tehnologiile de avangardă subiacente. Reforma imigrației este, de asemenea, esențială. Dezbaterea s-a concentrat în mare parte asupra modului în care imigranții acaparează locuri de muncă sau reprezintă o povară pentru programele noastre de asistență socială. În cea mai mare parte, aceste lucruri nu sunt adevărate. Avantajele imigrației depășesc cu mult costurile. O populație în creștere este un atu economic important și constituie baza inerentă statutului de mare putere. Întrucât dezbaterea despre imigrație a devenit atât de toxică, orice măsuri legislative pe această temă au fost amânate la nesfârșit. Prevederi importante, care probabil nu sunt controversate, au fost sacrificate. De ani de zile, universitățile își doresc ca doctoranzii lor străini în știință, inginerie și tehnologie să poată rămâne în SUA după ce obțin diploma. Mulți chiar își doresc să rămână și să creeze noi firme, de care Statele Unite au nevoie. Numărul lor este mic –

este vorba de câteva sute sau cel mult câteva mii, dacă punem la socoteală și familiile lor. Lee Kuan Yew, liderul vizionar din Singapore, a spus cândva în glumă că Statele Unite vor rămâne puternice atât timp cât cei mai buni și cei mai străluciți oameni din lume vor să se ducă și să trăiască acolo. Noi, americanii, încă mai exercităm această atracție gravitațională, dar va trebui să muncim mai mult pentru a rămâne prima destinație preferată. Ridicarea unor obstacole defensive – mai ales atunci când implică cheltuieli mici – nu este o modalitate bună de a ne pregăti pentru viitor. Problemele inegalității interne sunt mult mai greu de rezolvat. În timp ce inegalitatea între națiuni a scăzut, pe plan intern este altă poveste, nu doar în Statele Unite, ci oriunde altundeva, inclusiv în lumea în curs de dezvoltare. În pofida faptului că este necesară pentru soluționarea provocărilor globale mari, precum raritatea resurselor, tehnologia transferă muncitori, iar, în unele cazuri, elimină categorii întregi de locuri de muncă. Există dovezi potrivit cărora pragul de impozitare a bogaților poate să fie ridicat fără să fie compromise stimulentele de care au nevoie bogații pentru a economisi și a investi mai departe. Dar acest lucru ar implica riscuri politice și economice, și este neclar gradul în care ar elimina inegalitatea. Fără eforturi semnificative pe un front larg – de la o mai bună educație primară și secundară și până la o mai bună direcționare a stimulentelor fiscale în vederea creării de locuri de muncă și la creșterea impozitelor pentru cei bogați –, inegalitatea nu va face decât să se adâncească. Așa cum am menționat, am observat în vizitele mele la universități americane un pesimism tot mai mare față de viitor, iar, de curând, dovezile au devenit anecdotice. În 2013, 54% dintre persoanele intervievate se așteptau ca traiul american să se deterioreze, în timp ce numai 23% credeau că se va îmbunătăți, potrivit unei anchete a AP-NORC Center for Public Affairs Research.²⁴² În studii, cele mai multe dintre persoanele intervievate afirmau că sunt mulțumite de viața lor, dar erau îngrijorate de ceea ce avea să vină. Tehnologia era, curios, unul dintre subiectele menționate ca aducându-și contribuția la tendința descendentă. „Schimbările vor veni, iar unele dintre ele sunt înfricoșătoare“, spunea Kelly Miller, în vârstă de 22 de ani, care tocmai obținuse diploma în management sportiv la Universitatea din Minnesota. Un ziar îi cita declarația cum că așteaptă cu nerăbdare lucruri minunate, precum crearea prin imprimare 3D a organelor pentru pacienți care au nevoie de transplant. Dar Miller și-i imagina pe americani, în 2050, bazându-se orbește pe roboți și pe tehnologie pentru tot, de la gătirea cinei până la gestionarea banilor. „Ne răpesc

libera alegere și gândirea specific umană“, spunea ea. „Și există potențialul ca guvernul să controleze și să reglementeze ceea ce gândește această inteligență artificială.“²⁴³ Potențiala pierdere a simțului autodeterminării, odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale, este deranjantă. În lipsa unui acord asupra modului în care este folosită inteligența artificială, roboții și alte dispozitive ar putea să ia literalmente decizii de viață și de moarte, fără prea multă implicare umană. Timp de mai mulți ani, unii oameni de știință și-au făcut griji că „roboți ucigași“ nu se bazează pe nimic altceva în afară de algoritmi pentru a decide ce ținte umane să lichideze pe câmpul de luptă.²⁴⁴ Cum putem să ne asigurăm că viața nu ne este dictată de algoritmi și că ne păstrăm un cuvânt de spus în deciziile importante? Și nici măcar n-am început dezbaterea cu privire la punctul în care să oprim dispozitivele inteligente să ia decizii independente pe baza algoritmilor prestabiliți. Oamenii de știință cred că, în viitorul nu prea îndepărtat, părinții vor avea posibilitatea de a selecta embrionul cu cele mai dezirabile combinații de gene pe care le-ar plăcea să le aibă progeniturile lor și apoi să folosească fertilizarea in vitro pentru a-i produce.²⁴⁵ Asta ridică probleme etice extrem de importante. Ar trebui să avem acest drept? Și, în același timp, se nasc și profunde probleme sociale, chiar și geopolitice: și dacă numai bogații își pot permite procedura? Sau ce se întâmplă atunci când un asemenea drept este interzis undeva, dar permis altundeva? Acestea sunt probleme dificile, inclusiv pentru cei mai competenți experți. Îngrijorător în privința nivelurilor slabe din educația STEM este faptul că publicul va avea și mai puțină pregătire tehnică de bază pentru a aborda astfel de probleme și a decide în privința lor. Pesimismul și prudența tot mai crescute care se reflectă în sondaje recente constituie o îngrijorare în sine. Mentalitatea americană de eschivă nu putea să pice într-un moment mai prost. Această nouă lume are vestigii ale celei vechi și rele, în care rivalități geopolitice au condus la conflicte majore. Cartea de față a prezentat situații din Asia de Est, Asia de Sud, Eurasia și Orientul Mijlociu, care amintesc de perioada premergătoare Primului Război Mondial și care pot necesita o intervenție din afară. Am putea să fim plăcut surprinși de dorința altora de a ajuta, dar trebuie să ne pregătim în caz că n-o vor face. Alte țări sunt tot atât de absorbite de ceea ce se întâmplă acasă, iar multe se opun, în principiu, intervenției în treburile interne ale altora, inclusiv din motive umanitare.

Din fericire, ultimii ani nu au fost o reeditare a anilor 1930, când America s-a izolat de restul lumii. Nu a existat opoziția publică la care ne-am fi așteptat – ținând cont de rata ridicată a șomajului – față de Parteneriatul Transpacific (TPP) și Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții (TTIP), cele două acorduri de liber schimb de mare anvergură propuse de americani, pe care mulți asiatici și europeni le vor. În schimb, poporul american s-a opus la scară largă oricărui rol militar american în stoparea războiului civil din Siria și în respingerea agresiunii Rusiei din Ucraina. Aceasta este o sursă de îngrijorare în cazul în care creează un precedent pe termen lung. Intervenția militară în Siria sau Ucraina putea să nu fie posibilă dintr-un număr de motive, dar intervenția militară este un instrument necesar, care nu ar trebui îndepărtat ca soluție. Intervenția militară poate fi necesară pentru a opri amplificarea conflictelor regionale, căci acestea pot pune în pericol bunăstarea mondială. În acest cadru multipolar, Statele Unite vor trebui să dea, totuși, dovadă de prudență dacă intervenția devine necesară. Opinia mondială este, în continuare, circumspectă față de operațiunile americane în străinătate. În opinia multora, au existat prea multe exemple de acțiune militară americană care fie a înrăutățit lucrurile (Irak), fie nu și-a îndeplinit misiunea declarată (un Afghanistan stabil și democratic). Atitudinea oamenilor din întreaga lume și din Statele Unite a devenit tot mai ostilă față de orice proiecție a puterii centrate asupra propriei greutăți. Mulți oameni vor vedea în orice operațiune militară americană o încercare a Statelor Unite de a-și servi propriile interese, și nu pe ale altora. Recalibrarea sistemului internațional astfel încât toată lumea să-și asume responsabilitatea păcii și a prosperității mondiale va fi dificilă. S-a încercat acest lucru după Primul Război Mondial, prin crearea Societății Națiunilor; absenteismul american a fost unul dintre motivele eșecului Societății și ale derivei către război în anii 1930. Multe țări emergente consideră că actuala ordine internațională miroase prea tare a protejarea intereselor occidentale. Obținerea adeziunii puterilor emergente va fi dificilă, cu atât mai mult cu cât ele nu se grăbesc să-și asume vreo responsabilitate. Pe de altă parte, odată cu deplasarea activității economice mondiale către Est, Statele Unite și partenerii lor occidentali tradiționali nu au greutatea și legitimitatea să o efectueze singure. istrațiile americane ale lui George W. Bush și Barack Obama au încercat să dea lovitura dezvoltând parteneriate

strategice cu puterile emergente, dar eu mă îndoiesc că acest lucru le-ar fi convertit deja pe acestea la îmbrățișarea instituțiilor internaționale occidentale. China și Rusia sunt probabil cele mai mari semne de întrebare. Afirmarea Chinei în mările din sudul și estul teritoriului său îi reflectă convingerea în dreptul ei la dominație regională. Pe de altă parte, declarațiile chineze despre dezamericanizarea sistemului financiar mondial mi se par exagerate. Cel puțin pentru moment, China are nevoie de ceea ce produce America – competența și inovația tehnologice, de care este înfometată. Cu Rusia poate fi mai greu. Mulți ruși – și nu doar președintele Putin – cred că Moscova a făcut multe sacrificii prin dezmembrarea pașnică a imperiului sovietic și încetarea Războiului Rece, care nu au fost apreciate la adevărata lor valoare în Occident și de către vecinii săi eurasiatici. Pentru mulți ruși, acum a venit timpul răzbunării. Te simți mai puțin constrâns atunci când crezi că statuquoul este nelegitim. Ruperea cu Occidentul va antrena costuri economice enorme pentru Rusia și nu va face decât să amplifice provocările pe termen lung care o așteaptă. Cu toate acestea, este necesar ca noi, cei din Occident, să fim atenți să nu excludem Rusia, ceea ce am făcut de prea multe ori în cursul istoriei. Va trebui să găsim modalități de a păstra canale de comunicare deschise în această perioadă tensionată. Un nou Război Rece nu este în interesul Occidentului; el doar va face și mai mult țăndări un sistem internațional deja tot mai fragil. Cel mai mare atu al Rusiei este capitalul ei uman, iar atunci când regimul va pune un accent mai mare asupra acestei importante surse de putere, am putea vedea o Rusie care nu se mai află în declin. Eu am crezut mulți ani că rușii, chinezii și alte noi națiuni puternice au menirea să rescrie o parte, dar nu toate regulile care guvernează sistemul internațional. De ce n-ar avea această ambiție? Toate noile puteri o au, iar noi trebuie să fim pregătiți pentru acest lucru. Va fi un proces dificil, dar nu e nevoie să sfârșească într-un conflict. Toate părțile vor trebui să fie pregătite să facă un compromis, însă americanii au, în prezent, un avantaj față de cele mai multe dintre părți. Majoritatea puterilor emergente sunt ocupate cu provocări interne. Încercând să reformăm instituțiile internaționale, putem să ne asigurăm că sistemul internațional rămâne bazat pe reguli, și nu se întoarce la norma istorică a politicii echilibrului puterii, care a condus la atât de multe conflicte în secolele trecute. Dar mă tem că fereastra oportunității se închide rapid în privința împrospătării acestor instituții și că, având în vedere afirmarea tot mai puternică a Chinei și a Rusiei, ne-am putea îndrepta, mai devreme decât am crezut, eu și alții, către o

lume multipolară fără multilateralism, crescând potențialul de conflict de-a lungul acestui proces. Cât de pregătite sunt alte țări pentru acest viitor? Criza financiară din 2008 a lovit cel mai puternic în altă parte, de exemplu în Europa. E prea devreme să ne pronunțăm, dar, zguduind înseși fundamentele Uniunii Europene, criza financiară poate că le-a făcut statelor europene o favoare, obligându-le să-și înfrunte slăbiciunile structurale. La fel ca Suedia sau Canada, care au fost afectate de crize financiare la începutul anilor 1990, acele țări care o vor traversa ducând la bun sfârșit reforme structurale adesea dureroase vor ieși din ea mult mai puternice. Urcușul va fi abrupt. Sunt îngrijorat mai ales de declinul educației și de susținerea scăzută față de știință și tehnologie în multe state europene, aspecte care le fac mai puțin competitive în economia mondială. După vreo două decenii de stagnare, am văzut încercarea premierului japonez Shinzo Abe de a mișca direcția graficului și de a trasa un alt viitor decât declinul lent. Japonia se confruntă cu unele dintre cele mai dure provocări demografice, dar mica țară tot este cea de-a treia în topul celor mai mari economii mondiale, avansată din punct de vedere tehnologic și căminul multor corporații de talie mondială. Situația sa economică viitoare poate să nu fie chiar atât de sumbră pe cât este prezentată, în pofida faptului că nu poate atinge niveluri de creștere prea mari. Cea mai mare provocare pentru japonezi poate fi aceea de a nu se acomoda unei vecinătăți și unui Occident aflate în mutație rapidă. Alături se află China, care este pe punctul de a deveni cea mai mare putere economică mondială și cu o importantă forță de atracție în întreaga regiune. Așa cum am menționat, China poate să-și afirme ambițiile și mai puternic, urmând un model stabilit de cele mai multe puteri în ascensiune. Liderii japonezi pot presupune în mod eronat că Statele Unite vor lua automat partea Japoniei în orice confruntare cu China, când, de fapt, este mai probabil ca Statele Unite să caute o cale de reconciliere a intereselor proprii cu cele ale Chinei și de evitare a conflictului. Navigarea într-o vecinătate aflată într-o schimbare rapidă și într-o nouă ordine mondială va reprezenta o provocare majoră, mai ales că Japonia le-a abordat lent pe amândouă. China este cel mai bun exemplu de țară mare care a planificat strategic la scară mare și a atins obiective majore de-a lungul celor trei decenii de ascensiune. E greu să nu fii gelos. Am auzit directori generali americani de la firme de talie

mondială vorbind cu mare irație despre capacitatea Chinei de a planifica strategic. China a avut niște avantaje: un partid care deține monopolul asupra puterii și un popor extrem de dornic să anuleze două secole de declin și de exploatare colonială. O poveste atât de puternică și împărtășită ajută guvernul să obțină susținere față de planurile strategice pe termen lung. Va fi mai greu deacum înainte. Există mai multe interese concurente de stăpânit. Obiectivul dezvoltării unei societăți a inovației este mai dificil și nu este clar dacă poate fi atins fără să se treacă spre democrație. Inclusiv chinezii recunosc acest lucru. Din ceea ce știm noi despre natura imprevizibilă și dificilă a democratizării, a încerca să planifici strategic o cale netedă către democrație sună oximoronic. Cu toate acestea, mulți chinezi insistă că democrația trebuie să fie destinul Chinei. Nimeni nu știe cum să facă asta fără a slăbi ceilalți piloni ai statului și ai societății chineze. Think tank-uri și agenții guvernamentale din multe alte țări aflate în curs de dezvoltare, precum acelea din Africa subsahariană, îi adună pe cei mai experimentați experți în gândire strategică și planificare de scenarii, dar se confruntă cu provocări descurajatoare. Îi așteaptă o furtună perfectă: modificări climatice, explozie demografică, criză a resurselor și deficiențe în guvernare. Eu am încercat să pledez pentru ideea că ajutorul acordat unor astfel de țări nu este doar o problemă de necesitate morală, ci și una de securitate pentru noi toți. Este o oportunitate pentru tehnologie să arate cum poate să găsească răspunsul la unele dintre cele mai mari provocări mondiale.

Nu există, pentru nici o țară, vreo rețetă clară și distinctă în planificarea strategică. Cea mai mare parte a planificării guvernamentale se realizează pe termen scurt, deși știm foarte bine că procesul devine mai dureros dacă nu abordăm din timp provocările pe termen lung. Până de curând părea că noi, americanii, nu aveam nevoie de prea multă planificare strategică. Mediul global era mai puțin competitiv. Provocările se dovedeau, poate, mai puțin complexe. Acum ne aflăm în fața sarcinii dificile de a ne modifica operațiunile „care decurg normal“ într-o perioadă de flux înalt. Dar există o temere tot mai mare că democrațiile și rotația frecventă a liderilor nu se pretează la planificare și implementare pe termen lung. Un prim pas ar fi să unim analiza tendințelor viitoare și procesul de luare a deciziilor, în loc să lăsăm crizele să conducă procesul de luare a deciziilor către

soluții imediate, în pofida implicațiilor pe termen lung. Leon Fuerth, fost adjunct al consilierului american pentru securitate națională, a elaborat o propunere de integrare a proiecțiilor în procesul de luare a deciziei la nivel înalt. În cazul Statelor Unite, aceasta ar însemna instituirea unei celule prospective la Casa Albă, care să lucreze la tendințele și scenariile posibile pe ambele planuri, intern și internațional. Celula ar lucra la anticiparea provocărilor și a oportunităților survenite și ar iniția, totodată, o analiză structurată a consecințelor pe termen lung ale tuturor deciziilor. Ni s-ar părea mai dificil ca decidenții să ignore consecințele neintenționate ale acțiunilor întreprinse. O asemenea reconstruire a procesului decizional al guvernului ar ajuta la asigurarea faptului că noile crize nu sunt declanșate de încercarea de a o vindeca pe cea curentă. Coordonarea strânsă între previzionare, planificarea strategică și adoptarea deciziilor poate fi un model și pentru alții, în sectorul privat, căci și aici există aceeași problemă, a planificării unui viitor tot mai incert și mai volatil.²⁴ Cât timp ne permitem să așteptăm? Răspunsul meu: nu prea mult. Statele Unite au, poate, cel mai mult de pierdut dacă sistemul internațional nu funcționează. Iar vechea Pax Americana pălește și o nouă lume multipolară se ridică. Ne putem încerca norocul și spera la tot ceea ce este mai bine, dar ăsta pare un mod iresponsabil de a întâmpina viitorul. Schimbarea poate fi bună ori rea. Efortul, în acest caz, este de a orienta schimbarea inevitabilă care ne așteaptă către oportunitate și către bine.

²⁴² Connie Cass, „Americans Forecast Downhill Slide to 2050“, Huffington Post, 3 ianuarie 2014, articol disponibil la adresa http://www.huffingtonpost.com/2014/01/03/americans-2050_n_4535892.html ²⁴³ Ibid. ²⁴⁴ Richard Stone, „Scientists Campaign Against Killer Robots“, Science, nr. 342, 20 decembrie 2013, pp. 1428–1429, articol disponibil la adresa http://www.sciencemag.org/content/342/6165/1428.full ²⁴⁵ Michael Specter, „Letter from Shenzhen, the Gene Factory“, New Yorker, 6 ianuarie 2014, articol disponibil la adresa http://archives.newyorker.com/global/print.asp?that=/djvu/CondeNast/New Yorker/2014_O

²⁴ Leon Fuerth și Evan M.H. Faber, „Anticipatory Governance Practical Upgrades: Equipping the Executive Branch to Cope with Increasing Speed and Complexity of Major Challenges“, octombrie 2012, material disponibil pe siteurile Universității George Washington și Wilson Center, la adresele: http://www.gwu.edu/~igis/assets/docs/working_papers/Anticipatory_Governance_Practical_U http://wilsoncenter.org/sites/default/files/Anticipatory_Governance_Practical_Upgrades.pdf

MULȚUMIRI

Sunt binecuvântat să am atât de mulți colegi și prieteni generoși care m-au inspirat, m-au ajutat și m-au călăuzit de-a lungul carierei. Ambasadorul Robert Hutchings, președinte la acea vreme al Consiliului Național pentru Informații (National Intelligence Council – NIC), este acela care m-a adus în instituție, în 2003. Un an mai târziu am fost azvârlit în vâltoare, fiind însărcinat să întocmesc raportul Tendințe globale 2020. Ellen Lapison și David Gordon, doi foști vicepreședinți ai Consiliului și autori ai raportului Tendințe globale 2015, mi-au arătat dedesubturile profesiei. Tom Fingar și Chris Kojm, ceilalți președinți ai Consiliului cu care am lucrat în cei zece ani petrecuți la NIC, mi-au acordat, la rândul lor, foarte mult sprijin. Consiliul este relativ mic, dar plin de oameni cu gândire originală, care m-au învățat multe despre cum să gândesc și să scriu despre tendințele globale. Lista este mult prea lungă pentru a-i menționa pe toți, dar trebuie să spun că a fost un privilegiu să lucrez cu ei în cei zece ani minunați. Raportul Tendințe globale se dovedește a fi unic prin faptul că este mai mult decât un simplu produs al serviciilor de informații. El are mulți susținători în afara Guvernului. Iar cel mai mare dintre ei este dr. Banning Garrett, de la Atlantic Council²⁴⁷, arhitect, promotor, cronicar și, mai presus de toate, prieten în ultimii opt ani. Viziunea sa cu privire la Tendințe globale ca vehicul în vederea expansiunii schimburilor internaționale a fost extrem de importantă atunci când NIC a început să se extindă în străinătate. De-a lungul anilor, prin înlesnirea oferită de Atlantic Council, am vizitat peste douăzeci de țări și ne-am întâlnit în egală măsură cu experți externi și guvernamentali. Îi sunt foarte recunoscător președintelui-director general al Atlantic Council, Fred Kempe, care a pus la suflet mesajul că Statele Unite și lumea se află într-un punct de cotitură decisiv, în care este important să modelezi viitorul, nu doar să-l lași să se desfășoare. Felul în care a reconceput și a relansat Atlantic Council a avut la bază o evaluare a provocărilor globale cu care ne confruntăm toți. M-am întâlnit literalmente cu sute de oameni care m-au ajutat să mă gândesc la

viitor. Aș vrea să le mulțumesc, printre mulți alții, următorilor: Jonathan Paris, Philip Stephens, Barry Hughes, James Elles, Alvaro de Vasconcelos, Lars Hedstrom, Darryl Farber, Howard ell, Moises Naim, Giovanni Grevi, Alexander van de Putte, Sergio Bitar, Richard Cincotta, Paul Saffo, Drew Erdmann, Aiyaz Husain, Dan Twining, Will Inboden, Peter Feaver, Greg Treverton, Chris Layne, Cat Tully, Alun Rhydderch, Bruno Tertrais, Bob Manning și Alexander Mirtchev. Îi voi fi mereu recunoscător agentului meu literar, Rafe Sagalyn, care a avut ideea originală a cărții și m-a at exact pe mine. Nu aș fi putut să am un editor mai bun decât Elisabeth Dyssegaard, de la Palgrave Macmillan, care m-a ghidat cu deosebită pricepere până la linia de sosire, pe mine, un începător întrale scrisului. Echipa sa, inclusiv Donna Cherry, Bill Warhop, Christine Catarino, Lauren Janiec și Michelle Fitzgerald, a făcut totul pentru a mă ajuta. În fine, așa cum știe toată lumea, cel mai important lucru pe care-l poți avea este să ai o familie iubitoare, iar eu am din plin acest noroc mulțumită mamei mele, regretaților mei tată și bunici, fratelui meu și familiei lui. Această carte le este dedicată.

²⁴⁷ Think tank american din domeniul afacerilor internaționale, fondat în 1961, cu sediul în Washington, D.C. (n.red.)

INDICE* ²⁴⁸

A

Abuja, Nigeria 109, 128 Academia Națională de Inginerie 163 Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA) 79, 215, 242 istrația Națională Spațială și Aeronautică (NASA) 73–74 Afghanistan 9, 39, 75, 174, 176, 182, 185–186, 195, 197, 213, 216, 322 Africa 14, 29, 31–33, 36–37, 39–40, 47, 55–57, 65, 75–77, 84–85, 96, 111, 114– 119, 126–127, 129, 151–152, 165, 176, 236–237, 271–272, 292, 298, 326 Africa de Nord 40, 47, 55, 77, 111 Africa de Sud 40, 57, 65, 84–85, 96 Africa subsahariană 32–33, 39–40, 74–75, 77, 115, 118–119, 152, 176, 326 Agenția Centrală de Informații (CIA) 18, 261, 295 Agenția Internațională pentru Energie 126 AIE, vezi Agenția Internațională pentru Energie al-Assad, Bashar 177 al Doilea Război Mondial 52, 86, 136, 148, 186, 190, 197–198, 200–201, 205,

210, 220, 264 Algeria 111 al-Qaida 177–178, 195–196 Alzheimer, maladia 105 America Centrală 14, 296, 303 America de Nord 31, 39–40, 60, 65, 122–124 America Latină 39–40, 60, 76, 119, 138, 272, 298 Angell, Norman 173 Apollo 11 (1969) 72 Apple 158, 295 Arabia Saudită 45, 111, 115, 123, 177, 180, 196, 224–225, 227, 229, 237–238, 240, 243–245 Arabică, Peninsula 195 Argentina 57, 85, 211 ASEAN, vezi Asociația Statelor din Asia de Sud-Est 147 Asia 30, 32, 39–41, 43, 45, 55, 60, 64–65, 75, 77, 79–80, 114, 117, 142, 145– 148, 166, 174–176, 182, 185–188, 190, 193, 202–203, 207–209, 213, 254, 256, 268, 272, 278–279, 321 Asia de Est 32, 39, 55, 60, 146, 174, 186, 188, 193, 321 Asia de Sud 32, 40–41, 55, 60, 64, 75, 80, 114, 117, 147, 166, 174–176, 182, 185, 203, 209, 254, 256, 268, 278, 321 Asia de Sud-Est 41, 55, 64, 203, 268, 278 Asociația Statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN) 147

Assaf, Sara 178 Australia 43, 96, 114, 153, 187 Azerbaidjan 45

B

Bahrain 45 Banca Asiatică pentru Dezvoltare 31 Banca Centrală Europeană 211 Banca Mondială 38, 80, 139, 247 Bangladesh 114, 118 Baxter 92–93 Beijing, Universitatea din 43, 139, 211, 266 Belarus 211 Belgia 35 Bell, Alexander Graham 91, 300 Ben Ali, Zine El Abidine 9, 47 Bihar 75, 176 ben Laden, Osama 195 Biserica Catolică 28 Boeing 156

Bogarde, Dirk 108 Boko Haram 109 Bolivia 75 Boshwaen, Alan 151 Bosnia 180, 237 Botswana 116, 126, 151–152 Braingate 89 Brazilia 27, 34–36, 41, 57, 65, 67–68, 72, 81, 84–85, 153, 170, 193, 210, 214, 306 Brazilia, Rusia, India și China (Grupul BRIC) 27, 34–36, 41, 57, 65, 67–68, 72, 81, 84–85, 153, 170, 193, 210, 214, 306 Brookings, Instituția 136 Brooks, Rodney 92 Bulgaria 57 Bush, George W. 11, 16, 227, 247, 323

C

Canada 41, 65, 85, 324 Caraibe, țări din 39 Cardoso, Fernando Henrique 27, 36 Casa Albă 11, 15, 249, 253, 255, 327

CEBR, Vezi Centrul pentru Cercetări în Economie și Afaceri 68 Cecenia 190 Centrul pentru Cercetări în Economie și Afaceri (CEBR) 68 Centrul pentru o Nouă Securitate Americană 91 Centrul pentru Tehnologie Inovativă și Medicină Integrativă, Boston, Massachusetts (CIMIT) 153 Cheng Li 48 Chile 57, 72, 297 China 12, 25, 31–32, 36, 41, 43–46, 48–49, 52–54, 62–66, 70–72, 80–86, 96, 102, 112, 114, 124, 126, 132–133, 135–140, 142–150, 153, 158, 170, 173, 181, 184, 186–190, 193, 196, 198, 200, 203–205, 207, 209–212, 214–215, 221, 230, 242, 244, 248–250, 252–253, 256–257, 259–260, 262–265, 290, 298–299, 306, 312, 323, 325 CIMIT 153 Columbia 65, 68, 72 Conferința ONU privind obiectivele de dezvoltare ale mileniului 81 Congresul de la Viena (1815) 216 Congresul SUA 110–111, 126, 161, 211–212, 216, 230, 249, 262, 273, 304, 309– 310, 314 Consiliul de Securitate al ONU 63, 81, 149, 253–255, 258, Consiliul Național de Cercetare 163 Consiliul Național de Informații al SUA (NIC) 10–12, 16, 18–19, 25–26, 28, 35, 110, 329 Coreea de Nord 96, 183

Coreea de Sud 34–35, 41, 47, 56, 85, 94–95, 115, 137, 140–141, 147, 187, 199, 211 Coreeană, Peninsula 208 Crimeea 191, 208 Criza Suezului (1956) 208, 235, 240 Croația 180 Cukier, Kenneth 106 Cupa Mondială la Fotbal (2014) 36

D

Dakar, Senegal 121 Daniels, Bill 231, 233, 236, 243 DARPA, vezi Agenția pentru proiecte de cercetare avansată în domeniul apărării 306, 318 Darwin, Charles 88, 275–277 da Vinci, Sistemul 93 De Gaulle, Charles 210 Deng Xiaoping 146, 213 Departamentul de Stat al SUA 11 Deutsche Bank 118 Dickens, Charles 14, 17, 161

Djibouti 114

E

EADS/Airbus 156 Egipt 45, 47, 57, 65, 114, 179, 237 Eichengreen, Barry 210 Eisenhower, Dwight D. 15 Elveția 96, 153 Emiratele Arabe Unite (UAE) 45–46, 115 Endy, Drew 164 Ethiopia 118 Eurasia 55, 125, 190, 207, 209, 321 Europa 9, 28, 31, 37, 39–41, 48, 56, 60, 65, 68, 71–72, 74, 76, 80, 95, 119, 124– 125, 128, 140, 180, 189–190, 192–193, 201–202, 214, 216, 324 Europa de Est 56, 125, 190 Europa Occidentală 28, 37, 40, 140

F

Facebook 51, 294

Filipine 146, 175 Financial Times 67, 303 Fingar, Tom 12, 110 FMI, vezi Fondul Monetar Internațional Fondul Monetar Internațional (FMI) 80, 81, 149, 180, 214, 247, 265 Ford 156, 295 Foreign Policy 14 Forumul Economic Mondial 57, 59 Foxconn 158 Franța 65, 68 Fuerth, Leon 326

G

G7 42, 65, 70, 81, 86, 138, 200–201 G20 62, 64, 74, 80–81, 86, 128, 216 Gaborone, Botswana 151 Gaddafi, Muammar 85 Gaidar, Institutul pentru Politici Economice 69 Gandhi, Mahatma 177, 294 Garage, Willow 91

Garrett, Banning 105–107, 164 Gazprom 69 General Electric 156 Georgia 190–191 Germania 42, 64–65, 68, 132, 137, 216, 262 Gibson, William 17 Gmail 53, 246 Goldman Sachs 30–31, 62, 119 Google 50–51, 53–54, 91, 158, 160, 291–294, 297, 302 Google Glass 91, 291–293 Google Search 160 Google Translate 160 Greely, Hank 102 Grupul BRIC, vezi Brazilia, Rusia, India și China 62, 71–72, 74, 87 Guatemala 75 Gutenberg, Biblia lui 28–29 Gutenberg, tiparul lui 28–29

H

Hadley, Stephen 16

Haiti 75 Hamas 193, 229, 241 Harvard, Universitatea 44, 298 Hezbollah 178, 193, 195, 229, 241 HIV/ SIDA 33, 52, 69, 81 Hobbes, Thomas 27 Hong Kong 211 HSBC 211 Human Rights Watch, organizație 94 Huntington, Samuel 44 Hutchings, Bob 19

I

IBM 98, 153 IED, vezi dispozitive explozive artizanale 161 Imperiul Britanic 250 India 31, 41–42, 57, 62, 65–66, 70, 75, 81, 84–85, 96, 112, 114, 143–144, 148, 153, 169–170, 173, 176–177, 181–187, 189, 193, 203, 207, 209, 214, 244, 247, 249, 255, 268, 279–282, 285, 287, 306 Indonezia 56, 65, 85, 169, 211, 279 Inițiativa Perspectivă Strategică a Consiliului Atlantic 348

Instituto Fernando Henrique Cardoso din Sao Paulo 36 Institutul de tehnologie Massachusetts (MIT) 92 Institutul pentru Politici Publice, Cercetare și Analiză din Kenya (KIPPRA) 37 Insulele Solomon 175 International Futures, model (raportul Tendințe Globale) 30, 45, 68–69 Internet 26, 29, 52, 54, 58, 61, 86, 104, 107, 154, 157, 163, 170 Iordania 75, 176, 178 iPad 144 iPhone 144, 318 Irak 9, 39, 111, 178, 195, 197–198, 213, 216, 239, 242, 247, 322 Iran 45, 65, 111, 149, 181, 183, 207, 236, 238 Islam 55 Israel 76, 153, 162, 209, 240, 242 Italia 65

J

Japonia 41, 64–67, 94, 96, 104, 125–126, 136–137, 140, 146–148, 153, 186– 187, 189, 198–199, 244, 325 Jeopardy! 98 Jobs, Steve 318

Johns Hopkins 247

K

Kagan, Robert 197–198 Kant, Immanuel 27–28 Katrina, uraganul 9 Kazahstan 45 Kennan, George 14 Kennedy, Paul 213, 246 Kenya 27, 36–37, 85, 115, 126 Kharas, Homi 136 KIPPRA, vezi Institutul pentru Politici Publice, Cercetare și Analiză din Kenya Kurzweil, Ray 88 Kuwait 45 Kyoto, Protocolul de la (1997) 83, 127

L

Lee Kuan Yew 319

Lesotho 96 Liban 176, 223, 228–229 Libia 47, 96, 183, 195 Lockheed Martin 90 Losey, Joseph 108

M

Macmillan, Harold 208 Malaysia 57, 146, 211 Malthus, Thomas 112, 115 Marshall, George 229 Mathers, Colin 96 Mayer-Schonberger, Viktor 106, 343 McKinsey, Institutul Global 41, 59, 77, 97, 113, 119, 142 Media Lab, în cadrul MIT 92 Memorial Sloan Kettering, Centrul Oncologic (New York) 98 Mexic 57, 65, 68, 72, 74, 85 Microsoft 151, 160 Microsoft Bing 160 Milanović, Branko 38, 333

Miller, Kelly 320 Moldova 190–191 Morris, Ian 106 Mubarak, Hosni 9, 47

N

NAFTA, vezi Acordul Nord-American de Liber Schimb 79, 215, 242 Najibullah, Mohammad 186 NASA, vezi istrația Națională Spațială și Aeronautică 73–74 NATO, vezi Organizația Tratatului Nord-Atlantic 85, 180, 184, 186, 192 New Republic 197 New York Times 213, 290 Nigeria 65, 74, 109–110, 118, 169 Noua Zeelandă 85

O

Obama, Barack 11, 16, 84, 143, 197, 202, 213, 299–301, 323 OCDE, vezi Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică 41, 43, 86, 95, 113, 126

Oman 45 Orbital Sciences, companie 73 Organizația Mondială a Sănătății (OMS) 96, 284 Organizația Națiunilor Unite (ONU) 63, 80–81, 83, 85, 94, 96, 109, 112, 118– 119, 149, 238, 253 Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) 41, 43, 86, 95, 113, 126 Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO) 85, 180, 184, 186, 192 Orientul Mijlociu 10, 26, 32, 40–41, 43, 45–47, 55, 75, 77, 80, 84, 111, 115, 117, 125, 148, 174–177, 179, 181–182, 189, 193, 207, 209, 223–226, 228, 230, 238, 242, 244–245, 256, 309, 321

P

Pakistan 39, 66, 75, 84, 114, 118, 176, 182–185, 195, 209, 247, 249, 255, 279 Papua-Noua Guinee 175 Parkinson, maladia 105 Pattani, musulmani din sudul Thailandei 176 Pax Americana 197–199, 217, 327 Pentagon 11, 260, 262 Pentland, Sandy 51 Peru 68, 72, 174 Petrov, Stanislav 106

Polonia 57, 125, 192 Primăvara Arabă 9, 47, 54, 179, 196, 237 Primul Război Mondial 149, 190, 220, 322 Produs Intern Brut (PIB) 30–31, 35, 60, 65–66, 68, 70–71, 101, 135–136, 138, 161, 164, 197, 202, 212, 216 Putin, Vladimir 191–192, 323

Q

Qatar 45, 125

R

RAND, studiul 52–54 Raportul privind resursele viitoare, Institutul Chatham House 115, 119, 127 Războiul Civil Spaniol (1936–1939) 177 Războiul Rece 13, 174, 220 Regatul Unit 136 Rethink Robotics 92 Reuters 121 Revoluția Americană 28

Revoluția ză 14, 17, 28 Revoluția Industrială 38, 60, 154–155, 161 Rio de Janeiro 78 Rouhani, Hassan 181 Rusia 14, 26, 46, 56–57, 65, 69–70, 85–86, 114, 125, 128, 190–192, 204, 207, 214, 216, 242, 244, 258, 323

S

Sandia, Laboratoarele Naționale 117–118 Sandy, uraganul 9, 51, 318 Schmidt, Eric 54 Senegal 121 Shanghai 44, 211, 266 Shinzo Abe 324 Simpson-Bowles, propunerea 317 Singapore 199, 319 Siria 149, 174, 177–180, 183, 195, 208, 237, 322 Snowden, Edward 22, 57–58, 295 Somalia 195 Spre pacea eternă (Kant) 28

Sputnik, lansare (1957) 72 Stanford, Centrul de Drept și Bioștiințe 102, 106, 269–270, 275, 284, 297 Stanford, Școala de Drept de la 102, 106, 269–270, 275, 284, 297 Stanford, Universitatea 102, 106, 269–270, 275, 284, 297 Statele Unite 9–10, 12, 16, 18, 29, 31, 37–38, 41–43, 56, 58, 64–65, 67, 70–72, 79, 81, 84–85, 91, 102, 106, 119, 122–126, 128, 136, 138–139, 143–149, 151, 153, 161–162, 170–171, 173–174, 180, 184, 187–190, 192–193, 197–202, 204– 217, 221, 230, 235, 237, 240–244, 248, 256, 261–262, 264, 273, 287, 290, 296, 298–299, 310, 312–313, 318–319, 322–323, 325, 327 Statul Major General sovietic 106 Stibel, Jeffrey M. 89–90 Stimson, Centrul 41 Stokes, Bruce 203, 352 Strategia Națională de Securitate 16 „Stuxnet“, virus cibernetic 162, 194–195 Sudan 114 Suedia 85, 237–238, 324 Sunnylands, Summitul (2013) 213, 221

T

Taiwan 47, 186, 199, 209 Taiwan, Strâmtoarea 47, 186, 199, 209

Tempest, Marco 92–93 Teritoriile Palestiniene (Cisiordania și Fâșia Gaza) 75, 176 Thailanda 279 Timorul de Est 175 Trezoreria SUA 212 Tunisia 47 Turcia 65, 74, 85, 176

U

UAE, vezi Emiratele Arabe Unite UAV, vezi vehicul aerian fără echipaj uman Ucraina 14, 57, 128, 190–192, 322 UNASUR, vezi Uniunea Statelor Sud-Americane 79 UNESCO 42–43 Unitatea de Informații Economice (EIU) 136, 138 Uniunea Economică Eurasiatică 191 Uniunea Europeană (UE) 30, 68, 70, 79, 124, 180, 191, 201, 215, Uniunea Sovietică 56, 72, 199 Uniunea Statelor Sud-Americane (UNASUR) 79 Universitatea din Minnesota 320

Uttar Pradesh 75, 176

V

Venezuela 57 Venter, Craig 162–163 Vermont, Colegiul Tehnic 74 Vermont Lunar CubeSat 74 Vietnam 45, 146, 187, 237

W

Watson, Doctor 98–99 WeChat 54 Weibo 54 WellPoint 99 Wesleyan, Universitate 18 Wilson, Woodrow 87 Wolf, Martin 67

X

Xi Jinping 87, 141, 213

Y

Yemen 39, 75, 176 Yuan Yue 49

Z

Zhang Yi 49 Zidul Berlinului 18 Zimbabwe 96

²⁴⁸* Numărul paginilor se referă la ediția tipărită a cărții și la ediția digitală în format PDF.