Marea Evadare 3l4h5n

PREFAȚĂ

INTRODUCERE SUBIECTUL ACESTEI CĂRȚI

1. BINELE LUMII

PARTEA I VIAȚĂ ȘI MOARTE 2. DIN PREISTORIE PÂNĂ ÎN 1945 3. EVITÂND MOARTEA LA TROPICE 4. SĂNĂTATEA ÎN LUMEA MODERNĂ

PARTEA A II-A BANI 5. BUNĂSTAREA MATERIALĂ ÎN STATELE UNITE 6. GLOBALIZAREA ȘI CEA MAI MARE EVADARE

PARTEA A III-A ASISTENȚĂ

7. CUM ÎI AJUTĂM PE CEI RĂMAȘI ÎN URMĂ

POST-SCRIPTUM. CE URMEAZĂ?

NOTE

Angus Deaton, câștigător al Premiului Nobel pentru economie în anul 2015, este profesor de economie și de afaceri internaționale la Woodrow Wilson School of Public and International Affairs și la Departamentul de Economie al Universității Princeton. Printre numeroasele lui cărți se numără The Analysis of Household Surveys and Economics and Consumer Behavior. A fost președinte al Asociației Economice Americane.

The Great Escape Health, Wealth and the Origins of Inequality Angus Deaton

Copyright © 2013 Princeton University Press

Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei cărți nu poate fi reprodusă sau transmisă în orice formă sau prin oricare mijloace, electronice sau mecanice, inclusiv fotocopierea, înregistrarea, sau prin orice sistem de stocare sau recuperare a informației, fără permisiune în scris de la editură.

Editura Litera O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România tel.: 021 319 63 90; 031 425 16 19; 0752 548 372 e-mail: [email protected]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Marea evadare Sănătatea, bogăția și originile inegalității Angus Deaton

Copyright © 2017 Grup Media Litera pentru versiunea în limba română Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii Redactori: Isabella Prodan, Georgiana Harghel Corector: Cătălina Călinescu

Copertă: Flori Zahiu Tehnoredactare și prepress: Valentin Simionescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DEATON, ANGUS Marea evadare. Sănătatea, bogăția și originile inegalității/ Angus Deaton; trad.: Alexandru Țîrdea – București: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-1655-5

ISBN EPUB 978-606-33-4464-0

I. Deaton, Angus

II. Țîrdea, Alexandru (trad.)

159.923.2

În amintirea lui Leslie Harold Deaton

PREFAȚĂ

Marea evadare este un film despre un grup de bărbați care scapă dintr-un lagăr de prizonieri de război în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. „Marea evadare“ din această carte este povestea modului în care a scăpat umanitatea de sărăcie și de moarte timpurie, a modului în care au reușit oamenii să își îmbunătățească viețile și i-au îndemnat și pe alții să îi urmeze. Așa a fost și destinul tatălui meu. Leslie Harold Deaton s-a născut în 1918, întrun sat minier neospitalier numit Thurcroft, situat în bazinul carbonifer din South Yorkshire. Bunicii săi, Alice și Thomas, renunțaseră la muncile agricole, în speranța unui trai mai bun de pe urma noii exploatări miniere. Cel mai mare fiu al lor, bunicul meu, Harold, a luptat în Primul Război Mondial, s-a întors la „puț“ și, în cele din urmă, a devenit supraveghetor. Tatălui meu i-a fost greu să beneficieze de educație în Thurcroft, între cele două războaie, deoarece numai câtorva copii li se îngăduia să meargă la liceu. Leslie s-a ocupat cu munci de tot felul în mină; asemenea celorlalți băieți, ambiția sa era ca, într-o bună zi, să aibă șansa de a lucra în partea din față a galeriei. Nu a izbutit; a fost recrutat în armată în 1939 și apoi trimis în Franța, făcând parte din blestematul Corp Expediționar Britanic. După acel eșec, a fost trimis în Scoția, pentru a fi antrenat în lupte de comando; acolo a întâlnit-o pe mama și a fost destul de „norocos“ încât să fie declarat inapt pentru serviciul militar din cauza unei tuberculoze, fiind trimis într-un sanatoriu. A avut noroc, deoarece raidul de comando din Norvegia a fost un dezastru și cu siguranță, ar fi murit. A fost lăsat la vatră în 1942 și s-a căsătorit cu mama mea, Lily Wood, fiica unui tâmplar din orașul Galashiels, situat în sudul Scoției. În pofida faptului că nu beneficiase de o educație liceală în Yorkshire, Leslie frecventase cursuri serale, desprinzând cunoștințe despre prospecțiune, care erau utile în industria mineritului, iar, în 1942, în contextul unei crize de forță de muncă, aceste cunoștințe l-au transformat într-un angajat dezirabil, ca funcționar în compania unor ingineri constructori din Edinburgh. S-a hotărât să devină el însuși inginer constructor și, cu toate că nu avea aproape nici o cunoștință legată de acest domeniu, a muncit din greu vreme de un deceniu și, în final, a devenit o persoană calificată pentru această ocupație. Cursurile au fost o mare bătaie de cap, în special cele de matematică și fizică; școala serală pe care a frecventat-o,

astăzi Universitatea Heriot-Watt din Edinburgh, mi-a trimis recent fișa sa matricolă, din ea reieșind că el chiar se străduise. Tatăl meu s-a angajat ca inginer responsabil pentru alimentarea cu apă a regiunii Scottish Borders și a cumpărat căsuța în care locuise bunica mamei mele, unde se spune că sir Walter Scott ar fi fost musafir ocazional în vremurile de altădată. Pentru mine, mutarea din Edinburgh – murdar, plin de funingine și cu vreme urâtă – într-un sat – cu păduri, dealuri și râuri pline de păstrăvi, precum și, în vara anului 1955, mereu însorit – a fost în sine o evadare. Într-o manieră tipică, tatăl meu își propusese să se asigure că eu am să realizez mai multe lucruri decât el. Prin orice mijloace, a reușit să îi convingă pe profesorii de la școala locală să mă pregătească după ore, în vederea examenului pentru o bursă de studiu la o prestigioasă școală privată din Edinburgh, unde am fost unul din cei doi copii care au beneficiat de educație gratuită; taxele anuale erau mai mari decât salariul tatălui meu. În cele din urmă, am mers la Cambridge pentru a studia matematica și, ulterior, am lucrat ca profesor de economie, mai întâi în Marea Britanie, apoi la Princeton. Sora mea a mers la facultate în Scoția și a devenit profesoară la o școală. Dintre numeroșii noștri verișori, noi am fost singurii care au studiat la universitate și, desigur, nimeni altcineva din generațiile precedente nu se bucurase de această șansă. Cei doi nepoți ai lui Leslie locuiesc în Statele Unite. Fiica mea este asociată la o companie de succes din domeniul planificării financiare, în Chicago, iar fiul meu este asociat într-un important fond de investiții din New York. Ambii au beneficiat de o educație aprofundată și complexă la Universitatea Princeton – mult superioară în ceea ce privește profunzimea, gama de oportunități și calitatea actului de predare, în comparație cu experiența mea anostă și limitată, ca student la Cambridge. Ambii au un nivel de trai care depășește tot ceea ce și-ar fi putut imagina Leslie – cu toate că a trăit destul cât să vadă mare parte a acestor lucruri și să se declare mulțumit de ele. Strănepoții săi trăiesc într-o lume plină de bogăție și de oportunități, care ar fi fost de domeniul fanteziilor puțin plauzibile în zona minieră din Yorkshire. Evadarea tatălui meu din Yorkshire este un exemplu de subiect care va fi abordat în această carte. El nu s-a născut în sărăcie absolută, cu toate că, după standardele de astăzi, așa s-ar zice, însă și-a încheiat viața sub semnul unei relative prosperități. Nu dețin statistici privind satele miniere din Yorkshire, însă, pentru fiecare 1 000 de copii născuți în Anglia anului 1918, mai mult de 100 nu au apucat să trăiască până la a cincea zi după naștere, iar riscurile erau, probabil, mai mari în Thurcroft. Astăzi, copiii din Africa subsahariană au șanse mai mari să treacă de vârsta de 5 ani, decât copiii englezi născuți în 1918. Leslie și părinții

săi au supraviețuit pandemiei de gripă din 1918–1919, însă tatăl lui a murit de tânăr, fiind ucis în galeria minieră de un vagonet scăpat de sub control. Și tatăl mamei mele a murit de tânăr, din cauza unei infecții apărute în urma unei apendicectomii. Însă Leslie, în pofida unei lupte timpurii cu tuberculoza, „regina morții“, a trăit până la 90 de ani. Strănepoții săi au mari șanse de a ajunge până la 100 de ani. Nivelurile de trai sunt mult mai ridicate astăzi decât în urmă cu un secol, iar mulți oameni reușesc să evite moartea la vârsta copilăriei și să trăiască destul de mult, cât să se bucure de prosperitate. La aproape un secol de la nașterea tatălui meu, doar 1 din 1 000 de copii britanici nu izbutește să treacă de primii cinci ani de viață și, cu toate că cifrele sunt puțin mai mari pentru ceea ce a mai rămas din bazinul carbonifer din Yorkshire (mina din Thurcroft a fost închisă în 1991), ele reprezintă doar o parte din nivelul înregistrat în 1918. Posibilitatea de a beneficia de educație, un drum atât de anevoios pentru tatăl meu, este de la sine înțeleasă. Chiar și în generația mea, mai puțin de 1 din 10 copii britanici au mers la facultate, în vreme ce, astăzi, majoritatea oamenilor parcurg o formă de educație superioară. Evadarea tatălui meu și viitorul pe care l-a construit pentru copiii și nepoții săi nu reprezintă o poveste neobișnuită. Dar ea este departe de a fi universală. Foarte puțini dintre cei din generația lui Leslie, în Thurcroft, au obținut calificări profesionale. Nici surorile mamei mele nu au reușit acest lucru, nici soții acestora. Fratele ei și familia sa au emigrat în Australia, în anii 1960, după ce s-a spulberat orice șansă de a-și mai câștiga existența prin prestarea a tot felul de munci, odată cu închiderea căii ferate care traversa regiunea Scottish Borders. Copiii mei se bucură de prosperitate financiară și de siguranță, însă ei (la fel ca noi) sunt extraordinar de norocoși; copiii multor oameni bine educați și prosperi se zbat pentru a o duce la fel de bine precum părinții lor. Pentru mulți dintre prietenii noștri, viitorul copiilor și educația nepoților reprezintă o sursă constantă de îngrijorare. Aceasta este cealaltă față a poveștii. Cu toate că tatăl meu și familia sa și-au dus viața și au prosperat mai mult în cadrul unei populații care, în medie, a urmat aceleași tendințe, nu toți au fost la fel de motivați și de dedicați precum tatăl meu, după cum nu toată lumea a avut același noroc. Nimeni nu a muncit mai mult decât tatăl meu și norocul său a fost la fel de important – șansa de a nu se număra printre cei care au murit la vârsta copilăriei, norocul ca războiul să-l fi scăpat de mină, bafta de a nu participa la raidul de comando fatidic, șansa de a

nu fi răpus de tuberculoză și norocul de a obține un loc de muncă pe o piață a muncii favorabilă. Evadările îi lasă pe alți oameni în urmă, iar norocul îi lovește pe unii, dar nu și pe alții; el creează oportunități, dar nu toată lumea este înzestrată în mod egal sau la fel de hotărâtă pentru a profita de ele. Așadar, povestea progresului este, totodată, povestea inegalităților. Acest fapt este în special adevărat astăzi, când nivelul prosperității din Statele Unite e oricum mai puțin egal ca răspândire. Câțiva oameni o duc incredibil de bine. Mulți se zbat în agonie. În lumea văzută ca întreg, asistăm la aceleași tendințe de progres – evadare pentru unii, în vreme ce restul rămân în urmă, în sărăcie lucie, cu lipsuri materiale, luptându-se cu boala și moartea. Această carte este despre valsul fără de sfârșit al progresului și inegalității, despre cum progresul creează inegalitate și despre cum inegalitatea poate fi uneori de ajutor – arătându-le altora calea care trebuie urmată sau furnizând stimulente pentru reducerea decalajelor – iar alteori dăunătoare – atunci când cei care au reușit să evadeze își protejează pozițiile prin distrugerea căilor de scăpare din urma lor. Aceasta este o poveste care a fost spusă de multe ori, însă eu vreau să o relatez în alt mod. Este ușor să ne gândim la evadarea din sărăcie ca fiind o chestiune care ține de bani – despre a avea mai mult și a nu fi obligat să trăiești cu teama chinuitoare de a nu ști dacă vei avea destul pentru ziua de mâine, înspăimântat de faptul că sar putea produce un eveniment neprevăzut, pentru care nu există destui bani și care v-ar putea aduce la sapă de lemn pe tine și familia ta. Banii sunt, întradevăr, un element central al poveștii. Însă, la fel de importante, poate chiar mai importante, sunt sănătatea și posibilitățile tot mai mari de a trăi destul de mult, încât să beneficiezi de șansa de a prospera. Părinții care trăiesc cu teama constantă și cu realitatea cruntă a decesului copiilor sau mamele care dau naștere la zece copii, pentru ca numai cinci dintre ei să ajungă până la vârsta adultă, reflectă lipsuri îngrozitoare care compun grijile financiare ce îi bântuie pe mulți oameni. De-a lungul istoriei și pretutindeni în lumea contemporană, maladiile și decesele copiilor, morbiditatea recurentă, fără de sfârșit, a adulților și sărăcia apăsătoare sunt elementele care afectează familiile, lovindu-le în repetate rânduri. Multe cărți spun povestea bogăției și multe o spun și pe cea a inegalității. În același timp, există multe cărți ce relatează povestea sănătății și a modului în care aceasta și bogăția merg mână în mână. Aici voi spune ambele povești concomitent, asumându-mi riscul de a intra pe domeniul demografilor

profesioniști și al istoricilor. Însă povestea bunăstării umanității, a lucrurilor care fac viața să merite trăită, nu este bine servită prin simpla studiere a unora dintre aspectele importante. „Marea evadare“ nu ține cont de granițele disciplinelor academice.

De-a lungul carierei mele de economist, am adunat numeroase datorii de ordin intelectual. Richard Stone a avut, probabil, cea mai profundă influență; de la el am învățat despre măsurători – cât de puține lucruri putem spune fără ele și cât de important este să le facem cum trebuie. De la Amartya Sen am învățat să mă gândesc la lucrurile care fac viața să merite trăită și la modul în care trebuie să studiem bunăstarea în întreaga sa dimensiune, nu doar sub câteva aspecte. Măsurarea bunăstării constituie elementul central al acestei cărți. Prietenii, colegii și studenții mei au fost extraordinar de generoși, revizuind versiuni parțiale sau integrale ale cărții. Ea este infinit mai bună datorită observațiilor lor profunde și pătrunzătoare. Le sunt în mod special recunoscător celor care nu sunt de acord cu mine, dar și-au rupt din timp nu doar pentru a mă critica și a mă convinge de contrariul, ci și pentru a aprecia și a fi de acord cu ce au putut fi de acord. Le sunt recunoscător lui Tony Atkinson, Adam Deaton, Jean Drèze, Bill Easterly, Jeff Hammer, John Hammock, David Johnston, Scott Kostyshack, Ilyana Kuziemko, David Lam, Branko Milanovic, Franco Peracchi, Thomas Pogge, Leandro Prados de las Escosura, Sam Preston, Max Roser, Sam Schulhofer-Wohl, Alessandro Tarozzi, Nicolas van de Walle și Leif Wenar. Editorul meu de la Princeton University Press, Seth Ditchik, m-a ajutat să încep acest demers și mi-a oferit ajutor și sfaturi bune pe toată durata procesului. Universitatea Princeton mi-a oferit un mediu academic de neegalat, timp de mai bine de trei decenii. National Institute of Aging (Institutul Național pentru Îmbătrânire) și National Bureau of Economic Research (Biroul Național pentru Cercetare Economică) au ajutat la finanțarea studiilor mele legate de sănătate și bunăstare, iar rezultatele acelor cercetări au influențat această carte. Am lucrat deseori cu Banca Mondială; Banca se confruntă în permanență cu probleme urgente concrete și m-a ajutat să învăț ce chestiuni contează și care nu. În ultimii ani, am fost consultant al Organizației Gallup; oamenii de aici au deschis drumul cercetării globale asupra bunăstării, iar unele dintre informațiile colectate de ei se regăsesc în prima parte a cărții. Le sunt recunoscător tuturor.

În cele din urmă, dar în nici un caz cea de pe urmă, Anne Case este cea care a citit fiecare cuvânt după terminarea cărții și, uneori, chiar de mai multe ori. Ea este responsabilă pentru numeroase îmbunătățiri și, fără încurajările ei neîncetate și fără sprijinul acordat, această carte nu ar fi existat.

INTRODUCERE

SUBIECTUL ACESTEI CĂRȚI

Viața este mai bună astăzi, decât în aproape oricare alt moment al istoriei. Există mai mulți oameni bogați și mai puțini care trăiesc în sărăcie lucie. Viața este mai lungă și părinții nu mai ajung să își vadă un sfert dintre copii murind. Și, totuși, milioane de oameni încă trec prin ororile sărăciei și ale morții premature. Lumea este extrem de inegală. Inegalitatea este, adesea, o consecință a progresului. Nu toți devin bogați în același timp și nu toată lumea obține acces rapid la cele mai noi forme de prezervare a vieții, fie că este vorba despre acces la apă potabilă, vaccinuri sau noi medicamente pentru prevenirea bolilor cardiovasculare. În schimb, inegalitățile afectează progresul. Acesta poate fi un fapt pozitiv; copiii indieni observă efectele educației și merg, și ei, la școală. Poate fi un fapt negativ, atunci când câștigătorii încearcă să îi oprească pe alții din a le urma calea, trăgând scara după ei. Noii îmbogățiți își pot utiliza averile pentru a-i influența pe politicieni să limiteze accesul la educație publică sau la serviciile de sănătate de care ei înșiși nu mai au nevoie. Această carte prezintă relatări despre modul în care lucrurile au devenit mai bune, despre cum și de ce s-a petrecut progresul, precum și despre interacțiunea dintre progres și inegalitate.

Marea evadare: filmul

Marea evadare, un celebru film despre prizonierii de război din cel de-al Doilea Război Mondial, este bazat pe faptele remarcabile ale lui Roger Bushell (Roger Bartlett în film, interpretat de Richard Attenborough), un sud-african din rândul Forțelor Aeriene Britanice, care a fost împușcat în spatele liniilor inamice și a evadat în repetate rânduri, fiind de tot atâtea ori prins.¹ La cea de-a treia încercare, marea evadare din film, 250 de prizonieri scapă împreună cu el prin tunelurile săpate în Stalag Luft III. Filmul prezintă povestea modului în care a

fost plănuită evadarea; ingeniozitatea cu care au fost construite cele trei tuneluri, purtând numele Tom, Dick și Harry; improvizațiile și abilitățile tehnice din spatele realizării hainelor civile și ale falsificării documentelor, toate petrecute sub ochii gardienilor vigilenți. Cu excepția a trei persoane, toți prizonierii de război au fost prinși, iar Bushell însuși a fost executat la ordinul direct al lui Hitler. Și, totuși, filmul nu pune accent pe succesul relativ al acestei evadări, ci pe dorința nestăvilită de libertate a omului, existentă chiar și în circumstanțe inimaginabil de grele. În paginile acestei cărți, atunci când discut despre libertate, mă refer la libertatea de a duce o viață decentă și de a realiza lucrurile care fac ca viața să merite trăită. Absența libertății înseamnă sărăcie, lipsuri și sănătate precară – multă vreme, acesta a fost destinul celei mai mari părți a umanității și chiar și acum constituie soarta unei revoltător de mari proporții din populația lumii. Voi relata povești despre evadările repetate din astfel de închisori, cum și de ce s-au întâmplat și ce s-a petrecut după aceea. Aceasta este o poveste despre progres material și fiziologic, despre oameni devenind mai bogați și mai sănătoși, despre evadări din sărăcie. O anumită sintagmă din subtitlu, „originile inegalității“, vine de la metafora prizonierilor de război care nu au evadat. Prizonierii ar fi putut să rămână acolo unde se aflau și, totuși, câțiva dintre ei au evadat, unii au murit, alții au fost aduși înapoi în lagăr și doar unii nu au fugit de la locul lor. Aceasta este natura celor mai multe dintre „marile evadări“: nu toată lumea poate să scape, un fapt care nu face evadarea mai puțin dorită sau mai puțin irabilă. Cu toate acestea, atunci când ne gândim la consecințele evadării, trebuie să ne gândim nu doar la cei care au fost eroii filmului, ci și la cei care au rămas în Stalag Luft III și în alte lagăre. De ce ar trebui să ne pese de ei? În mod cert, filmului nu i-a păsat; aceștia nu sunt eroi, ei sunt personaje suplimentare ale poveștii. Nu există nici un film intitulat Marii rămași în urmă. Însă trebuie să ne gândim la ei. La urma urmelor, numărul prizonierilor de război care nu au evadat a fost mult mai mare decât al celor care au făcut-o. Probabil că aceștia au fost literalmente afectați de evadare, fiind pedepsiți sau fiindu-le retrase privilegiile. A reușit evadarea celorlalți prizonieri să-i inspire și pe cei rămași în lagăre să facă același lucru? Neîndoielnic, ei ar fi putut învăța din tehnicile de evadare elaborate de ceilalți și ar fi putut evita greșelile acestora. Sau au fost descurajați de greutățile întâmpinate ori de succesul restrâns al marii evadări? Sau poate că, fiind geloși pe cei evadați și pesimiști în privința

propriilor șanse, au devenit nefericiți și deprimați, înrăutățindu-și condițiile din lagăr. Ca în cazul tuturor filmelor bune, există și alte interpretări. Succesul și euforia evadării sunt aproape suprimate până la sfârșitul filmului; pentru cei mai mulți dintre evadați, libertatea este doar temporară. Desprinderea umanității de sărăcie și de moarte a început în urmă cu circa 250 de ani și continuă și în zilele noastre. Cu toate acestea, nu există indicii că această tendință va dura la infinit, multe amenințări – schimbarea climatică, eșecurile politicienilor, epidemiile și războaiele – ar putea să îi pună capăt. Într-adevăr, au existat multe evadări premoderne în care nivelurile de trai în creștere au fost sufocate tocmai de astfel de forțe. Putem și trebuie să celebrăm succesele, însă nu există nici un fundament pentru triumfalismul necugetat.

Creșterea economică și originile inegalității

Multe dintre marile episoade ale progresului umanității, inclusiv cele în mod obișnuit descrise ca eminamente pozitive, au lăsat în urmă moștenirea inegalității. Începută în Marea Britanie, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Revoluția industrială a dat startul creșterii economice care a fost responsabilă de evadarea din sărăcie a sute de milioane de oameni. Cealaltă față a aceleiași Revoluții industriale este ceea ce istoricii numesc „marea divergență“, produsă atunci când Marea Britanie, urmată la scurt timp de Europa de Nord-Vest și de America de Nord, s-au separat de restul lumii, creând o prăpastie enormă între Occident și restul lumii, neînchisă nici până în ziua de astăzi.² Inegalitatea globală contemporană a fost creată, în mare măsură, de succesul creșterii economice moderne. Nu trebuie să credem că, înainte de Revoluția industrială, restul lumii fusese înapoiat și extrem de sărac. Cu multe decenii înainte de Cristofor Columb, China era destul de avansată și de bogată, încât să trimită o flotă compusă din nave enorme (adevărate portavioane, în comparație cu corăbiile lui Columb), sub comanda amiralului Zheng He, pentru a explora Oceanul Indian.³ Ba mai mult, cu 300 de ani înainte de aceste evenimente, orașul Kaifeng era o metropolă de un milion de oameni, plină de fum, ale cărei mori măcinând încontinuu ar fi fost o

priveliște banală în Lancashire-ul de 800 de ani mai târziu. Imprimeriile produceau milioane de cărți, care erau atât de ieftine, încât puteau fi citite chiar și de oameni cu venituri modeste.⁴ Și, totuși, aceste epoci, în China și în alte părți, nu au rezistat și deci nici n-au constituit puncte de plecare pentru creșterea continuă a prosperității. În 1127, Kaifeng s-a prăbușit, în urma unei invazii a triburilor din Manciuria, care fuseseră angajate, în mod nesăbuit, pentru a ajuta la purtarea războaielor; dacă îți cooptezi aliați periculoși, ar fi bine să te asiguri că aceștia sunt bine plătiți.⁵ Creșterea economică din Asia a tot început să se simtă și a tot fost sufocată, ba de conducători lacomi, ba de războaie, ba de ambele. De-abia în ultimii 250 de ani, creșterea economică durabilă și pe termen lung, în unele părți ale lumii, dar nu și în altele, a condus la apariția unor decalaje persistente între țări. Creșterea economică a fost motorul inegalității economice internaționale. Revoluția industrială și marea divergență se numără printre cele mai calme evadări din istorie. Există alte situații în care progresul dintr-o țară anume s-a produs în dauna alteia. Epoca imperiilor, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, care a precedat Revoluția industrială și a ajutat la producerea ei, a adus beneficii multor oameni din Anglia și Olanda, cele două țări care au ieșit cel mai bine din încăierare. Până în 1750, veniturile muncitorilor din Londra și din Amsterdam au crescut, în comparație cu cele ale muncitorilor din Delhi, Beijing, Valencia și Florența; lucrătorii englezi își puteau chiar permite unele mărfuri de lux, precum zahărul și ceaiul.⁷ Însă cei care au fost cuceriți și jefuiți în Asia, în America Latină și în Caraibe, nu doar că au avut de suferit la acea vreme, dar în multe cazuri, au fost împovărați de instituțiile economice și politice care i-au condamnat la secole de sărăcie și de inegalități neîntrerupte.⁸ Globalizarea de astăzi, ca și cea precedentă, a produs prosperitate crescândă alături de inegalități tot mai mari. Țări care până nu demult erau sărace, precum China, India, Coreea de Sud și Taiwan, au profitat de globalizare și s-au dezvoltat rapid, într-un ritm mai accelerat decât țările deja bogate din prezent. În același timp, ele s-au desprins de țările mai sărace, multe dintre ele din Africa, generând noi inegalități. Pe măsură ce unii evadează, alții rămân în urmă. Globalizarea și noile moduri de funcționare a lumii au condus la creșteri neîntrerupte ale prosperității în țările bogate, cu toate că ratele de creștere au fost mai reduse – creșteri nu doar mai mari decât în țările sărace cu creștere rapidă, ci și mai mari decât cele care obișnuiau să fie în în țările bogate înseși. Pe măsură ce creșterea a încetinit, decalajele dintre oameni s-au lărgit în interiorul celor mai multe țări. Câțiva norocoși au făcut averi fabuloase și au un stil de viață care i-ar fi impresionat până și pe cei mai bogați regi și împărați din secolele de odinioară.

Însă majoritatea oamenilor au beneficiat de mai puține îmbunătățiri ale prosperității materiale, iar în unele țări (inclusiv în Statele Unite), oamenii aflați pe linia mediană a distribuirii veniturilor nu sunt mai bogați decât au fost părinții lor. Desigur, ei rămân într-o poziție mult mai bună decât cea a generațiilor precedente; nu este ca și cum evadarea nu s-ar fi produs deloc. Însă mulți au motive serioase de îngrijorare, gândindu-se dacă nu cumva copiii și nepoții lor vor privi prezentul ca pe o perioadă de relativă sărăcie, și nu ca pe o epocă de aur. Dacă inegalitatea este slujnica progresului, atunci facem o mare greșeală îndreptându-ne atenția numai spre progresul mediu sau, chiar mai rău decât atât, spre progresul înregistrat la vârf. Revoluția industrială era odinioară relatată ca o poveste despre ceea ce s-a petrecut în țările de primă importanță, ignorând restul lumii – ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat acolo sau ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut vreodată acolo. Acest fapt nu numai că a desconsiderat cea mai mare parte a umanității, dar a și ignorat contribuțiile obținute prin constrângere ale celor afectați sau, în cel mai bun caz, lăsați în urmă. Nu putem descrie „descoperirea“ Lumii Noi doar urmărind efectele asupra celei Vechi. În interiorul țărilor, rata medie a progresului, exemplificată de rata de creștere a venitului național, nu ne poate spune dacă dezvoltarea este amplă – așa cum a fost cazul în Statele Unite, vreme de un deceniu după cel de-al Doilea Război Mondial – sau dacă se acumulează la nivelul unui grup restrâns de oameni bogați – așa cum este cazul în ultima vreme. În cele ce urmează, voi spune povestea progresului material, dar aceasta va fi o poveste atât despre creștere, cât și despre inegalitate.

Nu doar venitul, ci și sănătatea

Progresele din domeniul sănătății au fost la fel de impresionante precum cele în privința bogăției. În ultimul secol, speranța de viață din țările bogate a crescut cu 30 de ani și continuă să crească și astăzi cu 2–3 ani la fiecare 10 ani. Copiii, care altădată ar fi decedat înainte de împlinirea vârstei de 10 ani, trăiesc astăzi până la senectute, iar adulții de vârstă mijlocie, care în trecut ar fi murit din cauza bolilor cardiovasculare, astăzi trăiesc destul cât să își vadă nepoții crescând și mergând

la facultate. Dintre toate lucrurile care fac viața să merite trăită, anii suplimentari de viață sunt, fără îndoială, printre cele mai de preț. Și în acest caz, progresul a dat naștere la inegalități. Cunoașterea faptului că fumatul ucide a salvat milioane de vieți în ultimii 50 de ani, însă primii care au renunțat la fumat au fost cei mai bogați și educați, realizând un clivaj între bogați și săraci în privința sănătății. Faptul că microbii provoacă boli era o informație nouă în jurul anului 1900, iar salariații supracalificați și oamenii educați au fost primii care au pus în practică această cunoaștere. Știm de aproape un secol cum să folosim vaccinurile și antibioticele pentru a preveni decesele copiilor, dar, cu toate acestea, încă mor în jur de 2 000 000 de copii anual, din cauza unor boli ce pot fi prevenite prin vaccinare. Oamenii bogați sunt tratați în spitale moderne, de clasă mondială, în São Paulo sau Delhi, în vreme ce, la doar câțiva kilometri distanță, copiii săraci mor din cauza malnutriției și a bolilor ușor de prevenit. Explicația pentru inegalitatea progresului diferă de la caz la caz; motivul pentru care oamenii săracii sunt mai predispuși să fumeze nu este același cu motivul pentru care atât de mulți copii săraci nu sunt vaccinați. Aceste considerații vor fi reluate mai târziu, dar, pentru moment, ideea principală este că progresul medical creează decalaje în materie de sănătate, în aceeași manieră în care progresul material generează decalaje între nivelurile de trai. Aceste „inegalități în materie de sănătate“ sunt unele dintre cele mai mari nedreptăți ale lumii contemporane. Atunci când apar noi invenții sau noi cunoștințe, cineva trebuie să fie primul care beneficiază de ele, iar inegalitățile care apar odată cu așteptarea sunt un preț convenabil de plătit. Ar fi absurdă dorința ca rezultatele cercetărilor despre efectele fumatului asupra sănătății să fi fost ascunse, pentru a împiedica noi inegalități de sănătate. Și, totuși, oamenii săraci rămân, în continuare, mai predispuși să fumeze, iar copiii care mor astăzi în Africa nu ar fi avut aceeași soartă în Franța sau în Statele Unite, nici măcar în urmă cu 60 de ani. De ce persistă aceste inegalități și ce se poate face în legătură cu ele? Această carte abordează, în mare parte, două subiecte: nivelurile materiale de trai și sănătatea. Acestea nu sunt singurele lucruri care contează pentru o viață bună, fiind intrinsec importante. Studierea sănătății și a veniturilor, împreună, ne permite să evităm o greșeală mult prea comună în zilele noastre, când cunoașterea este specializată și fiecare domeniu are propria viziune limitată asupra binelui uman. Economiștii se concentrează pe venituri, specialiștii în sănătate publică se concentrează pe mortalitate și morbiditate, iar demografii, pe

nașteri, decese și pe dimensiunea populației. Toți acești factori contribuie la binele nostru, însă nici unul nu este echivalent cu acesta. Afirmația este destul de evidentă, dar problemele care decurg din ea nu sunt atât de evidente. Economiștii, din tagma cărora fac și eu parte, cred că oamenii sunt mai bogați dacă au mai mulți bani – ceea ce este corect, la drept vorbind. Așadar, în cazul în care câțiva oameni primesc mult mai mulți bani și majoritatea oamenilor primesc puțini sau chiar nimic, dar nici nu pierd, economiștii vor susține, în principiu, că lumea este un loc mai bun. Într-adevăr, există o atracție imensă față de ideea că, atâta timp cât nimeni nu este afectat, îmbunătățirea situației altora este preferabilă; este ceea ce poartă numele de optimalitatea Pareto. Cu toate acestea, această idee este total compromisă, dacă binele lumii este definită într-un sens prea restrâns; oamenii trebuie să crească sau să rămână stabili în privința binelui, nu doar ca nivel material de trai. Dacă aceia care se îmbogățesc ajung să primească un tratament politic preferențial sau slăbesc sistemele publice de sănătate și de educație, în așa fel încât cei mai nevoiași pierd influența politică și accesul la sănătate și la educație, atunci cei care nu o duc la fel de bine s-ar putea să fi făcut mai mulți bani, dar nu se poate spune că se află pe o poziție mai bună. Unii pot evalua societatea sau echitatea folosindu-se numai de nivelul de trai. Cu toate acestea, economiștii aplică, în mod obișnuit și incorect, optimalitatea Pareto asupra veniturilor, ignorând alte aspecte ale binelui uman. Desigur, o greșeală este și a analiza doar sănătatea sau orice altă componentă a binelui și nimic altceva. Îmbunătățirea serviciilor medicale și asigurarea faptului că aceia care au nevoie de tratament medical sunt îngrijiți sunt lucruri de dorit. Însă nu putem stabili priorități legate de sănătate fără a acorda atenție costurilor acestora. De asemenea, nu ar trebui să folosim longevitatea ca etalon al progresului social; viața într-o țară cu speranță de viață mai mare este mai bună, dar nu și dacă acea țară este o dictatură totalitară. Starea de bine nu poate fi evaluată în medie, fără a studia inegalitățile, nu poate fi apreciată prin una sau mai multe dintre părțile constitutive, fără a observa întregul. Dacă această carte ar fi fost mult mai lungă, iar eu, autorul ei, aș fi știut mai multe, aș fi scris și despre alte aspecte ale stării de bine, inclusiv despre libertate, educație, autonomie, demnitate și capacitatea de a participa la funcționarea societății. Însă, chiar și analizarea stării de sănătate și a veniturilor în cadrul aceleiași cărți ne va elibera de greșelile care apar atunci când abordăm doar una sau alta dintre cele două chestiuni.

Cum are loc progresul?

Nu încape îndoială că strămoșilor noștri le-ar fi plăcut să aibă ceea ce avem noi astăzi, dacă și-ar fi putut imaginea lumea noastră. Totodată, nu există nici un motiv pentru care să credem că părinții s-ar putea obișnui vreodată cu ideea de ași vedea copiii murind; dacă aveți îndoieli, citiți descrierea făcută de Janet Browne chinurilor suferite de Charles Darwin la moartea primilor săi doi copii (doar una dintre multe alte relatări pe această temă). Dorința de evadare este mereu prezentă, însă ea nu este întotdeauna împlinită. Noile informații, noile invenții și noile moduri de a produce lucruri sunt cheia progresului. Uneori, inspirația vine de la inventatori nebuni care visează ceva diferit de tot ceea ce a fost înainte. Cel mai adesea, modurile noi de a face lucrurile sunt produse secundare ale cu totul altor lucruri; de exemplu, cititul s-a răspândit atunci când protestanții au fost obligați să citească singuri Biblia. Însă, cel mai adesea, mediul social și economic creează inovația, ca răspuns la nevoi. Salariile erau mari în Marea Britanie după succesul imperial al acesteia, iar acele salarii, alături de cărbunele din belșug, au constituit stimulii pentru ca inventatorii și producătorii să născocească invențiile care au alimentat Revoluția industrială.¹ Iluminismul britanic, cu a sa neobosită dorință de autoperfecționare, a furnizat solul intelectual fertil unde șansele de apariție a acelor invenții erau mai mari.¹¹ Epidemiile de holeră din secolul al XIX-lea au dat un impuls crucialelor descoperiri despre teoria microbiană a bolilor. De asemenea, bine finanțatele cercetări medicale apărute în urma pandemiei de HIV/SIDA, din zilele noastre, au condus la descoperirea virusului și la dezvoltarea tratamentelor, care, cu toate că nu au vindecat boala, au prelungit cu mult viețile celor infectați. Și, totuși, există cazuri în care inspirația nu a venit niciodată, unde nevoile și stimulentele au eșuat în a produce soluția magică sau măcar soluția banală. Malaria a afectat oamenii timp de zeci de mii de ani, probabil de-a lungul întregii istorii a omenirii, dar, în continuare, nu există o schemă completă de prevenire sau de tratare a bolii. Poate că nevoia este mama invenției, însă nu există nimic care să garanteze o sarcină încununată de succes. Totodată, inegalitatea influențează procesul invenției, uneori în bine, alteori în rău. Suferințele celor nevoiași constituie o forță pentru descoperirea unor moduri de a reduce decalajele, chiar și numai pentru că existența unor oameni neafectați

de lipsuri demonstrează că sărăcia nu ar trebui să existe. Un bun exemplu este descoperirea terapiei prin rehidratare orală, în taberele de refugiați din Bangladesh, din anii 1970; milioane de copiii care sufereau de diaree au fost salvați de la deshidratare și de la o posibilă moarte printr-un remediu ieftin și ușor de produs. Însă lucrurile merg și în direcția opusă. Interesele puternice au mult de pierdut de pe urma noilor invenții și a noilor moduri de producție. Economiștii văd epocile de inovație ca alimentând valuri de „distrugere creativă“. Noile metode le mătură din calea lor pe cele vechi, distrugând viața și mijloacele de trai ale celor dependenți de vechea ordine. Globalizarea actuală a lovit numeroase astfel de grupuri; importurile de mărfuri ieftine de peste hotare sunt un soi de nouă metodă de a le produce, afectându-i pe cei care își asigură traiul producând acele mărfuri în propriile țări. Unii dintre cei care ar putea pierde sau care simt că ar putea să fie afectați au putere politică și pot scoate în afara legii sau pot încetini noile idei. Îngrijorați de amenințarea negustorilor la adresa propriilor puteri, împărații Chinei au interzis călătoriile oceanice în 1430, astfel încât explorările amiralului Zheng He au reprezentat un sfârșit, nicidecum începutul.¹² Într-o manieră similară, Francisc I, împăratul Austriei, a interzis căile ferate, deoarece se temea de potențialul acestora de a produce o revoluție și de a-i amenința puterea.¹³

De ce contează inegalitatea?

Inegalitatea poate stimula progresul sau îl poate inhiba. Dar contează ea în sine? Nu există nici un punct de vedere general acceptat: filosoful și economistul Amartya Sen susține că, până și printre cei mulți care cred într-o anumită formă de inegalitate, există perspective diferite legate de ce anume ar trebui să fie egal.¹⁴ Unii economiști și filosofi susțin că inegalitățile de venit sunt nedrepte, cu excepția cazului în care slujesc unui scop măreț. De exemplu, dacă un guvern ar decide să garanteze același venit pentru toți cetățenii săi, oamenii ar putea hotărî să muncească mai puțin, caz în care chiar și cei mai săraci ar putea ajunge într-o situație mai grea, decât într-o lume care permite existența anumitor inegalități. Alții accentuează mai mult egalitatea de șanse, decât egalitatea condițiilor. Mai sunt și unii care văd dreptatea în termeni de proporționalitate: fiecare trebuie să primească după proporția contribuțiilor personale.¹⁵ Conform acestei viziuni asupra dreptății, ar fi ușor de concluzionat că egalitatea de venit este injustă,

dacă implică redistribuirea veniturilor de la cei bogați la cei săraci. În această carte, argumentele pe care le accentuez sunt cele care vizează ce anume face inegalitatea, dacă ajută sau afectează și în ce măsură contează despre ce tip de inegalitate vorbim. Câștigă ceva societatea, dacă în rândurile ei există oameni foarte bogați, dar cea mai mare parte nu sunt bogați? Dacă nu, are societatea ceva de câștigat de pe urma reglementărilor și a instituțiilor care le permit unora să devină mai bogați decât restul? Sau nu cumva bogații îi afectează pe toți ceilalți – de exemplu, făcând dificilă implicarea celor mai puțin bogați în mersul societății? Sunt inegalitățile în materie de sănătate similare cu cele în materie de venit sau sunt diferite? Sunt ele întotdeauna injuste sau pot uneori să servească unui bine comun?

O hartă de traseu

Scopul acestei cărți este de a oferi o prezentare despre bogăție și sănătate la nivel global, cu accent pe lumea contemporană, dar și raportat la trecut, pentru a vedea cum am ajuns unde suntem astăzi. Capitolul 1 este o prezentare generală cu rol introductiv. El oferă o panoramă asupra lumii văzute amplu: o hartă care indică locurile în care viața este bună și locurile în care nu este bună. Ea documentează o lume în care s-au petrecut multe progrese privind reducerea sărăciei și scăderea mortalității, dar și o lume a diferențelor – a inegalităților uriașe privind nivelurile de trai, șansele de viață și starea de bine. Cele trei capitole ale primei părți sunt despre sănătate. Ele urmăresc modul în care trecutul a influențat sănătatea contemporanilor, de ce sutele de mii de ani pe care oamenii le-au petrecut ca vânători-culegători sunt relevante pentru înțelegerea sănătății din zilele noastre, precum și de ce revoluția mortalității, începută în secolul al XVIII-lea, a creat tipare ale căror ecouri sunt simțite în evoluțiile medicale contemporane. Tranziția către agricultură, din urmă cu aproximativ 7 000–10 000 de ani, a făcut posibilă producerea unor cantități mai mari de hrană, dar ea a adus, de asemenea, noi boli și noi inegalități, pe măsură ce statele ierarhice au înlocuit grupurile egalitariste de vânători-culegători. În Anglia secolului al XVIII-lea, globalizarea a adus noi medicamente și tratamente care au salvat numeroase vieți – însă mai mult pe ale celor care și le permiteau.

Cu toate că, în cele din urmă, noile metode au scăzut mortalitatea pentru toți, aristocrația a fost cea ale cărei șanse de viață au fost diferite de cele ale oamenilor obișnuiți. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, dezvoltarea și acceptarea teoriei microbiene a bolilor a conturat scena unei noi evoluții accelerate, precum și a deschiderii unui nou clivaj – de această dată, între șansele de viață ale celor născuți în țări bogate și șansele celor născuți în restul lumii. Voi spune povestea luptei pentru salvarea vieții copiilor din lumea rămasă în urmă. Este o poveste despre progres, în cea mai mare parte petrecută după cel de-al Doilea Război Mondial –, o recuperare a decalajelor, care avea să înceapă să închidă prăpastia apărută în secolul al XVIII-lea. Este o poveste cu multe succese, în care antibioticele, insecticidele, vaccinurile și apa potabilă au salvat milioane de copii, în care speranța de viață a crescut uneori (cu un ritm aparent imposibil) cu câțiva ani, în fiecare an. Diferența de speranță de viață dintre lumea săracă și cea bogată a fost restrânsă, dar nu anulată. S-au produs și mari eșecuri, printre care catastrofala foamete premeditată din China, dintre 1958 și 1961, și recenta epidemie de HIV/SIDA, care, în cazul mai multor țări africane, a șters cu buretele trei decenii de progres în privința scăderii mortalității. Chiar și fără aceste dezastre, mai rămân multe de făcut; numeroase țări nu beneficiază de sisteme adecvate pentru asigurarea măsurilor sanitare de bază, mulți copii mor doar pentru că se nasc în țara „nepotrivită“ și încă există locuri – India, în mod special, dar nu numai ea – unde jumătate dintre copii sunt extrem de subnutriți. Unul dintre motivele (bune) pentru care decalajul de mortalitate dintre bogați și săraci nu s-a închis mai repede este pentru că mortalitatea a scăzut și în țările bogate, dar într-un mod foarte diferit, favorizându-i mai puțin pe copii, și mai mult pe adulți. Ultimul capitol din povestea privind sănătatea este despre scăderea mortalității în țările bogate, despre cum și de ce s-a redus decalajul dintre speranțele de viață ale bărbaților și femeilor, despre rolul (uriaș) jucat de fumat și despre motivele pentru care lupta împotriva bolilor de inimă a avut mai mult succes decât lupta împotriva cancerului. Și de această dată, se poate observa un progres dublat de inegalități de sănătate crescânde, într-o manieră similară celei din Marea Britanie, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cele două capitole ale celei de-a doua părți sunt despre standardele materiale de viață. Voi începe cu Statele Unite; cu toate că America este, într-adevăr, un caz excepțional și adesea extrem, ca, de exemplu, în privința nivelului înalt al inegalității veniturilor, forțele existente acolo se aplică și altor țări bogate. Creșterea economică le-a adus o nouă prosperitate americanilor, după cel de-al

Doilea Război Mondial, însă creșterea a tot încetinit, deceniu după deceniu, și asta încă dinainte de marea recesiune. Creșterea postbelică a adus reduceri pronunțate ale sărăciei, în special în rândul afroamericanilor și al bătrânilor, inegalitatea crescând foarte puțin. Până la începutul anilor 1970, Statele Unite au fost principalul model de mare economie modernă. De atunci, povestea a fost marcată de creștere mai redusă și de inegalități mai mari, cele din urmă fiind generate, în mod special, de creșterea galopantă a veniturilor la vârful distribuției. Ca întotdeauna, există o parte pozitivă a acestei inegalități: recompensele pentru educație, inovație și creativitate sunt mai mari ca niciodată. Însă Statele Unite sunt, de asemenea, un exemplu bun pentru fața întunecată a acestor evoluții, a amenințărilor politice și economice, venind din partea plutocrației, la adresa stării de bine. Totodată, voi analiza nivelurile de trai ale lumii ca pe un întreg. Aici poate fi identificată, probabil, cea mai importantă evadare din întreaga istorie a umanității și, fără îndoială, cea mai rapidă dintre toate: reducerea sărăciei la nivel global, începând cu anii 1980. Cea mai mare parte a acestui proces a fost înlesnită de performanțele celor mai mari două țări din lume, China și India, unde creșterile economice recente au transformat viețile a mai bine de un miliard de oameni. Scăderea sărăciei globale a contrazis previziunile apocaliptice ale anilor 1960, care afirmau că explozia demografică urma să condamne lumea la sărăcie și la dezastre. Cu toate acestea, un miliard de oameni sau chiar mai mulți încă trăiesc într-o sărăcie cumplită; în timp ce mulți au evadat, alții au rămas în urmă. Partea a III-a este formată dintr-un singur capitol, un epilog în care mă voi opri din a spune povești și voi pleda pentru ceea ce trebuie făcut în continuare – și, mult mai important, voi pleda împotriva lucrurilor care nu trebuie făcute. Sunt de părere că noi – cei destul de norocoși să fim născuți în țările „potrivite“ – avem obligația morală de a ajuta la reducerea sărăciei și a stării precare a sănătății din lume. Cei care au evadat – sau, cel puțin, au scăpat datorită eforturilor strămoșilor – trebuie să îi ajute pe cei care sunt, în continuare, prizonieri. Pentru mulți oameni, această datorie morală este împlinită prin ajutoare externe, prin eforturile guvernelor naționale (multe dintre ele având agenții oficiale de ajutorare), prin organizații internaționale, precum Banca Mondială și Organizația Mondială a Sănătății, sau prin intermediul miilor de organizații neguvernamentale de ajutorare, care funcționează la nivel național și internațional. Cu toate că o parte a acestor ajutoare a avut, în mod clar, un impact pozitiv (și cred că un exemplu bun este asistența acordată luptei împotriva unor

boli ca HIV/SIDA și variola), am ajuns la părerea că cea mai mare parte a ajutoarelor străine fac mai mult rău decât bine. Dacă ele compromit șansele de dezvoltare ale țărilor care le primesc, așa cum cred că se întâmplă, nu există nici un argument pentru a continua doar în baza motivului că „trebuie să facem ceva“. Acel „ceva“ este oprirea acestor ajutoare. Post-scriptumul este o codă ce revine asupra principalelor teme. Întrebarea pe care o pune este dacă ne putem aștepta ca adevărata „mare evadare“ să aibă un final fericit, spre deosebire de filmul care dă titlul acestei cărți.

Măsurarea progresului și a inegalității

Acolo unde a fost posibil, mi-am susținut argumentele cu date și aproape întotdeauna cu grafice. Nu se poate discuta în mod coerent despre progres fără definiții și documente justificative. Într-adevăr, guvernarea inteligentă este imposibilă fără colectarea datelor. Statele își numără populația de mii de ani – recensământul roman care i-a făcut pe Maria și pe Iosif să fugă la Betleem, locul de naștere al lui Iosif, este un exemplu celebru. Constituția Statelor Unite impune obligația realizării unui recensământ al populației la fiecare zece ani; în lipsa lui, o democrație justă nu este posibilă. Chiar mai departe în istorie, în 1639, coloniștii din Massachusetts-ul de astăzi au cerut să fie realizată o numărătoare completă a tuturor nașterilor și deceselor; în absența unor astfel de statistici vitale, politicile de sănătate publică sunt oarbe. Una dintre cele mai mari probleme din domeniul sănătății, cu care se confruntă țările sărace din lumea contemporană, este lipsa informațiilor privind numărul deceselor, ca să nu mai vorbim despre cauzele acestor decese. Există statistici inventate și interpolate de agențiile internaționale, dar nu întotdeauna se ia la cunoștință faptul că acestea nu pot constitui o bază adecvată pentru realizarea politicilor sau pentru stabilirea și evaluarea ajutoarelor externe. Nevoia de a face ceva tinde să depășească nevoia de a înțelege ce anume trebuie făcut. În plus, fără a avea date, toți cei care acționează într-un fel sunt liberi să își revendice succesul. Pe măsură ce avansez, voi încerca să explic temeiul statisticilor mele, de unde provin și cât de credibile (sau de incredibile) sunt. De asemenea, voi încerca să argumentez în sprijinul faptului că datele care ne lipsesc sunt un

aspect rușinos, abordat în mod inadecvat. Până nu înțelegem cum sunt create aceste statistici și ce înseamnă ele, riscăm să vedem probleme acolo unde ele nu există, să trecem cu vederea nevoi urgente și rezolvabile, să ne revoltăm din cauza unor fantasme, în vreme ce omitem tragedii reale, sau să recomandăm politici care sunt, în mod fundamental, înțelese greșit.

Fericirea națională și venitul național

O mare parte a acestei cărți este despre bunăstare, în mod obișnuit, măsurată prin intermediul venitului, adică sumele de bani pe care oamenii le au la dispoziție pentru cheltuieli sau economii. Valoarea banilor trebuie să fie mereu ajustată în funcție de costurile a ceea ce cumpără oamenii, însă, odată făcută această operațiune, banii reprezintă un indicator acceptabil pentru capacitatea oamenilor de a cumpăra lucrurile de care depinde bunăstarea. Cu toate acestea, mulți susțin că se acordă prea multă atenție veniturilor. Fără îndoială, o viață bună înseamnă mai mult decât bani, însă adesea discuția merge mai departe, afirmând că banii nu au nici un rol în îmbunătățirea vieții oamenilor, cel puțin nu după ce toate nevoile de bază sunt satisfăcute. Unele dovezi în sprijinul acestei teze provin din studiile despre fericire, care arată, după cum se afirmă, că banii au un rol nesemnificativ sau chiar egal cu zero în ceea ce privește fericirea oamenilor, cu excepția celor aflați în sărăcie. Dacă acest fapt este corect, iar fericirea este modul cel mai potrivit de măsurare a stării de bine, atunci mare parte a raționamentului meu ar fi compromisă. Așadar, ar fi bine să încep prin a examina în ce fel se raportează fericirea la bani. De asemenea, discuția îmi va oferi ocazia de a prezenta și de a explica modul de realizare a graficelor, acestea fiind folosite pe tot parcursul cărții. Sondajele vin adesea cu întrebări privind viața oamenilor, raportând, de exemplu, cât de mulțumiți sunt oamenii, în general, de viețile lor. Aceste date sunt, de regulă, numite măsurători ale „fericirii“, deși este ușor să ne gândim la exemple în care oameni nefericiți cred că viețile lor sunt bune sau viceversa. Într-adevăr, după cum vom vedea, este o mare greșeală să confundăm satisfacția

de viață cu fericirea; prima reprezintă o apreciere generală care vine în urma unei analize, în vreme ce a doua este o emoție, o dispoziție sau un sentiment care este parte a vieții în sine.¹ Cei de la Gallup realizează sondaje în întreaga lume, cerându-le oamenilor să își evalueze viața imaginându-și o „scară a vieții“ cu 11 trepte; treapta cea mai de jos, notată cu 0, este „cea mai grea viață posibilă“, în vreme ce aceea notată cu 10 este „cea mai bună viață posibilă“. Fiecare persoană întrebată este rugată să indice „pe ce treaptă consideră că se află la acel moment“. Putem folosi aceste date pentru a vedea cum se compară țările între ele și, în mod special, pentru a vedea dacă țările cu venituri mai mari se descurcă mai bine în cadrul acestei măsurători. Graficul nr. 1 prezintă evaluarea medie a vieții pentru fiecare țară și venitul național pe cap de locuitor sau, mai precis, produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor; graficul este compus din mediile obținute între anii 2007 și 2009. Venitul este măsurat în dolari americani, sumele fiind ajustate pentru a compensa diferențele dintre nivelurile de preț din fiecare țară; în Capitolul 6, voi explica de unde provin aceste numere și de ce trebuie să le tratăm cu multe rezerve. Cercurile din grafic au dimensiuni proporționale cu populația fiecărei țări; cele două mari țări din stânga sunt China și India, iar cea mare din dreapta este America. Am evidențiat și alte câteva țări care sunt deosebit de interesante.

Putem observa din start că oamenii care trăiesc în țări cu adevărat sărace, reprezentate în partea stângă a graficului, sunt, în general, nemulțumiți de propriile vieți; nu doar că au venituri mici, ci își consideră și viața ca fiind nesatisfăcătoare. La celălalt capăt al lumii, în Statele Unite și în țările bogate, oamenii au venituri mari și își evaluează pozitiv viețile. Cea mai grea situație este în Togo, una dintre cele mai sărace țări din lume, unde oamenii au foarte puține libertăți de orice fel, în vreme ce cea mai bună situație este în Danemarca, o țară bogată și liberă. În mod obișnuit, țările scandinave surclasează Statele Unite în astfel de comparații, însă evaluarea medie a vieții în Statele Unite încă se numără printre cele mai bune din lume. Există multe excepții de la regula venitului. Țările din Asia de Est și fostele membre ale blocului comunist tind să aibă evaluari slabe ale vieții, Bulgaria fiind un exemplu evident, în vreme ce țările din America Latină tind să se descurce relativ mai bine. Fără îndoială, venitul nu este singurul aspect care contează atunci când oamenii își evaluează viața. Dacă ne uităm în partea din stânga jos a imaginii, acolo unde sunt reprezentate țările sărace, observăm că evaluările vieții se îmbunătățesc odată cu venitul național, într-un ritm destul de rapid. După ce trecem de China și India, traversând imaginea din partea de stânga jos către dreapta sus, îmbunătățirea evaluării vieții odată cu venitul este mai puțin abruptă, iar, de îndată ce ajungem la Brazilia și Mexic, scorurile evaluării sunt aproape de 7, cu doar aproximativ un punct mai mici decât țările cu adevărat bogate, care sunt situate în dreapta sus. Venitul contează mai mult pentru cei mai săraci decât pentru cei bogați. Întradevăr, este tentant să analizezi imaginea și să concluzionezi că, odată ce PIB-ul pe cap de locuitor atinge nivelul de 10 000 de dolari pe an, un surplus de bani nu influențează viețile oamenilor, iar mulți chiar au făcut această afirmație.¹⁷ Însă ea este falsă. Pentru a explica de ce banii contează chiar și în cazul țărilor bogate, trebuie să refacem Figura 1 sub o formă diferită. Atunci când ne gândim la bani, gândim în termenii dolarului, dar și sub formă de procente. În rarele ocazii când colegii mei de la Princeton discută între ei despre propriile salarii, cel mai probabil ei vor declara că o persoană a primit o creștere salarială de 3%, iar alta a primit 1% în plus. Firește, probabil că decanul își va afișa bucuria sau neplăcerea indicând creșterea procentuală, nu creșterea exprimată în dolari. În vreme ce o creștere de 1% este echivalentă cu mai mulți dolari pentru cineva care câștigă 200 000 de dolari pe an, decât o creștere de 2% pentru cineva care primește 50 000 de dolari

anual, cel de-al doilea va avea impresia (corectă) că s-a descurcat mai bine în anul precedent. Modificările procentuale devin unitatea de bază în astfel de calcule; 10% este același lucru, indiferent de venitul de bază de la care se pornește. Putem efectua astfel de operațiuni pentru datele din Figura 1, însă diferențele dintre țări sunt atât de uriașe, încât are mai mult sens să gândim nu în termeni de procente, ci în funcție de cât de des este dublat venitul. Să luăm 250 de dolari ca venit de bază; numai Zimbabwe și Republica Democrată Congo sunt sub acest nivel. Țări ca Uganda, Tanzania și Kenya ating un nivel de aproape 1 000 de dolari, de patru ori mai mult decât baza de pornire; China și India reprezintă o altă creștere de patru ori față de Tanzania și Kenya și de aproape 16 ori față de nivelul de bază. Mexic și Brazilia înregistrează niveluri de patru ori mai mari decât China și India, iar cele mai bogate țări ale lumii au venituri care sunt chiar de patru ori mai mari decât ale Mexicului și Braziliei; acestea sunt de 256 de ori mai bogate decât cele mai sărace țări ale lumii. (În Capitolul 6 voi explica de ce aceste cifre trebuie luate doar ca niște simple exemple.) În loc să utilizăm valoarea exprimată în dolari a veniturilor, pentru a o compara cu evaluările legate de viață, putem folosi această schemă de comparații împătrite, marcând fiecare unitate ca reprezentând de 4, 16, 64 și de 256 de ori baza, așa cum am făcut în Figura 2.

Această imagine conține exact aceleași date ca și prima, însă venitul este reprezentat grafic, pe această scară, de la 1 la 256. Cu toate acestea, am marcat cele cinci puncte cu valoarea bănească pe care o reprezintă, de la 250 de dolari până la 64 000 de dolari, pentru ca legătura cu venitul să fie clară. Deplasarea cu câte un punct, pe axa orizontală, reprezintă o creștere împătrită a venitului. Mai general, distanțele egale, de la stânga la dreapta, reprezintă creșteri procentuale egale ale venitului, nu echivalente cu sumele exprimate în dolari, așa cum este cazul în primul grafic. O scară de acest fel este numită scară logaritmică și o vom mai folosi și cu alte ocazii. Deși singura schimbare este etichetarea axei orizontale, Figura 2 arată cu totul diferit față de prima. Nivelarea statelor bogate a dispărut, iar țările se află, acum, mai mult sau mai puțin, pe linie dreaptă. Ce indică acest fapt este că diferențele procentuale egale dintre venituri generează schimbări egale absolute în privința evaluării vieții. În medie, dacă trecem de la o țară la alta, unde venitul este de patru ori mai mare, scorul evaluării vieții va crește cu circa un punct pe scara de la 0 la 10, iar faptul rămâne adevărat, indiferent dacă mișcarea are loc printre țările sărace sau printre cele bogate. Și, pentru a exclude orice neînțelegeri, da, există numeroase excepții, iar multe țări se găsesc mai sus sau mai jos decât neam aștepta, având în vedere veniturile lor naționale. Nu întotdeauna țările mai bogate au evaluări mai bune ale vieții decât cele sărace; China și India sunt două exemple notabile. Însă, în medie, la nivelul tuturor țărilor, bogate sau sărace, o diferență de patru ori mai mare a venitului este însoțită de o creștere cu un punct pe scara evaluării vieții. Care dintre cele două grafice spune adevărul? Ambele o fac, cum tot la fel de adevărat este că profesorul cu o mărire salarială de 2%, la un salariu de 50 000 de dolari, primește 1 000 de dolari în plus, în vreme ce profesorul care obține o creștere de 1%, la un salariu de 200 000 de dolari, va primi 2 000 de dolari în plus. Același procentaj implică sume mai mari de bani atunci când comparăm India cu Statele Unite, decât dacă am compara Republica Democrată Congo cu India, deși ambele cazuri implică creșteri împătrite ale venitului. Prima figură ne spune că aceeași creștere absolută, exprimată în dolari, înseamnă mai puțin pentru satisfacția de viață a unui om bogat, decât pentru cea a unuia sărac, în vreme ce a doua figură arată că aceeași creștere procentuală generează o creștere echivalentă a satisfacției de viață.

Scorurile de evaluare a vieții surprind aspecte importante ale vieții, care merg dincolo de venituri, iar acest fapt a condus la argumente conform cărora ar trebui ca importanța venitului să fie minimalizată. Totul este în regulă, dacă acest fapt implică luarea în considerare a altor aspecte legate de starea de bine, precum sănătatea, educația și capacitatea de a participa la mersul societății. Nu mai este acceptabil atunci când se sugerează că venitul nu joacă nici un rol sau că el nu îmbunătățește viața celor care trăiesc în țări mai bogate decât Mexic. În nici un caz nu este în regulă dacă argumentul este că ar trebui să ne concentrăm pe evaluările de viață și să ignorăm toate celelalte aspecte. Măsurătorile satisfacției de viață sunt departe de a fi perfecte. Oamenii nu sunt întotdeauna siguri de semnificațiile întrebărilor sau de modul în care ar trebui să răspundă, iar comparațiile internaționale pot fi compromise de diferențele de raportare existente de la o țară la alta. În multe locuri, „nu mă plâng“ sau „nu e chiar așa rău“ sunt cele mai bune răspunsuri pe care le poate da cineva, însă oamenii din alte culturi sunt mult mai deschiși în privința sentimentelor și mai puțin reticenți atunci când vine vorba de succesele personale. Așadar, Figura 2 este importantă deoarece arată că accentuarea rolului veniturilor nu este neapărat derutantă. Țările mai bogate au o satisfacție de viață mai mare, chiar și raportându-se la cele mai bogate țări. Mă voi întoarce la măsurătorile fericirii și ale satisfacției de viață în următorul capitol, însă principalul meu scop este de a analiza mai pe larg bunăstarea lumii contemporane – de a-i urmări pe cei cărora le-a reușit „marea evadare“, precum și pe cei care încă așteaptă la rând.

1. BINELE LUMII

Cea mai mare evadare din istoria lumii este cea care a lăsat în urmă sărăcia și moartea. Vreme de mii de ani, cei îndeajuns de norocoși cât să evite moartea timpurie s-au confruntat cu ani buni de sărăcie lucie. Bazându-se pe Iluminism, pe Revoluția industrială și pe teoria microbiană a bolilor, nivelurile de trai au crescut de multe ori, durata de viață s-a mărit de mai bine de două ori, iar oamenii duc vieți mai îndestulate și mai bune ca niciodată. Acest proces încă se află în derulare. Tatăl meu a trăit de două ori mai mult decât ambii săi bunici; venitul său real de inginer constructor a fost mult mai ridicat decât al tatălui său, care era miner; iar educația și venitul meu de profesor depășesc cu mult educația și venitul tatălui meu. Rata mortalității la copii și la adulți continuă să scadă în întreaga lume, însă evadarea este departe de a fi completă. Un miliard de oameni suferă din cauza unor niveluri de trai, de educație și din cauza unor durate ale vieții care sunt doar puțin mai bune decât cele ale strămoșilor lor (sau ai noștri). „Marea evadare“ a contat enorm pentru cei mai bogați, mai sănătoși, mai înalți, mai voinici și mai bine educați decât bunicii și străbunicii noștri. Ea a contat și într-un sens mai puțin bun: deoarece cea mai mare parte a populației mondiale a rămas în urmă, lumea este incomparabil mai inegală decât acum 300 de ani. Această carte spune povestea „marii evadări“, a beneficiilor pe care le-a adus și a modului în care s-a făcut responsabilă de lumea inegală de astăzi. Ea explică, de asemenea, ce trebuie să facem – sau nu – pentru a-i ajuta pe cei încă rămași captivi în sărăcie. Utilizez termenul bine pentru a mă referi la toate lucrurile care sunt bune pentru om și îi fac viața să fie bună. Starea de bine include prosperitatea materială, precum venitul și bogăția; binele fizic și psihologic, reprezentat de sănătate și de fericire; și educația și capacitatea de a participa la societatea civilă prin intermediul democrației și al statului de drept. O mare parte a acestei cărți se va concentra pe două dintre aceste elemente, sănătatea și bogăția; în această prezentare generală, voi spune câte ceva și despre fericire. Voi începe cu o prezentare a binelui la nivel mondial, așa cum arată el astăzi, și a modului în care s-a schimbat acesta pe parcursul ultimilor 30–50 de ani. Prezint faptele de bază doar cu explicații minime; în capitolele ulterioare, voi explora

subiectele specifice mai în detaliu, căutând să aflu cum am ajuns în situația actuală și unde și cum vom ajunge în viitor.

Sănătate și bogăție

Sănătatea este punctul de pornire evident pentru investigația legată de starea de bine. Ai nevoie de o viață pentru a te bucura de o viață bună, iar sănătatea precară și handicapurile pot limita drastic capacitatea de a te bucura de un trai care, în mod normal, ar fi fost bun. Așadar, voi începe cu viața în sine. O fată născută astăzi, în Statele Unite, se poate aștepta să trăiască mai mult de 80 de ani. Această estimare oficială este, de fapt, foarte prudentă, deoarece nu ține cont de alte viitoare scăderi ale mortalității, care s-ar putea produce de-a lungul vieții ei; având în vedere progresele din trecut, este puțin plauzibil ca progresul să se oprească brusc. Desigur, este greu să ne imaginăm viitoarele realizări din domeniul sănătății, însă ar fi o presupunere rezonabilă să credem că o fată albă din clasa de mijloc, născută în America prosperă a zilelor noastre, ar avea 50% șanse să trăiască până la vârsta de 100 de ani.¹ Aceasta este o schimbare remarcabilă față de situația străbunicii sale, născute, să zicem, în 1910, cu o speranță de viață, la naștere, de 54 de ani. Dintre toate fetele născute în 1910, în Statele Unite, 20% au murit înainte de împlinirea vârstei de cinci ani, iar numai două la fiecare 5 000 au trăit până la vârsta de 100 de ani. Chiar și pentru bunica sa, născută în 1940, speranța de viață la naștere era de 66 de ani, iar 38 din fiecare 1 000 de persoane născute în 1940 nu au ajuns până la vârsta de cinci ani. Aceste diferențe istorice pălesc în comparație cu diferențele care există astăzi între diferite țări. Există multe locuri în lume unde nivelul de sănătate actual este mai precar decât cel existent în Statele Unite, în 1910. Un sfert dintre copiii născuți în Sierra Leone (sau Angola, Swaziland, R.D. Congo și Afghanistan) nu vor apuca vârsta de cinci ani, iar speranța lor de viață, la naștere, este de doar puțin peste 40 de ani. În general, femeile dau naștere la cinci până la șapte copii, iar cele mai multe dintre mame vor suferi la moartea cel puțin a unuia dintre copii. În aceste țări, la fiecare 1 000 de nașteri, una conduce la decesul mamei, un risc care se acumulează la una din fiecare 100 de femei care nasc zece copii. Oricât de groaznice sunt aceste statistici, ele arată mult mai bine decât în urmă

cu câteva decenii: chiar și în cele mai rele locuri din lume, unde nimic nu pare să meargă cum trebuie, rata mortalității este în scădere. În unele dintre țările cele mai afectate, precum Swaziland, atunci când copiii trec de vârsta de cinci ani, se confruntă cu riscul de a contracta HIV, fapt care a mărit enorm probabilitatea de deces la vârsta tinereții – un moment al vieții în care foarte puțini oameni mor. Însă astfel de orori nu sunt tipice doar țărilor tropicale și nici măcar în toate țările sărace. Există multe țări, inclusiv unele tropicale (Singapore), unde un nounăscut are șanse de supraviețuire mai mari decât în Statele Unite. Chiar și în China și India (care, în 2005, aveau, împreună, mai mult de o treime din populația lumii și aproape jumătate din populația cea mai săracă a planetei), cei născuți în zilele noastre au o speranță de viață de 64 de ani (India), respectiv de 73 de ani (China). Ulterior, în acest capitol, voi spune mai multe despre proveniența acestor date, însă este important să accentuăm, încă de pe acum, că, pe măsură ce o țară este mai săracă, statisticile sale privind sănătatea sunt tot mai proaste. Chiar și așa, avem informații de încredere despre mortalitatea infantilă, procentul copiilor care mor între vârstele de 1 și 5 ani, dar informații mult mai vagi despre mortalitatea adulților, inclusiv ratele de mortalitate maternă, sau despre speranța de viață a copiilor de 15 ani. Sănătatea nu este doar o chestiune care ține de a fi în viață sau de a trăi mult timp, ci despre a trăi cu o stare bună de sănătate. Starea bună a sănătății are multe dimensiuni și este mai greu de măsurat decât simplul fapt al existenței cuiva, însă, chiar și la acest capitol, există dovezi care atestă evoluțiile de-a lungul timpului, precum și diferențele dintre țările bogate și cele sărace. Locuitorii țărilor bogate raportează mai puține afecțiuni și dizabilități decât oamenii din țările sărace. Rata dizabilităților a scăzut, cu timpul, în țările bogate. Scorurile de IQ cresc de-a lungul timpului. În cea mai mare parte a lumii, oamenii cresc în înălțime. Cei care nu primesc destulă hrană în timpul copilăriei sau cei care se confruntă cu boli în timpul copilăriei ajung adesea să nu atingă înălțimea pe care genele le-ar fi permis-o în condiții ideale. Faptul de a fi mai scund decât ar trebui ar putea indica existența unor impedimente la începutul vieții, care compromit dezvoltarea creierului și limitează, apoi, oportunitățile de la maturitate. În medie, europenii și americanii sunt mai înalți decât africanii și mult mai înalți decât chinezii și indienii, dar chiar mai înalți și decât au fost proprii lor bunici. Evoluțiile globale privind sănătatea și veniturile, precum și inegalitățile mondiale, pot fi observate pe trupurile oamenilor.

Diferențele legate de sănătate sunt, adesea, reflectate de diferențele dintre nivelurile materiale de trai sau de sărăcie. Americanii sunt mult mai bogați decât erau în 1910 sau în 1945, iar țările cu cele mai reduse speranțe de viață actuale au venituri ce reprezintă o (incredibil de) mică fracțiune din veniturile americane de astăzi. Republica Democrată Congo (având o denumire incredibil de nepotrivită, ea a fost cunoscută ca Zair în timpul regimului condus de Joseph Mobutu, între 1965 și 1997) are un venit național pe cap de locuitor ce reprezintă trei sferturi dintr-un procent din venitul național pe cap de locuitor al Statelor Unite. Mai mult de jumătate din populația R.D. Congo trăiește cu mai puțin de un dolar pe zi pentru o persoană; nivelul este similar în Swaziland și în Sierra Leone. Unele dintre cele mai defavorizate locuri nici măcar nu oferă documente, deoarece sunt devorate de conflicte; Afghanistanul este un exemplu. Potrivit Biroului de Recensământ al Statelor Unite, 14% din populația americană trăia în sărăcie în 2009, însă pragul sărăciei este mult mai înalt în Statele Unite, fiind situat la 15 dolari pe zi. Este greu să ne imaginăm traiul în Statele Unite cu un dolar pe zi (cu toate că un calcul sugerează că acest lucru ar fi posibil cu 1,25 de dolari pe zi, dacă excludem costurile de locuire, sănătate și educație)², dar aceasta este suma sau, cel puțin, una apropiată de acest nivel, cu care supraviețuiesc cei mai săraci oameni din lume. Deși este destul de reală, corelația dintre speranța de viață și sărăcie este departe de a fi exactă. În China și în India, țări cu speranțe de viață de 73 de ani, respectiv de 64 de ani, mulți oameni trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi – circa un sfert din populația Indiei și o șeptime din populația Chinei. Și, în pofida faptului că economia Chinei o va depăși, în curând, pe cea a Statelor Unite, ca mărime totală, venitul pe cap de locuitor este situat, în China, la 20% din venitul american; în medie, cinci chinezi împart venitul unui american. Există și alte țări, chiar mai sărace, care se descurcă bine în privința speranței de viață. Două exemple sunt Nepal și Bangladesh, care au speranțe de viață ce ating circa 65 de ani; Vietnam este o țară doar puțin mai bogată, dar a înregistrat o speranță de viață de 74 de ani, în 2005. De asemenea, există țări prospere care se descurcă mai prost decât ar sugera veniturile. Un exemplu notabil sunt Statele Unite, a căror speranță de viață se numără printre cele mai scăzute din rândul celor mai bogate țări. Un alt exemplu, dar de un alt tip, este Guineea Ecuatorială, al cărei venit pe cap de locuitor a fost umflat, în 2005, de câștigurile petroliere, dar speranța de viață, aici, este de sub 50 de ani. Cândva o colonie spaniolă din Africa de Vest, Guineea Ecuatorială

este condusă de președintele Teodoro Obiang Nguema Mbasogo, considerat, pe bună dreptate, cel mai crud dictator din Africa și a cărui familie este beneficiara celei mai mari părți din veniturile obținute din exporturile de petrol. Speranța mare de viață, starea bună de sănătate, lipsa sărăciei, democrația și statul de drept se numără printre trăsăturile pe care le-am lua în calcul pentru a caracteriza o țară ideală. Ele le permit oamenilor să ducă vieți prospere și să caute să realizeze lucrurile care li se par importante. Totuși, fără a-i întreba pe oameni, nu avem de unde ști cu exactitate care sunt lucrurile de care le pasă, ce fel de compromisuri ar face între venituri și sănătate sau în ce măsură contează aceste lucruri pentru ei. Oamenii sunt, uneori, capabili să se adapteze la ceea ce ar părea să fie condiții inisibile și se poate ca ei să își găsească o anumită fericire sau chiar să ducă o viață mulțumitoare în locuri unde mortalitatea și sărăcia sunt obișnuite – să prospere în valea umbrelor morții, ca să zicem așa. Oamenii săraci pot declara că duc vieți bune în cele mai grele condiții, iar oamenii bogați, care par a avea totul, pot să simtă că propriile vieți sunt extrem de nesatisfăcătoare. Și, totuși, putem să alegem să măsurăm starea de bine în termenii oportunităților pe care le au oamenii pentru a duce vieți decente și nu ai impresiilor personale despre propriile vieți. Faptul că un om sărac este fericit și capabil de adaptare nu îi reduce sărăcia, după cum, de altfel, nici nefericirea sau lăcomia unui miliardar nu îl face pe acesta mai puțin bogat. Concentrarea pe ceea ce Amartya Sen numește „capacități“ ne conduce la examinarea eliberării de sărăcie în termenii posibilităților deschise de circumstanțe obiective, nu de modul în care înțeleg sau se raportează oamenii la acele circumstanțe.³ Cu toate acestea, sentimentul cuiva că propria viață merge bine este un lucru bun în sine și este mai bine să fii fericit decât să fii trist. Aceste sentimente contribuie la o viață decentă și este important să-i întrebăm pe oameni de ele, chiar dacă nu au o prioritate specială în evaluarea binelui uman. Iată o poziție diferită de cea propusă de unii utilitariști, printre care și de economistul Richard Layard⁴, care susțin că fericirea autoevaluată este tot ceea ce contează, că circumstanțele pozitive sunt bune doar atâta vreme cât promovează fericirea și că circumstanțele negative nu sunt rele, dacă oamenii sunt fericiți în pofida acestora. Chiar și așa, după cum am observat în Figurile 1 și 2, din introducere, se pare că oamenii nu sunt deloc mulțumiți să trăiască în țări unde viața este neplăcută, grea și scurtă, iar locuitorii țărilor bogate și cu speranță de viață mai mare sunt, în general, foarte conștienți de norocul pe care îl au.

Speranța de viață și veniturile în lume

Pentru a vedea tiparele generale, dar și pentru a observa excepțiile, care sunt, adesea, de mare interes, trebuie să privim lumea ca pe un întreg, cartografiind tipare pe probleme de sănătate, bogăție și fericire. Unul dintre cele mai folositoare moduri de a face acest lucru a fost elaborat de demograful Samuel Preston, în 1975.⁵ Graficul lui Preston, actualizat pentru 2010, este redesenat în Figura 1; ea indică speranța de viață și veniturile la nivelul întregii lumi.

Axa orizontală indică PIB-ul pe cap de locuitor în fiecare țară, în vreme ce axa verticală arată speranța de viață, la naștere, pentru bărbați și femei, luați împreună. Fiecare țară este reprezentată sub forma unui cerc, iar ariile cercurilor sunt proporționale cu mărimea populației. Cercurile uriașe de la mijlocul graficului sunt China și India, iar cercul următor ca dimensiune, considerabil mai mic, dar tot mare, reprezintă Statele Unite. Curba care traversează graficul din stânga jos până în dreapta sus ilustrează relația generală dintre speranța de viață și venitul național, în creștere rapidă în rândul țărilor cu venituri mici și apoi stabilizându-se în dreptul țărilor bogate și cu speranță de viață mare. PIB-ul pe cap de locuitor arată venitul mediu din fiecare țară și este măsurat, aici, cu ajutorul unei unități comune pentru toate țările. Această unitate, dolarul internațional de la nivelul din 2005, este construită de așa natură, încât, cel puțin în principiu, un dolar să aibă aceeași valoare în toate țările pe care le comparăm; un dolar internațional din Brazilia sau din Tanzania are aceeași putere de cumpărare ca un dolar din Statele Unite. PIB-ul include venituri care nu sunt încasate direct de persoane sau de familii, precum impozite și profituri obținute de firme și bănci, dar și venituri care le aparțin cetățenilor străini. În general, doar o parte din PIB, însă una substanțială, ajunge în gospodării, pentru cumpărături. Alte elemente componente ale PIB-ului ajută în mod direct gospodăriile (cheltuielile statului pentru educație, de exemplu) sau indirect (investiții pentru viitor). PIB-ul, care este produsul intern brut, este diferit de PNB, adică produsul național brut. PNB include, iar PIB exclude veniturile realizate de rezidenți, dar generate în afara țării. Totodată, PNB exclude, iar PIB include veniturile generate în interiorul țării, dar deținute de cetățeni străini. În general, diferența dintre cele două este mică, dar este foarte importantă pentru unele țări. Luxemburg, o țară ai cărei salariați trăiesc în Franța, Belgia sau Germania, este un exemplu de loc în care PNB este mult mai redus decât PIB. Un alt caz este mica peninsulă chineză Macao, astăzi cel mai mare cazinou din lume. Aceste două țări, care ar figura dincolo de limita din dreapta a graficului, sunt excluse, alături de Emiratele Arabe Unite și de Qatar, state petroliere bogate, care, împreună cu Macao și Luxemburg, aveau cele mai înalte niveluri ale PIB-ului pe cap de locuitor în 2010. PNB este o măsurătoare categoric mai bună a venitului național, dar datele pentru PIB sunt mult mai disponibile, motiv pentru care utilizez această unitate aici și în restul cărții. Un element important al graficului este „punctul de articulație“ situat lângă

reprezentarea Chinei, unde curba începe să se netezească. Pentru țările din stânga punctului de tranziție, bolile infecțioase sunt o cauză importantă a deceselor, iar multe dintre acestea se petrec în rândul copiilor, astfel încât, în cele mai sărace țări, aproximativ jumătate dintre decese sunt ale copiilor aflați sub vârsta de cinci ani. După punctul de articulație, pe măsură ce înaintăm spre țările bogate, mortalitatea infantilă devine un fapt neobișnuit, iar cele mai multe decese se produc în rândul persoanelor în vârstă, care nu mor din cauza bolilor infecțioase, ci a celor cronice, cele mai importante fiind cele de inimă (sau, în linii mari, boli cardiovasculare, inclusiv infarct) și cancerul. Bolile cronice sunt cauze obișnuite de deces și în țările sărace, însă puțini oameni din țările bogate mor în urma unor boli infecțioase, cu excepția unui număr redus de bătrâni care își pierd viața din cauza pneumoniei. Un mod în care poate fi, uneori, rezumată tranziția este a spune că bolile se mută din intestinele și plămânii copiilor în arterele celor în vârstă. Faptul că speranța de viață și veniturile sunt corelate în mod pozitiv este important pentru a înțelege distribuția globală a stării de bine. Sănătatea și prosperitatea sunt două dintre cele mai importante componente ale stării de bine, iar graficul arată că cele două merg, în general (însă nu inevitabil), mână în mână. Oamenii care suferă de lipsuri legate de nivelul material de trai, precum cea mai mare parte a populației din Africa subsahariană, suferă, în general, și de probleme de sănătate; ajung să trăiască mai puțin și se confruntă cu nenorocirea de a-și vedea copiii murind. La celălalt capăt al curbei, unde avem bogații planetei, puțini părinți trec prin experiența decesului unuia dintre copii, iar oamenii ajung să se bucure de un nivel înalt de trai pe o perioadă dublă, în comparație cu cei din țările sărace. Privind lumea în termeni de sănătate și de venituri, luați împreună, constatăm că diviziunile sunt agravate și că distribuția binelui general este mai largă decât pare atunci când ne uităm doar la sănătate sau la venituri. Un truc grosolan și adesea folositor (însă de nedorit, din punct de vedere etic) este de a combina speranța de viață cu venitul și a le înmulți, pentru a ne realiza o estimare a venitului pe întreg parcursul vieții. Aceasta este o măsură slabă a stării de bine (un an în plus de viață este evaluat în funcție de venitul persoanei în cauză, astfel că un an din viața unui om bogat valorează mai mult decât un an din viața unuia sărac), însă ilustrează efectele decalajelor dintre țări. În R.D. Congo, de exemplu, venitul pe cap de locuitor este estimat la 0,75% din cel al Statelor Unite, iar speranța de viață este puțin sub două treimi din cea a Statelor Unite, așadar venitul pe viață din Statele Unite este de mai bine de două sute de ori mai mare decât venitul pe viață din R.D. Congo.

Ce nu demonstrează graficul este dacă venitul mai mare este cel care conduce la o stare de sănătate mai bună sau dacă sărăcia este cea care provoacă bolile numite adesea „ale sărăciei“. De altfel, graficul nici nu exclude aceste lucruri și, într-adevăr, venitul trebuie să fie important într-un fel sau altul – o idee pe care o voi examina pe îndelete în restul cărții. Venitul este important în țările unde îmbunătățirea sănătății necesită o nutriție mai bună, pentru care oamenii au nevoie de bani sau de apă mai curată și de salubritate mai bună, pentru care guvernele au nevoie de bani. În rândul țărilor bogate, modul în care banii pot lupta împotriva cancerului și a bolilor de inimă este mai puțin clar – deși cercetarea și dezvoltarea sunt, fără îndoială, costisitoare –, nepermițându-ne să emitem o explicație simplă legată de netezirea curbei pe măsură ce țările depășesc tranziția epidemiologică. Totodată, este posibil și ca limita superioară a speranței de viață umane (poate părea surprinzător, dar ideea este aprig dezbătută) să fie atât de ridicată, ca în Japonia sau chiar ca în Statele Unite, încât să nu poată crește mai mult. Mulți pretind că nu există o relație între venit și speranța de viață în rândul țărilor prospere ale lumii. Așa cum a fost cazul pentru graficul care prezenta evaluările vieții coroborate cu produsul intern brut, în introducere, este utilă redesenarea Figurii 1 folosind o scară logaritmică pentru venituri. Figura 2, care folosește aceleași date din prima figură, oferă o comparație foarte diferită. La o primă aproximare, curba liniei este aceeași atât pentru partea stângă, cât și pentru partea dreaptă a imaginii, deși curba de la vârf este puțin mai dreaptă (fapt datorat performanței slabe a Statelor Unite), iar, în rândul țărilor bogate, lipsa corelației rămâne încă vizibilă. Însă, pentru restul lumii, creșterile proporționale ale veniturilor sunt asociate cu o creștere similară în materie de ani de viață, în aceeași manieră în care venitul era asociat cu creșteri echivalente în ceea ce privește satisfacția de viață, după cum am observat în primul capitol. Desigur, deoarece țările bogate au venituri mult mai mari, o creștere proporțională echivalentă ar implica, într-o țară prosperă, o creștere absolută mult mai mare decât într-o țară săracă, așadar, ca și în cazul Figurii 1, o sumă similară de bani vine însoțită de mai puțini ani suplimentari de viață pentru țările bogate, decât în cazul țărilor sărace. Dar, chiar și în rândul țărilor bogate, veniturile mai mari aduc, în continuare, mai mulți ani de viață. În orice caz, după cum indică Figura 2, clasamentul țărilor după speranța de viață este departe de a fi identic cu cel realizat după venituri.

Poveștile țărilor situate sub curbă sunt la fel de importante ca și cele ale țărilor aflate deasupra. Printre țările care evoluează sub așteptări, având în vedere nivelul veniturilor, se numără unele care au fost afectate de războaie. Altele – inclusiv Botswana și Swaziland (precum și țări care nu au fost evidențiate) – suferă din cauza epidemiilor de HIV/SIDA, care au șters aproape toate evoluțiile pozitive ale speranței de viață produse după al Doilea Război Mondial, în numeroase țări. În cazul respectivelor țări, bolile le-au tras în jos, departe de curbă. Am discutat deja cazul Guineei Ecuatoriale, care este cel mai cumplit dintre toate. Însă același factor, inegalitatea extremă a veniturilor, este, de asemenea, parțial responsabil pentru poziția ocupată de Africa de Sud, care se află sub curbă de mai mulți ani, încă dinainte de descoperirea virusului HIV. Africa de Sud poate fi imaginată, chiar și după dispariția apartheidului, ca o țară mică și bogată înconjurată de o țară mult mai mare și săracă. Într-adevăr, dacă ar fi să trasăm o linie care să lege Statele Unite de Nigeria, în Figura 1, iar apoi să mutăm 10% din Statele Unite către Nigeria, 10% fiind proporția populației albe din Africa de Sud, am obține poziția aproximativă de pe grafic a Africii de Sud. Rusia este o altă mare candidată slabă. Este o țară în care speranța de viață a scăzut rapid după căderea comunismului, probabil din cauza haosului și a tulburărilor produse de tranziție; în conformitate cu această poveste, consumul de alcool în exces a fost unul dintre factorii de precipitare, în special în rândul bărbaților. Ce s-a întâmplat în Rusia rămâne discutabil, cel puțin pentru că mortalitatea bărbaților era în creștere încă dinainte de schimbarea regimului politic.⁷ Oricare ar fi adevărul, Rusia și țările din fosta Uniune Sovietică sunt locuri în care atât sănătatea, cât și evaluarea vieții se situează la un nivel mai jos decât ar fi de așteptat, având în vedere veniturile acestora. Totodată, acestea sunt țări în care tranziția de la un sistem economic la altul a creat dificultăți în privința măsurării veniturilor, acestea putând foarte bine să fie supraestimate în grafice. Tranziția din Rusia, deși inevitabilă sub o formă sau alta și, probabil, benefică pe termen lung, s-a realizat cu niște costuri enorme legate de pierderea veniturilor și a multor ani de viață. Ea nu se compară cu alte mari catastrofe ale lumii postbelice (epidemia de SIDA sau marea foamete din China), însă a condus la suferințe enorme și la dispariția bunăstării. În raport cu veniturile sale, Statele Unite se descurcă rău. Cu toate acestea, față de alte țări, Statele Unite cheltuiesc cea mai mare parte a venitului național pe sistemul de sănătate, oferind o bună ilustrare a faptului că nu există o corelație

strânsă între venituri și starea de sănătate, cu atât mai puțin între sănătate și cheltuielile alocate acestui domeniu. Chile și Costa Rica au aceeași speranță de viață ca Statele Unite, cu doar un sfert din venitul pe cap de locuitor din America, respectiv circa 12% din cheltuielile pe sănătate pe cap de locuitor. Voi reveni asupra stării de sănătate din Statele Unite și a finanțării sistemului de sănătate, în Capitolele 2 și 5. Alte țări se descurcă mai bine decât s-ar putea aștepta, având în vedere veniturile lor. Imaginea a doua, cu scara logaritmică, demonstrează mult mai clar acest fapt decât o face prima figură. Nepal, Bangladesh, Vietnam, China, Costa Rica, Chile și Japonia sunt țări importante, în care speranța de viață este mare în raport cu așteptările pe care le-am putea avea urmărind curba internațională. Cele mai sărace dintre aceste țări au evoluții pozitive datorită faptului că reușesc să mențină rate ale mortalității neobișnuit de reduse la nou-născuți (cu vârste de sub un an) și la copii (cu vârste de sub cinci ani), în vreme ce țările de la vârf, în special Japonia, au rate ale mortalității neobișnuit de mici în rândul celor de vârstă mijlocie și al bătrânilor. Voi examina mult mai detaliat aceste excepții mai târziu, însă principala concluzie este că nu există nici un aspect predestinat legat de această curbă; țările sărace se pot descurca mai bine decât s-ar putea anticipa după resursele pe care le au la dispoziție, iar țările bogate se pot descurca mai rău. Există căi de a asigura o stare bună de sănătate prin intermediul unor venituri mici și moduri de a cheltui mari sume de bani fără nici un scop. Războiul, bolile contagioase și inegalitatea extremă înrăutățesc, la rândul lor, sănătatea, indiferent de nivelul veniturilor, cu toate că, cel puțin pentru primele două cauze, e mai mare riscul să afecteze țările sărace, decât pe cele bogate.

Înainte și înapoi, cu întreruperi catastrofale

Figurile 1 și 2 oferă o imagine a lumii, așa cum arăta ea în 2010. Însă curba care leagă speranța de viață de venit nu a rămas imobilă. Figura 3 oferă o reprezentare grafică a datelor și două curbe, una repetând-o pe cea din 2010, alta indicând realitățile anului 1960. Țările din 1960 sunt reprezentate cu o nuanță mai deschisă, pentru a putea fi deosebite de nivelurile din 2010. Din nou, ariile cercurilor sunt proporționale cu populația, dar numai cu referire la unul din cei doi ani, astfel încât schimbările în materie de populație nu pot fi determinate

comparând mărimea unui cerc pentru o anumită țară din 1960 cu dimensiunea unui cerc ce reprezintă o țară din 2010. Aproape toate cercurile de nuanță mai închisă sunt deasupra sau la dreapta celor de nuanță mai deschisă; din 1960, aproape toate țările au devenit mai bogate, iar locuitorii lor și-au extins durata de viață. Probabil că acesta este cel mai important fapt legat de starea de bine a lumii după cel de-al Doilea Război Mondial: lucrurile se îmbunătățesc, atât sănătatea, cât și veniturile, două dintre elementele care alcătuiesc starea de bine, s-au îmbunătățit de-a lungul timpului. Economistul și istoricul Robert Fogel, examinând o lungă perioadă istorică, a scris despre ceea ce el numește evadarea din foamete și moarte prematură.⁸ Marea evadare a continuat rapid în întreaga lume, după cel de-al Doilea Război Mondial. Deși unele țări nu au evadat, iar multe altele au reușit s-o facă doar parțial, ar trebui să observăm și să sărbătorim succesele. Multe milioane de oameni au scăpat de o lume a bolilor și a lipsurilor materiale. Amartya Sen scrie despre dezvoltare ca libertate , iar Figura 3 demonstrează că lumea este mai liberă în 2010, decât era în 1960. În plus, dacă ar fi să adăugăm la diagramă informații (mult mai puțin complete) despre 1930 sau 1900, am vedea că extinderea libertății are loc de foarte mult timp, de acum aproximativ 250 de ani, luând avânt și implicând tot mai multe țări pe parcursul ultimei jumătăți de secol.

În pofida progresului global, au existat și catastrofe. Una dintre cele mai groaznice a fost „Marele salt înainte“ al Chinei, dintre 1958 și 1961, când o industrializare profund neinspirată și o serie de politici de achiziție a hranei au condus la moartea a circa 35 de milioane de oameni, din cauza înfometării, și au împiedicat nașterea altor 40 de milioane. Condițiile meteorologice nu au fost neobișnuite în acei ani; foametea a fost în întregime artificială. Mao Zedong și tovarășii săi din fruntea țării erau hotărâți să demonstreze superioritatea comunismului, să depășească rapid nivelurile de producție ale Rusiei și Marii Britanii și să impună conducerea lui Mao asupra lumii comuniste. Cotele de producție nebunești trebuiau să răspundă nevoilor de hrană din orașele aflate în rapidă industrializare și să aducă fluxuri de valută prin exporturile de alimente. Sub regimul totalitar păstorit de Partidul Comunist Chinez, comunele se luau la întrecere în ceea ce privește exagerarea propriilor rezultate, umflând și mai mult cotele de producție care erau, oricum, imposibil de atins, lăsându-i pe oameni fără hrană. În același timp, Partidul a generat haos în mediul rural, ordonând ca toate pământurile aflate în proprietate privată să fie transformate în gospodării colective, fiind confiscate până și ustensile pentru gătit, iar oamenii, obligați să mănânce în bucătăriile comunale. Având în vedere enormele creșteri ale producției, așteptate cu mare încredere, forța de muncă de la țară a fost redirecționată către proiecte de lucrări publice și către combinatele de producere a oțelului, cele mai multe dintre ele neavând mari realizări. Restricțiile draconice asupra călătoriilor și comunicațiilor au împiedicat circulația informațiilor, iar pedepsele pentru disidență erau bine-cunoscute; 750 000 de oameni fuseseră executați între 1950 și 1951. (Cu toate acestea, în acești primi ani ai revoluției, Partidul s-a bucurat de o enormă încredere.) Când Mao a aflat despre dezastre (deși, probabil, nu și despre adevărata lor magnitudine), a intensificat politicile, epurându-și mesagerii, aceștia fiind acuzați de „deviaționism de dreapta“, și acuzând țăranii de ascunderea alimentelor. Dacă ar fi acționat în direcția contrară și ar fi recunoscut erorile „Marelui salt înainte“, poziția de lider a lui Mao ar fi fost periclitată, iar acesta era dispus să sacrifice viețile a zeci de milioane de compatrioți pentru a împiedica acest lucru. Dacă Mao ar fi anulat cursul programului atunci când dimensiunea înfometării în masă a devenit pentru prima dată clară în ochii conducerii de partid, foametea ar fi durat un an, nu trei; în plus, exista o cantitate îndestulătoare de cereale în depozitele de stat pentru a împiedica înfometarea

tuturor.¹ Conform multor surse, speranța de viață în China, care era de aproape 50 de ani, în 1958, a scăzut sub 30 de ani, în 1960; cinci ani mai târziu, de îndată ce Mao a oprit genocidul, ea a crescut la aproape 55 de ani.¹¹ Circa o treime dintre cei născuți în timpul „Marelui salt înainte“ nu au supraviețuit. Uneori, este greu să identificăm beneficiile unor politici sau să ne convingem că anumite politici contează, însă efectele catastrofale ale politicilor defectuoase sunt mai mult decât evidente, așa cum a arătat „Marele salt înainte“. Chiar și în lipsa războaielor sau a bolilor contagioase, politicile defectuoase implementate sub regimuri politice totalitare au provocat moartea a zeci de milioane de oameni. Fără îndoială, politici slabe sunt implementate mereu, fără a duce la moartea a milioane de persoane. În China, problema a fost că politicile au avut nevoie de mult timp pentru a fi anulate, din cauza regimului totalitar și a lipsei unui mecanism care să îl determine pe Mao să schimbe cursul. Regimul politic din China actuală nu este foarte diferit de cel creat de Mao; ceea ce diferă este circulația informației. În pofida menținerii controlului de către stat, este greu de crezut că o astfel de foamete s-ar mai putea întâmpla astăzi, fără ca liderii chinezi și restul lumii să nu afle imediat despre ea. E greu de estimat, însă, dacă restul lumii ar putea să ofere mai mult ajutor astăzi decât atunci. Epidemia de HIV/SIDA a fost un alt mare dezastru. După cum am văzut deja, ea a crescut mortalitatea și a scăzut dramatic speranța de viață în multe țări din Africa subsahariană. Poziția Africii de Sud oferă o imagine grafică. În Figurile 1 și 2, observăm că Africa de Sud se situează mult sub curbă. Dacă ne uităm la 1960, cu mult timp înainte ca SIDA să aibă vreun efect asupra mortalității, vom vedea că aceasta avea o poziție similară și atunci – nu din cauza bolilor, ci din cauza inegalităților extreme dintre populația albă și cea neagră. Dacă ar fi să derulăm aceste curbe ca pe un film și să le observăm modificările, deceniu după deceniu, am vedea Africa de Sud pe o traiectorie ascendentă, apropiindu-se tot mai mult de curbă, pe măsură de apartheidul s-a prăbușit și diferențele rasiale legate de sănătate s-au redus. Cel puțin asta s-a întâmplat până în 1990. După aceea, odată cu sporirea numărului de decese cauzate de SIDA, țara a decăzut din nou, la nivelul vizibil în Figura 1. În ultimii ani, medicamentele antiretrovirale au început să împiedice pierderile de vieți din Africa. Epidemia însăși ne reamintește că evadările pot fi temporare, iar marile epidemii de boli infecțioase – HIV/SIDA, în zilele noastre; holera, în secolul al XIX-lea și ciuma în perioada medievală – nu rămân blocate în trecut.

Atât în mediul științific, cât și în presă s-a acordat multă atenție amenințărilor actuale ale bolilor infecțioase „emergente“, în special cele care, aidoma HIV/SIDA, au făcut un salt din lumea animalelor în cea a oamenilor. Există multe astfel de boli „zoonotice“, unele omorând rapid și spectaculos. Însă mortalitatea din acest caz face imposibilă transformarea bolii în epidemie la scară largă; uciderea victimelor nu este bună nici pentru victimă, nici pentru virus. HIV, care nu se transmite ușor și care ucide foarte încet, presupune un pericol mult mai mare, iar pandemia provocată de acest virus ar trebui să ne descurajeze din a crede că astfel de boli pot fi ignorate fără probleme în viitor. Lăsând deoparte catastrofele, observăm, privind Figura 3, nu doar că țările lumii devin tot mai prospere și mai sănătoase, ci și că acea curbă care leagă speranța de viață de venituri se modifică de-a lungul timpului. Curba din 2010 se situează deasupra celei din 1960, iar, dacă ar fi să înaintăm mai adânc în istorie, am vedea că linia din 1960 este deasupra celei din 1930, care este deasupra celei din 1900 și tot așa. Această traiectorie ascendentă a fost observată de Samuel Preston, care a ajuns la concluzia că trebuie să existe un factor sistematic, altul decât venitul, ce se face responsabil de această mișcare. Dacă venitul ar fi cel mai important element (alături de alți factori, precum bolile contagioase sau politicile de sănătate ale diferitelor țări, mai mult sau mai puțin lipsite de tipare), atunci țările și-ar schimba pozițiile în sus și în jos (în general, în sus) pe traiectoria curbei. Însă, în vreme ce țările au urmat, într-adevăr, o traiectorie ascendentă de-a lungul curbei, acesta nu a fost singurul fapt care s-a petrecut. Chiar și în lipsa unor modificări ale venitului, speranța de viață a crescut în timp, acest lucru petrecându-se în lumea întreagă, atât pentru niveluri mici ale venitului, cât și pentru niveluri mari. Preston a atribuit această mișcare ascendentă a curbei evoluțiilor din cunoașterea științifică și medicală sau, cel puțin, mai bunei implementări practice a cunoștințelor medicale și științifice existente. El a considerat că mișcările pe lungimea curbei reprezintă contribuțiile aduse de îmbunătățirile nivelului de trai și din domeniul sănătății, iar mișcările curbei însăși reprezintă contribuția adusă de noile cunoștințe practice.¹² Această împărțire a influenței asupra stării de bine între venituri și cunoaștere ne va preocupa pe tot parcursul cărții. Voi argumenta în favoarea faptului că elementulcheie este cunoașterea, iar venitul – important atât în sine, cât și ca element al bunăstării, adesea facilitând accesul la alte aspecte ale stării de bine – nu este cauza fundamentală a stării de bine.

Sărăcie globală și inegalitate globală

Nivelurile materiale de trai devin tot mai ridicate, în cea mai mare parte a lumii. Cu toate acestea, nu există nici o logică care să garanteze o corelație automată între creșterea economică și reducerea inegalităților globale; s-ar putea ca țările cele mai sărace să nu înregistreze nici o creștere – așa cum s-a întâmplat cu cea mai mare parte a Africii, în anii 1980 și la începutul anilor 1990 – sau s-ar putea ca de ea să beneficieze cei deja bogați. Cei care consideră că globalizarea și creșterea economică vin doar în sprijinul celor bogați aduc, adesea, unul dintre aceste argumente sau pe ambele. Fără îndoială, după cum am observat deja, există diferențe inimaginabile între nivelurile materiale de trai ale diferitelor țări, iar decalajele dintre bogați și săraci, în cazul tuturor țărilor, nu se reduc. Devin aceste inegalități tot mai mari odată cu progresul economic general? Beneficiază toți sau numai cei deja îmbogățiți care au comis marea evadare, lăsându-i pe cei mai puțin norocoși în urmă? Un fel de a răspunde este să vedem dacă țările inițial sărace au crescut mai repede decât țările inițial bogate, o evoluție care trebuie să se petreacă pentru ca decalajele dintre ele să scadă. Dacă progresul științific și cunoștințele practice sunt cele ce fac posibilă creșterea economică, atunci ne-am putea aștepta ca nivelurile de trai ale diferitelor țări să devină tot mai apropiate, cel puțin dacă tehnicile și cunoștințele pot fi transferate cu ușurință de la o țară la alta. Începem cu Figura 4, care reprezintă o împrăștiere, mai mult sau mai puțin aleatorie, de puncte. Fiecare punct reprezintă o țară, iar creșterea economică medie pe cap de locuitor este reprezentată pe axa verticală, în vreme ce nivelul inițial al PIB pe cap de locuitor figurează pe axa orizontală. Cercurile de nuanță închisă iau anul 1960 ca punct de plecare și urmăresc creșterea economică din 1960 până în 2010, în timp ce cercurile de nuanță deschisă arată creșterea economică din 1970 până în 2010. Lipsa unor tipare ale acestor puncte înseamnă că țările sărace nu au crescut mai repede decât cele bogate, astfel că nu a existat nici o prindere din urmă și nici o reducere a inegalităților dintre țări. La rândul lor, nici țările bogate nu au crescut mai repede decât cele sărace. Per total, inegalitățile interstatale nu s-au modificat foarte mult. Aproape toate creșterile economice sunt pozitive și figurează deasupra liniei întrerupte, care indică o creștere zero.

A existat o mare creștere economică în lume pe durata ultimei jumătăți de secol; numai patru țări aveau venituri pe cap de locuitor mai mici în 2010 decât în 1960 și numai 14 aveau venituri mai reduse decât în 1970. Ca întotdeauna, trebuie să ne reamintim că unele dintre țările cele mai neperformante (de exemplu, cele implicate în războaie) sunt excluse, deoarece nu există date despre ele sau pentru că aceste țări nu existau în acei ani. (Cele mai slabe două țări din Figura 4 sunt R.D. Congo și Liberia, ambele trecute prin războaie.)

Există un mod diferit și pozitiv de a analiza aceleași date. Figura 5, care a fost realizată pentru prima dată, sub această formă, de economistul Stanley Fischer, este identică cu Figura 4, însă fiecare țară este reprezentată ca un cerc a cărui arie este proporțională cu populația din anul luat ca punct de pornire.¹³ Urmărind datele în acest mod, obținem imediat imaginea unei relații puternic negative, țările mai sărace având o creștere mai rapidă. Însă știm deja că țările mai sărace nu au crescut mai repede! Diferența de percepție provine din explozia punctelor reprezentând cele mai mari țări. Cele mai populate țări din lume, China și India, au crescut foarte rapid în ultima jumătate de secol. Deoarece trăiesc foarte mulți oameni în ambele țări, creșterile economice ale acestora au deplasat venitul mediu a mai mult de două miliarde de oameni de la baza distribuției mondiale a veniturilor – acolo unde se găseau la momentul inițial – pe o poziție situată mult mai aproape de mijloc – unde se află acum. Dacă fiecare persoană ar fi avut venitul mediu din propria țară, Figura 5 ar demonstra că nivelul de trai al tuturor oamenilor s-a apropiat de egalitate, în ciuda faptului că nu s-a produs nici o apropiere a nivelurilor de trai din fiecare țară. Desigur, nu este deloc adevărat că venitul din fiecare țară este împărțit în mod egal; nu doar că există inegalitate de venituri în interiorul fiecărei țări, dar, după cum vom vedea în Capitolul 6, inegalitatea în materie de venituri se amplifică în multe țări (dar nu în toate). De îndată ce inegalitatea veniturilor din fiecare țară este luată în calcul, ce se întâmplă cu inegalitatea veniturilor la nivel global devine tot mai puțin clar, deși se poate argumenta că ea este în scădere.

Creșterea rapidă din China și din India nu numai că a permis unui număr imens, de sute de milioane, de oameni să realizeze „marea evadare“, ci a făcut ca lumea să fie un loc dominat de o egalitate mai mare. Dacă ne pasă mai degrabă de oameni decât de țări, imaginea optimistă din Figura 5 este cea corectă, nu cea pesimistă din Figura 4.

La rândul ei, povestea sărăciei globale este mult influențată de lucrurile petrecute în China și în India. Banca Mondială realizează, în mod regulat, calcule privind numărul total al oamenilor care trăiesc în gospodării unde venitul zilnic este mai mic de un dolar. Ultimele date calculate de Banca Mondială, adunate până în 2008, sunt disponibile în Figura 6.¹⁴ În întreaga lume, numărul celor aflați sub nivelul de sărăcie de un dolar pe zi a scăzut cu 750 de milioane, între 1981 și 2008, în pofida creșterii populației totale a țărilor sărace cu aproape două miliarde de oameni. Drept rezultat, proporția populației mondiale care trăiește cu mai puțin de un dolar pe zi a scăzut de la mai mult de 40% până la 14%. Cu toate că rata sărăciei s-a diminuat și în alte părți ale lumii, scăderea numărului oamenilor săraci a fost generată, în mare parte, de creșterea rapidă a Chinei, astfel încât, cel puțin până în ultimii 10 ani, numărul oamenilor săraci nonchinezi a continuat să crească. (După cum vom vedea în Capitolul 6, se poate argumenta că statisticile indiene nu conțin o proporție importantă a bunurilor deținute de cetățeni, astfel că aceste date subestimează progresele Indiei în privința reducerii sărăciei.) Pentru Africa subsahariană, Banca Mondială estimează că 37% din populație trăia cu mai puțin de un dolar pe zi în 2008, în scădere față de punctul de vârf de 49%, din 1993; economiile africane au crescut în ultimii ani, chiar dacă de la niveluri mici. Ca întotdeauna, datele africane trebuie acceptate cu multe rezerve. Așadar, și în privința sărăciei globale există un progres general – nu oriunde și nu oricând, dar un sfert de secol de creștere economică mondială a însemnat mult pentru reducerea sărăciei globale.

Cum își văd oamenii propriile vieți?

O viață bună înseamnă mai mult decât sănătate și bani, iar evadarea din sărăcie pe care o aduce dezvoltarea ar trebui să implice o mai bună educație și o mai bună capacitate de a participa la mersul comunității. Principalele puncte de discuție aici sunt sănătatea și veniturile, însă imaginea generală este, în mare parte, asemănătoare: s-au petrecut mari progrese în ultimii ani, dar mai rămân multe de făcut. Un număr mai mare de copii frecventează școala și mai mulți oameni sunt alfabetizați. Totodată, în vreme ce există numeroși dictatori, iar sute de milioane de oameni trăiesc cu limitări (uneori foarte severe) în privința

participării civice, există mai multă libertate politică în lumea de astăzi, decât în urmă cu jumătate de secol. Viața este tot mai bună pentru cea mai mare parte a lumii, cel puțin în privința oportunităților pe care le permit aceste circumstanțe.¹⁵ Și, totuși, este posibil ca oamenii să nu își evalueze viața după aceste măsurători, ele fiind prețuite mai mult de experții în dezvoltare sau de comentatorii academici, decât de oamenii care le experimentează efectiv. Sau se poate ca oamenii să aprecieze lucruri diferite, care nu sunt incluse pe listele noastre. Așadar, sunt multe de spus în privința faptului de a-i întreba pe oameni ce cred ei despre viața lor. O modalitate este utilizarea unor măsurători raportate efectiv de oameni, precum cele descrise în primele două figuri din introducere. Economiștii, psihologii și filosofii au devenit, în ultima vreme, interesați de aceste măsurători și unele institute naționale de statistică se orientează spre colectarea acestor date în mod curent.¹ Aceste măsurători, adesea numite vag măsurători ale fericirii, au multe puncte de atracție: ele provin direct de la oamenii a căror stare de bine încercăm să o evaluăm, măsoară rezultate deja existente și ar putea să includă efectele factorilor importanți pentru binele oamenilor, dar despre care nu știm sau despre care știm, dar nu îi putem măsura. Cu toate acestea, atât economiștii, cât și filosofii au rezerve privind validitatea și utilitatea acestui tip de măsurătoare. Nu știm întotdeauna ce gândesc oamenii atunci când răspund la asemenea întrebări și există posibilitatea ca întrebările să fie interpretate diferit de oameni diferiți sau de la o națiune la alta. Traducerile sunt dificile chiar și atunci când există corespondență directă; americanii folosesc cuvântul „fericit“ fără prea multe constrângeri și mult mai frecvent decât folosesc zii echivalentul „heureux“, în vreme ce locuitorii Asiei de Est par extrem de ezitanți în a spune că sunt fericiți.¹⁷ În Statele Unite, căutarea fericirii este unul dintre drepturile inalienabile enumerate în Declarația de Independență, însă, în satul calvinist din Scoția în care am crescut eu, această preocupare denotă o mare slăbiciune de caracter. De mai mare interes este adaptarea; oamenii care trăiesc în condiții disperate pot ajunge să creadă că acelea sunt cele mai bune lucruri pe care le poate oferi viața, ei declarând că sunt fericiți. Alții, trăind în lux, ajung într-atât de obișnuiți cu bogăția, încât se declară nemulțumiți de lipsa unor bunuri de lux neînsemnate.¹⁸ O viață plină și fericită poate, uneori, să implice durere și pierderi; Martha Nussbaum, filosof de formație, scrie despre „războinicul fericit“ care pleacă la luptă neașteptându-se la altceva decât durere și la o posibilă moarte și care, în

ciuda acestor lucruri, simte că viața sa este bună și onorabilă.¹ Aceste rezerve nu înseamnă că trebuie să ignorăm ceea ce spun oamenii despre propriile vieți, ci doar că trebuie să fim deschiși spre posibile probleme și să nu renunțăm la scepticism. Dacă oamenii se adaptează mereu, pentru a fi mulțumiți cu ceea ce au, media nu ar trebui să varieze mult de la o țară la alta; majoritatea țărilor bogate au fost bogate mult timp și majoritatea țărilor sărace au fost sărace mult timp, astfel că oamenii au avut destulă vreme pentru a se obișnui cu propriile circumstanțe. Însă datele din introducere arată că nu întotdeauna se întâmplă așa. Scorul de evaluare a vieții este 7,97 (pe o „scară“ cu „trepte“ de la 0 la 10) pentru Danemarca (veșnic prima în astfel de comparații), urmată de celelalte țări nordice – Finlanda (7,67), Norvegia (7,63) și Suedia (7,51) –, cu Statele Unite foarte puțin în urmă, cu un scor de 7,28. Togo (cu o dictatură veche) are un scor de 2,81, Sierra Leone (după ani de război civil) atinge 3 puncte, iar Zimbabwe (cu o altă veche dictatură) are un scor de 3,67. Burundi (3,56), Benin (3,67) și Afghanistan (3,72) completează lista nefericirii. Incertitudinile filosofice despre aceste măsurători sunt cât se poate de reale, dar, când vine vorba de evaluarea lipsurilor și identificarea țărilor în care oamenii prosperă sau nu, măsurătorile de evaluare a vieții sunt în strâns acord cu măsurătorile în materie de venit, sănătate și libertate politică. Țările bogate, dezvoltate și democratice din Europa, America și din regiunile influențate de Europa sunt mai bune pentru locuit decât cele mai sărace țări din Africa subsahariană, Asia și America Latină, obținând aceleași rezultate și în urma răspunsurilor directe legate de evaluarea vieții, și din analiza veniturilor și a duratei vieții. Ar fi bine să ne uităm la răspunsurile date la întrebările privind evaluarea vieții pe parcursul ultimei jumătăți de secol, să înaintăm mai adânc în istorie și să comparăm ce s-a întâmplat începând cu 1960, așa cum am făcut în cazul relației dintre venit și sănătate. Însă sondajul mondial Gallup a început de-abia în 2006 și, cu toate că există date izolate despre anumite țări, din ani mai vechi, nu știm prea multe despre exactitatea acestora și nici despre modul în care au fost selectați cei chestionați. Așadar, în acest moment, nu putem spune dacă dezvoltarea economică globală din ultima jumătate de secol a adus și o creștere a evaluărilor vieții. Chiar și așa, faptul că locuitorii țărilor mai bogate își apreciază viața mai mult decât cei care trăiesc în țări mai sărace dă naștere la o bănuială solidă conform

căreia creșterea economică influențează în mod pozitiv modul în care se gândesc oamenii la propria viață. Cea mai evidentă diferență dintre Danemarca și Statele Unite, pe de o parte, și Sierra Leone, Togo și Zimbabwe, pe de altă parte, este că un grup este format din țări bogate, iar celălalt este compus din țări sărace; această diferență este rezultatul a 250 de ani de creștere economică în țările bogate, spre deosebire de lipsa creșterii în cele sărace. De asemenea, există diferențe enorme privind speranța de viață, după cum am observat deja, însă și durata vieții a crescut odată cu dezvoltarea economică din ultima jumătate de secol. Așadar, ar fi straniu dacă evaluarea medie a vieții din 2008, în China, Germania, Japonia sau Statele Unite, nu ar fi mai mare decât cea din 1960, în cazul acelorași țări. Însă această concluzie, aparent firească, s-a împotmolit în dezbateri. În 1974, economistul și istoricul Richard Easterlin, pionier în măsurarea binelui autoevaluat, a susținut că, în Japonia, creșterea economică nu îmbunătățise viețile oamenilor, conform propriilor relatări ale acestora, iar, în următoarele sale lucrări, a extins această constatare pentru alte țări, inclusiv pentru Statele Unite.² Afirmația sa, atunci și acum, este că procesul de creștere economică nu îmbunătățește soarta oamenilor. Susținând ideea conform căreia creșterea economică în sine este inutilă, Easterlin este o prezență neobișnuită printre economiști. (El nu pune la îndoială nivelul de sănătate și alte beneficii care au venit odată cu creșterea economică – deși nu neapărat datorită acesteia.) Poziția sa rezonează cu cea a multor psihologi, lideri religioși și a altor persoane care neagă bazele materialiste ale stării de bine, exceptându-i, poate, pe cei mai săraci. Economiștii Betsey Stevenson și Justin Wolfers au contestat aceste convingeri și au susținut, prin date cu adevărat comparative, că procesul creșterii economice din cadrul diferitelor țări îmbunătățește evaluările de viață exact în maniera la care ne-am aștepta urmărind diferențele dintre evaluările de viață din țările bogate și cele sărace.²¹ Efectele creșterii economice asupra evaluărilor de viață dintr-o anumită țară sunt mult mai greu de observat decât efectele diferențelor dintre țările bogate și cele sărace. 50 de ani de creștere economică sunt insuficienți pentru a propulsa o țară foarte departe, în comparație cu diferențele la nivel internațional, care sunt rezultatul unor secole de rate de creștere diferite. Dacă ar fi ca o țară să mențină, timp de jumătate de secol, o rată de creștere constantă de 2% pe an (media aproximativă din Figura 4), venitul național pe cap de locuitor ar fi de 2,7 ori mai mare la sfârșitul perioadei. Aceasta este o creștere substanțială, însă ea este echivalentă cu diferența care există astăzi între India și Thailanda. Având în

vedere că țările nu urmează în mod fidel linia care leagă evaluarea vieții de venituri, nu ar fi deloc surprinzător ca perioadele de creștere economică să se coreleze cu creșteri ale evaluării vieții care să fie reduse, greu de sesizat sau chiar potrivnice. În acest sens, după cum indică Figura 1, din introducere, China, al cărei venit pe cap de locuitor era dublu față de cel al Indiei, în 2008, are un scor semnificativ mai redus în ceea ce privește evaluarea vieții. Așa cum există țări a căror sănătate este mai bună sau mai proastă decât se poate prevedea pe baza propriilor venituri, există și țări ai căror locuitori își evaluează viețile ca fiind mai bune sau mai rele decât ar putea să prevadă venitul. Am observat deja că țările scandinave sunt neîntrecute în ceea ce privește starea de bine, însă ele sunt, de asemenea, țări foarte bogate, iar scorurile de la evaluările vieții nu sunt cu mult mai mari decât s-ar putea prezice pe baza propriilor venituri naționale. O altă constatare frecventă este că țările latino-americane înregistrează adesea scoruri bune. Câteva dintre țările din estul Asiei au scoruri relativ slabe, printre ele numărându-se China, Hong Kong, Japonia și Coreea de Sud. Nu știm dacă aceste diferențe continentale provin din cauza unor aspecte obiective privind bunăstarea, a unor diferențe naționale de dispoziție sau a unor diferențe naționale privind modul în care oamenii răspund la întrebările din chestionar. O descoperire frecventă este nivelul relativ scăzut al stării de bine din Rusia, din țările fostei Uniuni Sovietice și din țările est-europene, care au făcut cândva parte din blocul comunist. Bătrânii sunt cu precădere nemulțumiți de viața pe care o duc în aceste țări est-europene sau în fostele state comuniste.²² Tinerii din aceste țări au oportunități care nu le erau accesibile generațiilor precedente, printre ele numărându-se posibilitatea de a călători, de a studia în străinătate sau de a-și exploata talentele în economia globală. În paralel, bunicii lor au fost martori la prăbușirea lumii pe care o știau și care dădea sens propriilor lor existențe și, în unele cazuri, au at distrugerea sistemelor de pensii și sănătate.

Binele emoțional

Măsurătorile de evaluare a vieții sunt, adesea, descrise ca măsurători ale fericirii, cu toate că, așa cum este cazul chestionarului scalat, nu există nici o mențiune la fericire în vreo întrebare. Există destule dovezi conform cărora măsurătorile de

evaluare a vieții, care caută să indice cum merg viețile oamenilor, preiau diferite aspecte ale existenței și furnizează rezultate diverse pe baza unor întrebări legate de sentimente și de emoții încercate. Este posibil să fii nefericit sau îngrijorat ori să te simți stresat chiar și atunci când, în general, viața merge bine. Într-adevăr, tristețea, durerea și stresul se pot dovedi inevitabile în contextul experiențelor prin care trebuie să treacă o persoană pentru a-și construi o viață bună. Stagiul militar, studiile economice, Facultatea de Medicină sau confruntarea cu decesul unui părinte sunt exemple de experiențe neplăcute care sunt, în orice caz, părți esențiale ale vieții; adesea, tinerii merg la întâlniri care pot rezulta în experiențe cumplite, fiind totuși necesare pentru lecțiile de ordin afectiv. Aceste experiențe afective și nu numai ele sunt factori importanți ai binelui în sine. Totuși, este preferabil să fii fericit, decât trist, iar stresul, grijile și furia ne reduc binele personal atunci când sunt resimțite, chiar dacă, uneori, au un deznodământ pozitiv în viitor. Așa cum le putem cere oamenilor să își evalueze propriile vieți, putem, de asemenea, să îi întrebăm despre experiențele afective. Pe lângă întrebările legate de evaluarea vieții, sondajul global Gallup îi chestionează pe oameni despre emoțiile și sentimentele din ziua de dinaintea sondajului, întrebându-i despre griji, stres, tristețe, depresie, fericire, furie și durere. Se dovedește că răspunsurile naționale medii la întrebări sunt destul de diferite de mediile naționale în privința evaluării vieții. Harta globală a fericirii este prezentată în Figura 7, care constituie o reprezentare grafică a venitului național raportat la proporția celor care au declarat că s-au simțit fericiți în cea mai mare parte a zilei de dinaintea sondajului. Graficul este destul de diferit față de cel care prezenta evaluările vieții; aspectul cel mai notabil este corelația mai slabă cu venitul național. Deși este adevărat că unele dintre cele mai sărace țări – precum Burkina Faso, Burundi, Madagascar și Togo – declară un nivel scăzut de fericire, există puține diferențe sistematice în privința fericirii între țările bogate și cele sărace, excepție făcând cele mai sărace. Danemarca, unde oamenii sunt de părere că viața lor este extrem de bună, nu este un loc la fel de bun și pentru trăirea fericirii. În aceeași situație este Italia și, într-adevăr, o mare parte a locuitorilor din Bangladesh, Kenya, Nepal și Pakistan simt mai multă fericire decât danezii sau italienii.

Relația restrânsă dintre venit și fericire rămâne adevărată și în cazul Statelor Unite. Sărăcia generează nefericire, însă, după un anumit punct (circa 70 000 de dolari pe an), venitul suplimentar nu mai are nici un efect asupra creșterii fericirii, în pofida faptului că oamenii cu mai mulți bani declară că duc vieți mai bune.²³ Pentru fericire, banii contează doar până la un anumit punct. Acesta este un fapt care merită știut, cel puțin pentru că sentimentul fericirii este unul pozitiv, care face viața mai bună. Însă fericirea este o măsură slabă a stării de bine, deoarece există multe locuri în lume unde oamenii reușesc să fie fericiți în condiții de sărăcie și cu o sănătate precară; măsurătorile de evaluare a vieții sunt mult mai bune pentru determinarea binelui general. Cazurile Danemarcei și al Italiei sunt exemple bune. Harta fericirii arată că Statele Unite, unde fericirea este aproape o datorie civică, este a treia în clasament, fiind surclasată doar de Irlanda și Noua Zeelandă. Rusia și fostele sale state-satelit se numără printre cele mai nefericite țări din lume. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor din lume sunt fericiți; aproape trei sferturi din populația mondială a declarat că se simțise fericită în cea mai mare parte a zilei de dinaintea sondajului. Alte măsurători ale experienței afective oferă rezultate diferite. În 2008, 19% din populația lumii simțise furie în cea mai mare parte a zilei de dinaintea sondajului, 30% trecă prin stres și 23% simțiseră durere. Experiența durerii e mai comună în țările mai sărace, deși există numeroase variațiuni la orice nivel de venit. Însă rezultatele medii naționale privind grijile, stresul și furia nu sunt deloc corelate cu venitul național, cu toate că și acestea variază destul de mult de la o țară la alta. De exemplu, trei sferturi dintre filipinezi declară un nivel mare de stres, fiind urmați de locuitorii din Hong Kong, Liban, Siria și Statele Unite, unde 44% au declarat că au fost stresați în ziua precedentă sondajului. Venitul național pare să nu aibă vreo influență semnificativă asupra alinării acestor emoții negative. Evaluările privind viața și fericirea (sau alte emoții) dau naștere unor reprezentări diferite ale lumii. Care dintre ele este cea corectă? Aceasta este o întrebare justă numai dacă ne așteptăm ca astfel de măsurători să dea o singură măsură a binelui general, scopul în sine al literaturii despre fericire, în marea ei parte. Însă nu acesta este modul corect de a gândi starea de bine. Este bine să fii fericit, nu este bine să fii îngrijorat sau furios și este bine să crezi că propria ta

viață merge bine. Însă aceste sentimente nu reprezintă unul și același lucru, iar fiecare dintre ele este în concordanță cu efectele pozitive sau negative asociate cu alte aspecte ce țin de starea de bine, precum venitul și sănătatea fizică și psihică. Nu există întrebări magice care să constituie un etalon pentru a aprecia starea de bine. Chiar dacă oamenii ar purta un „hedonimetru“ personal care, asemenea unui ceas, ar înregistra nivelul de fericire în fiecare moment, nu există motiv pentru a presupune că citirea rezultatelor furnizate ar putea fi utilă pentru evaluarea calității vieții. Binele are multe valențe, adesea înrudite, dar nu similare, și, dacă ar fi să măsurăm starea de bine a lumii, trebuie să recunoaștem și să îi atribuim importanța cuvenită acestei complexități. Istoricul Keith Thomas scrie despre modurile diferite în care oamenii și-au căutat împlinirea personală în Anglia și despre faptul că, în secolul al XVIII-lea, acumularea de avere ajunsese să fie văzută ca o cale legitimă și etică spre obținerea fericirii.²⁴ Cartea lui Adam Smith, Avuția națiunilor, a cristalizat ideea, deja în plină evoluție, că acumularea de avere nu doar că era o activitate respectabilă pentru diferiți inși, dar ea aducea beneficii întregii societăți. Metafora lui Smith – „mâna invizibilă“ – a devenit parte a modului în care înțelegem funcționarea capitalismului. Totuși, după cum notează Thomas, Smith era sceptic în privința beneficiilor personale aduse de bogăție. Într-adevăr, în Teoria sentimentelor morale, Smith spunea că bogăția aduce fericire în aceeași manieră în care o face și o înșelăciune, fie ea și utilă, „care însuflețește și menține, într-o mișcare continuă, sârguința oamenilor“. Totodată, el era sceptic în privința proporțiilor inegalităților, susținând că bogații, angajându-i pe alții pentru a-și „satisface propria vanitate și nevoile insațiabile“, au generat o distribuție aproximativ egală „a lucrurilor de primă necesitate“. Cât despre omul bogat, marea sa avere „ține departe ploile de vară, dar nu și vijeliile iernii, și îl lasă mereu cu la fel de multe bunuri, iar uneori mai expus ca odinioară în fața grijilor, a fricii și a durerii; în fața bolii, a pericolului și a morții“²⁵. Smith scria în perioada în care era pe cale să înceapă Marea divergență și într-o epocă în care bolile infecțioase îi amenințau atât pe bogați, cât și pe săraci. După cum vom vedea în următorul capitol, viața afectivă a oamenilor săraci nu este foarte diferită de cea a bogaților, cu toate că primii sunt mai puțin mulțumiți de viața lor; bogățiile nu reprezintă o protecție în calea anxietății, a fricii și a durerii și nu sunt necesare nici pentru a simți fericirea și bucuriile vieții de zi cu zi. Însă lumea s-a schimbat în ultimii 250 de ani. Nu există nici o prezentare rezonabilă de dovezi care să ateste cel puțin faptul că „lucrurile de primă necesitate“ sunt distribuite în mod egal în lume și nici nu este credibil că ele ar fi fost distribuite

astfel în Marea Britanie din vremea lui Smith. În plus, bogăția din zilele noastre oferă o protecție puternică în fața pericolelor bolii și ale morții. Pe măsură ce lumea a devenit mai bogată și a învățat mai multe, în special în ultimii 60 de ani, această protecție a fost extinsă la tot mai mulți oameni. Veniturile și sănătatea au evoluat aproape pretutindeni începând cu cel de-al Doilea Război Mondial. Nu există nici o țară în lume unde mortalitatea infantilă să nu fie mai redusă astăzi decât era în 1950.² Creșterea economică a scos milioane de oameni din sărăcie lucie, în special în China și în India. Totuși, au existat și revirimente înspăimântătoare. Foametea din China, pandemia de HIV/SIDA, scăderea speranței de viață în fosta Uniune Sovietică și episoadele belicoase, masacrele și foametea ne reamintesc că blestemele bolilor, ale războaielor și ale deciziilor politice eronate nu sunt niște monștri bine încuiați în cufărul istoriei. Ar fi imprudent să presupunem contrariul: la fel ca în film, „marea evadare“ ar putea să nu aducă o libertate perpetuă, ci doar un scurt respiro de la răutatea, tenebrele și tulburările care ne înconjoară.

PARTEA I

VIAȚĂ ȘI MOARTE

2. DIN PREISTORIE PÂNĂ ÎN 1945

Astăzi, lumea este un loc mai sănătos decât în aproape orice alt moment din trecut. Oamenii trăiesc mai mult, sunt mai înalți și mai puternici, iar copiii lor prezintă un risc mai mic să se îmbolnăvească sau să moară. Starea mai bună de sănătate face viața însăși mai bună și ne permite să realizăm mai multe cu propria noastră existență, să muncim mai productiv, să facem mai mulți bani, să petrecem mai mult timp învățând, să ne bucurăm de momente mai multe și mai frumoase alături de familie și de prieteni. Sănătatea nu este o dimensiune unică, precum temperatura; cineva poate avea un văz extraordinar, dar o rezistență fizică scăzută, sau poate trăi mulți ani, dar să se confrunte cu depresii grave și migrene recurente. Gravitatea oricărei limitări depinde de ceea ce face sau ar dori să facă o anumită persoană. Brațul meu, mult prea slab pentru a arunca mingea, a constituit o sursă ocazională de umilință în timpul liceului, dar nu a fost o problemă în activitatea de profesor. Sănătatea are multe fațete și este greu să fie redusă la un calcul unic convenabil. Cu toate acestea, există un aspect legat de sănătate care poate fi ușor măsurat și este de importanță capitală: simplul fapt de a fi sau a nu fi în viață. Pe individ nu-l ajută prea mult să știe asta – oamenii se așteaptă la mai mult din partea propriului doctor, decât la un simplu diagnostic care să le confirme că sunt în viață –, dar măsura vieții și a morții sunt de mare valoare pentru analizarea stării de sănătate a unor grupuri de oameni, fie ele populații întregi, ori subgrupuri precum bărbați și femei, afroamericani și albi sau copii și bătrâni. O măsură larg răspândită a vieții și a morții este estimarea duratei de viață a unui copil nou-născut. Aceasta este cunoscută ca speranța de viață la naștere sau, mai ales, ca speranță de viață. Presupunând că viața merită trăită, să ai mai mulți ani la dispoziție este un aspect pozitiv și, în general, este adevărat (dar nu întotdeauna) că populațiile în cadrul cărora oamenii trăiesc mai mult sunt, de asemenea, populații în cadrul cărora oamenii sunt mai sănătoși în timpul vieții. Am observat, în Capitolul 1, modul în care variază speranța de viață în lume, fiind mai mare în țările mai bogate și, în general, crescând odată cu trecerea timpului. În acest capitol, vom analiza, într-un mod mai detaliat, cauzele și circumstanțele speranței de viață și modul în care lumea a ajuns la stadiul actual. Această carte nu este o istorie a sănătății și nici a speranței de viață¹, însă sunt multe lucruri de învățat uitându-ne la trecut și nu vom avea șansa unui viitor mai bun dacă nu încercăm să îl înțelegem.

Pentru a determina unde ne situăm acum și pentru a introduce câteva dintre ideile de care vom avea nevoie, voi începe cu ultimul secol de mortalitate și speranță de viață din Statele Unite. Apoi, voi merge mai adânc – mult mai adânc –, pentru a vedea cum arăta viața la începuturile sale, iar apoi, pe repede înainte, până în jur de 1945. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial este un punct de oprire potrivit, deoarece avem date mult mai bune după 1945, asta și pentru că firul poveștii se schimbă.

Noțiuni de bază privind viața și moartea, exemplificate de Statele Unite

Speranța de viață, în Statele Unite, a crescut de la 47,3 ani, în 1900, la 77,9 ani, în 2006. Figura 1 este o reprezentare grafică a evoluției acestor cifre, ele fiind separate pe sexe; în general, femeile trăiesc mai mult decât bărbații, acest fapt fiind valabil pentru întreg secolul XX. Atât bărbații, cât și femeile au beneficiat de mari creșteri ale duratei de viață: 28,8 ani pentru bărbați și 31,9 ani pentru femei. Rata creșterii a fost mai rapidă în prima jumătate a secolului, dar continuă și astăzi; în ultimul sfert de secol, durata de viață a bărbaților a crescut cu un an la fiecare cinci ani, iar cea a femeilor, cu un an la fiecare zece ani. Prima concluzie a acestor date, la fel ca și pentru cea mai mare parte a cărții, este că lucrurile devin tot mai bune, chiar extraordinare. Creșterea duratei de viață cu 30 de ani, pe durata unui secol și ceva, este o realizare extraordinară, o adevărată „mare evadare“. Consemnând acest fapt important, putem remarca unele aspecte secundare ale cifrelor. De ce există discrepanțe între bărbați și femei, nu doar în privința speranței de viață, ci și a ratei de creștere a acesteia? De ce prima jumătate de secol arată atât de diferit, în comparație cu perioada de după al Doilea Război Mondial?

O caracteristică vizibilă a acestor date este imensa scădere a speranței de viață produsă în timpul epidemiei de gripă de la sfârșitul Primului Război Mondial. În 1918, speranța de viață a fost cu 11,8 ani mai redusă decât în 1917, apoi a crescut din nou, cu 15,6 ani, în 1919, reintrând în normalitate după epidemie. În întreaga lume, este posibil ca mai mult de 50 de milioane de oameni să fi murit în urma epidemiei, mai bine de 500 000 chiar în Statele Unite. Totuși, modul în care este definită speranța de viață tinde să exagereze efectele epidemiei asupra șanselor de viață ale unui copil nou-născut. Privind retrospectiv, știm că epidemia avea să dureze doar un an, așadar, dacă noul născut ar fi reușit să treacă de primul an, amenințarea epidemiei nu mai urma să exercite vreo influență. Însă, atunci când demografii calculează speranța de viață din 1918, ei presupun că epidemia va fi permanentă, dar, în 1919, uită complet de existența ei. Ar putea părea o metodă stranie de a evalua șansele de viață, dar, în realitate, este greu de găsit o cale mai bună. Astăzi, când suntem puși în fața situației de a calcula speranța de viață a unui nou-născut, trebuie să cunoaștem riscurile de deces din anii următori, un fapt pe care nu îl știm. Demografii rezolvă această problemă prin utilizarea informațiilor despre riscurile existente la momentul nașterii și calculează speranța de viață plecând de la presupunerea că riscurile de deces de astăzi vor exista la diferite vârste din viitor. În cazul unei epidemii, precum cea de gripă din 1918–1919, riscul de deces a crescut brusc, în 1918, pentru fiecare categorie de vârstă, astfel că, atunci când speranța de viață la naștere este calculată pentru acel an, se pleacă de la presupunerea că acel copil se va confrunta cu riscuri de epidemie specifice diferitelor vârste, în fiecare an al vieții sale. Acest fapt ar avea sens dacă epidemia ar dura la nesfârșit sau măcar pe întreaga durată de viață a copilului, însă, dacă epidemia durează doar un an sau doi, scăderea abruptă a speranței de viață supraestimează riscurile reale din viața copilului. Putem obține rezultate mai bune, dar numai privind retrospectiv, așteptând ca fiecare copil din acel grup să moară – ceea ce ar presupune o așteptare mai lungă de un secol – sau realizând prognoze. Însă prognozele au limitări inerente – de exemplu, în 1917, nimeni nu ar fi putut să prezică epidemia de gripă. Măsurătorile standard ale speranței de viață, pentru care nu trebuie ca toată lumea să moară și nici să fie realizate prognoze, sunt numite măsurători „de perioadă“, însemnând că sunt obținute pornind de la presupunerea că riscurile de deces asociate perioadei vor rămâne stabile pentru totdeauna. Nu numai că

aceasta se poate dovedi o problemă pentru episoade precum epidemia de gripă, dar, așa cum am menționat în primul capitol, este și o problemă care afectează modul în care concepem speranța de viață în zilele noastre. Când privim Figura 1 și ne gândim la viitor, este greu să nu ne imaginăm că speranța de viață va continua să crească și rata mortalității să scadă. Ceea ce înseamnă că speranța de viață de astăzi, situată la un nivel de puțin peste 80 de ani pentru o fată născută în Statele Unite, are șanse mari de a subaprecia prognoza duratei de viață pentru nou-născuții din zilele noastre, care se pot aștepta, în chip rezonabil, să trăiască până la vârsta de 100 de ani. Epidemia de gripă este doar unul dintre motivele pentru care linia Figurii 1 este mult mai fluctuantă înainte de 1950, decât după aceea. Cu toate că nu au mai existat fenomene comparabile cu acel dezastru, au apărut epidemii mai reduse care au fost destul de serioase, încât să amprenteze nivelul speranței de viață a populației. Bolile infecțioase, care nu ne mai îngrijorează astăzi, încă reprezentau amenințări în Statele Unite ale anului 1900, când principalele cauze de deces erau, în ordinea importanței, gripa, tuberculoza și diareea. Tuberculoza a rămas în top până în 1923 și în primele zece poziții până în 1953. Bolile infecțioase, printre ele numărându-se pneumonia, bolile diareice și pojarul, au generat decese timpurii pentru mulți copii. La începutul secolului, decesele provocate de aceste boli infecțioase în rândul copiilor erau relativ mai numeroase decât sunt astăzi, când cele mai multe decese au loc în rândul persoanelor în vârstă și în urma unor boli cronice, precum cancerul și afecțiunile cardiace, nu în urma unor boli infecțioase. Această schimbare constituie aceeași tranziție epidemiologică pe care am menționat-o în primul capitol, când am comparat țările bogate cu cele sărace de astăzi, ea producându-se, de-a lungul timpului, în țările prospere din zilele noastre. „Îmbătrânirea morții“, de la copii la bătrâni, face speranța de viață mai puțin sensibilă la fluctuațiile anuale ale numărului de decese, care, odată cu reducerea bolilor infecțioase, au ajuns, la rândul lor, să fie mai puțin pronunțate decât în trecut. Salvarea vieții copiilor are un mai mare efect asupra speranței de viață decât salvarea vieții bătrânilor. Un nou-născut care ar fi putut muri, dar nu a făcut-o, are șansa de a trăi mulți ani după aceea, neputându-se spune același lucru pentru un om de 70 de ani care este salvat dintr-o situație ce îi pune viața în pericol. Totodată, acesta este unul dintre motivele pentru care rata de creștere a speranței de viață a încetinit în ultimii ani; mortalitatea în rândul copiilor este, acum, atât de redusă, încât progresul se mai poate produce doar în rândul adulților, unde reducerea ratei mortalității are efecte mai mici asupra speranței de

viață. Doar pentru că speranța de viață este mai sensibilă la decesul timpuriu decât la cel târziu, nu înseamnă că salvarea vieții unui copil este mai importantă sau mai utilă decât salvarea vieții unui adult. Aceasta este o judecată morală care depinde de mulți factori. Pe de o parte, salvarea unui copil înseamnă un mai mare potențial de viață, în timp ce, pe de altă parte, moartea unui nou-născut nu implică sfârșirea unor proiecte, interese, relații și prietenii care fac parte din viața adultă. Pe aceeași linie de gândire, economistul Victor Fuchs a sugerat că valoarea unei vieți ar putea fi evaluată după numărul oamenilor care participă la înmormântarea acelei persoane, o propunere nu tocmai serioasă, care surprinde perfect ideea minimalizării vieții celor foarte tineri sau foarte bătrâni. Însă astfel de chestiuni nu pot fi rezolvate prin alegerea mecanică a unei anumite măsurători privind sănătatea, precum speranța de viață. Speranța de viață este un etalon util, surprinzând o mare parte a lucrurilor importante legate de sănătatea populației. În orice caz, dacă o preferăm ca măsură a binelui și o stabilim drept unul dintre scopurile societății, ne angajăm într-o judecată morală în care mortalitatea la vârste mai mici cântărește mai greu. Astfel de judecăți trebuie motivate explicit, nu adoptate fără prea multă reflecție. Opțiunea reprezentată de speranța de viață poate fi, uneori, de-a dreptul înșelătoare. Figura 1 arată că speranța de viață a crescut mult mai repede în prima jumătate a secolului XX decât în cea de-a doua jumătate. Și asta pentru că mortalitatea infantilă era mare la 1900, la care se adaugă faptul că scăderea mortalității în rândul tinerilor are efecte mult mai mari asupra speranței de viață decât reducerea mortalității în rândul celor de vârstă mijlocie sau înaintată, atât de importantă la sfârșitul secolului. Dacă luăm speranța de viață ca principal indicator al sănătății populației sau chiar ca bun indicator al progresului social general, ne putem foarte ușor convinge că Statele Unite s-au descurcat mai bine înainte de 1950, decât după aceea. Fără îndoială, este posibil să pledăm pentru acest caz, dar accentuarea speranței de viață oferă prioritate declinului mortalității tinerilor în fața scăderii mortalității bătrânilor, iar aceasta este o judecată morală care trebuie argumentată, nu doar luată ca atare. Aceeași problemă apare atunci când comparăm scăderea mortalității în țările sărace – în mare parte, în rândul copiilor – cu reducerea mortalității în țările bogate – în mare parte, în rândul bătrânilor. Dacă utilizăm speranța de viață, reiese că țările sărace restrâng decalajul în privința sănătății și a stării de bine, dar o astfel de restrângere a decalajului nu este un fapt care privește sănătatea, nici măcar mortalitatea, în general, ci este doar o presupunere conform căreia speranța de

viață este cel mai bun indicator al sănătății și al progresului social. Voi reveni asupra acestor chestiuni în Capitolul 4. Figura 1 arată că diferența dintre speranța de viață a femeilor și cea a bărbaților, aproape mereu în favoarea femeilor, este diferită astăzi față de trecut. Diferența dintre duratele de viață ale celor două sexe era de doi sau trei ani la începutul secolului, apoi a crescut sinuos până la sfârșitul anilor 1970, după care a scăzut din nou, în primii ani ai secolului XXI, la circa cinci ani. Diferențele dintre ratele de mortalitate ale femeilor și bărbaților sunt departe de a fi complet înțelese. Femeile se confruntă cu mai puține riscuri de deces decât bărbații, la nivel global și pe durata vieții; bărbații sunt expuși la riscuri mai mari încă dinainte de naștere. Excepția este dată de mortalitatea maternă, un risc de care bărbații sunt scutiți; reducerea mortalității materne, în America secolului XX, este unul dintre motivele care au determinat creșterea mai rapidă a speranței de viață a femeilor, față de cea a bărbaților. Un motiv mult mai important este tiparul fluctuant al fumatului. Acest obicei provoacă moartea atât prin boli de inimă – relativ rapid –, cât și prin cancer pulmonar – cu o durată aproximativă de 30 de ani, de la expunere până la deces. Încetinirea ratei de creștere a speranței de viață a bărbaților, în anii 1950 și 1960, a fost provocată, în bună parte, de obiceiul, adoptat din ce în ce mai timpuriu, al fumatului. Bărbații au început să fumeze mult mai devreme decât femeile – în rândul celor din urmă, fumatul a fost, timp de mulți ani, respins din punct de vedere social, o nedreptate care a făcut minuni pentru sănătatea femeilor! –, însă bărbații, în același timp, au renunțat la fumat mult mai devreme. Încetinirea creșterii speranței de viață a femeilor se petrece chiar la sfârșitul figurii, la două sau trei decenii de la încetinirea identică produsă în rândul bărbaților. În ultimii ani, femeile americane, la rândul lor, și-au redus brusc obiceiul de a fuma, iar rata de apariție a cancerului la femei a început să scadă, așa cum s-a întâmplat, cu mulți ani în urmă, și în cazul bărbaților. Pentru țările bogate ale lumii, în a doua jumătate a secolului XX, fumatul este unul dintre cei mai importanți factori ai mortalității și ai speranței de viață. Inegalitatea dintre mortalitatea femeilor și cea a bărbaților este departe de a fi unica inegalitate dintre grupuri diferite din Statele Unite. În 2006, speranța de viață la naștere a bărbaților afroamericani era cu șase ani mai mică decât cea a bărbaților albi; pentru femei, diferența înclina în aceeași direcție, dar era mai redusă: 4,1 ani. Și, asemenea diferențelor dintre bărbați și femei, aceste deosebiri nu au rămas constante în timp. La începutul secolului XX, Centrul pentru

Combaterea și Prevenirea Bolilor estima că decalajul dintre speranța de viață a albilor și cea a celor cunoscuți, atunci, ca nonalbi, o categorie mai largă decât cea a afroamericanilor, era mai mare de 15 ani. Inegalitățile privind speranța de viață sunt un ecou al altor inegalități dintre albii și negrii din Statele Unite – la nivel de venituri, avere, educație și, pentru cea mai mare parte a secolului, chiar și în privința oportunităților de participare la vot și de participare la alegeri pentru poziții publice. Acest tipar consecvent de inegalitate, existent sub numeroase forme, înseamnă că decalajele în materie de stare de bine sunt mult mai pronunțate decât decalajele prezente în categoriile specifice de evaluare, cum ar fi mortalitatea sau veniturile. Orice analiză a inegalităților dintre negri și albi, în Statele Unite, trebuie să se concentreze pe întregul peisaj, nu doar asupra sănătății sau a avuției. Inegalitățile privind mortalitatea diferitelor grupuri etnice sau rasiale nu sunt bine înțelese, în pofida faptului că accesul inegal la serviciile de sănătate este, cu siguranță, un element important. Reducerea decalajelor prezente la nivelul speranței de viață și a mortalității infantile constituie o parte a scăderii generale a diferenței dintre diversele grupuri rasiale, pe parcursul secolului, iar reducerea unei inegalități tinde să contribuie la reducerea altor inegalități. Faptul că aceste diferențe sfidează explicațiile simple este demonstrat de rata mortalității hispanicilor din Statele Unite, a căror speranță de viață era, în 2006, cu 2,5 ani mai mare decât speranța de viață a albilor nonhispanici. În Statele Unite, „marea evadare“ din calea morții premature a avut loc atât pentru bărbați, cât și pentru femei, precum și pentru toate grupurile rasiale și etnice, însă toate aceste grupuri au pornit din poziții diferite și au realizat evadarea în ritmuri diferite, în așa fel încât tiparele de inegalitate, la rândul lor, s-au modificat în timp. Cu toate că Statele Unite cheltuiesc pe serviciile de sănătate aproape de două ori mai mult decât orice altă țară, cetățenii acestei țări nu sunt cei mai longevivi. Speranțele de viață ale britanicilor și ale americanilor au fost foarte asemănătoare până în anii 1950. Apoi a urmat o perioadă de 20 de ani de supremație britanică, pierdută în anii 1980, dar reinstalată spre sfârșitul anilor 1990 și la începutul noului secol. Un decalaj de mai puțin de 0,5 ani, prezent în 1991, a crescut la 1,5 ani, până în 2006. Decalajul dintre Statele Unite și Suedia este mult mai mare, cu un avantaj mai mare de trei ani în favoarea suedezilor. În pofida faptului că avantajul suedezilor s-a mărit în ultimii câțiva ani, el există încă de la începutul consemnării acestor date. În următorul capitol, voi reveni asupra decalajelor dintre speranțele de viață ale țărilor bogate și voi încerca să explic ce anume le provoacă. Așa cum este cazul diferitelor grupuri din Statele

Unite, experiența evadării a fost diferită de la o țară la alta. După cum vom vedea, aceste diferențe sunt nesemnificative atunci când trecem la deosebirile dintre țările bogate și cele sărace. Pentru a înțelege mai multe despre speranța de viață, trebuie să cercetăm mai adânc și să analizăm mortalitatea diferitelor grupe de vârstă. Figura 2 arată cum variază rata mortalității, pentru anumite țări și ani, în funcție de vârstă: Suedia în 1751 (datele colectate de suedezi sunt mai vechi decât ale oricărei alte țări), Statele Unite în 1933 și 2000 și Olanda, tot în 2000.² (Curba Suediei anului 2000 este similară cu cea a Olandei, dar puțin mai redusă pentru vârstele mici și pentru cele înaintate.) Aceste curbe indică rata mortalității pentru fiecare vârstă, până la 80 de ani – numărul oamenilor mai bătrâni de 80 de ani se reduce până în punctul în care graficul devine instabil. Ratele mortalității sunt prezentate sub forma deceselor în pentru fiecare 1 000 de oameni în viață la o anumită vârstă. Așadar, de exemplu, curba superioară arată că, în Suedia, în 1751, mai mult de 160 din fiecare 1 000 de nou-născuți nu trăiau până la prima lor zi de naștere, în vreme ce, la vârsta de 30 de ani, doar zece din fiecare 1 000 de oameni nu atingeau pragul de 31 de ani. Scara logaritmică este de ajutor și aici, eu utilizând-o pentru axa verticală, astfel încât deplasarea (împătrită), de la 0,5 la 2 să figureze la aceeași dimensiune ca deplasarea (împătrită) de la 10 la 40. Cele mai mici rate ale mortalității, ale copiilor de 10 ani din zilele noastre, sunt de 1 000 de ori mai mici decât ratele mortalității pentru nou-născuții din Suedia anului 1751, adică numai o zecime din ratele în pentru copiii de zece ani din Statele Unite, în 1933.

Curbele mortalității au formă caracteristică, amintind de sigla companiei Nike: ele încep de la un nivel ridicat, pentru vârstele mici, scad abrupt, pentru a atinge punctul minim al vârstei adolescenței timpurii, iar apoi cresc constant, odată cu vârsta. Riscul de deces este cel mai mare la începutul vieții și, din nou, la vârste înaintate. O ilustrare sugestivă mi-a fost furnizată de un anunț din toaleta unei maternități care îndemna lumea să se spele bine pe mâini, deoarece „primele zile de viață sunt critice“. Sub acest mesaj era scrijelită continuarea: „Nu la fel de critice ca ultimele zile“. În mare parte, gluma stă în ironizarea utilizării cuvântului „critic“ în rândul specialiștilor din domeniul medical, dar ea subliniază, cu istețime, faptul că oamenii sunt mai expuși riscului de deces la începutul vieții sau târziu în viață. Gradul de risc corelat cu primii ani de viață sau cu anii de bătrânețe s-a schimbat pe parcursul timpului. În Suedia, în 1751 – cu mult timp înainte de declinul modern al mortalității – era mai riscant să fii nou-născut, decât un bătrân de 80 de ani. Astăzi, când șansele de a muri în primul an de viață sunt mai mici de 1%, este de peste șase ori mai riscant să fii o persoană de 80 de ani. În secolul al XVIII-lea și preț de mii de ani înainte, mulți oameni au murit în copilărie; în Suedia, în 1751, circa o treime dintre copii au murit înainte de a împlini vârsta de cinci ani. Astăzi, în Suedia și în alte țări prospere, aproape toți oamenii mor la bătrânețe; într-adevăr, rata mortalității infantile este în jur de 3/1 000 în Suedia de astăzi. Echilibrul fluctuant dintre mortalitatea tinerilor și cea a bătrânilor face ca, într-o țară în care mor mulți copii, aproape nimeni să nu trăiască numărul de ani estimat prin speranța de viață națională. De obicei, ne gândim la medii ca la un soi de cifre „reprezentative“ sau de estimări cuprinzătoare, dar una dintre particularitățile numărului mediu de ani trăiți este că cifra e incorectă. În Suedia, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, speranța de viață era de circa 35 de ani, fapt care ar putea, cu ușurință, dar în mod greșit, să conducă la concluzia că puțini oameni trăiau până la vârste înaintate și că puțini copii ajungeau să își cunoască bunicii. Însă acest fapt nu era adevărat; dacă erai destul de norocos, încât să treci peste pericolele copilăriei, atunci aveai mari șanse de a ajunge până la o vârstă înaintată – nu chiar atât de înaintată ca în zilele noastre, dar destul cât să ai șansa de a-ți cunoaște nepoții. Un caz extrem ar fi acela în care jumătate dintre nounăscuți mor la naștere, iar cealaltă jumătate trăiesc până la 50 de ani. Speranța de viață la naștere este de 25 de ani, dar nimeni nu moare la această vârstă, iar

speranța de viață rămasă, la vârsta de un an, este de 49 de ani, cu 24 de ani mai mare decât speranța de viață la naștere! Un exemplu mai puțin extrem, dar real, vine din Anglia, de la jumătatea secolului al XIX-lea, când speranța de viață la 15 ani (uneori numită speranță de viață „adultă“) era mai mare decât speranța de viață la naștere; voi reveni asupra acestor chestiuni mai târziu. La o privire mai generală, a avea în vedere curba specifică a mortalității reprezintă cheia înțelegerii schimbărilor prin care trece șansa la viață de-a lungul timpului, precum și diferențele dintre țările bogate și cele sărace. Curbele mortalității, prezentate în Figura 2, indică un progres constant de-a lungul timpului, curbele pentru vremurile mai apropiate situându-se sub nivelurile precedente. Nu avem date pentru Statele Unite și Olanda secolului al XVIII-lea, dar putem presupune că imaginea era aproximativ la fel precum cea din Suedia. În 1933 și 2000, viața presupunea mult mai puține riscuri, procentul mortalității scăzând foarte mult, în comparație cu anii precedenți, în special pentru vârstele mici, dar fără ca vârstele avansate să fie excluse, grupa din urmă evoluând bine între 1933 și 2000. Comparația dintre Olanda și Statele Unite, pentru anul 2000, arată, încă o dată, că Statele Unite se descurcă mai rău decât alte țări bogate; în Statele Unite, în anul 2000, ratele mortalității erau mai ridicate decât cele din Olanda, pentru toate categoriile de vârstă de până la 73 de ani. Tiparul existent în comparația dintre Statele Unite și Olanda se aplică și pentru alte comparații, dintre Statele Unite și celelalte țări bogate. Pentru cei care trăiesc îndeajuns de mult, ratele mortalității sunt extraordinar de mici în Statele Unite, probabil datorită tendinței sistemului medical american de a folosi toate mijloacele disponibile pentru a salva vieți, chiar și pe ale acelora care mai au doar câțiva ani de trăit. Cele două curbe de jos, reprezentând Statele Unite și Olanda în anul 2000, indică un vârf temporar al mortalității în jurul vârstei de 20 de ani. Între 15 și 34 de ani, principalele cauze ale deceselor nu sunt bolile – cu excepția trecătoarei epidemii de SIDA și a vremurilor de dinaintea apariției medicamentelor antiretrovirale –, ci accidentele, crimele și sinuciderile. Curbele de mortalitate ale epocilor precedente indică faptul că aceste comportamente periculoase, adesea mortale, ale tinerilor, în special ale bărbaților tineri, sunt mult mai pronunțate astăzi, decât în urmă cu 70 de ani, neapărând deloc în Suedia secolului al XVIII-lea. De unde provin datele din aceste grafice? De unde aflăm ratele mortalității? În țările prospere membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), toate nașterile și decesele sunt declarate la guvern imediat

după producere. Copiii au certificate de naștere, iar atunci când oamenii mor, doctorii sau spitalele eliberează certificate de deces care enumeră diferite detalii, inclusiv vârsta, sexul și cauza morții. Acesta este „sistemul de statistici vitale“, „vital“ însemnând, în acest context, ceva având legătură cu viața și cu moartea. Pentru a exista siguranța că arhiva de nașteri și de decese este corectă, sistemul de statistici vitale trebuie să fie complet, ceea ce înseamnă că toate nașterile și decesele trebuie să fie în. Totodată, pentru a calcula ratele de mortalitate, trebuie să cunoaștem populația pe vârste, sexe și rase, astfel încât să putem calcula procentul celor care au murit; aceste numărători provin din recensămintele obișnuite ale populației, pe care majoritatea țărilor le efectuează cam o dată la zece ani (dintr-un oarecare motiv, aproape mereu în ani care se termină cu 1 sau cu 0). Suedia a fost una dintre primele țări cu un sistem complet de statistici vitale, acesta fiind motivul pentru care avem posibilitatea de a vedea ratele mortalității pentru Suedia până în secolul al XVIII-lea. Londra a început să strângă „liste de mortalitate“ în secolul al XVII-lea, iar registrele parohiale din Europa sunt chiar mai vechi. Puritanii din Massachusetts au considerat că înregistrările trebuiau să fie apanajul statului, nu al bisericii, astfel că Massachusetts a dobândit un sistem de statistici vitale în 1639. Însă, de-abia în 1933 s-a ajuns ca toate statele americane să aibă arhive complete, un indicator important al puterii guvernului. În lipsa unor date cuprinzătoare despre nașteri și decese, o societate este ignorantă în fața celor mai fundamentale aspecte legate de propriii cetățeni, iar multe dintre rolurile exercitate de guvern, pe care astăzi le luăm ca de la sine înțelese, ar deveni imposibile. Suedezii, în secolul al XVIII-lea, și puritanii din Massachusetts au fost vizionari și pionieri ai bunei guvernări. Datele americane privind speranța de viață de dinainte de 1933, prezentate în Figura 1, se referă doar la statele care se preocupau de adunarea statisticilor vitale. Pentru țările cu statistici vitale incomplete sau cărora le lipsesc date de recensământ de calitate – probabil că majoritatea țărilor nu au nici în ziua de astăzi o putere de stat capabilă să se ocupe de una dintre cele două –, demografii au dezvoltat trucuri și aproximări, pentru a completa spațiile libere. Pentru mortalitatea infantilă, care rămâne un fenomen comun în multe țări, sondajele efectuate în rândul mamelor ne pot spune câți copii s-au născut și câți dintre ei au supraviețuit. Agenția pentru Dezvoltare Internațională din Statele Unite finanțează o serie de sondaje – „Sondajele demografice și de sănătate“ – care colectează astfel de informații pentru țările sărace, acolo unde statisticile vitale nu există sau sunt disponibile, ignorate în practică. (Părinții nu declară nașterea

copiilor, iar atunci când copiii sau adulții mor, ei sunt îngropați sau incinerați conform obiceiurilor locale, fără ca informațiile să fie colectate într-o bază de date națională.) În legătură cu decesele adulților, rămân decalaje substanțiale în privința informațiilor din multe țări – unde până și cele mai bune estimări sunt doar puțin mai mult decât niște presupuneri –, iar în aceste cazuri este imposibilă realizarea unei curbe complete a mortalității, de tipul celor care apar în Figura 2. Speranța de viață este puțin mai ușor de bănuit, deoarece este extrem de influențată de mortalitatea infantilă, dar în țările în care mortalitatea adulților este neobișnuită sau variabilă, precum în locurile afectate de epidemia de HIV/SIDA, estimările speranței de viață trebuie, de asemenea, să fie tratate cu mari rezerve. Pentru toate aceste motive, este util să analizăm separat experiențele de sănătate ale țărilor cele mai sărace, față de cele ale țărilor bogate, ceea ce voi face în Capitolele 3 și 4.

Viața și moartea în preistorie

Cum au apărut tiparele de mortalitate din vremurile noastre? Ce a provocat creșterea uriașă a speranței de viață în secolul XX? Cum era viața în trecut, ce o făcea mai bună și ce lecții poate transmite trecutul pentru a îmbunătăți sănătatea marii părți din populația mondială care nu a reușit încă să scape de tentaculele morții timpurii? Pentru circa 95% din întreaga existență a omului, timp de sute de mii de ani, oamenii au trăit din vânat și cules. Astăzi, când mai există doar câteva grupuri de vânători-culegători în întreaga lume, aproape toate în medii periferice, precum deșerturi sau zone arctice, ar putea părea stranie ideea că viața acestor oameni are relevanță pentru sănătatea noastră. Însă existența dusă de vânători-culegători ne-a modelat, chiar și numai prin imensa perioadă de timp implicată în acest proces. Oamenii au evoluat pentru a deveni vânători-culegători, iar corpurile și mințile noastre s-au adaptat cu succes la o astfel de existență. Oamenii trăiesc în context modern, ca agricultori sau orășeni, de doar câteva mii de ani și înțelegerea sănătății actuale poate fi ajutată de cunoașterea condițiilor pentru care au fost proiectate corpurile noastre.

Nu putem să privim în trecut și să aflăm cum trăiau și mureau strămoșii noștri de acum câteva sute de mii de ani, însă au fost adunate multe informații în urma săpăturilor arheologice, inclusiv din examinarea rămășițelor osoase (paleopatologie), care oferă o cantitate uluitoare de informații legate de nutriție, boli și de cauzele morții. Paleopatologia poate, de asemenea, să estimeze vârsta la momentul decesului chiar și pe baza unor schelete parțiale, relevându-ne câteva lucruri despre speranța de viață. Antropologii studiază grupuri existente de vânători-culegători de aproape 200 de ani, însă unele dintre cele mai bune dovezi, inclusiv medicale, provin de la grupurile actuale (cu ajustările de rigoare privind ul acestora cu societatea modernă). Luate împreună, cele două surse au furnizat o cantitate remarcabilă de date utile.³ Alimentația este un bun punct de pornire. La fel și activitatea fizică. Vânătoriiculegători obișnuiau să meargă repede și foarte mult, urmărindu-și prada pe distanțe de aproximativ 15–25 de kilometri pe zi. Alimentația lor era alcătuită, în mare parte, din fructe și legume, care erau, în general, mai ușor de obținut decât hrana de origine animală. Plantele sălbatice, spre deosebire de urmașele cultivate ale acestora, erau fibroase, astfel încât vânătorii-culegători consumau foarte multe fibre. Carnea era foarte apreciată, dar adesea greu de obținut, cu toate că unele dintre cele mai avantajate grupuri au trăit în epoci sau în zone în care animalele de mari dimensiuni erau des întâlnite. Carnea animalelor sălbatice are mult mai puțină grăsime decât carnea pe care o consumăm astăzi, provenind de la animale crescute în ferme. Oamenii consumau o largă varietate de plante și carne, mai mare decât consumă comunitățile agricole din zilele noastre, astfel încât deficiențele nutriționale erau rare, după cum erau și bolile asociate cu acestea, precum anemia. Munca era o activitate îndeplinită în comun, alături de familie și de prieteni, iar oamenii depindeau de alții pentru a avea succes la obținerea hranei. Toate acestea sună precum sfaturile pe care mi le dă doctorul la fiecare control anual: mai mult exercițiu fizic, mai puține grăsimi animale, mai multe fructe și legume, precum și mai multe fibre; și, în cele din urmă, mai puțin timp petrecut singur, în fața calculatorului, și mai mult cu prietenii, simțindu-te bine. Deși vânătorii-culegători nu știau nimic despre igiena modernă, comportamentul acestora i-a ajutat să își protejeze sănătatea, cel puțin într-o anumită măsură. Fertilitatea era scăzută, în comparație cu standardele celor mai sărace țări din zilele noastre, o femeie obișnuită dând naștere la circa patru copii, la distanțe mari unul de altul și alăptați pe perioade lungi de timp. Se poate ca fertilitatea scăzută să fi fost ajutată de infanticid, însă alăptatul, care scade probabilitatea

concepției, se poate să fi ajutat și el, la fel și faptul că femeile, precum bărbații, aveau activitate fizică intensă. Contaminarea hranei sau a apei cu excremente umane – ceea ce, în cercurile educate, se numește calea fecal-orală de transmitere a bolii – este o metodă eficientă de transmitere a infecțiilor de la o persoană la alta, și avea să ucidă milioane de oameni în epocile de mai târziu. Firește, calea fecal-orală este mult mai puțin periculoasă acolo unde densitatea populației este redusă, iar multe grupuri de vânători-culegători nu stăteau atât de mult timp într-un loc, încât acumularea de deșeuri să devină o amenințare imposibil de gestionat. Chiar și așa, în jur de 20% dintre copii mureau înainte de a împlini un an, un număr mare, dacă este să ne raportăm la standardele moderne, dar nu foarte diferit, în multe cazuri chiar mai bun, de ceea ce se petrecea în țările bogate din ziua de astăzi (pe atunci sărace), în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea – pentru a nu menționa o serie de țări sărace din secolele XX și XXI. Cum anume erau organizați vânătorii-culegători depindea de locul în care trăiau și de mediul natural. Însă ne putem imagina o ceată de vânători-culegători formată din 30 până la 50 de indivizi, mulți înrudiți unii cu alții, o ceată destul de mică, încât fiecare să îi cunoască bine pe toți ceilalți. Grupul ar putea să fie înrudit cu alte astfel de cete, în cadrul unor rețele mai largi, de câteva sute de oameni sau, în unele cazuri, de câteva mii. În cadrul grupului, resursele erau împărțite într-un mod remarcabil de egal și nu existau lideri, regi, căpetenii sau sacerdoți care să acapareze mai mult decât li s-ar fi cuvenit sau să le spună oamenilor ce să facă. Conform unei relatări, oricine ar fi încercat să se poziționeze deasupra celorlalți ar fi fost luat în râs și, în cazul în care comportamentul ar fi continuat, ar fi fost ucis.⁴ Un motiv din pricina căruia se pare că ar fi fost importantă împărțirea egală este acela că cele mai multe grupuri nu stocau hrana și nici nu aveau această posibilitate. Așadar, dacă un vânător și apropiații săi ar fi răpus cu succes un mamut lânos (sau o reptilă cântărind o tonă, ori o pasăre nezburătoare de aproape 200 de kilograme), ei ar fi mâncat până ce s-ar fi săturat, dar nu ar fi avut la dispoziție nici o modalitate de păstrare a resturilor pentru zilele în care nu s-ar fi putut găsi mamuți, reptile sau păsări. O soluție bună este împărțirea mamutului cu restul grupului, astfel încât, atunci când altcineva ucide un alt animal de mari dimensiuni, într-o altă zi, vânătorii de mamuți din luna precedentă să primească o parte din noua pradă. Vreme de sute de mii de ani, indivizii și grupurile care au ales să împartă s-au descurcat mai bine decât oamenii și grupurile care nu au făcut acest lucru, astfel încât evoluția a produs, în cele din urmă, o specie cu o credință puternic împământenită în împărțirea în mod egal. Îngrijorările noastre actuale, adânc înrădăcinate, legate

de echitate, precum și furia noastră atunci când normele de echitate sunt încălcate, probabil că sunt înrădăcinate în absența posibilităților de stocare ale vânătorilor preistorici. Chiar există dovezi conform cărora, acolo unde era posibilă o stocare pe perioadă limitată – în zonele nordice, spre deosebire de cele ecuatoriale –, societățile au tins să fie tot mai inegale. Societățile de vânători-culegători erau societăți egalitare care se istrau fără conducători, dar nu trebuie să le privim ca pe niște paradisuri, precum grădina Edenului, înainte de alungarea omului. Întâlnirile cu alte grupuri erau, adeseori, violente, uneori ajungându-se la războaie prelungite, mulți oameni murind în luptă. Deoarece nu existau lideri, nu exista nici un sistem eficient al legii și ordinii, astfel încât violența internă – adesea între bărbați luptându-se pentru femei sau ca efect al unor neînțelegeri – se producea nestingherită de nimeni, fiind o altă sursă de mortalitate adultă ridicată. Vânătorii-culegători erau scutiți de anumite boli infecțioase, însă altele, precum malaria, probabil că au fost prezente de-a lungul întregii istorii a umanității. Grupurile mici nu pot întreține boli infecțioase, ca variola, tuberculoza sau pojarul, care conferă imunitate (uneori limitată) în urma însănătoșirii, însă sunt expuse la bolile transmise de animale, ale căror gazde sunt animalele sălbatice sau solul, precum și la o serie de paraziți, ca viermii. Speranța de viață la naștere din rândul vânătorilorculegători, în jur de 20–30 de ani, în funcție de mediul local, era redusă, în comparație cu standardele actuale, însă nu și în raport cu standardele istorice din Occident și nici în comparație cu ceea ce știm despre țările care sunt sărace în ziua de astăzi. Disponibilitatea hranei varia de la un loc la altul și de la o vreme la alta, astfel încât trebuie să fi existat inegalități între grupuri, iar bogăția și durata de viață a grupurilor s-a modificat de-a lungul timpului. Avem oseminte care sugerează existența unor perioade de belșug, în special unde erau multe animale mari, ușor de vânat – bizonul, în vestul american, respectiv marile păsări nezburătoare din Australia. În acele regiuni și în acele timpuri, grupurile de vânători-culegători alcătuiau ceea ce antropologul Marshall Sahlins a descris ca fiind societățile îmbelșugate originare.⁵ Animalele sălbatice de mari dimensiuni ofereau o dietă bogată și echilibrată – carnea acestor animale avea doar 10% grăsime din cantitatea existentă la animalele crescute în fermele moderne, hrănite în mod artificial și foarte rar lăsate în libertate – și puteau fi ucise cu un efort minim, astfel încât oamenii din aceste grupuri se bucurau de un înalt standard material de viață și de mult timp liber. Însă această grădină a Edenului, dacă se poate spune așa, a dispărut după ce multe dintre animalele mari au fost vânate până la

extincție, oamenii fiind obligați să treacă la consumul de plante și semințe și la animale mai mici și mai dificil de prins, precum rozătoarele. Degradarea preistorică a redus nivelul de trai, iar scheletele oamenilor din această epocă – care aveau mai puțină hrană la dispoziție, imediat după copilărie – sunt mai mici decât cele ale predecesorilor acestora, mai binecuvântați. Istoria bunăstării vânătorilor-culegători – nutriția, timpul liber și rata mortalității acestora – este importantă pentru tema generală a acestei cărți. Nu trebuie să presupunem că binele umanității a evoluat permanent sau că progresul uman a fost universal. Ne-am petrecut cea mai parte a istoriei ca vânători-culegători, iar, în tot acel timp, pe măsură ce hrana a devenit tot mai insuficientă și munca din ce în ce mai grea și mai multă, viața a devenit mai rea, nu mai bună. Lucruri și mai rele aveau să vină după ce omul a trecut de la căutarea hranei la practicarea agriculturii. Deși astăzi suntem obișnuiți cu mai mult bine (pluralul referindu-se la „noi“, locuitorii privilegiați din lumea bogată de astăzi), posibilitatea de a avea astfel de vieți, lungi și bune, este un dar de dată recentă, care nu a fost oferit întregii lumi nici până în ziua de astăzi. Antropologul Mark Nathan Cohen, a cărui carte, Sănătatea și dezvoltarea civilizației, este una dintre principalele surse ale demersului meu, își finalizează analiza remarcând că „succesele de netăgăduit al secolelor al XIX-lea și XX au fost de scurtă durată și probabil că sunt mult mai fragile decât credem în mod obișnuit“. Totodată, din acest trecut îndepărtat învățăm că inegalitatea nu a caracterizat dintotdeauna toate societățile umane. Pentru cea mai mare parte a istoriei, inegalitatea nu a existat, cel puțin în cadrul grupurilor de oameni care trăiau împreună și se cunoșteau unii cu alții. Inegalitatea, în schimb, este unul dintre „darurile“ civilizației. Îl citez din nou pe Cohen: „Însuși procesul care creează potențialul de civilizație garantează concomitent faptul că acest potențial este puțin probabil să aibă în vedere, în mod egal, prosperitatea tuturor cetățenilor“⁷. Progresul preistoric – ca și progresul din perioadele recente – a fost rareori distribuit în mod egal; o lume mai bună – dacă o lume cu agricultură a fost, întradevăr, așa – este o lume mai inegală. Inventarea agriculturii – revoluția neolitică – a început „de-abia“ în urmă cu aproximativ 10 000 de ani, o perioadă scurtă de timp, într-adevăr, dacă este să o comparăm cu epoca precedentă, a vânătorilor-culegători. Suntem obișnuiți să ne gândim la „revoluții“ ca la niște evenimente transformatoare pozitive – Revoluția industrială și revoluția teoriei microbiene sunt două exemple evidente. Însă nu este clar dacă agricultura a reprezentat mai degrabă un salt către un nivel

mai înalt de prosperitate și de sănătate, decât o retragere dintr-un mod de viață care devenise nesustenabil, după ce numărul animalelor și al plantelor s-a diminuat sub presiunea creșterii populației și a temperaturilor, la începutul Holocenului. La fel ca revoluția „largului spectru“, care a precedat-o – tranziția de la animale de mari dimensiuni la animale mici, plus plante și semințe –, trecerea la agricultură este, probabil, văzută mai precis ca o adaptare la greutățile tot mai mari de găsire a hranei, după cum susținea, în urmă cu mai mulți ani, economista Ester Boserup.⁸ Se poate ca agricultura să fi fost cea mai bună soluție pentru o situație grea, iar renunțarea la căutarea hranei pentru o viață sedentară de agricultor s-ar putea să fi fost mai bună decât un mod de viață bazat pe alimentația cu semințe de dimensiuni tot mai reduse și din ce în ce mai greu de găsit. Este puțin probabil ca vânătorii-culegători, care aveau acces la animale sălbatice, munceau puțin și se bucurau pe deplin de vânătoare, să fi trecut voluntar la o existență marcată de truda agriculturii și de ceea ce Manifestul comunist numea „idioția vieții de la țară“. Ian Morris rezumă teza lui Sahlins prin următoarea întrebare: „De ce a înlocuit agricultura căutarea hranei, dacă recompensele au fost munca, inegalitatea și războiul?“ Agricultura sedentară a permis ca hrana să fie stocată în grânare, laolaltă cu domesticirea animalelor. Agricultura a permis apariția proprietății private și a fost eficientizată în acest fel; totodată, ea a condus la apariția preoților și a conducătorilor, a orașelor și a târgurilor, precum și a inegalităților interne. Așezările mai mari și domesticirea animalelor au adus noi boli infecțioase, precum tuberculoza, variola, pojarul și tetanosul. Probabil că revoluția neolitică nu a avut nici un efect asupra speranței de viață și, în fapt, este posibil ca ea să fi fost redusă ca efecte, cel puțin deoarece copiii au continuat să moară, în număr mare, din cauza malnutriției și a microbilor, precum și din cauza noilor boli și a faptului că salubrizarea era mult mai dificilă, iar transmiterea fecal-orală era mult mai greu de prevenit, în marile comunități sedentare. Totodată, comunitățile agricole stabile au limitat diversitatea hranei, iar culturile domestice erau, în multe cazuri, mai puțin nutritive decât precursoarele sălbatice; hrana pusă la păstrare se putea strica și putea deveni o altă sursă de boli. Comerțul dintre comunități putea compensa monotonia meniului local, dar putea aduce, totodată, noi amenințări ale bolilor. Aceste „noi“ boli, transmise de la civilizații ce fuseseră izolate până atunci, aduceau infecții împotriva cărora populațiile locale nu aveau nici o imunitate; ele puteau provoca o mortalitate uriașă, ceea ce se și întâmpla, conducând la prăbușirea unor întregi comunități și civilizații.¹ Nu există nici o dovadă care să ateste o creștere susținută a speranței de viață în

miile de ani scurse de la apariția agriculturii. Este posibil ca rata mortalității adulte să fi scăzut, în timp ce rata mortalității copiilor să fi crescut; cu o mare mortalitate în rândul copiilor, poate că aceia care supraviețuiau erau foarte rezistenți. Femeile din așezările agricole aveau mai mulți copii decât predecesoarele ocupate cu culesul și, cu toate că pierdeau mai mulți copii, tranziția la agricultură a ajutat la creșterea populației. În vremurile bune sau atunci când productivitatea creștea prin intermediul unor inovații, noile posibilități nu au condus la creșteri susținute ale venitului pe cap de locuitor sau ale speranței de viață, ci, mai degrabă, la creșterea fertilității și la extinderea populației, pe măsură ce a crescut importanța pământurilor. În vremurile grele, de foamete sau de epidemie, ori atunci când existau mai mulți oameni decât puteau fi hrăniți, populația scădea. Acest echilibru malthusian a continuat vreme de milenii bune. Într-adevăr, este posibil ca declinul binelui individual, produs către sfârșitul perioadei de nomadism, să fi continuat mult timp după sedentarizarea agricolă, însă cu întreruperi, chiar până în urmă cu 250 de ani. Suntem atât de obișnuiți să ne imaginăm progresul în termeni de venituri în creștere și de durate de viață tot mai mari, încât putem, foarte ușor, să facem greșeala de a ignora creșterea binelui care provine din simplul fapt de a exista mai mulți oameni. Dacă este adevărat că existența mai multor oameni în lume implică mai puține resurse pentru fiecare persoană – din cauza scăderii randamentelor, de exemplu –, atunci cel mai înalt nivel al stării de bine pe cap de locuitor s-ar înregistra într-o lume cu o singură persoană – nu tocmai imaginea noastră despre o lume bună. Filosofii au dezbătut aceste chestiuni mult timp; una dintre poziții, asumată de filosoful și economistul John Broome, este aceea că, odată ce oamenii ajung la un nivel situat deasupra subzistenței, care face viața să merite trăită, existența mai multor oameni face lumea să fie un loc mai bun.¹¹ Lumea furnizează mai mult bine per total. Dacă acest fapt este adevărat și presupunem că, pentru mulți oameni, viața a meritat să fie trăită – desigur, o presupunere foarte generală –, lunga epocă malthusiană, cuprinsă între inventarea agriculturii și secolul al XVIII-lea, ar trebui văzută ca o perioadă de progres, cu toate că nivelul de trai și ratele mortalității nu au dat nici un semn de îmbunătățire.

Viața și moartea în Epoca Luminilor

Derulăm filmul cu câteva mii de ani mai târziu, până în perioada în care începem să avem informații temeinice despre mortalitate. Specialistul britanic în demografie istorică, Anthony Wrigley, a reconstituit, împreună cu colegii săi, istoria speranței de viață engleze, pe baza registrelor parohiale care notau nașterile, căsătoriile și decesele din rândul populației.¹² Aceste registre parohiale nu sunt la fel de bune precum un sistem de statistici vitale – studiul a folosit doar un eșantion de parohii, există problema oamenilor care se mutau de la o parohie la alta, a nou-născuților care mureau repede și care se poate să nu fi fost înregistrați deloc, iar părinții își rebotezau copiii cu același nume –, dar ele oferă de departe cea mai bună raportare națională pentru perioada de dinainte de 1750. Linia din Figura 3 indică estimarea speranței de viață pentru populația generală a Angliei, de la mijlocul secolului al XVI-lea până la jumătatea secolului al XIXlea. Cu toate că există fluctuații bruște, de la an la an, asociate cu epidemiile – de variolă, ciumă bubonică și de „sudoare engleză“ (probabil, gripă sau un alt virus care astăzi nu mai există) –, nu apare nici o tendință clară pe parcursul celor 300 de ani de reconstituire.

Cercurile din imagine indică speranța de viață a aristocrației engleze pentru fiecare deceniu al acelorași trei secole; aceste date au fost adunate de demograful istoric T.H. Hollingsworth, în anii 1960, din registrele de nașteri și decese, în general detaliate, ținute de nobilimea britanică.¹³ Ideea suprapunerii aristocrației peste restul populației a venit de la Bernard Harris, specialist în istorie socială, care a realizat pentru prima dată această diagramă extrem de grăitoare.¹⁴ Din 1550 până în 1750, speranța de viață a nobililor și a familiilor acestora era similară, poate chiar puțin mai redusă, cu cea a populației generale. Faptul în sine este posibil să fie surprinzător; adesea, oamenii mai bogați și cu statut înalt au o sănătate mai bună decât populația săracă, cu statut social inferior, un fenomen cunoscut drept „panta“ sănătății; există dovezi, mergând până la Roma antică, ce atestă acest fapt. Așadar, prima lecție învățată este că această „pantă“ a sănătății nu este universală și nu a fost prezentă în Marea Britanie, cel puțin vreme de două secole. Nu încape îndoială că aristocrații britanici se hrăneau mai bine decât oamenii obișnuiți; curtenii regelui Henric al VIII-lea, de la Hamtpon Court, consumau între 4 500 și 5 000 de calorii pe zi, în secolul al XVI-lea, iar regele însuși devenise atât de obez, încât nu se putea mișca fără ajutor. Henric nu era singurul în această situație, la alte curți europene oamenii consumau chiar mai multă hrană.¹⁵ Cu toate acestea, excesul de mâncare – sau, cel puțin, hrana de tipul celei pe care o consumau aristocrații – nu a protejat în plus împotriva bacteriilor și a virusurilor care au adus ciuma și variola și nici nu a contracarat salubritatea precară, responsabilă de moartea copiilor. Așadar, comparația cu aristocrația sugerează că, în Anglia anilor 1550–1750, bolile au fost cele responsabile de limitarea speranței de viață, nu nutriția. Desigur, bolile și subnutriția se completează reciproc, digestia fiind dificilă atunci când ești bolnav, însă nu există dovezi care să ateste că nivelul permanent ridicat de nutriție al aristocrației i-a protejat pe aceștia sau pe copiii lor de bolile infecțioase ale epocii. După 1750, speranța de viață a aristocrației s-a diferențiat de cea a populației generale, formând un decalaj de 20 de ani, până în 1850. Cam după anul 1770, sa produs o mișcare ascendentă a speranței de viață a întregii populații. Urmărind efectiv acest grafic, evoluția pare comparabilă cu alte mișcări sinuoase produse începând cu 1550, însă este semnificativă, privind retrospectiv, datorită evoluțiilor de după 1850 – o creștere continuă a speranței de viață pentru întreaga populație, creștere care are loc și în zilele noastre. Speranța de viață la

naștere, în Anglia și în Țara Galilor, avea să crească de la 40 de ani, cât era în 1850, până la 45 de ani, în 1900, ajungând până la aproape 70 de ani, până în 1950. Aristocrația nu doar că a deschis o pantă a sănătății în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ci a și furat startul în ceea ce privește creșterea generală a speranței de viață care urma să vină. Nu știm sigur de ce a apărut decalajul, însă există mai multe bănuieli. Acesta a fost Iluminismul britanic, caracterizat de istoricul Roy Porter drept epoca în care oamenii au încetat să se întrebe „cum pot fi salvați“ – o întrebare care, în ultimul secol, provocase doar probleme, inclusiv un război civil – și au ajuns la întrebarea legată de „cum pot fi fericiți“.¹ Oamenii au început să caute împlinirea personală în locul dobândirii virtuții prin obediența față de biserică și prin „îndeplinirea obligațiilor aferente locului fiecăruia în cadrul societății“.¹⁷ Fericirea poate fi obținută prin utilizarea rațiunii pentru a pune la îndoială modalitățile consacrate de a face lucrurile, incluzând obediența față de biserică și de regalitate, și pentru a găsi moduri noi de îmbunătățire a vieții, inclusiv la nivelul proprietăților materiale și al sănătății. Immanuel Kant a definit Iluminismul prin cuvintele: „Îndrăznește să știi! Să ai curajul de a-ți folosi propria rațiune!“ În perioada iluministă, oamenii au riscat sfidând dogmele acceptate și au fost mult mai dispuși să experimenteze cu noile tehnici și moduri de lucru. Una dintre modalitățile prin care au început oamenii să își folosească înțelegerea s-a reflectat în medicină și în lupta împotriva bolilor, prin încercarea unor noi tratamente. Multe dintre aceste inovații, în această epocă de globalizare timpurie, au venit din străinătate. Noile medicamente și tratamente erau, adesea, greu de obținut și scumpe, astfel încât, la început, foarte puțini și le puteau permite. Imunizarea împotriva variolei, cunoscută ca variolizare, a fost una dintre cele mai importante dintre aceste inovații.¹⁸ Variola era principala cauză a decesului în Europa secolului al XVIII-lea. În orașele care erau atât de mari, încât prezența bolii era permanentă, aproape toți oamenii făceu variolă în timpul copilăriei, iar cei care supraviețuiau beneficiau de imunitate pe tot restul vieții. Locuitorii orașelor mici și ai satelor reușeau, adesea, să evite boala timp de mulți ani, dar nu aveau imunitate în timpul epidemiilor, iar numeroși adulți și copii ajungeau să moară. În Suedia, în 1750, 15% dintre decese au fost provocate de variolă. În Londra anului 1740, au avut loc câte 140 de înmormântări ale celor uciși de variolă, în mare parte copii, pentru fiecare 1 000 de botezuri în în oraș. Variolizarea nu este echivalentă cu vaccinarea, cea din urmă fiind dezvoltată de

Edward Jenner de-abia în 1799 și adoptată rapid și la scară largă după aceea, fiindu-i atribuite scăderile importante în rata mortalității. Variolizarea era o practică veche, folosită în China și în India timp de mai bine de 1 000 de ani și, de asemenea, de mult consacrată în Africa. Materialul biologic era extras din pustulele unei persoane care suferea de variolă și apoi frecat pe brațul altei persoane, pentru a-i conferi protecție; în versiunile africane și asiatice, crustele uscate erau suflate pe nas. Persoana inoculată urma să facă variolă într-o formă moderată, dar beneficia, apoi, de imunitate; conform Diviziei de Istorie a Medicinii din cadrul Institutului Național de Sănătate al Statelor Unite, doar 1– 2% dintre persoanele variolizate au murit, spre deosebire de 30% dintre cele expuse direct la variolă.¹ Practica a fost dintotdeauna controversată și este posibil că o parte dintre cei care fuseseră variolizați să fi răspândit boala la alte persoane sau chiar să fi stârnit epidemii serioase. Nimeni nu ar mai sprijini această practică în zilele noastre. Introducerea variolizării în Marea Britanie i-a fost atribuită lui lady Mary Wortley Montague, care, ca soție a ambasadorului britanic din Imperiul Otoman, a făcut cunoștință această practică în Constantinopol și a pus presiune pentru adoptarea ei în Marea Britanie, la cele mai înalte niveluri ale societății. Impresionați, membrii familiei regale au fost variolizați în 1721, însă nu înainte ca unii prizonieri condamnați și copii abandonați să fie obligați să slujească drept cobai, fiind variolizați și apoi expuși la boală, fără alte efecte negative. Din acest moment, variolizarea s-a răspândit la scară largă în rândul aristocrației. Istoricul Peter Razzell a scos la iveală, furnizând documente, modul în care, pe parcursul următorilor 75 de ani, variolizarea a început ca o practică foarte scumpă – implicând mai multe săptămâni de izolare și costuri substanțiale percepute de cei ce realizau operațiunea – și a devenit, în cele din urmă, o campanie populară care a ajuns la oamenii obișnuiți. Autoritățile locale chiar plăteau pentru variolizarea cerșetorilor, deoarece era mai ieftină decât înmormântarea. Până la 1800, numărul înmormântărilor în cimitirele pentru cei uciși de variolă, raportat la numărul botezurilor din Londra, scăzuse cu jumătate. În Statele Unite, variolizarea a venit odată cu transporturile de sclavi; populația din Boston a fost complet imunizată până în 1760, iar George Washington a ordonat variolizarea soldaților din armata continentală. Epidemiile de variolă din Boston omorâseră mai mult de 10% din populație spre finalul secolului al XVIIlea și în 1721, când variolizarea a fost testată pentru prima dată, după care numărul deceselor a devenit relativ scăzut după 1750.

Ultima parte a secolului al XVIII-lea a adus alte inovații medicale și sanitare, ele fiind descrise de Sheila Ryan Johansson, specialistă în istoria medicală.² Scoarța arborelui de chinină a fost pentru prima dată adusă din Peru în Marea Britanie, ca tratament împotriva malariei, „lemnul sfânt“ (guaiacum) a fost adus din Caraibe și folosit ca tratament împotriva sifilisului (se presupunea că era mai eficient decât mercurul; cert este că era mai ieftin), iar ipeca a fost adusă din Brazilia, pentru a fi folosită ca tratament împotriva dizenteriei. Moașele profesioniste (de sex masculin) au ajuns pentru prima dată în casele celor bogați, o noutate importată din Franța. Totodată, aceasta a fost epoca primelor campanii de sănătate publică (împotriva consumului de gin, de exemplu), s-a recurs la deschiderea primelor dispensare și la demararea amenajărilor urbane. În orașul meu natal din Scoția, Edinburgh, un oraș planificat (New Town) a fost construit începând cu 1765; orașul vechi nu a fost distrus, dar North Loch, o zonă centrală și extrem de poluată, a fost drenată, iar, în nord, a fost construit un oraș nou, mare și salubru. Sir Walter Scott, care s-a născut în orașul vechi, în 1771, și-a pierdut, la vârste fragede, șase dintre cei 11 frați și surori, iar el însuși s-a îmbolnăvit de poliomielită în copilărie, cu toate că familia sa nu putea fi considerată una săracă; mama lui era fiica unui profesor de medicină, iar tatăl său era avocat. Nu avem la dispoziție nici o metodă de a cuantifica efectele pe care le-au avut aceste inovații asupra mortalității; în plus, chiar și cea care probabil că a avut cel mai mare impact, adică variolizarea, rămâne controversată. Cu toate acestea, este posibil că aceste inovații – toate fiind rezultatele unei mai bune cunoașteri științifice și născute dintr-o nouă deschidere față de experimente – au fost responsabile pentru mai buna sănătate a nobilimii și a familiei regale, la sfârșitul secolului al XVII-lea. La început, din cauză că erau scumpe și nerecunoscute la scară largă, ele au fost accesibile doar celor bogați și bine informați, astfel că au apărut noi inegalități în privința sănătății. Însă aceste inegalități au dat, totodată, semnalul unor viitoare îmbunătățiri la nivel general, pe măsură ce informația s-a răspândit la un nivel mai larg, medicamentele și practicile medicale au devenit mai ieftine și au condus la inovații noi și corelate, care puteau veni în sprijinul întregii populații, precum vaccinul împotriva variolei, după 1799, sau inițiativa sanitară care a curățat orașele. Vom mai întâlni și alte exemple de noi cunoștințe care au generat inegalități în materie de sănătate și au prevestit îmbunătățiri generale, printre ele numărându-se răspândirea teoriei microbiene a bolilor, la sfârșitul secolului al XIX-lea, și înțelegerea efectelor fumatului asupra sănătății, după anii 1960.

De la 1800 la 1945: nutriție, dezvoltare și salubritate

Deși evoluția speranței de viață, în secolul al XVIII-lea, a fost discretă și distribuită inegal, era imposibil să nu observi îmbunătățirile enorme și generalizate de la sfârșitul secolului al XIX-lea și de la începutul secolului XX. Figura 4 arată evoluția speranței de viață în Anglia și în Țara Galilor, Italia și Portugalia; datele încep mai devreme pentru Marea Britanie, cele pentru Italia venind după 1875, iar cele pentru Portugalia, de-abia din 1940. Există informații mai vechi privind țările scandinave, dar și pentru Franța, Belgia și Olanda, însă ele nu ar fi prea ușor de deosebit, pe acest grafic, de cele din Anglia. După cum vom vedea, nu este întâmplător că țările care au dat startul luptei împotriva mortalității sunt aceleași cu cele care dețin cele mai vechi și mai bune statistici.

Mă voi concentra pe povestea Angliei aici, însă graficul evidențiază, de asemenea, difuzia inovațiilor, un fapt cu care ne vom întâlni de mai multe ori. Experiența engleză de după 1850 este urmată de alte țări, care au luat startul mai târziu (Italia și Portugalia, în cazul nostru), iar ceea ce, inițial, era un decalaj foarte mare la nivelul speranței de viață – 10 ani între Italia și Anglia, în 1875, și aproape tot atât între Portugalia și Anglia, în 1940 – s-a redus de-a lungul timpului, astfel încât, până la sfârșitul secolului XX, Italia a reușit, de fapt, să depășească Anglia, în vreme ce Portugalia nu a rămas prea mult în urmă. Așa cum a fost cazul nobilimii și al oamenilor obișnuiți din Anglia, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ceea ce s-a întâmplat în Anglia – și, la scurt timp după aceea, în țările din nordul și nord-vestul Europei, în Statele Unite și în Canada – a generat un decalaj între aceste țări și cele din sudul (și estul) Europei, precum și în raport cu restul lumii. De-a lungul timpului, aceste decalaje s-au restrâns, pe măsură ce progresul s-a extins și s-a generalizat – nu în mod egal, nu pretutindeni și nu complet, dar a ajuns, în cele din urmă, în întreaga lume. O lume mai bună permite diferențe; evadările permit inegalități. Așadar, ce s-a întâmplat în Anglia? Ce a determinat dublarea speranței de viață, de la 40 de ani la aproape 80 de ani, de-a lungul unui secol și jumătate? Având în vedere lunga istorie de mii de ani de speranță de viață stabilă sau chiar în scădere, aceasta este, fără îndoială, una dintre cele mai dramatice, rapide și pozitive schimbări din istoria umanității. Nu doar că aproape orice nou-născut va ajunge la maturitate, dar fiecare tânăr are la dispoziție mai mult timp pentru a-și dezvolta abilitățile, pasiunile și viața, ceea ce înseamnă o mare dezvoltare a capacităților și a potențialului pentru atingerea stării de bine. Cu toate acestea, și poate că pare surprinzător, acest beneficiu considerabil nu este înțeles pe deplin și a fost puțin studiat până la sfârșitul secolului XX. Un bun punct de pornire este speranța de viață, dar nu la naștere, ci de la vârsta de 15 ani, ceea uneori poartă numele de speranță de viață adultă; aceasta este definită ca numărul anilor adiționali pe care îi mai poate trăi o persoană după vârsta de 15 ani, calculați în maniera utilizată la speranța de viață la naștere, dar nu pornind de la zero, ci de la 15. Figura 5 indică speranța de viață la naștere, precum în Figura 4 (însă m-am folosit de ocazie pentru a muta accentul pe populația totală, incluzând forțele armate, în așa fel încât mortalitatea din Primul Război Mondial să plonjeze chiar mai adânc în 1918), dar și speranța de viață la vârsta de 15 ani. La 15 ani, oamenii puteau presupune că mai aveau încă 45 de

ani de trăit, în 1850, spre deosebire de cei 57 de ani suplimentari de la un secol distanță, în 1950. Faptul cel mai notabil legat de acest grafic este că, până în jurul anului 1900, speranța de viață adultă din Marea Britanie era, în fapt, mai mare decât speranța de viață la naștere. Trecând de 15 ani, adolescenții se puteau aștepta la un viitor mai lung decât după momentul nașterii. Din cauză că primii ani de viață erau foarte periculoși, speranța de viață creștea, dacă reușeai să treci cu bine de copilărie. Până la sfârșitul secolului XX, riscul de deces în timpul copilăriei a scăzut mult – cel puțin, în țările bogate –, astfel încât decalajul dintre speranța de viață adultă și speranța de viață la naștere s-a extins, el fiind astăzi de circa 15 ani, ca și cum nimeni nu ar muri înainte de împlinirea acestei vârste. Aceste tipare sunt similare și în alte țări pentru care avem statistici, însă momentul în care speranța de viață la naștere a depășit-o pe cea adultă variază de la o țară la alta: cu zece ani mai devreme în Scandinavia și 10–20 de ani mai târziu în Belgia, Franța și Italia.

Indiferent de factorul care a produs creșterea speranței de viață între 1850 și 1950, el a operat cel mai bine prin scăderea riscului de deces în rândul copiilor. Factorii care au redus mortalitatea adulților sau aceia care au funcționat atât pentru copii, cât și pentru adulți au fost, de asemenea, importanți, dar cu efecte mai puțin substanțiale. Scăderea ratei mortalității infantile nu poate să fi avut prea mult de-a face cu tratamentele medicale, precum noile remedii sau medicamente de tipul antibioticelor, al sulfamidelor sau al streptomicinei, folosite împotriva tuberculozei, deoarece, într-o anumită măsură, cea mai mare parte a scăderii mortalității a avut loc cu mult timp înainte ca astfel de tratamente să fie disponibile și, într-o altă măsură, deoarece introducerea medicamentelor nu a condus la o schimbare bruscă a mortalității provocate de bolile pe care le tratau acestea. Fondatorul medicinei sociale, englezul Thomas McKeown, a realizat o serie de diagrame celebre care arătau, pentru o întreagă listă de boli, că ratele mortalității erau în scădere încă dinainte de introducerea tratamentelor eficiente, ele continuând să scadă, aproximativ în același ritm, după introducerea lor.²¹ McKeown, el însuși doctor, a ajuns la concluzia că medicina nu era foarte utilă (el a susținut chiar că, pe măsură ce crește statutul unui doctor, acesta are șanse tot mai mari să devină inutil)²² și a conchis că rădăcina îmbunătățirii sănătății se găsește în progresul economic și social, cu precădere într-o mai bună nutriție și în condiții de trai decente. McKeown a fost primul, dintr-o lungă serie de doctori, care a ajuns la concluzia că propriile eforturi profesionale nu pot avea mari efecte asupra îmbunătățirii sănătății publice, el orientându-și atenția asupra problemelor sociale generale, precum sărăcia și lipsurile materiale, pe care le vedea drept cauze fundamentale ale sănătății precare. McKeown considera că evoluțiile graduale ale condițiilor materiale ale vieții, cum ar fi hrana și condițiile de trai mai bune, erau mult mai importante decât sistemul de sănătate și chiar decât măsurile de sănătate publică. Viziunea lui McKeown, actualizată pentru contextul modern, rămâne importantă și astăzi în dezbaterile dintre cei care cred că sănătatea este influențată mai degrabă de descoperirile medicale și de tratamente, precum și cei atenți la condițiile sociale ale vieții. În mod clar, nutriția a jucat un rol în povestea scăderii timpurii a mortalității. În secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, populația Marii Britanii consuma un număr de calorii mai mic decât necesarul pentru ca un copil să ajungă la potențialul maxim, iar adulții să mențină o funcționare corporală

sănătoasă și să efectueze munci manuale productive și rentabile. Oamenii erau foarte slabi și foarte scunzi, probabil la fel de mici de statură ca în orice altă epocă din trecut (sau din viitor). De-a lungul istoriei, oamenii s-au adaptat la lipsa caloriilor prin oprirea creșterii în înălțime și în greutate. Nu doar că oprirea creșterii este o consecință a lipsei de hrană, în special în copilărie, dar trupurile mai mici au nevoie de mai puține calorii pentru buna funcționare și fac posibilă efectuarea muncii cu mai puțină hrană decât ar fi nevoie pentru o persoană mai înaltă. Un muncitor cu o înălțime de 1,8 metri, cântărind 90 de kilograme, ar fi supraviețuit, în secolul al XVIII-lea, la fel de bine ca un om ajuns pe Lună fără costum spațial; în medie, pur și simplu, nu se găsea îndeajuns de multă hrană pentru a susține o populație cu caracteristicile fizice din zilele noastre. Muncitorii scunzi din secolul al XVIII-lea erau, efectiv, prinși într-o capcană a nutriției; ei nu puteau face mai mulți bani din cauză că erau slăbiți din punct de vedere fizic, dar nici nu puteau mânca, deoarece nu dispuneau de bani pentru mâncare, dacă nu munceau. Odată cu debutul revoluției agricole, capcana a început să slăbească. Veniturile pe cap de locuitor au început să crească și, poate că pentru prima dată în istorie, a apărut posibilitatea unei nutriții ce putea fi îmbunătățită permanent. Nutriția mai bună le-a permis oamenilor să crească mai mult și să fie mai puternici, ceea ce a făcut ca productivitatea să crească, configurând o sinergie pozitivă între evoluția veniturilor și cea a sănătății, cele două sprijinindu-se una pe cealaltă. Când corpurile copiilor sunt lipsite de nutrienții de care au nevoie pentru a crește, sunt șanse mari ca dezvoltarea creierului să nu ajungă la potențialul maxim, astfel încât acești oameni mai corpolenți și mai înstăriți se poate să fi fost și mai inteligenți, contribuind și mai mult la creșterea economică și la accelerarea cercului virtuos. Oamenii mai înalți și mai solizi trăiau mai mult, iar copiii mai bine hrăniți prezentau un risc mai mic să moară și erau mai în măsură să țină bolile la distanță. Această expunere a fost dezvoltată, de-a lungul anilor, de economistul Robert Fogel, laureat al Premiului Nobel, și de colaboratorii acestuia.²³ Neîndoielnic, nutriția a evoluat, iar oamenii au devenit tot mai corpolenți, mai puternici și mai sănătoși. Însă concentrarea exclusivă asupra hranei nu poate oferi o explicație completă despre scăderea mortalității infantile. O astfel de abordare minimalizează importanța combaterii directe a bolilor și acordă prea mare atenție rolului nestingherit al forțelor pieței libere și prea puțină eforturilor colective și politice care au stat la baza combaterii bolilor. Economistul și istoricul Richard Easterlin a argumentat convingător că, atunci când încercăm să

corelăm debutul creșterii economice cu evoluțiile din sănătate, sincronizarea este greșită.²⁴ Scăderea mortalității infantile, pe cuprinsul întregii Europe de NordVest, a fost mult prea uniformă, pentru a putea fi explicată prin creșterea economică, această începând la momente diferite pentru fiecare țară; vom vedea, mai târziu, ecourile acestui fenomen în secolul XX, în privința sincronismului internațional al progreselor din domeniul bolilor cardiovasculare. În plus, dacă hrana era atât de importantă, de ce aristocrații britanici, care aveau hrană din abundență, nu au evoluat mai bine decât oamenii obișnuiți în secolele de dinainte de 1750? Demograful Massimo Livi-Bacci a cercetat cazuri similare în mai multe țări europene, incluzând mănăstiri cu călugări bine hrăniți, care aveau alimentație bogată și variată, dar mureau la aceeași rată precum restul lumii.²⁵ Hrana poate oferi protecție împotriva unor boli, dar este departe de a fi un remediu universal. Posibil să prevină mai bine bolile bacteriene decât pe cele virale, dar nici măcar această idee nu se știe clar dacă este corectă. Principalul rol, în ceea ce privește scăderea mortalității infantile și subsecventa extindere a speranței de viață, trebuie atribuit combaterii bolilor prin măsuri de sănătate publică. La început, aceasta a luat forma îmbunătățirilor din salubritate, la care se adaugă furnizarea de apă. În cele din urmă, știința a ajuns din urmă practica și teoria microbiană a bolii a fost înțeleasă și aplicată treptat, prin măsuri mai concentrate, bazate pe cunoașterea științifică. Măsurile includeau vaccinarea împotriva unei întregi game de boli și adoptarea bunelor practici personale, dar și de sănătate publică, bazate pe teoria microbiană. Îmbunătățirea sănătății publice a presupus acțiunea autorităților publice, fapt care necesita agitație politică și aprobări, lucruri ce nu s-ar fi putut realiza doar prin intermediul pieței, chiar dacă veniturile reale în creștere au ușurat, fără îndoială, finanțarea proiectelor sanitare, adesea costisitoare. La nivel individual, diminuarea frecvenței bolilor – în special cele diareice, respiratorii și alte boli infecțioase din rândul copiilor – a îmbunătățit nutriția și a avut un rol important raportat la creșterea înălțimii medii, a vigorii și a productivității. Cantitatea de hrană consumată este importantă, dar mai importantă e nutriția netă, valoarea nutritivă reală care rămâne la dispoziția oamenilor după pierderile de energie provocate de boli, în mod direct în cazul diareii, dar și în urma febrei și infecțiilor. Îmbunătățirile din salubritate, urmate de măsurile bazate pe teoria microbiană a bolilor, au fost principalii factori care au condus la creșterea speranței de viață în Europa de Nord-Vest și în țările anglofone, după 1850. Aceste practici s-au răspândit în Europa de Est și de Sud la începutul secolului XX și, în cele din urmă, după cel de-al Doilea Război Mondial, în restul lumii, o evoluție pe care o voi discuta în următorul capitol.²

Revoluția industrială din Marea Britanie a adus milioane de oameni din mediul rural în orașe noi, precum Manchester, unde erau disponibile noi surse de venit din industria manufacturieră, dar unde se găseau puține facilități care să întâmpine problema pericolelor de sănătate ce rezultau din aglomerarea unui mare număr de oameni în spații mici. Traiul rural poate fi destul de sigur, chiar și în lipsa unor amenajări speciale, pentru înlăturarea deșeurilor umane, dar nu același lucru se poate spune și despre orașe. Animalele domestice, caii pentru transport, vacile de lapte și porcii utili pentru reciclarea gunoaielor și a mâncării viețuiau, adesea, în apropierea stăpânilor din noile orașe. Totodată, existau deșeuri periculoase care proveneau de la fabrici și de pe urma proceselor fiziologice „murdare“ ca argăsirea și căsăpirea animalelor, iar apa potabilă era, adesea, contaminată cu deșeuri umane, dar nu numai. Existau mai multe latrine publice în Roma antică decât în Manchesterul din vremea Revoluției industriale.²⁷ Din moment ce sursele care furnizau apă potabilă erau utilizate și pentru înlăturarea deșeurilor, calea fecal-orală, care fusese o problemă încă de la revoluția neolitică, a fost amplificată cu o forță industrială. Speranța de viață din mediul urban – după cum încă este cazul în unele țări sărace de astăzi – a scăzut sub nivelul din mediul rural. Într-adevăr, migrația către orașele insalubre ne ajută să explicăm de ce speranța de viață a populației generale a început să crească atât de încet la începutul secolului al XIX-lea și, totodată, de ce creșterea generală a speranței de viață a fost întârziată până după 1850. În cele din urmă, aceste orașe fetide și periculoase, „fabrici satanice sumbre“, au provocat o reacție publică mai presus de declarațiile despre starea morală jalnică a suferinzilor, iar autoritățile locale și angajații din sistemul de sănătate publică au început să se preocupe de salubritatea publică. Eforturile mișcării igieniste nu au fost călăuzite de o nouă cunoaștere științifică. De fapt, teoria sa asupra bolii, „teoria murdăriei“ sau „teoria miasmei“ – conform căreia tot ceea ce avea miros neplăcut era dăunător sănătății – era greșită și nu foarte diferită de crezul autorităților de sănătate publică din Italia care au luptat (în mare parte, fără succes) împotriva marii epidemii de ciumă din secolul al XIV-lea. Cu toate acestea, există o fărâmă de adevăr în această teorie, destul cât să fi fost eficientă, dacă era aplicată în mod riguros. Într-adevăr, oamenii au șanse mai mici să se îmbolnăvească dacă deșeurile umane sunt eliminate în siguranță și dacă apa din oraș nu are miros neplăcut. Însă teoria a condus la concentrarea prea puternică pe salubritate și mai puțin puternică pe aprovizionarea cu apă, astfel încât, la un moment dat, autoritățile sanitare din Londra au ajuns să golească haznalele pestilențiale direct în Tamisa, repunând în circulație holera prin intermediul rețelei de apă. Câțiva ani mai târziu, în timpul

epidemiei de holeră din 1854, una dintre cele două companii care alimentau orașul cu apă potabilă din Tamisa își avea punctele de captare în aval de locul de deversare a deșeurilor, reciclând bacteriile holerice de la un grup de victime la altul. Într-adevăr, faptul că a doua mare companie își mutase recent punctele de captare în apele mai curate din amonte i-a permis lui John Snow, pe atunci medic în Londra, să cartografieze decesele provocate de holeră și să le lege de compania de apă vinovată, demonstrând, astfel, că holera era răspândită prin apa potabilă contaminată.²⁸ Acesta a fost unul dintre primele „experimente naturale“ din domeniul sănătății publice și este, după părerea mea, unul dintre cele mai importante din toate timpurile. Însă Snow a recunoscut că experimentul nu fusese tocmai concludent – de exemplu, ar fi fost posibil ca una dintre companiile de furnizare a apei să fi deservit numai clienți prosperi, care erau protejați din alte motive – și a depus mari eforturi pentru a exclude celelalte posibile explicații pentru rezultatele sale.² Descoperirile lui Snow, împreună cu eforturile de mai târziu ale lui Robert Koch, în Germania, și ale lui Louis Pasteur, în Franța, au ajutat la formularea teoriei microbiene a bolii, în pofida marii rezistențe opuse de adepții fanatici ai teoriei miasmei. Unul dintre punctele sensibile a fost motivul pentru care unii oameni expuși la boală nu se îmbolnăviseră – o provocare serioasă pentru cauzalitate și rațiune.³ Într-adevăr, Koch, care cultivase vibrionul holeric în 1883, a propus patru „postulate“, toate trebuind să fie satisfăcute pentru ca un microb să fie identificat corect drept cauză a unei boli. Unul dintre ele afirma că, dacă un microorganism era inoculat unei persoane sănătoase, boala trebuia să se manifeste. Această lacună a teoriei a fost demonstrată în 1892, în mod spectaculos, când un sceptic al teoriei microbiene și adept al teoriei miasmei, Max von Pettenkofer, pe atunci în vârstă de 74 de ani, a băut în public o sticlă întreagă de bacterii holerice, expediată special de Koch din Egipt, suferind doar efecte secundare moderate. Motivele pentru care nu a fost afectat nu sunt clare – nu era aciditatea stomacului, pe care oricum o neutralizase –, dar mulți agenți patogeni funcționează doar în condițiile potrivite, iar von Pettenkofer avea o teorie proprie care afirma că microorganismele erau mai întâi convertite într-o substanță pestilențială, putrezind în sol. Această teorie s-a dovedit, în mod tragic, greșită în timpul epidemiei de holeră din Hamburg, în 1892; orașul vecin, Altona, la fel ca Hamburg, utiliza apa din râul Elba, însă o filtra, în vreme ce Hamburg nu făcea acest lucru, Altona evitând astfel epidemia. Înghițirea bacilului a avut loc după epidemia din Hamburg și a fost un soi de ultimă sfidare; în 1901, von Pettenkofer s-a împușcat.³¹ Descoperirea, diseminarea și adoptarea teoriei microbiene a bolii au fost

elementele-cheie pentru scăderea ratei mortalității în Marea Britanie și în restul lumii. Povestea noastră ilustrează un număr de teme cu care ne vom reîntâlni. Aici a fost vorba despre o noutate care avea mare potențial de îmbunătățire a stării de bine a umanității, în acest caz prin salvarea copiilor, care, în alt context, ar fi murit. Cunoștințele de bază – faptul că microbii provoacă boli și, în cazul holerei, că bacteriile erau răspândite prin intermediul apei contaminate – erau gratuite și accesibile tuturor, în întreaga lume, fără a se percepe vreun ban. Însă acest fapt nu înseamnă că politicile care decurgeau din teorie au fost adoptate fără întârziere sau măcar la scurt timp după aceea. Printre alte motive, după cum am văzut deja, nu toată lumea era convinsă. Și chiar dacă oamenii erau convinși, existau tot soiul de obstacole. Construirea unor rețele de apă sigure este mai ieftină decât construirea unor stații de epurare, dar rămâne totuși scumpă și necesită cunoștințe de inginerie, precum și monitorizare, pentru a se vedea dacă apa este, într-adevăr, necontaminată. Apa de canal trebuie să fie eliminată într-un mod care să nu polueze furnizarea de apă potabilă. Monitorizarea oamenilor și a companiilor este, adesea, dificilă și, de multe ori, refuzată, iar ea necesită putere de stat și birocrați competenți. Chiar și în Marea Britanie și în Statele Unite, contaminarea fecală a apei potabile a fost o problemă până târziu în secolul XX. Transformarea teoriei microbiene în ape curate și salubritatea necesită timp, bani și putere de stat; acestea nu erau accesibile în urmă cu un secol, iar în multe părți ale lumii, nu sunt nici astăzi. Ca întotdeauna, există chestiunea importantă a politicii. Istoricul Simon Szreter arată că, în orașele Revoluției industriale, apa curată era accesibilă la scară largă, dar pentru fabrici, ca sursă de energie, nu pentru a fi consumată de locuitorii orașelor.³² După cum se întâmplă adesea, beneficiile noilor moduri de organizare sunt departe de a fi distribuite egal. Astfel, proprietarii de fabrici, care erau, totodată, cei care plăteau impozite, nu aveau nici un interes să își cheltuiască propriii bani pentru a le oferi apă potabilă muncitorilor. Szreter demonstrează că noile coaliții politice ale muncitorilor și ale arendașilor strămutați au făcut, cu succes, presiuni pentru implementarea unei infrastructuri de furnizare a apei curate, o presiune care a devenit eficientă doar după ce legea reformei le-a oferit drept de vot bărbaților din clasa muncitoare. Odată ce s-a schimbat echilibrul, patronii de fabrici și-au schimbat opțiunea, iar orașele au început să intre în competiție unele cu altele, făcându-și cunoscute condițiile salubre. (Universitatea Princeton, unde predau, a acționat în aceeași manieră la acea vreme, pretinzând că altitudinea la care se află – 42 de metri deasupra nivelului mării – o făcea să fie un mediu mai sănătos pentru tineri decât mlaștinile infestate de malarie, din apropiere.) De fiecare dată când sănătatea depinde de acțiunea colectivă – fie

prin lucrări publice sau prin furnizarea de servicii sanitare ori prin educație –, politica are un rol de jucat. În acest caz, eliminarea (parțială) a unei inegalități – faptul că muncitorii nu aveau voie să voteze – a ajutat la eliminarea unei alte inegalități – lipsa accesului muncitorilor la apă potabilă curată. Diseminarea ideilor și implementarea lor în practică cer timp, deoarece necesită, adesea, schimbări ale modului de viață al oamenilor. Aproape toți cei din țările dezvoltate sunt învățați astăzi în școli despre importanța microbilor și despre evitarea lor prin spălarea pe mâini, prin dezinfectare și prin mânuirea corespunzătoare a hranei și a deșeurilor. Însă ceea ce pentru noi este de la sine înțeles, la sfârșitul secolul al XIX-lea era o nebuloasă și a fost nevoie de mulți ani pentru a se produce schimbarea comportamentului public și privat și pentru a beneficia complet de pe urma noilor cunoștințe.³³ Demografii Samuel Preston și Michael Haines au descris că, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, existau diferențe majore între ratele de mortalitate infantilă ale diferitelor grupuri etnice din New York, iar evreii, ale căror ritualuri religioase promovau curățenia, se descurcau mult mai bine decât canadienii zi, care nu aveau o astfel de protecție.³⁴ Însă copiii medicilor au murit la aceeași rată precum copiii din populația generală până când a fost înțeleasă teoria microbiană a bolii, din acel moment, copiii medicilor prezentând un risc mai mic de deces. În Statele Unite, hotelurile nu obișnuiau să schimbe așternuturile după fiecare oaspete. Pe insula Ellis, doctorii îi controlau pe potențialii imigranți, pentru a vedea cine suferea de trahom (o boală infecțioasă a ochiului), folosind un instrument asemănător cu o cheotoare, care nu era sterilizat după fiecare consultație; autoritățile vamale nu opreau boala la graniță, ci o răspândeau.³⁵ Un exemplu mai recent provine din India, unde o dai, un fel de moașă tradițională, este, adesea, chemată pentru a le ajuta pe femeile cu sarcini cu complicații. O astfel de femeie a fost supravegheată de un obstetrician american care a fost uimit de abilitățile de manevrare folosite pentru repoziționarea copilului nenăscut, o abilitate care ar fi îmbogățit-o în Statele Unite. Cu toate acestea, moașa extrem de abilă nu își spăla niciodată mâinile între două nașteri.³ Progresele științifice precum teoria microbiană nu sunt descoperiri izolate, ci fac parte dintr-un grup de descoperiri asociate, de obicei, depinzând de progresele precedente. Microbii nu pot fi observați, fără microscop și, cu toate că Anthony van Leeuwenhoek construise microscoape și le utilizase pentru a observa microorganisme în secolul al XVII-lea, dispozitivele de acest fel ofereau imagini foarte distorsionate. În anii 1820, Joseph Jackson Lister a dezvoltat microscopul acromatic, care utiliza o combinație de lentile pentru a elimina distorsiunile sau

„aberațiile cromatice“ care făcă ca primele microscoape să fie aproape inutile. Teoria microbiană însăși a condus la identificarea unei serii de microorganisme cauzatoare de boli, printre care se numărau bacteriile pentru boli precum antrax, tuberculoză și holeră, descoperite în laboratoarele lui Robert Koch, în Germania. Koch a fost unul dintre fondatorii noului câmp al microbiologiei, iar discipolii săi au continuat să identifice microorganismele responsabile pentru numeroase boli, printre care febra tifoidă, difteria, tetanosul și ciuma bubonică. În următorul val de descoperiri, Louis Pasteur, la Paris, a demonstrat că microorganismele erau responsabile de stricarea laptelui și a prezentat metoda „pasteurizării“ laptelui, care prevenea alterarea alimentului. Totodată, Pasteur a arătat că variante atenuate ale microorganismelor infecțioase puteau fi folosite pentru a dezvolta o întreagă gamă de vaccinuri. (Tot el a inventat extractul de drojdie, marmite, o mâncare de bază fără de care britanicii din zilele noastre nu ar putea trăi; ne vom reîntâlni cu ea în Capitolul 6.) De asemenea, teoria microbiană l-a determinat pe Joseph Lister (fiul lui Joseph Jackson Lister) să dezvolte metode antiseptice pentru chirurgie, care, împreună cu perfecționarea anestezicelor, au făcut posibilă chirurgia modernă. Eforturile lui Snow, Koch și Pasteur nu numai că au creat teoria microbiană, ci au arătat, totodată, cum poate fi pusă în practică, pentru binele comun. Progresul științific – în cadrul căruia teoria microbiană este doar un exemplu remarcabil – este una dintre forțele-cheie care au condus la dezvoltarea binelui uman. Și, totuși, după cum a demonstrat adoptarea treptată a teoriei microbiene, noile descoperiri și tehnologii nu sunt de ajuns, fără consens și schimbare socială. Totodată, nu trebuie să ne gândim la progresul științific ca apărând de nicăieri, precum mana cerească. Revoluția industrială și urbanizarea rezultată au creat nevoia de progres științific – oamenii mureau din cauza unor boli care nu fuseseră o problemă în Anglia rurală –, dar și contextul în care era posibilă realizarea studiilor. Calea de transmisie fecal-orală de nivel industrial, creată prin reciclarea scurgerilor provenite de la o generație de victime ale holerei către o nouă generație, a furnizat o ocazie pentru ca un om să își dea seama ce se petrecea. Desigur, nimic nu este inevitabil în cadrul acestui proces – cererea de tratamente nu produce întotdeauna o ofertă de tratamente –, dar nevoia, teama și, în unele circumstanțe, lăcomia sunt factori importanți pentru descoperiri și invenții. Știința evoluează în funcție de contextul social și economic, la fel cum aceste contexte depind de știință și de cunoaștere. Nici măcar microorganismele care joacă un rol central în teoria microbiană nu se găsesc în niște condiții izolate, așteptând să fie descoperite. Propagarea, evoluția și virulența lor se dezvoltă alături de oamenii pe care îi infectează. Condițiile Revoluției industriale

au modificat condițiile de trai pentru multe milioane de oameni, dar au schimbat, la rândul lor, și microorganismele infecțioase, și modul în care acestea îi infectau pe oameni, creând, totodată, condițiile pentru dezvoltarea teoriei microbiene.

3. EVITÂND MOARTEA LA TROPICE

Pentru majoritatea populației lumii, nu atât de norocoasă încât să se nască într-o țară bogată, luptele purtate împotriva bolilor infecțioase nu prea s-au sincronizat până în 1945. Însă istoria nu trebuia să fie retrăită, cel puțin nu în același ritm greoi. În 1850, teoria microbiană încă își aștepta formularea. În 1950, ea făcea parte din cultura generală, astfel încât cel puțin o parte dintre evoluțiile care duraseră un secol în țările din prima linie se puteau petrece mai repede în restul lumii. Faptul că astăzi India are o speranță de viață mai mare decât cea din Scoția anului 1945 – în pofida unui venit pe cap de locuitor atins de Marea Britanie încă din 1860 – este o dovadă că puterea cunoașterii poate scurtcircuita istoria. Reducerea rapidă, chiar dacă inegală, a mortalității infantile din țările sărace a permis ca milioane de copii, care altfel ar fi murit, să trăiască, generând „explozia demografică“ – de la 2,5 miliarde de locuitori, în 1950, la 7 miliarde în 2011 –, o explozie care ajunge astăzi, treptat, la final. De-a lungul perioadei postbelice, speranța de viață din țările sărace s-a apropiat de nivelul din țările bogate, cel puțin până în 1990, când epidemia de HIV/SIDA din Africa a anulat evoluțiile postbelice din țările cele mai afectate. Inegalitățile privind speranța de viață, care au crescut după 1850, când țările bogate s-au desprins de pluton, au fost reduse după 1950, pe măsură ce țările sărace le-au ajuns din urmă, apoi sau extins din nou, odată cu apariția noilor epidemii. Există multe țări în care foarte mulți copii continuă să moară și există 36 de țări unde mai mult de 10% dintre copii mor înainte de împlinirea vârstei de cinci ani. Aceștia nu sunt uciși de „noile“ boli, precum HIV/SIDA sau bolile tropicale exotice pentru care nu există tratament. Ei mor din cauza acelorași boli care îi ucideau pe copiii europeni în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, infecții intestinale și respiratorii sau malarie, pentru majoritatea lor existând tratamente de foarte mult timp. Acești copii mor din cauza neșansei de a se naște în locul nepotrivit, soarta lor putând fi evitată, dacă s-ar fi născut în Marea Britanie, în Canada, în Franța sau în Japonia. Ce anume menține aceste inegalități? Ce anume face nașterea în Ethiopia, Mali sau Nepal să fie atât de primejdioasă, iar cea în Islanda, Japonia sau Singapore să fie atât de lipsită de riscuri? Chiar și într-o țară ca India, unde ratele mortalității au scăzut cu rapiditate, mare parte a copiilor continuă să fie subnutriți; sunt mai

slabi și mai scunzi decât ar trebui pentru vârstele lor, iar părinții lor se numără printre cei mai scunzi adulți de pe planetă, fiind, probabil, chiar mai scunzi decât adulții piperniciți din Anglia secolului al XVIII-lea. Chiar și în zilele noastre, și în pofida faptului că India este una dintre economiile cu cea mai rapidă creștere din lume, de ce sunt atât de mulți indieni prinși în capcana sărăciei, rezultatul fundamental al revoluției neolitice? În anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, în ceea ce Națiunile Unite (ONU) numesc regiunile subdezvoltate ale lumii, un mare număr de nou-născuți și de copii au continuat să moară. La începutul anilor 1950, mai mult de 100 de țări își pierdeau peste o cincime dintre copii înainte ca aceștia să ajungă la vârsta de un an. Aceste țări acopereau întreaga Africă subsahariană, Asia de Sud și Asia de Sud-Est. În 1960, Banca Mondială estima că mai mult de 41 de țări avea o rată a mortalității infantile (pentru copiii sub 5 ani) mai mare de 20%, iar, în unele țări, chiar apropiată de 40%. În anii 1950 și 1960, cea mai mare parte a lumii se confrunta cu rate ale mortalității care nu erau diferite de cele existente cu 100 sau 200 de ani înainte, în Marea Britanie. Însă schimbarea urma să se producă. Cele mai rapide creșteri ale speranței de viață s-au produs la scurt timp după război. Demograful Davidson Gwatkin relata că, în jurul anului 1950, țări ca Jamaica, Malaysia, Mauritius și Sri Lanka au înregistrat, în privința speranței de viață, creșteri anuale de un an, timp de mai mult de un deceniu.¹ În Mauritius, speranța de viață a crescut de la 33 de ani, în 1942–1946, la 51,1 ani, în 1951– 1953; în Sri Lanka, ea crescut, începând cu 1946, cu 14 ani, pe parcursul a șapte ani. Desigur, astfel de sprinturi nu pot continua la nesfârșit, iar ele se pot produce doar în urma unor scăderi mari ale mortalității infantile, care au loc doar o singură dată. Pe de o parte, ele au fost generate de introducerea penicilinei, care a devenit pentru prima dată accesibilă în timpul războiului; pe de altă parte, un rol a aparținut sulfamidelor; și, probabil în cea mai mare parte, factorul esențial a fost ceea ce se numește „control vectorial“, asaltul chimic asupra dăunătorilor purtători de boli, în special al țânțarilor, mai ales cei din genul Anopheles, care transmit malaria. Mare parte din progresul înregistrat în lupta contra malariei a fost anulat mai târziu, când țânțarii au dezvoltat rezistență la insecticid, iar utilizarea DDT-ului, o substanță extrem de eficientă, a fost interzisă din cauza efectelor sale asupra mediului (mai ales, din pricina suprautilizării sale în agricultura din țările bogate). Cu toate că efectele asupra malariei au fost temporare, ele au fost importante, chiar pentru scurt timp, iar progresele ulterioare în alte direcții, precum campaniile de imunizare, au compensat

pierderile. UNICEF, programul ONU care are atribuții legate de sănătatea și binele copiilor, a primit Premiul Nobel pentru pace, în 1965, pentru eforturile depuse în beneficiul copiilor din întreaga lume. Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, UNICEF a vaccinat copiii din Europa împotriva tuberculozei, iar apoi și-a extins sfera de acțiune, în anii 1950, în campanii globale împotriva tuberculozei, framboesiei, malariei și trahomului; totodată, ei au sponsorizat proiecte de salubrizare și de furnizare a apei curate. Programul Extins de Imunizare (EPI) al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) a fost lansat în 1974; el a încurajat vaccinarea împotriva difteriei, a tusei convulsive (tusea măgărească) și a tetanosului (vaccinul DiTePer este eficient împotriva tuturor celor trei boli), precum și împotriva pojarului, a poliomielitei și a tuberculozei. Alianța Globală pentru Vaccinuri și Imunizări (GAVI Alliance) a fost înființată mai recent, în anul 2000, într-o încercare de revigorare a proiectului EPI. Progresul imunizărilor a fost încetinit în ultimii ani, probabil pentru că populațiile cele mai accesibile și cooperante fuseseră deja vaccinate. O altă importantă inovație care a ajutat la menținerea scăderii ratelor de mortalitate a fost demonstrarea eficienței rehidratării orale, în timpul unui început de epidemie de holeră, în 1973, în taberele de refugiați din Bangladesh și India. O soluție de sare și glucoză, istrată oral, previne deshidratarea, care ucide mulți copii bolnavi de diaree. Tratamentul costă doar câțiva cenți pentru fiecare doză și a fost lăudat de revista medicală The Lancet, fiind considerat „probabil cel mai important succes medical al acestui secol“.² Rehidratarea orală este un alt exemplu bun despre cum nevoile presante, împreună cu experimentele științifice, pot duce la inovații extraordinare care salvează numeroase vieți. Aceste progrese medicale și tehnice au fost implementate în locuri unde capacitatea locală de acțiune era limitată. Țânțarii puteau fi exterminați de experți străini sau de contractanți dirijați de experți străini, iar campaniile de imunizare puteau fi conduse de OMS, de la Geneva, ca un soi de operațiuni cvasimilitare pe termen scurt, utilizând paramedici locali pentru istrarea vaccinurilor. Vaccinurile au fost (și sunt) ieftine și erau, adesea, obținute, în mod centralizat, de UNICEF sau de OMS la prețuri preferențiale. Aceste campanii de prevenție, cunoscute sub numele de programe de sănătate „verticale“, au fost eficiente pentru salvarea a milioane de vieți. Printre inițiativele verticale se numără și campania de succes de eliminare a variolei în întreaga lume; campania împotriva oncocercozei a făcut ca Banca Mondială, Carter Center, OMS și grupul farmaceutic Merck să își unească forțele; un alt exemplu este încercarea

actuală de eradicare a poliomielitei, încă nefinalizată. Progresele medicale și cele de sănătate publică nu constituie întreaga poveste; educația mai bună și veniturile mai mari, la rândul lor, au ajutat mult. Începând cu al Doilea Război Mondial, ratele de creștere economică au fost ridicate, raportându-ne la nivelurile istorice, și s-au petrecut evoluții în educație – nu pretutindeni, dar în multe țări. Femeile au mai multe șanse de a studia decât înainte. În Rajasthan, în India, unde am fost implicat în colectarea de date, aproape nici o femeie intervievată nu putea citi sau scrie. Însă treceam adeseori pe lângă șiruri întregi de fete îmbrăcate în uniforme care plecau spre școală. Între 1986 și 1996, proporția fetelor din India rurală care merg la școală a crescut de la 43% la 62% și, în pofida faptului că unele școli sunt execrabile, chiar și femeile cu educație primară au șanse mai mari să fie mame mai bune și mai grijulii, decât cele lipsite de orice fel de educație. Există un mare număr de studii, din India și din alte țări, care demonstrează că șansele de supraviețuire și de reușită în viață sunt mai bune pentru copiii mamelor care au beneficiat de educație mai complexă; dincolo de acest fapt, femeile educate au mai puțini copii și pot aloca mai mult timp și resurse fiecăruia. Totodată, fertilitatea scăzută este bună pentru mame, ea reducând riscurile de sănătate asociate sarcinii și nașterii, și deschizând oportunități mai bune pentru femei. Este posibil ca îmbunătățirea educației să fie cea mai importantă cauză a nivelului de sănătate mai ridicat din țările sărace de astăzi. Creșterea economică aduce mai mulți bani în bugetele familiilor, acestea fiind mai în măsură să își hrănească copiii, precum și mai mulți bani în bugetele locale și naționale, care sunt mai în măsură să aducă îmbunătățiri legate de furnizarea de apă, de salubritate, de deratizare și dezinsecție. În majoritatea regiunilor din India, în 2001, mai mult de 60% dintre gospodării aveau acces la apă curentă, spre deosebire de situația existentă cu două decenii mai devreme, când foarte puține regiuni atinseseră această țintă; apa trasă prin conducte nu este întotdeauna sigură, dar este mult mai sigură decât apa provenită din sursele tradiționale. Scriind în 1975, demograful Samuel Preston – cel mai fin observator al mortalității – estima că mai puțin de un sfert din creșterea speranței de viață dintre 1930 și 1960 provenea din creșterea nivelului de trai, cea mai mare parte venind din inovații, precum controlul vectorilor, medicamentele noi și imunizările.³ Calculele lui Preston se refereau la numărul limitat de țări pentru

care avea date, câteva dintre ele nefiind sărace în 1945. Concluzia sa a venit în urma analizei unor grafice precum cel din Figura 3, din Capitolul 1. El a calculat cât de mult ar fi crescut speranța de viață în cazul în care curba care o corela cu veniturile ar fi rămas fixă, iar țările ar fi evoluat în funcție de creșterea economică (contribuția veniturilor la o sănătate mai bună), și ce proporție din beneficii a venit doar din urma mișcării ascendente a curbei (contribuția noilor practici care permit o sănătate mai bună fără a exista o creștere a nivelului de trai). Autorii de mai târziu au împărțit diferit responsabilitatea inovațiilor și a veniturilor și, în plus, nu se poate presupune că echilibrul va rămâne același mereu, după cum a subliniat însuși Preston. Noile metode importante de salvare a vieților – antibiotice, control al vectorilor, imunizare – nu apar în mod egal sau previzibil, iar când una dintre ele își epuizează energiile, nu există vreo garanție că o altă soluție așteaptă la rând. Însă marile probleme sunt mereu acolo: venitul, pe de o parte, tratamentele și inovația, de cealaltă parte; sau piața împotriva sănătății publice, cu educația jucând un rol în îmbunătățirea ambelor. Dacă bolile din țările sărace sunt cu adevărat „boli ale sărăciei“, în sensul că ele vor dispărea dacă este redusă sărăcia, atunci s-ar putea ca intervențiile directe de sănătate să fie mai puțin importante decât creșterea economică. Creșterea economică ar fi o „dublă binecuvântare“; ea ar crește nivelul de trai în mod direct și, ca bonus, ar ameliora sănătatea. Dacă descoperirile lui Preston rămân valabile și pentru lumea contemporană – o întrebare de care mă voi ocupa mai târziu, tot în acest capitol –, magia venitului nu va fi de ajuns, iar chestiunea sănătății va trebui rezolvată direct, prin intervenții sanitare. Se poate observa asemănarea dintre descoperirile lui Preston și concluzia din Capitolul 2, conform căreia scăderea mortalității în Europa și America de Nord, între 1850 și 1950, a fost provocată, în mare parte, de înfrângerea bolilor prin noile metode de abordare a sănătății, creșterea economică jucând un rol important, dar auxiliar. Indiferent cui i se atribuie succesul, nu există dubii legate de proporția scăderii mortalității. ONU raportează că, în perioada de 15 ani cuprinsă între 1950–1955 și 1965–1970, „regiunile mai slab dezvoltate“ ale lumii au prezentat o creștere a speranței de viață mai mare de 10 ani, de la 42 la 53 de ani. Până în 2005–2010, aceasta a crescut cu încă 13 ani, ajungând la 66 de ani. Cu toate că evoluțiile au continuat și în „regiunile mai dezvoltate“, acestea au avut un ritm mult mai lent; a se vedea Figura 1, care indică evoluții produse în câteva regiuni ale lumii. Linia de sus reprezintă Europa de Nord, cuprinzând Insulele Canalului, Danemarca, Estonia, Finlanda, Islanda, Irlanda, Letonia, Lituania, Norvegia,

Suedia și Marea Britanie. Speranța de viață din aceste țări, luate împreună, a debutat cu 69 de ani și a crescut cu 10 ani până la începutul secolului XXI; în următorul capitol voi explica felul în care s-a petrecut acest fapt. Celelalte regiuni, Asia de Est (incluzând Japonia), America Latină și Insulele Caraibe, Asia de Sud-Est, Asia de Sud și Africa subsahariană, au dobândit mai mult de 10 ani, astfel încât decalajele lor față de Europa de Nord au scăzut. Chiar și pentru Africa subsahariană, care a evoluat cel mai puțin, decalajul față de Europa de Nord s-a redus de la 31,9 ani, la începutul anilor 1950, la 26,5 ani, între 2005–2010.

Africa și, într-o mai mică măsură, Asia de Sud (care se întinde mult spre nord, până în Afghanistan) sunt regiunile unde rămân cele mai multe lucruri de făcut. Chiar și înainte de epidemia de HIV/SIDA, speranța de viață din Africa subsahariană creștea într-un ritm mai lent decât în restul lumii, iar epidemia de HIV/SIDA a accentuat încetinirea, clar observabilă în statistici. Odată cu apariția recentă a terapiei antiretrovirale și împreună cu schimbările comportamentale, ONU estimează că speranța de viață în Africa a început să crească din nou. Cu toate acestea, în țările cele mai afectate, cea mai mare parte a evoluțiilor, dacă nu chiar toată, a fost ștearsă; speranța de viață din Botswana – una dintre țările cel mai bine conduse din Africa, având una dintre cele mai prospere economii de pe continent – a crescut de la 48 până la 64 de ani, iar apoi a scăzut din nou la 49 de ani, între 2000 și 2005, în timp ce speranța de viață din Zimbabwe – una dintre țările cel mai slab conduse, cu una dintre cele mai slabe economii – era mai scăzută între 2005–2010, decât între 1950–1955. În mod clar, marile epidemii, responsabile de uciderea a milioane de oameni – conform OMS, HIV a ucis 30 de milioane de oameni până la finalul anului 2011 –, nu s-au încheiat după epidemia de gripă din 1918–1919 și nici nu ar trebui să excludem apariția acestora în viitor. Deși nu se știe cu precizie cum a început epidemia de SIDA, nu se poate spune același lucru despre foametea din China anilor 1958–1961, ale cărei origini au fost discutate în primul capitol și ale cărei efecte sunt clar observabile în Figura 1. După cum vom vedea în curând, sistemul monopartit din China poate fi capabil de promovarea sănătății publice, implementând măsuri care uneori, în țările democratice, s-ar putea lovi de opoziție. Cu toate acestea, atunci când politicile se dovedesc dezastruoase, la fel, nu există nimic care să le oprească implementarea, chiar dacă rezultatele sunt catastrofale. China, cu lipsa ei de democrație, dar cu o implementare eficientă a politicilor, este, adesea, prezentată în contrast față de India, care este un stat democratic, cu presă liberă, dar cu politici deseori ineficiente. Totuși, India, de la obținerea independenței până azi, nu s-a confruntat cu nici o foamete, deși sub conducerea colonială britanică s-au produs mai multe astfel de evenimente. În pofida regreselor provocate de HIV și de foametea chineză, Figura 1 arată că, în cea mai mare parte a lumii, șansele de viață sunt mai bune astăzi, decât în urmă cu o jumătate de secol. Și, totuși, cât de bună (sau de rea) este situația de astăzi și ce rămâne de făcut? Un mod util de a înțelege mortalitatea de astăzi este

să observăm decesele din întreaga lume – care sunt cauzele acestora în țări situate la niveluri diferite de dezvoltare economică – și să încercăm să înțelegem care dintre aceste decese ar putea fi evitate, date fiind lucrurile pe care le cunoaștem. Dacă oamenii mor din cauza exoticelor și incurabilelor boli „tropicale“ menționate adesea, în relatări înfricoșătoare, în presă, înseamnă că avem nevoie de tratamente și de medicamente noi. Dacă, în schimb, oamenii mor din cauza acelorași boli cunoscute, de mult dispărute din țările bogate, trebuie să ne întrebăm de ce încă suntem uciși de boli pe care știm cum să le prevenim. După cum vom vedea, cu toate că este nevoie, fără îndoială, de tratamente mai noi și mai bune, principala problemă este aceea că prea mulți copii continuă să moară din cauza unor boli care ar trebui să fie ușor de prevenit. Tabelul nr. 1 prezintă date furnizate de OMS privind mortalitatea globală în 2008. Aceste cifre sunt rezultatul unor estimări și nu trebuie considerate precise, însă imaginea de ansamblu pe care o redau este îndeajuns de clară. Cea de-a doua coloană indică decesele produse la nivel mondial, a treia coloană prezintă decesele din țările sărace, iar cea de-a patra, pe cele din țările prospere. Diviziunea țărilor în funcție de venit provine de la Banca Mondială, care împarte lumea în patru categorii: țări cu venituri mici, medii-inferioare, medii-superioare și venituri mari. Aici am prezentat doar categoriile superioare și inferioare, în așa fel încât să ne putem concentra pe inegalitățile de mortalitate din țările bogate și din cele sărace. Pentru a ne face o idee despre țările implicate, dintre cele 35 de țări sărace, 27 sunt din Africa, iar celelalte opt sunt: Afghanistan, Bangladesh, Cambodgia, Haiti, Myanmar (Birmania), Nepal, Coreea de Nord și Tadjikistan. India nu mai este considerată o țară cu venituri mici. Există 70 de țări cu venituri mari, printre ele numărându-se țările din Europa, America de Nord și din Australasia; acestora li se adaugă Japonia, câteva țări mici, producătoare de petrol, și unele țări insulare.

Tabelul nr. 1 Mortalitatea globală în 2008, în cele mai sărace și în cele mai bogate țări

Mondial Țări cu venituri mici Țări cu venituri mari Decese (procentaj din populație)

Până la 4 ani Peste 60 de ani Cancer Boli cardiovasculare Decese exprimate în milioane Infecții respiratorii Decese perinatale Boli diareice HIV/SIDA Tuberculoză Malarie Boli ale copilăriei Deficiențe de nutriție Mortalitate maternă Toate cauzele Populație totală

14,6 (9) 55,5 (11) 13,3 30,5

35 (15) 27 (6) 5,1 15,8

0,9 (6) 83,8 (21) 26,5 36,5

3,53 1,78 2,6 2,46 1,34 0,82 0,45 0,42 0,36 56,98 6 737

1,07 0,73 0,8 0,76 0,4 0,4 0,12 0,17 0,16 9,07 826

0,35 0,02 0,04 0,02 0,01 0 0 0,02 0 9,29 1 077

Sursa: Organizația Mondială a Sănătății, Global Health Observatory Data Repository, accesat pe 3 februarie 2013. Notă: Bolile cardiovasculare includ infarctul. Infecțiile respiratorii sunt, în mare parte, infecții ale tractului respirator inferior (inferior însemând infecții produse mai jos de coardele vocale, incluzând pneumonia, bronșita și gripa, care poate afecta și tractul respirator superior). Decesele perinatale sunt decesele copiilor la naștere sau imediat după aceea și includ decesele asociate cu nașterea prematură sau cu o greutate prea mică la naștere, bebelușii care mor în timpul nașterii și cei care mor imediat după naștere, din cauza unor infecții. Bolile copilăriei sunt tusea convulsivă, difteria, poliomielita, pojarul și tetanosul. Circa două treimi dintre decesele cauzate de deficiențele de nutriție sunt provocate de deficiențe de proteine sau de energie, iar o treime, de anemie.

Partea superioară a tabelului arată cum sunt distribuite decesele între copii și bătrâni, precum și proporția deceselor cauzate de două dintre cele mai ucigătoare afecțiuni neinfecțioase: cancerul și bolile cardiovasculare. Decesele provocate de bolile cardiovasculare le includ pe cele care pot fi atribuite bolilor care afectează inima și sistemul circulator, așadar ele includ atât accidentele vasculare cerebrale, cât și atacurile de cord. Cea de-a doua coloană prezintă împărțirea acestor decese la nivelul întregii lumi, iar celelalte două indică diferențele dintre țările sărace și cele bogate. Partea inferioară a tabelului prezintă numărul total al deceselor, exprimat în milioane, concentrându-ne pe principalele boli și afecțiuni ucigașe din țările sărace. Segmentul superior al tabelului indică, în paranteze, procentajul populației din fiecare grupă de vârstă; partea inferioară a tabelului indică populația totală a fiecărei regiuni. Trebuie menționat că majoritatea populației lumii trăiește în țări cu venituri medii, care nu sunt reprezentate aici. Un alt fapt-cheie, prezent în partea superioară a tabelului, este acela că țările sărace sunt mult mai tinere decât țările bogate. În țările sărace, oamenii au mai mulți copii, iar, atunci când populația crește, fiecare generație este mai numeroasă decât precedenta, iar populația rămâne tânără. În unele țări bogate, generația născută imediat după război (baby boomers) se află în plină îmbătrânire, contribuind la dimensiunea grupei de vârstă de peste 60 de ani. În țările sărace, numărul celor cu vârste de până la 4 ani este mai mult decât dublu față de numărul oamenilor având peste

60 de ani; în țările bogate, numărul bătrânilor este de peste trei ori mai mare decât numărul copiilor. Chiar dacă riscurile ar fi similare în ambele categorii de țări, ar exista mai multe decese ale copiilor în țările sărace și mai multe decese ale bătrânilor în cele bogate. 15% dintre decesele din întreaga lume sunt ale copiilor și bebelușilor, în vreme ce mai mult de jumătate sunt ale persoanelor de peste 60 de ani. Însă această distribuție nu este specifică nici țărilor sărace, nici celor bogate. În țările sărace, mai mult de o treime dintre decese se petrec în rândul copiilor cu vârsta sub 5 ani și mai puțin de o treime, în rândul vârstnicilor. În țările bogate, unde decesele copiilor sunt rare, mai mult de 80% dintre ele sunt în în rândul persoanelor cu vârste de 60 de ani sau mai mult, iar marea majoritate a copiilor ajung să trăiască până la bătrânețe. În bună parte, aceste diferențe sunt explicate de proporția mai mare de persoane vârstnice din țările bogate, dar explicația nu este completă – raportate la întreaga populație infantilă, decesele copiilor sunt mult mai frecvente în țările sărace. Contrastul dintre lumea bogată și cea săracă provine din tranziția epidemiologică, potrivit căreia moartea în sine „îmbătrânește“ pe măsură ce se dezvoltă. Totodată, tranziția de la moartea infantilă la decesul produs la bătrânețe e însoțită de o schimbare a cauzelor de deces, de la boli infecțioase la afecțiuni cronice. Proporția oamenilor uciși de cancer, atacuri cerebrale și boli cardiovasculare se triplează atunci când trecem de la țările sărace la cele bogate. În general, bătrânii mor din cauza bolilor cronice, iar copiii din cauza bolilor infecțioase. Principalele boli ucigașe din țările sărace sunt, în mare parte, aceleași care obișnuiau să ucidă copiii din țările ce astăzi se numără printre cele bogate – infecții ale tractului respirator inferior, diaree, tuberculoză și ceea ce OMS numește „bolile copilăriei“: tuse convulsivă, difterie, poliomielită, pojar și tetanos; luate împreună, cele patru categorii încă provoacă aproape 8 milioane de decese anual. Alte cauze importante ale morții sunt malaria și HIV/SIDA (pentru care tratamentul încă este departe de a fi eficient), decesele la naștere sau la scurt timp după (deces perinatal), moartea mamei în circumstanțe asociate cu nașterea, precum și decesele cauzate de insuficiențe nutritive, dintre care cele mai importante două sunt decesele provocate de insuficiența proteinică și energetică (hrana neîndestulătoare) și de anemie (care apare din cauza unei alimentații care nu asigură destul fier, adesea asociată cu vegetarianismul). Cu excepția pneumoniei, care duce la 350 000 de decese anual în rândul bătrânilor din țările bogate, în general nimeni nu moare din cauza acestor afecțiuni în țările bogate, unde măsurile de sănătate publică au redus drastic riscurile de mortalitate

infantilă din cauza diareii, a pneumoniei și a tuberculozei. Malaria nu prezintă nici un risc în țările bogate, însă ea a fost un pericol, în unele țări, până după cel de-al Doilea Război Mondial; în țările sărace, ea provoacă, în principal, moartea copiilor. Medicamentele antiretrovirale și schimbările comportamentului sexual au redus mult numărul deceselor provocate de HIV/SIDA. Imunizarea aproape universală a copiilor a eliminat, în mare parte, „bolile copilăriei“, iar îngrijirile ante- și postnatale au redus mortalitatea perinatală și maternă până la niveluri foarte joase. În țările bogate, foarte puțini oameni mor din cauza lipsei de hrană și, în vreme ce anemia nu a dispărut, nu există populații mari, în lumea bogată, cărora să le lipsească micronutrienți vitali, precum fierul. Așadar, ne confruntăm cu o enigmă. De ce mor copiii din țările sărace, în vreme ce, dacă s-ar fi născut într-o țară bogată, ar fi supraviețuit? Ce anume împiedică știința, care este disponibilă gratuit și eficientă în țările bogate, să salveze viețile a milioane de oameni care mor în lumea săracă? Cel mai evident răspuns este sărăcia. Într-adevăr, clasificarea specifică pe care am adoptat-o, între țări cu venituri mari și țări cu venituri mici, sugerează că venitul contează. La fel ca în contextul istoric, ne gândim la diaree, boli respiratorii, tuberculoză și subnutriție ca la niște „boli ale sărăciei“, iar la cancer, boli de inimă și accident vascular cerebral ca la „boli ale îndestulării“. Așa cum a fost cazul în secolele al XVIIIlea și al XIX-lea, venitul trebuie, fără îndoială, să joace un rol; în general, oamenii cu bani își pot procura toată hrana de care au nevoie, iar creșterea economică ajută la furnizarea fondurilor utilizate pentru controlul vectorilor, salubritate și pentru tratarea apelor, precum și pentru clinici și spitale. Chiar și așa, povestea sărăciei și a veniturilor este cel mult una incompletă, iar concentrarea prea mare asupra veniturilor ne poate deruta atât în legătură cu lucrurile care trebuie făcute, cât și în privința acelora care trebuie să se ocupe de ele. Ca întotdeauna, se pot desprinde multe învățături urmărind ce s-a întâmplat în China și în India. Banca Mondială nu le mai consideră țări cu venituri mici, ci cu venituri medii-inferioare (India) și medii-superioare (China). Ambele au crescut rapid în ultimii ani, însă se numărau printre cele mai sărace țări în anii 1950. Mai mult de o treime din populația lumii trăiește în una din aceste două țări și, prin urmare, să înțelegem ce s-a petrecut acolo este, într-un chip sau altul, important. Figura 2 urmărește creșterea economică și mortalitatea infantilă penru cele două țări, pe parcursul ultimilor 55 de ani. Venitul național sau, mai precis, PIB-ul pe cap de locuitor este reprezentat pe axa verticală din partea dreaptă; am folosit, din nou, o scară logaritmică, pe care o rată constantă de creștere ar figura sub

forma unei linii drepte. De fapt, pentru ambele țări, creșterea s-a accelerat de-a lungul timpului, în mod special – și spectaculos – în China. Pentru India, la rândul ei, după 40 de ani de creștere economică anemică, a avut loc o accelerare după 1990, mai ales la sfârșitul perioadei. Ambele țări au demarat reforme economice considerate responsabile pentru accelerarea ratelor de creștere; China a început după 1970, când prețurile produselor agricole au crescut și fermierii au fost încurajați să producă și să vândă mai mult, iar India a început după 1990, când multe dintre vechile legi și reglementări ale economiei planificate au fost eliminate.

Pe măsură ce China și India au devenit mai prospere, ratele mortalității infantile au scăzut. Tiparele sunt foarte asemănătoare în cazul mortalității copiilor (grupul care îi cuprinde pe cei cu vârste de sub 4 ani), astfel încât nu le mai prezint aici. Scăderea din China a fost oprită de foamete, în timpul căreia nu mai puțin de o treime din nașteri s-au finalizat cu decese (graficul prezintă medii cincinale, astfel încât efectul este mult mai redus), dar, exceptând foametea, tiparul general este cel al unei scăderi rapide până în 1970, urmată de o reducere mai lentă după 1970. Acesta este exact opusul fenomenului la care ne-am aștepta în cazul în care scăderea mortalității infantile ar fi fost generată de creștere economică, ceea ce ar fi fost adevărat dacă decesele bebelușilor ar fi constituit o consecință directă a sărăciei. Ce s-a întâmplat în China nu este un secret. După ce autoritățile au decis să se concentreze pe creștere, resursele au fost direcționate către generarea veniturilor și departe de restul sectoarelor, inclusiv de sănătatea publică și de serviciile sanitare. Până și persoanele responsabile de combaterea țânțarilor au fost transformate în fermieri, pentru a pune umărul la creșterea economică. În primii ani, Partidul Comunist a acordat o mare atenție sănătății publice – Afară cu toți paraziții este titlul memorabil al unei relatări realizate de un doctor britanic care a lucrat în China în anii 1950 și 1960 –,⁴ însă această direcție a fost pierdută după aplicarea reformelor. Toate acestea nu înseamnă că reformele au fost rele; creșterea economică de după reforme a scos milioane de oameni din sărăcie și le-a oferit o viață mai bună. Ce demonstrează fenomenul este că dezvoltarea economică nu aduce nici o îmbunătățire automată a elementului de sănătate din ansamblul stării de bine. În China, politica a fost ceea ce a contat: în fapt, autoritățile au decis să compromită un aspect al stării de bine pentru a obține, la schimb, un alt aspect. În India, ca întotdeauna, evenimentele au avut un ritm mai lent și au fost mai puțin spectaculoase. Creșterea economică a fost mai lentă decât în China, iar schimbarea de după reforme a fost mai puțin pronunțată; venitul pe cap de locuitor al Indiei era, în general, mai mare decât al Chinei, însă, până la începutul anilor 2000, a ajuns la mai puțin de o jumătate din acesta. (După cum vom vedea în Partea a II-a, aceste comparații sunt supuse unui mare număr de incertitudini.) Cu toate acestea, scăderea mortalității infantile a Indiei a fost remarcabil de constantă – deloc sensibilă la schimbările ratei de creștere economică –, iar declinul absolut, de la o rată de mortalitate infantilă de 165/1 000, la începutul anilor 1950, până la 53/1 000, în 2005–2010, este mai mare, în cifre absolute, decât scăderea produsă în China, de la 122/1 000 la

22/1 000. Deși este, în continuare, mai periculos să te naști în India decât în China, performanțele sanitare ale Indiei nu sunt net inferioare, în comparație cu cele ale Chinei, în pofida diferențelor foarte mari de la capitolul creșterii economice. Totodată, succesul Indiei a fost obținut fără coerciție și pierderea libertății, asociate cu politica chineză a copilului unic; într-adevăr, după cum au remarcat economiștii Jean Drèze și Amartya Sen, unele regiuni din India de Sud au o situație considerabil mai bună decât China.⁵ China și India sunt „doar“ două țări și nu există nici un motiv pentru care aspectele valabile acolo să fie adevărate și pentru restul lumii, astfel încât creșterea economică ar putea rămâne cheia pentru îmbunătățirea stării de sănătate din Africa sau din țările care sunt mult mai sărace decât sunt China și India astăzi. Cu toate acestea, există puține dovezi care să ateste că țările care se dezvoltă mai repede beneficiază de scăderi mai rapide ale mortalității infantile. Figura 3 arată cât de neînsemnată este corelația dintre ritmul de scădere a ratei mortalității și ritmul de creștere economică. Pentru a testa corect povestea creșterii economice, voi analiza aici numai schimbări pe termen lung. Creșterile rapide, de un an sau doi, ar putea să nu creeze îmbunătățirile de care depinde sănătatea infantilă; de exemplu, o explozie a prețurilor unui bun de export ar putea aduce mulți bani unui grup restrâns sau guvernului, dar ar avea un efect neînsemnat asupra prosperității generale. Cu toate acestea, în cazul în care creșterea se menține timp de câteva decenii, efectele s-ar observa în mod sigur – dacă acestea există într-adevăr. Disponibilitatea datelor limitează posibilitățile de analiză, însă graficul prezintă creșteri economice și scăderi ale mortalității pe durata unor perioade de minimum 15 ani – în medie, de 42 de ani –, începând, în unele cazuri, încă din 1950 și încheindu-se după 2005. Axa verticală indică scăderea anuală a ratei mortalității infantile, astfel încât, cu cât ea este mai mare, cu atât este mai bună. Din moment ce rata mortalității infantile este măsurată în numărul deceselor în la fiecare 1 000 de nașteri, un număr ca 2 (pentru India, de exemplu) înseamnă că, pe parcursul perioadei pentru care am date (55 de ani), rata de mortalitate infantilă a Indiei a scăzut cu 2 înmulțit cu 55, sau cu 110 decese la fiecare 1 000 de nașteri. Am inclus și țările bogate în grafic, însă, din moment ce acestea înregistrau deja rate scăzute ale mortalității infantile, au avut o scădere mai redusă pe parcursul timpului și formează o aglomerare în partea inferioară, aproape de centru, astfel încât excluderea lor nu ar fi modificat prea mult modelul.

Graficul dă impresia unei corelații pozitive, dar acest lucru se datorează faptului că am urmat practica obișnuită de a reprezenta țările sub forma unor cercuri ale căror suprafețe sunt proporționale cu populațiile acestora. În cazul de față, avem trei mari țări, China, India și Indonezia, care s-au dezvoltat relativ repede și care au înregistrat scăderi ale mortalității mai rapide decât media. În orice caz, pentru a verifica ideea conform căreia creșterea economică este cea care diminuează mortalitatea, nu ar trebui să luăm în calcul mărimea populației. Întrebarea pe care o adresăm este următoarea: țările cu creștere economică mai rapidă înregistrează scăderi mai rapide ale mortalității infantile? În acest sens, fiecare țară constituie un experiment separat și nu există nici un motiv pentru a trata diferit experimente diferite. Dacă analizăm graficul în acest sens și acordăm tuturor țărilor aceeași importanță, nu există nici o corelație. Cel puțin la nivel istoric, țările cu dezvoltare rapidă nu și-au îmbunătățit rata mortalității infantile într-un ritm mai rapid. Graficul prezintă multe exemple. Haiti, a cărei economie s-a contractat efectiv între 1960 și 2009, a avut un ritm foarte onorabil de scădere a mortalității infantile, mai rapid decât India și China. Pentru cele 16 economii care s-au contractat, rata anuală de scădere a mortalității a fost de 1,5 pe an, puțin mai bună decât rata tuturor celor 177 de țări din grafic. Fără îndoială, este posibil ca mortalitatea infantilă să scadă chiar și acolo unde nu există deloc creștere economică. Ideea conform căreia nu ar trebui să existe nici o corelație între creșterea economică și salvarea vieților omenești este șocantă. Cunoaștem, pe baza dovezilor istorice, că alte lucruri – precum combaterea bolilor – sunt la fel de importante sau chiar mai importante, însă, chiar și așa, este greu de crezut că banii nu au nici un rol. Și, într-adevăr, avem motive să credem că Figura 3 ar putea fi derutantă, deoarece ignoră relația dintre scăderea mortalității și rata creșterii economice. Atunci când sunt salvate viețile unor copii care, altfel, ar fi murit, populația crește, iar aceasta ar putea face venitul pe cap de locuitor să scadă sau cel puțin să crească mai lent decât ar fi făcut-o în lipsa inovațiilor salvatoare de vieți. În cele din urmă, acești copii salvați vor crește și vor deveni adulți productivi și nu există motive și nici dovezi care să ne determine să presupunem că populațiile mai numeroase sunt, fără doar și poate, populații mai sărace. Chiar și așa, în primii ani de mortalitate infantilă scăzută, viețile proaspăt salvate sunt cele ale copiilor, ale căror contribuții la economie vor veni de abia în viitor, astfel încât, pentru o vreme, mortalitatea infantilă scăzută ar putea reduce ponderea fiecărei persoane în ceea ce privește venitul național. Acest efect

funcționează într-o direcție opusă oricărui efect pe care venitul mai mare pe cap de locuitor l-ar putea avea asupra mortalității infantile și s-ar putea chiar să îl anuleze, oferindu-ne lipsa corelațiilor din Figura 3. Însă dovezile nu susțin această argumentație. Este adevărat că țările în care ratele mortalități infantile au scăzut cel mai rapid sunt, la rândul lor, țările ale căror populații au crescut cel mai repede. Țările bogate, unde mortalitatea infantilă era deja redusă, au înregistrat scăderi mai mici ale mortalității infantile și au beneficiat de o creștere scăzută a populației. Țările sărace au înregistrat scăderi mult mai rapide ale mortalității infantile, iar creșterea populației acestora a fost mult mai rapidă. Însă, în rândul țărilor sărace sau în interiorul Africii, al Asiei și al Americii Latine, nu există nici o corelație între scăderea mortalității infantile și rata de creștere a populației, fie din cauza faptului că alți factori au fost importanți, fie pentru că ratele de fertilitate au avut, pe durata a 40 de ani, destul timp la dispoziție pentru a fi ajustate. Și totuși, după cum vedem în Figura 3, nu există nici o relație între creșterea economică și scăderea mortalității nici măcar în țările sărace, iar această absență nu poate fi explicată de vreun efect de camuflare produs de scăderea mortalității asupra creșterii populației. Dacă sărăcia nu este motivul din cauza căruia atât de mulți copii mor în țările sărace și dacă dezvoltarea economică nu exclude în mod automat aceste decese, de ce aceste evenimente continuă să aibă loc chiar și în condițiile în care cele mai multe dintre ele pot fi prevenite, având în vedere cunoștințele medicale și științifice actuale? Ne poate fi de ajutor să ne întoarcem la tabelul 3.1, care enumeră cauzele deceselor, imaginându-ne cum ar putea fi combătută fiecare dintre ele, deoarece cauze diferite ale morții cer soluții diferite. Pentru tuberculoză, malarie, diaree și infecții ale tractului respirator inferior, mediul înconjurător ar trebui să difere. Ar fi nevoie de o mai bună combatere a dăunătorilor, de apă mai curată și de salubritate mai bună, toate necesitând acțiuni colective, organizate de guvernul local sau național. Ceea ce s-ar numi sistemul de sănătate bazat pe relația mediacient nu poate face prea multe în privința acestor probleme. Acestea sunt chestiuni ce țin de sănătatea publică, nu de cea privată, cu toate că îngrijirea medicală poate, uneori, să atenueze consecințele. Nivelul de trai mai bun poate fi, și el, de ajutor, deși, după cum am observat în statistici, acesta nu pare să fie de ajuns. Decesele provocate de bolile copilăriei, de condițiile perinatale și materne sau de

foame ar putea fi prevenite, în întregime, printr-o mai bună calitate a îngrijirilor ante- și postnatale: oferirea de indicații mamelor, înainte și după nașterea copilului, existența unor facilități sanitare care să se ocupe de urgențe și complicații, precum și existența unor clinici și asistente medicale care să monitorizeze copiii, să verifice dacă imunizările acestora sunt actualizate, să se asigure că sunt crescuți așa cum trebuie și să le ofere sfaturi părinților. În țările sărace, copiii sunt expuși cel mai mult la riscuri după înțărcare, când trec de la o alimentație relativ bogată, completă și sigură – laptele matern – la una care poate fi insuficientă, monotonă și periculoasă. Mamele educate pot face o mulțime de lucruri de unele singure, dar doctorii, asistentele și clinicile îi pot ajuta pe copii și pe mame să depășească etapele riscante. Pentru aceste cauze ale morții, așadar, sistemul medical bazat pe relația medic-pacient este important. Și, totuși, multe țări alocă puțini bani propriilor sisteme de sănătate și este aproape imposibil ca un sistem de sănătate să obțină rezultate pozitive cu 100 de dolari pe cap de locuitor, nivelul obișnuit din Africa subsahariană, o cifră care include atât cheltuielile private, cât și pe cele publice. De exemplu, Banca Mondială a calculat, ajustând sumele pentru anul 2005, că, în 2010, Zambia a cheltuit 90 de dolari pe cap de locuitor, Senegal 108 dolari, Nigeria 124 de dolari și Mozambic numai 49 de dolari. Pentru comparație, Marea Britanie cheltuiește 3 470 de dolari pe cap de locuitori, iar Statele Unite, 8 362 de dolari. De ce guvernele țărilor sărace cheltuiesc atât de puțini bani, în condițiile în care cetățenii lor au o stare de sănătate atât de precară? De ce cetățenii cu astfel de nevoi nu se orientează către sistemul privat, atunci când guvernul pare dat dispărut? Și ce să mai zicem de ajutorul internațional, care s-a dovedit atât de important pentru îmbunătățirea unor anumite aspecte ale sănătății mondiale? Din păcate, guvernele nu acționează mereu pentru îmbunătățirea sănătății sau a stării de bine a propriilor cetățeni. Chiar și în statele democratice, politicienii și guvernele au destul de mult spațiu de manevră pentru a-și urmări propriile interese, iar adesea există dezacorduri puternice legate de pașii care trebuie făcuți pentru îmbunătățirea sănătății, chiar și atunci când există unanimitate în privința nevoii de acționa într-un fel. Însă multe țări ale lumii nu sunt democratice și, în linii mari, multe guverne nu sunt constrânse să acționeze în interesul propriilor populații, fie din cauza unor circumstanțe – de exemplu, nevoia de a-i convinge pe cetățeni să-i lase să crească veniturile de la buget –, fie din cauza unor reglementări constituționale sau a unor limitări. Aceste lucruri sunt clar valabile pentru regimurile dictatoriale sau militare ori în țările unde guvernele represive utilizează armata sau poliția secretă pentru a controla

populația. În alte cazuri, guvernele sunt bine finanțate prin vânzarea unor resurse naturale – mineralele și petrolul sunt celebre în acest sens –, astfel încât ele nu au nevoie să colecteze taxe de la populație. Din moment ce acela care plătește este și cel care poruncește, guvernele pot utiliza aceste venituri pentru a susține un sistem de nepotisme și patronaje care nu are nici un interes legat de sănătatea și binele populației. În cazuri extreme, în special în Africa, ajutoarele străine au fost destul de substanțiale, încât să funcționeze, furnizând resurse guvernului, dar slăbindu-i imboldul de a le cheltui cum trebuie. Chiar și cu cea mai bună voință, a fost dificil, pentru donatori, să oprească aceste evoluții. Despre acest subiect voi spune mai multe în ultimul capitol. Guvernele nu poartă întreaga vină. În unele locuri, oamenii par să nu înțeleagă că starea de sănătate li s-ar putea îmbunătăți – un alt caz în care educația ar putea da o mână de ajutor – sau că guvernele s-ar putea să aibă instrumentele necesare pentru îmbunătățirea sănătății. În Africa, Gallup World Poll îi întreabă în mod regulat pe oameni despre chestiunile asupra cărora ar trebui să se concentreze guvernele. Problemele de sănătate nu se află în capul listei, apar la mare distanță de chestiunile care țin de reducerea sărăciei și de oferirea de locuri de muncă; guvernele care pun accent pe crearea locurilor de muncă, chiar și unele inutile, care apar în istrația supradimensionată, s-ar putea să facă ceea ce preferă alegătorii lor. Prin munca de teren depusă în districtul Udaipur, în Rajasthan, am descoperit că oamenii erau conștienți că sunt săraci, dar, în pofida faptului că sufereau de o întreagă serie de boli care pot fi prevenite – ceea ce economistul și activistul Jean Drèze numește „un ocean de maladii“ –, ei considerau că starea lor de sănătate era bună. Este ușor să îți dai seama că există mulți oameni mai bogați decât tine, dar mult mai greu să observi că aceștia au o stare de sănătate mai bună sau că odraslele lor au mai puține șanse să moară; astfel de aspecte nu sunt la fel de vizibile precum averea, locuința sau bunurile de consum. În Africa, unde oamenii și microbii au evoluat împreună, faptul că încă există ambele categorii este un alt mod de a spune că boala a însoțit omul de-a lungul întregii istorii a continentului african. În linii mari, așa cum am văzut în Capitolul 2, salvarea de la boală și de la moarte timpurie s-a produs de-abia recent oriunde în lume și s-ar putea ca mulți oameni încă să nu înțeleagă că evadarea este posibilă sau că starea de sănătate bună ar reprezenta o cale spre libertate. Gallup World Poll descoperă, în mod regulat, că proporția oamenilor mulțumiți de propria sănătate este aproximativ aceeași atât în țările sărace, cât și în cele bogate, în pofida diferențelor concrete uriașe dintre condițiile sanitare. Există multe țări în lume unde oamenii au mare încredere în tratamentul medical

și în sistemul de sănătate, în ciuda rezultatelor proaste și a bugetelor reduse. Americanii, la polul opus, prezintă un nivel scăzut de încredere în propriul sistem medical, în pofida sumelor mari de bani pe care le cheltuiesc pentru el; într-un studiu, Statele Unite s-a clasat pe locul 88 din 120 de țări, mai jos decât Cuba, India și Vietnam și la numai trei locuri înainte de Sierra Leone. O mare problemă a sistemului public de sănătate din multe țări este faptul că lucrătorii medicali – personalul auxiliar și medicii – lipsesc frecvent de la locul de muncă. În Rajasthan, doar aproximativ o jumătate dintre clinicile mici erau deschise atunci când am efectuat câteva controale aleatorii și, deși clinicile mai mari erau deschise, mulți lucrători nu se aflau acolo. Banca Mondială a efectuat sondaje privind absenteismul și se pare că, în multe țări – însă sigur nu pretutindeni – acesta este o problemă uriașă atât în sănătate, cât și în educație.⁷ În unele cazuri, acești lucrători nu sunt plătiți prea bine. Este ca și cum ar exista o înțelegere tacită între lucrători și angajatori; guvernul se preface că îi plătește, iar ei se prefac că muncesc. Însă salariile mici nu sunt întotdeauna motivul. Când oamenii nu au așteptări mari de la serviciile medicale, este ușor ca absenteismul să înflorească. În Rajasthan, era dificil să îi faci pe oameni să recunoască faptul că o anumită asistentă n-a mai venit la muncă de câteva săptămâni, iar, pentru mulți, acest nivel al serviciilor este tocmai cel la care se așteaptă din partea sistemului public. Însă nu pretutindeni. Statul indian Kerala este celebru pentru activismul politic la nivel local și pentru protestele violente care se iscă, dacă o clinică rămâne închisă. În Kerala, absenteismul este rar, iar oamenii se așteaptă ca instituțiile medicale să îi deservească. Dacă am ști cum să aducem atitudinile din Rajasthan mai aproape de cele din Kerala, mare parte a problemei ar fi rezolvată. Medicii particulari fac, deseori, afaceri înfloritoare în țările sărace, iar serviciile lor compensează, de multe ori, deficiențele tratamentului medical furnizat (sau nu) de stat. Însă sectorul privat are propriile sale probleme. În primul rând, a ști de ce ai nevoie atunci când ești bolnav este o problemă pentru oricine care nu are o calificare medicală. Cumpărarea tratamentului nu seamănă cu procurarea hranei atunci când îți este foame; ea seamănă mai mult cu repararea unei mașini la un atelier specializat. Oamenii mai bine informați sunt tocmai cei care oferă tratamentul, iar aceștia au propriii stimuli și propriile interese. În sectorul privat, furnizorii de servicii obțin mai mulți bani, dacă oferă un tratament mai complex sau mai profitabil; totodată, ei sunt motivați să le ofere oamenilor ceea ce cred aceștia că au nevoie, chiar dacă, de fapt, nu au nevoie. În India, medicii particulari le oferă oamenilor, cu regularitate, antibioticele pe care le cer, adesea

prin injecții, lăsând în urmă clienți fericiți care se simt mai bine (pentru o vreme). Perfuziile intravenoase sunt un alt produs preferat, acestea bucurându-se de multă reclamă din partea furnizorilor de servicii medicale din India, tot așa cum radiografiile complete sau testele PSA pentru cancerul de prostată sunt comercializate necontenit în Statele Unite. În general, medicii din clinicile și din spitalele publice din India nu fac injecții cu antibiotice sau perfuzii intravenoase la cerere – un lucru bun –, dar nici nu au timp să ducă la bun sfârșit controale care să determine nevoile reale ale pacientului – un lucru nu la fel de bun. Așadar, alegerea dintre un doctor din sistemul public și un medic particular este o chestiune ce ține de șansă, cu toate că este mai probabil să te simți mai bine îngrijit – cel puțin pe termen scurt – atunci când apelezi la un doctor particular. Toate acestea nu ar mai fi o problemă atât de mare, dacă sectorul public de sănătate ar fi mai demn de încredere sau dacă sectorul privat ar fi mai bine reglementat. În multe țări, problema este că nici una dintre variante nu se aplică. Într-adevăr, chiar și în cele mai bogate țări ale lumii, furnizarea și reglementarea serviciilor de sănătate este una dintre cele mai dificile, controversate și politizate responsabilități ale guvernului. În Rajasthan, mulți dintre „medicii“ particulari la care apelau oamenii cu care am vorbit nu erau doctori calificați, ci vraci de tot soiul – în Rajasthan, aceștia sunt numiți, cu dispreț, „doctori bengalezi“. Câțiva „doctori“ nici nu absolviseră liceul. Lipsa capacității de acțiune a guvernului stă la baza eșecurilor din ambele sisteme de sănătate. Guvernul nu este capabil nici să furnizeze singur servicii medicale, nici să reglementeze, să licențieze și să controleze sistemul privat, pentru ca acesta să fie eficient și sigur. Banii sunt, la rândul lor, o problemă și probabil că este adevărat că India (și multe țări din Africa) nu ar putea istra un sistem de sănătate mai bun, fără a cheltui mult mai mult decât în momentul de față. În orice caz, este, totodată, ușor să ne imaginăm un sistem de sănătate mult mai scump, dar nu neapărat mai bun, în cadrul căruia doctorii absenți sunt plătiți chiar mai bine pentru a nu veni la muncă. Fără o populație educată și putere de stat – o structură istrativă eficientă, un corp de birocrați educați, un sistem de statistică și un cadru legal bine definit și bine aplicat – este greu sau imposibil, pentru orice țară, să aibă un sistem de sănătate adecvat.

4. SĂNĂTATEA ÎN LUMEA MODERNĂ

După al Doilea Război Mondial, oamenii din țările sărace au început să descopere beneficiile în materie de sănătate de care cei din țările bogate se bucurau de mult timp. Teoria microbiană a bolilor făcuse posibilă reducerea considerabilă poverii bolilor infecțioase, însă știința și politicile bazate pe cunoașterea științifică au avut nevoie de mai mult de un secol pentru a se răspândi de la punctul de origine spre restul lumii. Dacă aceasta ar fi fost întreaga poveste, cei sosiți mai târziu i-ar fi prins din urmă pe pionieri, iar istoria globală a sănătății ar fi fost povestea eliminării treptate a inegalităților internaționale în materie de sănătate care apără, pentru prima dată, în secolul al XVIII-lea. Însă erau alte evadări care trebuiau să se producă, chiar și în țările pioniere, iar durata de viață a continuat să crească, chiar și în țările care au dat tonul și chiar după ce decesele bebelușilor și ale copiilor deveniseră o raritate. De-acum venea rândul celor de vârstă mijlocie și al bătrânilor. Acest capitol relatează cum s-au produs aceste noi evadări și descrie lucrurile pe care le-ar putea rezerva viitorul pentru durata vieții celor din lumea bogată. Totodată, este un capitol despre implicațiile pe care le-ar putea avea asupra sănătății o lume extrem de interconectată, context în care discuțiile despre lumea bogată și lumea săracă au tot mai puțin sens. Datorită transporturilor și comunicațiilor mai rapide și mai ieftine, inovațiile medicale dintr-o țară au urmări aproape instantanee și în restul lumii; teoria microbiană a bolilor a avut nevoie de circa un secol pentru a se răspândi, dar descoperirile moderne se propagă mult mai rapid. Noile boli, ca și noile tratamente, călătoresc, la rândul lor, pe canalele globale. În această epocă a globalizării, inegalitățile internaționale în privința duratei vieții se reduc. Totuși, durata vieții nu este singurul aspect important al sănătății și este tot mai puțin clar dacă inegalitățile internaționale privind sănătatea se află în scădere; fără îndoială, ele nu ar trebui să fie considerate niște relicve gata să ajungă, încet, în coșul de gunoi al istoriei. Sănătatea nu înseamnă doar viață și moarte, ci și nivelul de sănătate al omului pe parcursul vieții. O măsură a sănătății „din timpul vieții“, care oferă atât un antidot, cât și o completare a speranței de viață, este înălțimea – un indicator sensibil al poverii subnutriției și a bolii, în special în rândul copiilor. Vom vedea că majoritatea oamenilor – dar nu toți – cresc în înălțime. Și, totuși, progresul este lent; la ratele actuale, va fi nevoie de 200 de ani pentru ca bărbații din India

să ajungă la înălțimea englezilor de astăzi, chiar și în condițiile în care englezii n-ar mai crește deloc. Și aceasta nu este cea mai rea veste; va fi nevoie de aproape 500 de ani pentru ca femeile din India să le ajungă din urmă pe cele din Anglia.

Și bătrânii pot evada: viață și moarte în lumea bogată

Chiar și în țările bogate, progresele în sănătate generate de teoria microbiană erau departe de a fi încheiate în 1945; mortalitatea infantilă din Scoția acelui an era la fel de ridicată precum cea din India actuală. Însă, după cel de-al Doilea Război Mondial, creșterea duratei vieții a ajuns să depindă tot mai mult de reducerea mortalității bătrânilor și a celor de vârstă mijlocie și mai puțin de reducerea mortalității copiilor și nou-născuților. Astăzi, principalele cauze ale morții nu mai sunt tuberculoza, diareea și infecțiile respiratorii, ci bolile cardiovasculare, accidentele cerebrale și cancerul. Însă speranța de viață continuă să crească (deși mai lent decât înainte de 1950), fiind influențată pozitiv nu de apele mai curate și de vaccinările corespunzătoare, ci de progresele medicale și de schimbările comportamentale. Până în 1950, țările bogate ale lumii făcă cam tot ceea ce trebuia făcut pentru a scăpa de bolile infecțioase specifice copilăriei, iar, până în anul 2000, problema era ca și rezolvată. În timp ce scriu, în anul 2013, circa 95% dintre toți nounăscuții din țările bogate se pot aștepta să trăiască până la vârsta de 50 de ani. Drept urmare, alte creșteri ale duratei vieții depind acum de ceea ce se întâmplă cu persoanele cu vârste mijlocii sau înaintate. Și în raport cu acest segment au avut loc numeroase progrese în ultimii 50 de ani.

Figura 1 prezintă evoluția speranței de viață la 50 de ani, în 14 dintre cele mai bogate țări ale lumii. Speranța de viață la 50 de ani este definită ca numărul anilor de viață la care se mai poate aștepta o persoană în vârstă de 50 de ani, astfel încât, dacă speranța de viață este de 25 de ani, persoana având 50 de ani se poate aștepta să trăiască până la 75 de ani; ca și în cazul speranței de viață la naștere, calculul presupune că ratele mortalității rămân constante. Figura indică mediile pentru bărbați și femei; ca întotdeauna, femeile se descurcă mai bine, dar aici prefer, pur și simplu, să prezint rata de evoluție în cazul tuturor, nu să observ diferențele între sexe. Chiar și în 1950, persoanele de 50 de ani, în toate cele 14 țări, se puteau aștepta să trăiască cel puțin doi ani după vârsta biblică de 70 de ani; acest fapt era valabil chiar și în Japonia, care atunci era țara cu cele mai slabe rezultate. În 1950, existau inegalități substanțiale de la o țară la alta, pornind de la 27 de ani, în Norvegia, și ajungând la 22,8 ani, în Finlanda, și 22,6 ani, în Japonia. În anii 1950 și 1960, progresul era diferit în fiecare țară, dar, după 1970, rata de creștere a duratei vieții s-a accelerat. De asemenea, ea s-a sincronizat mai bine la nivelul tuturor țărilor. Între 1970 și 1990, speranța de viață la 50 de ani a crescut cu aproape 3 ani în toate aceste țări. Evoluția a continuat după 1990, dar acum au apărut mai multe diferențe între țări; unele, precum Japonia, s-au descurcat extraordinar de bine, în vreme ce altele, precum Statele Unite și Danemarca, au rămas în urmă. Lecția principală a graficului este aceea că oamenii de vârste mijlocii și înaintate s-au bucurat pretutindeni de mari reduceri ale ratelor mortalității, după 1950. După cum am văzut în Capitolul 2, înainte de 1950, lucrurile n-au stat deloc așa; evoluțiile se produceau în rândul copiilor, cu mai puține câștiguri la speranța de viață pentru cei de vârste înaintate. Cea de-a doua lecție este aceea că unele țări au evoluat mai bine decât altele. Japonia, care era ultima în 1950, este, astăzi, pe primul loc. Danemarca, situată în rândul primilor lideri, este, astăzi, ultima, iar Statele Unite, care au început la mijlocul grupului, se află, acum, pe penultimul loc. Ce a făcut ca acest fapt să fie posibil? Unul dintre motive transcende elementele specifice bolilor și ale tratamentelor împotriva acestora. Oamenii nu vor să moară și vor aloca resurse însemnate – atât personale, cât și guvernamentale – în încercarea de a scăpa de moarte. Când mare parte a copiilor mor înainte de a deveni adulți, acțiunea împotriva mortalității infantile este principala prioritate pentru părinți și pentru întreaga societate. Dar, pe măsură ce oamenii trăiesc mai

mult, „următoarea“ boală devine cea mai importantă, iar „următoarea“ boală înseamnă, în general, următorul „asasin“ important care atacă oamenii mai în vârstă decât cei afectați de boala anterioară. După masacrarea primului monstru din labirint, următoarea prioritate devine monstrul care stă la pândă în spate, a cărui prezență devine mult mai importantă, odată ce am învățat cum să scăpăm de primul. De îndată ce mortalitatea infantilă și bolile infecțioase au devenit, în general, parte din trecut, în anii 1960 și 1970, următorii monștri au ajuns să fie bolile cronice care îi ucideau pe oamenii de vârstă mijlocie: bolile cardiovasculare, accidentele cerebrale și cancerul. În acest context, termenul „cronic“ se aplică bolilor care se manifestă mai mult timp – oficial, mai mult de trei luni – și este opusul termenului „acut“, care se referă la bolile ce amenință cu producerea rapidă a decesului, așa cum este cazul multor boli infecțioase. (Probabil că termenii mai preciși ar trebui să fie „netransmisibil“, respectiv „infecțios“.) După cum vom vedea, s-au realizat progrese în privința tuturor celor trei mari boli cronice, în special a bolilor cardiovasculare și a accidentelor vasculare cerebrale. Cel puțin o parte a progreselor s-au realizat datorită oamenilor dispuși să cheltuiască mari sume de bani, parțial pe tratament, dar, mult mai important, pe cercetarea și pe dezvoltarea care a deslușit mecanismele de bază ale bolilor și, astfel, a permis crearea unor tratamente mai bune. Pe măsură ce cancerul și bolile cardiovasculare își vor pierde din importanță – așa cum este rezonabil să sperăm –, noua prioritate se va concentra pe tulburări precum boala Alzheimer, o afecțiune care a fost mai puțin importantă în 1950 și cu atât mai puțin în 1850, deoarece foarte puțini oameni trăiau îndeajuns de mult pentru a suferi de ea. Ca și în secolul al XIX-lea, noile boli necesită noi tratamente și oferă noi oportunități pentru descoperirea acestora. În zilele noastre, pe măsură ce moartea trece printr-un proces de îmbătrânire, bolile cele mai grele sunt acelea care îi afectează pe oamenii din ce în ce mai în vârstă. Fumatul este unul dintre elementele-cheie pentru înțelegerea tendințelor recente ale ratei mortalității din țările cu venituri mari.¹ Tiparele nu sunt aceleași pretutindeni, dar răspândirea obiceiului de a fuma, în prima jumătate a secolului XX, a avut loc în toată lumea, urmată de o scădere a tendinței în multe țări, dacă nu chiar în toate. La început, femeile au fost mai puțin predispuse să fumeze decât bărbații, astfel încât femeile au devenit fumătoare mai târziu și, în țările unde fumatul are tendință descendentă, ele renunță la acest obicei într-un ritm mai lent decât bărbații. Fumatul aduce beneficii prin oferirea unei plăceri simple,

era o activitate plăcută, ieftină și deschisă către socializare, atât pentru oamenii săraci, cât și pentru cei bogați. Pentru mulți oameni săraci, era o activitate ușor accesibilă și ieftină, care oferea o evadare temporară din propriile vieți ocupate și, adesea, grele. Însă ea a produs, de asemenea, boli și decese. Cancerul pulmonar este cel mai puternic asociat cu fumatul, deoarece foarte puțini oameni care mor din cauza acestei boli sunt nefumători, cu toate că nu toți cei care fumează ajung să se îmbolnăvească de cancer pulmonar. În general, decesele provocate de cancerul pulmonar rămân cu circa 30 de ani în urma tendințelor privind fumatul, așadar mortalitatea asociată fumatului continuă mult după schimbarea comportamentelor. Probabil, însă, țigările ucid mai mulți oameni prin intermediul bolilor cardiovasculare, decât în urma cancerului pulmonar, la care se mai adaugă și alte consecințe neplăcute, cum ar fi afecțiunile respiratorii. Cele mai importante dintre acestea sunt bolile pulmonare obstructive cronice, printre care se numără atât bronșita, cât și emfizemul; boala îngreunează respirația și este o cauză importantă de deces. În Statele Unite, publicarea în 1964 a Raportului privind consecințele fumatului asupra sănătății (la bărbați!), alcătuit de biroul chirurgului-general al Statelor Unite, este, adesea, văzut drept punctul de cotitură pentru producerea unor schimbări comportamentale; mulți americani în vârstă spun că au fumat până la publicarea raportului, iar apoi fie s-au lăsat, fie, cel puțin, s-au hotărât să se lase. Nu putea exista un exemplu mai bun decât cel al chirurgului-general însuși, doctorul Luther Terry. Într-o tentativă de distragere a atenției publice, conferința de presă despre lansarea raportului fusese programată pentru dimineața unei zile de sâmbătă, în Washington DC, iar, în timp ce se deplasa spre conferință, în propria limuzină, doctorul Terry fuma. Spre marea sa iritare – „deoarece nu era problema lui“ –, un asistent l-a avertizat despre faptul că prima întrebare care urma să-i fie adresată era dacă era fumător el însuși. Într-adevăr, lucrurile s-au petrecut întocmai, iar Terry a răspuns printr-un „nu“ tranșant. „De cât timp?“, a venit replica. Răspunsul: „De douăzeci de minute“. Milioane de americani au urmat exemplul chirurgului-general în anii care au trecut de atunci. Vânzările de țigări au atins apogeul la începutul anilor 1960, la un nivel de 11 țigări pe zi pentru fiecare adult, într-o perioadă în care aproximativ 40% din populație fuma, fiecare persoană mai mult de un pachet pe zi. Ideea conform căreia raportul chirurgului-general ar fi schimbat totul de unul singur poate fi ușor pusă la îndoială. Existaseră multe alte rapoarte despre consecințele fumatului asupra sănătății – într-adevăr, în 1945, un doctor din Edinburgh i-a cerut mamei mele să renunțe la fumat în timpul sarcinii, și poate

că din acest motiv mă aflu aici, scriind această carte – și, chiar și în Statele Unite, momentul de apogeu din 1964 a fost, în mare parte, o coincidență. În rândul bărbaților, rata fumatului începuse să scadă cu mult înainte de 1964, iar în rândul femeilor era în creștere de ceva timp; suma celor două este cea care a atins un punct de vârf în 1964. Astăzi, informațiile legate de efectele nocive ale fumatului sunt larg răspândite, cel puțin în țările bogate, astfel încât am putea crede că fumatul ar fi trebuit să scadă pretutindeni. Cu toate acestea, rămân diferențe semnificative între țări, dar și între bărbați și femei. Veniturile și prețurile țigărilor diferă de la o țară la alta, iar unele țări au atitudini diferite în privința avertismentelor de sănătate și a restricțiilor asupra fumatului în spațiile publice. Nici unul dintre acești factori nu ajută la explicarea diferențelor dintre bărbați și femei. În unele țări, era dezonorant ca o femeie să fumeze – în Scoția anilor 1950, femeile care fumau pe stradă erau privite (cel puțin, de către mama mea) ca nefiind ceva mai mult decât niște prostituate –, iar dreptul de a fuma a ajuns să fie asociat cu mișcările feministe pentru drepturi egale. În Statele Unite, ca și în Marea Britanie, Irlanda și Australia, rata fumătorilor în rândul femeilor a ajuns-o din urmă sau chiar a depășit-o pe cea din rândul bărbaților, cu toate că, astăzi, obiceiul fumatului se află în scădere pentru ambele sexe. În Japonia, rata fumătorilor în rândul bărbaților a fost extraordinar de mare (aproape de 80%, în anii 1950), însă ea se află în scădere astăzi; foarte puține femei japoneze au fumat vreodată. În Europa continentală, fumatul prezintă o tendință generală de scădere, dar există și multe excepții, în special în rândul femeilor. După cum a glumit cineva odată, raportul chirurgului-general nu a fost tradus în limbi „străine“.² Există o paralelă între răspândirea fumatului și răspândirea teoriei microbiene a bolilor, produsă cu un secol mai devreme. Țigările reprezintă sau au reprezentat o parte integrantă a modului de viață al oamenilor și sunt sau au fost o importantă sursă de plăcere. Informațiile despre nocivitatea fumatului îi fac pe oameni mai puțin predispuși să fumeze, dar există și rezistență din direcția opusă – ca să nu mai vorbim despre faptul că este un obicei greu de stopat. Cunoașterea privind teoria microbiană a bolilor trebuia să fie corelată cu curățenia casnică de zi cu zi și în igienă, iar acestea implicau, de asemenea, obiceiuri și moduri de viață care erau greu de schimbat, uneori cu costuri mari. În ambele cazuri, rolurile de gen au fost importante. Femeile erau, în primul rând, responsabile de activitățile casnice și de sarcinile de creștere a copiilor, importante pentru implementarea măsurilor împotriva răspândirii microbilor, iar, în multe familii, femeile au jucat rolul „poliției microbilor“³. În cazul țigărilor, fumatul a fost

legat mai întâi de oprimarea femeilor, iar, mai târziu, de emanciparea acestora. Totodată, este important să ne reamintim că țigările nu sunt comparabile cu bacteriile holerice sau cu virusul variolei, în pofida actualei demonizări a tutunului și a utilizării frecvente a unor termeni precum „ciumă“ sau „epidemie“, pentru a descrie fumatul. Fără îndoială, fumatul este nociv pentru sănătate, dar el aduce și beneficii, ceea nu s-a putut spune vreodată despre ciuma bubonică sau, la drept vorbind, despre cancerul mamar. Dacă o persoană decide că plăcerile fumatului sunt mai importante decât consecințele pentru sănătate, aceasta nu este un semn de nebunie. În prezent, multe localități din Statele Unite colectează sume substanțiale de bani de la oamenii în special mai săraci care aleg să fumeze; aceste fonduri sunt, în mare parte, folosite pentru a compensa impozitele pe proprietate ale celor mai bogați. Este departe de a fi clar dacă interesele imperative de sănătate publică pot justifica taxarea săracilor în beneficiul bogaților. Creșterea și scăderea ratei fumatului este reflectată de creșterea și scăderea ratei deceselor provocate de cancerul pulmonar, prezentată în Figura 2.⁴ Figura indică mortalitatea cauzată de cancerul pulmonar începând din 1950, pentru persoane cu vârste cuprinse între 50 și 69 de ani, din Australia, Canada, Noua Zeelandă, Statele Unite și din țările din nord-vestul Europei. Statele Unite sunt reprezentate de linia îngroșată, în ambele cazuri. În graficul care prezintă situația în rândul bărbaților, observăm o creștere explozivă a mortalității, apogeul fiind atins în jurul anului 1990, la aproape două sau trei decenii de punctul de apogeu al ratei fumatului, după care urmează o scădere. În partea dreaptă, deoarece femeile au început să fumeze mult mai târziu, scăderea este limitată doar la câteva țări, iar linia graficului seamănă cu fălcile deschise ale unui crocodil.

În rândul femeilor, creșteerea explozivă a ratei fumătorilor continuă, cu toate că, în câteva țări, inclusiv în Statele Unite, mortalitatea cauzată de cancerul pulmonar a început să scadă. Femeile nu au fumat niciodată la fel de mult precum bărbații, așadar ratele mortalității sunt mai reduse în cazul lor, fiind aliniate ratelor fumatului din anii precedenți, țările în care femeile obișnuiau să fumeze având rate mai mari ale mortalității. În sfârșit, trebuie notat că, deși cancerul pulmonar este o importantă cauză a decesului, doar o mică parte a celor 40% care obișnuiau să fumeze au murit (sau urmează să moară) de cancer pulmonar; rata medie anuală a mortalității din Statele Unite, în cei mai proști ani, a fost de numai 200 de decese / 100 000 oameni, sau o cincime din 1%. Cu toate că fumătorii au de zece sau de douăzeci de ori mai multe șanse decât nefumătorii să moară din cauza cancerului pulmonar, marea majoritatea a fumătorilor nu sunt uciși de această boală; Centrul Oncologic Memorial SloanKettering are un calculator, accesibil pe internet, care estimează riscurile.⁵ De pildă, un bărbat de 50 de ani, care a fumat un pachet de țigări pe zi timp de 30 de ani, are 1% șanse de a se îmbolnăvi de cancer pulmonar, dacă renunță la fumat astăzi, sau de 2%, dacă nu renunță. Înainte ca vreo persoană să se consoleze cu aceste informații, trebuie reamintit că nu numai cancerul pulmonar reprezintă un pericol asociat fumatului, el nefiind nici principala afecțiune cauzată de fumat. Fumatul este principalul motiv pentru care, în ultimii ani, speranța de viață a femeilor a crescut într-un ritm mai scăzut decât cea a bărbaților, nu doar în Statele Unite, ci și în alte țări unde femeile au început să fumeze mai devreme, printre ele numărându-se Marea Britanie, Danemarca și Olanda. Femeile americane plătesc prețul pentru încercarea de succes a companiilor de tutun, din anii 1960 și 1970, de a asocia emanciparea femeilor cu fumatul. Prevalența fumatului în America este de departe cel mai important motiv pentru care speranța de viață la 50 de ani a crescut mai lent în Statele Unite decât în alte țări bogate, de pildă în Franța și în Japonia. Calcule recente estimează că, în absența fumatului, speranța de viață la 50 de ani, în Statele Unite, ar fi mai mare cu 2,5 ani față de nivelul actual. Mai importantă chiar și decât reducerea cazurilor de cancer pulmonar a fost scăderea deceselor provocate de bolile cardiovasculare, termen care acoperă afecțiunile inimii și ale sistemului circulator, incluzând accidentul vascular cerebral, ateroscleroza (acumularea depunerilor care blochează arterele), boala

arterială coronariană, atacul de cord, insuficiență cardiacă congestivă și angina pectorală. Reducerea fumatului la bărbați a ajutat și la scăderea greutății acestor poveri, dar au avut loc, de asemenea, progrese importante privind eficiența tratamentelor medicale, ceea nu se poate spune despre tratarea cancerului pulmonar. Figura 3 prezintă mortalitatea cauzată de bolile cardiovasculare, începând cu 1950, în rândul bărbaților cu vârste mijlocii, între 55 și 65 de ani. În partea stângă sunt reprezentate doar Statele Unite și Marea Britanie; în partea dreaptă, am indicat mortalitatea înregistrată în țările menționate și în Figura 2. Aceste cifre sunt imense – de circa cinci ori mai mari decât rata mortalității provocată de cancerul pulmonar. În anii 1950, era de așteptat ca între 1 și 1,5% dintre bărbații cu vârste mijlocii sau înaintate să moară, în oricare an. Bolile cardiovasculare au fost și continuă să fie principala cauză de deces în țările cu venituri mari. În anii 1950 și 1960, mortalitatea cauzată de bolile cardiovasculare era mai ridicată în Statele Unite, decât în Marea Britanie, cu o creștere lentă în Marea Britanie și o scădere constantă în Statele Unite. Dintre țările bogate, Statele Unite se aflau în cel mai mare pericol, iar diferențele dintre țări erau considerabile, cu Islanda și Olanda situându-se în partea inferioară a graficului. Până în 1970, fiecare țară a parcurs un drum propriu, fără a exista vreo coordonare transnațională evidentă. Indiferent de cauzele bolilor cardiovasculare, rata lor era – precum cea a fumatului, care este, într-adevăr, una dintre cauze – diferită de la o țară la alta.

Totul s-a schimbat după 1970. Cu Statele Unite dând tonul, mortalitatea cauzată de bolile cardiovasculare a început să scadă – în unele țări mai târziu decât în altele; Marea Britanie, de pildă, se afla la șapte sau opt ani distanță – în condițiile în care prăbușirea ratei mortalității provocate de bolile cardiovasculare a fost sincronizată la nivel internațional. Chiar și Finlanda – cândva patria mortalității cauzate de bolile cardiovasculare, cu o rată anuală de 1,5% în 1970 – s-a aliniat rapid tendințelor, astfel încât, în primii ani ai secolului XXI, nu doar că rata mortalității a scăzut cu două treimi, dar s-a produs și o convergență a ratelor de mortalitate din diferite țări. Aproape întreaga diversitate de experiențe a anilor 1950 a dispărut. Ce anume s-a întâmplat? Renunțarea la fumat este o parte a explicației, dar, după cum am văzut deja, comportamentele variază de la o țară la alta chiar și astăzi, iar schimbările comportamentale au șanse mici să fie atât de rapide și de coordonate la nivel internațional. Nu este ca și cum ar exista o autoritate sanitară internațională – iar Organizația Mondială a Sănătății de-abia poate fi considerată pretendentă la acest statut – care să ceară tuturor țărilor membre să facă schimbări în același timp. O soluție mai bună ar fi o inovație medicală, de preferat una ieftină și eficientă, care să poată fi adoptată de la o țară la alta. O inovație esențială pentru gestionarea bolilor cardiovasculare a fost descoperirea faptului că diureticele – medicamente ieftine, care cresc frecvența micțiunilor – sunt antihipertensive eficiente, ceea ce înseamnă că reduc presiunea arterială înaltă, unul dintre marii factori de risc pentru bolile cardiovasculare. Conform clinicii Mayo: „Diureticele [...] ajută la eliminarea sării (sodiului) și a apei din corp. Ele fac în așa fel încât rinichii să transfere mai mult sodiu în urină. Sodiul, în schimb, preia apa din sânge. Aceasta reduce cantitatea de fluide din vasele sangvine, fapt care scade presiunea aplicată pe pereții arteriali.“⁷ Un important studiu clinic randomizat controlat, efectuat de Departamentul American pentru Veterani, a fost publicat în 1970⁸, după acest moment practicile schimbându-se rapid în Statele Unite. Una dintre însușirile sistemului american de sănătate este că inovațiile tind să fie introduse foarte repede – nu doar cele pozitive, precum antihipertensivele, ci și multe de o calitate îndoielnică. Marea Britanie, cu al său Serviciu Național pentru Sănătate (NHS), centralizat și aflat sub presiune financiară, este mult mai precaută în privința introducerii inovațiilor medicale – astăzi există un Institut

Național pentru Excelență Clinică, având splendidul acronim NICE (frumos, plăcut, în limba engleză), pentru a testa noile produse și proceduri și a efectua recomandări – astfel încât chiar și ieftinele și eficientele diuretice au avut nevoie de timp pentru a fi adoptate. Partea dreaptă a Figurii 3 arată că la fel s-a întâmplat pretutindeni; Statele Unite au dat tonul, iar celelalte țări au urmat-o după un anumit timp, variabil în funcție de instituțiile locale și de sistemele de sănătate. Diureticele au fost primele antihipertensive, ele fiind urmate de altele – cu denumiri precum inhibitorii ECA, agenți blocanți ai canalelor de calciu, betablocanți, inhibitori de renină –, astfel încât medicii beneficiază de o mai mare varietate de medicamente din care pot selecta ceea ce se potrivește nevoilor specifice ale pacientului. Medicamentele pentru reducerea colesterolului – statinele – au contribuit la reducerea mortalității, chiar în aceeași măsură în care au făcut-o medicamentele antihipertensive, conform unei surse. Aceste măsuri preventive sunt create, în primul rând, pentru a reduce riscul de îmbolnăvire, dar au existat și inovații în privința tratamentelor. Una importantă – și foarte ieftină – este aceea ca oamenii aduși la spital, după preinfarct, să primească aspirină. Există și alte inovații, bazate pe tehnologii mai înalte, pentru tratarea bolilor cardiovasculare – operația de by și altele asemenea – care, fără îndoială, nu sunt ieftine și care este posibil să fi contribuit, la fel, la scăderea mortalității. Un studiu clinic a arătat că, în medie, s-au înregistrat scăderi ale mortalității în cazul persoanelor de vârstă mijlocie care iau o aspirină „pentru copii“ în fiecare zi, dar a devenit limpede, odată cu timpul, că, în vreme ce un astfel de tratament salvează unele vieți, el ucide (un mic număr de) alți oameni – un bun exemplu despre ceea ce constituie, adesea, conflictul dintre medie și indivizi. Chiar și așa, inovațiile în privința tratamentelor și a măsurilor de prevenție au salvat, la un loc, milioane de vieți, reducând masiv mortalitatea generată de principalele cauze; milioane de bărbați de vârstă mijlocie, care în alt context ar fi murit, au continuat să muncească, să fie productivi și să iubească; totodată, pentru acești oameni, șansele de a-și cunoaște nepoții au crescut. Care este situația femeilor? După cum a fost cazul pentru cancerul pulmonar, ratele de mortalitate provocată de bolile cardiovasculare sunt mult mai reduse în rândul femeilor, în general la jumătate față de cele din rândul bărbaților. Însă și aceste rate sunt în scădere, cam cu jumătate, în funcție de țară, și cu un grad similar de coordonare internațională, astfel încât variațiile internaționale ale ratelor mortalității feminine cauzate de bolile cardiovasculare sunt mai mult mai mici astăzi, decât în anii 1950. Cu toate că riscurile pentru femei erau mai mici

încă de la bun început, femeile au împărțit cu bărbații beneficiile reducerii riscului de deces din cauza bolilor cardiovasculare. Pentru femei, ca și pentru bărbați, bolile cardiovasculare sunt principala cauză a decesului. Deși cancerul mamar este (corect) văzut ca o amenințare importantă și specifică, mai puține femei mor din cauza cancerului mamar decât din cauza bolilor cardiovasculare. Inovațiile care au ajutat la prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare sunt neobișnuite, deoarece ele nu au generat inegalitate în rândul țărilor relativ bogate – dimpotrivă. La nivel internațional, ratele de mortalitate provocate de bolile cardiovasculare sunt mult mai omogene astăzi, decât în urmă cu o jumătate de secol, așadar inovațiile importante care au generat scăderea nu au provocat aceeași inegalitate internațională în privința sănătății, care a fusese creată, cu un secol înainte, de teoria microbiană a bolilor. Poate pentru că aceste inovații importante erau ieftine și ușor de copiat, numeroase țări le puteau introduce mai rapid în propriile sisteme de sănătate. Însă prețurile mici nu par să garanteze o difuzie completă în interiorul țărilor, iar progresul privind lupta împotriva bolilor cardiovasculare este posibil să fi cauzat o creștere a inegalităților între diverse grupuri diferențiate pe criterii de educație și de venituri. Partea de tratament care depinde de indivizi – în acest caz, vizite regulate la doctor pentru măsurarea tensiunii arteriale și a nivelului de colesterol din sânge – a fost adoptată mult mai repede de persoanele mai bine educate, cu venituri mai mari și de către cei care aveau deja o stare de sănătate mai bună.¹ Cancerul este a doua cea mai mare afecțiune ucigașă după bolile cardiovasculare. După cancerul pulmonar, cele mai importante forme ale bolii sunt cancerul mamar (aproape în întregime afectând femeile), cancerul de prostată (în totalitate afectându-i pe bărbați) și cancerul de colon (care afectează atât bărbații, cât și femeile). Cel puțin până în anii 1990, s-au înregistrat puține progrese în privința tratării acestor forme de cancer, iar ratele mortalității au stagnat. Cu toate că în Statele Unite se demarase un război împotriva cancerului, cu costuri de câteva miliarde de dolari, oamenii au continuat să moară la fel de des, iar cele mai autorizate analize trimiteau la concluzia că războiul era pierdut sau, cel puțin, nu câștigat.¹¹ Pe parcursul acestei cărți, am accentuat ideea conform căreia descoperirea de noi informații și inventarea de noi metode de salvare a vieților depind de existența unor solicitări pentru ele. Însă cererea nu creează întotdeauna ofertă, la fel cum nici să declari un război costisitor cancerului nu conduce, inevitabil, la descoperirea unui tratament – fapt demonstrat de eșecul în sine de a găsi un tratament împotriva acestei boli.

Și, totuși, din nou există semne că, în sfârșit, se fac progrese, iar ratele de mortalitate pentru toate cele trei tipuri de cancer au început să scadă.¹² Se poate ca această scădere să fi început de mai mult timp, dar ea să fi fost, poate paradoxal, ascunsă de scăderea ratelor de mortalitate provocată de bolile cardiovasculare. Dacă devenim mai capabili să luptăm împotriva monstrului din labirint, cel din spatele său ajunge să producă mai multe victime și va ucide mai mulți oameni, chiar dacă nu este atât de periculos cum fusese cândva. Oamenii care au fost salvați de bolile cardiovasculare au ajuns să fie expuși la cancer, iar, în cazul în care unii factori de risc (precum obezitatea) se suprapun, atunci succesele în prevenirea bolilor cardiovasculare ar trebui să conducă la creșterea ratei de mortalitate cauzată de cancer. Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat ar putea fi considerat, precum absența lătratului în cazul câinilor din celebra povestire cu Sherlock Holmes, o dovadă a progresului în lupta împotriva cancerului. Analizele pentru depistarea celor trei boli – mamografii, teste PSA și colonoscopii – sunt considerate importante în acest sens, cu toate că rolul acestora, în special al mamografiilor și al testelor PSA, nu are cum să fie prea mare. De exemplu, odată cu evoluția mamografiei, s-a produs o creștere enormă a diagnosticelor în stadiu incipient, dar nu a existat nici un semn al vreunei scăderi paralele pentru diagnosticele în stadii avansate, care ar fi trebuit să fie consecința normală; în ultimii 30 de ani, testele pentru depistarea cancerului mamar au detectat boala la peste un milion de femei care nu ar fi trebuit să fi simțit vreun simptom.¹³ Cel mai probabil, îmbunătățirea tratamentelor a fost mai importantă, un exemplu fiind utilizarea tamoxifenului împotriva cancerului mamar. În cartea sa despre cancer, Împăratul tuturor maladiilor (The Emperor of All Maladies), oncologul și istoricul Siddhartha Mukherjee susține că, după generații întregi de experimente în chirurgie și în materie de tratamente medicamentoase, se ivește, încetul cu încetul, o mai bună înțelegere științifică asupra originii cancerelor individuale, care începe să ne răsplătească prin tratamente noi și mai eficiente.¹⁴ Spre deosebire de multe dintre cele mai eficiente tratamente noi împotriva bolilor cardiovasculare, noile tratamente medicamentoase și chirurgicale împotriva cancerului sunt, de cele mai multe ori, foarte scumpe, iar aceste costuri vor limita viteza de difuzie de la o țară la alta. Procedurile de depistare nu sunt foarte scumpe, dar ele pot, apoi, duce la presiuni psihice și financiare. Un exemplu excelent este situația în care, în urma unui control, nu e depistată o boală în sine, ci un factor de risc pentru apariția unei boli, precum tensiune arterială ridicată, un nivel crescut al colesterolului sau chiar o predispoziție genetică. Tratarea persoanelor la care se depistează astfel de factori de risc – cu

antihipertensive, statine sau, în cazuri extreme, cu operații chirurgicale profilactice, precum mastectomiile efectuate în cazul femeilor care prezintă un risc genetic de dezvoltare a cancerului mamar – salvează câteva vieți, în timp ce oferă tratament unui mai mare număr de oameni sănătoși, care oricum nu s-ar fi îmbolnăvit niciodată.¹⁵ Când controalele sunt eficiente, ele pot genera inegalități, în cazul în care cei mai educați și mai bine informați sunt cei care le adoptă primii. Chiar și în asemeneea condiții, există speranța că aceste controale vor deveni tot mai eficiente odată cu trecerea timpului, că verificările în exces vor fi mai bine controlate, iar medicamentele și procedurile vor deveni mai ieftine pe măsură ce vor fi prescrise la scară mai largă. În acest caz, există mari speranțe că, la rândul său, cancerul va urma traiectoria bolilor cardiovasculare, devenind una dintre poveștile de succes ale științei și medicinei. Încă o verigă a lanțului sănătății precare va fi eliminată, oferindu-le oamenilor mai multe șanse de a se bucura de o viață mai bună pentru mai mulți ani. Mulți alți factori influențează ratele mortalității, însă aceștia sunt, în general, mai puțin clari sau mai controversați decât cei pe care i-am adus deja în discuție. Unul dintre ei este mai vechea noastră preocupare: alimentația mai bună și mai bogată. Este mai plauzibil să considerăm nutriția mai bună drept un factor pentru scăderea mortalității în secolul al XIX-lea, când foametea era mai larg răspândită decât astăzi; în zilele noastre, tind să ne îngrijoreze mai mult oamenii care mănâncă prea mult, decât cei care mănâncă prea puțin. Chiar și așa, este posibil ca unul dintre motivele scăderii ratelor de mortalitate din rândul bătrânilor să fie evoluțiile legate de nutriție, petrecute în urmă cu 70 de ani, când aceștia au fost concepuți, născuți sau crescuți. Finlanda, care în anii 1970 avea cea mai mare rată a mortalității cauzată de bolile cardiovasculare, era una dintre cele mai sărace țări din lume în preajma Primului Război Mondial, când s-au născut persoanele care aveau 55 de ani în anii 1970. O altă dovadă care sprijină argumentul nutriției este extraordinara descoperire efectuată de demografii Gabriele Doblhammer și James Vaupel.¹ Ei au calculat că speranța de viață la 50 de ani, în emisfera nordică, este cu o jumătate de an mai mare pentru oamenii născuți în octombrie, decât pentru cei născuți în aprilie. Tiparul este inversat în cazul emisferei sudice, cu excepția celor născuți în nord, dar care s-au mutat apoi în sud; aceștia se regăsesc în tiparul nordic. Un motiv plauzibil care explică această descoperire este acela că, până și în actualele țări prospere, legumele cu frunze, carnea de pui și ouăle obișnuiau să fie mai accesibile și mai ieftine doar în timpul primăverii, ceea ce înseamnă că nutriția intrauterină era mai bună pentru copiii care urmau să se nască în timpul toamnei.

După cum ne putem imagina, acest efect s-a atenuat de-a lungul timpului, pe măsură ce influențele anotimpurilor asupra ofertei de hrană au devenit tot mai puțin pronunțate. Mortalitatea în scădere e o mare binefacere – cu toții ne dorim să trăim mai mult –, dar nu este singurul tip de îmbunătățire a sănătății. Totodată, ne dorim să avem vieți mai bune și mai sănătoase, așadar nu trebuie să ne concentrăm numai pe mortalitate și să ignorăm morbiditatea. Oamenii care au dizabilități psihice sau fizice ori cei care suferă de dureri cronice sau de depresie au mai puține posibilități de a face lucrurile care fac viața să merite trăită. Și în acest segment au existat progrese importante. Unul dintre ele este dezvoltarea – esențialmente, prin experiment – procedurii de înlocuire a articulațiilor, în mod special cea care vizează articulația șoldului, care astăzi este o procedură de rutină ce îi scutește pe oameni de ceea ce altminteri, ar fi fost o viață marcată de durere și imobilizare.¹⁷ Înlocuirea articulației șoldului este una dintre acele proceduri chirurgicale „magice“, care transformă o viață grea, dureroasă și plină de limitări într-una în care funcționarea inițială este aproape complet restabilită. În mod similar, operațiile moderne de cataractă redau sau chiar îmbunătățesc vederea. Astfel de proceduri refac o gamă întreagă de abilități care, altminteri, ar fi fost definitiv pierdute. Analgezicele sunt mult mai bune decât înainte; ibuprofenul (disponibil din 1984) oferă alinare în situațiile în care aspirina nu funcționează, iar specialiștii din domeniul medicinei au o mai bună înțelegere asupra modalităților prin care să le permită pacienților să își țină sub control medicația antidurere autoistrativă în situații mult mai grave. Noile medicamente pentru tratarea depresiei au îmbunătățit viețile multor oameni. Accesul la servicii medicale profesioniste este important chiar și atunci când tratamentul nu funcționează, deoarece le oferă oamenilor o anumită siguranță cu privire la sănătatea lor sau a celor apropiați; și, chiar dacă nu pot oferi această liniște, ele ajută la spulberarea nesiguranței, care constituie, în sine, o sursă de suferință. Îngrijirea și tratamentul medical costă bani – fie dați din buzunarul propriu sau asigurați de companiile de asigurări ori de către stat. Statele Unite cheltuiesc o sumă fără egal pe serviciile de sănătate – în momentul de față, aproximativ 18% din venitul național –, însă nu înseamnă că nu se confruntă cu dificultăți în privința achitării tratamentelor tot mai scumpe sau, în unele cazuri, a noilor proceduri eficiente. Uneori, pentru a face economii, statele impun interdicții asupra accesului la servicii. Într-un caz celebru, Serviciul Național pentru Sănătate al Marii Britanii a limitat sever, în anii 1970, disponibilitatea dializei, făcând-o accesibilă doar celor considerați destul de tineri, încât să beneficieze de

pe urma ei, și excluzându-i pe cei cu vârste de peste 50 de ani, care erau descriși ca fiind „cam friabili“ și nemeritând costurile.¹⁸ În unele perioade, Marea Britanie a avut, de asemenea, liste lungi de așteptare pentru operațiile de înlocuire a articulațiilor de șold și de genunchi. În astfel de cazuri, furnizarea neadecvată a serviciilor de sănătate duce la creșterea morbidității și a ratelor de mortalitate, iar accesul la dializă și la operații de înlocuire a articulației șoldului este, în prezent, mult mai puțin restrictiv în Marea Britanie. Și, totuși, Marea Britanie nu a renunțat la încercările de a controla introducerea de noi medicamente și proceduri. Am menționat deja NICE (Institutul Național pentru Excelență Clinică), instituția care testează inovațiile medicale și emite rapoarte detaliate despre modul de funcționare și despre valoarea acestora. O astfel de instituție se confruntă cu opoziția puternică a industriei farmaceutice și a producătorilor de echipamente medicale. Cel puțin o companie farmaceutică a amenințat cu retragerea din Marea Britanie după o primă decizie nefavorabilă, însă Tony Blair, prim-ministrul de atunci al Marii Britanii, și-a menținut ferm poziția.¹ Atât printre economiști, cât și printre doctori, există dezacorduri legate de pragul dincolo de care serviciile medicale sunt prea numeroase sau legate de necesitatea unor anumite forme de raționalizare. Unii indică imensele succese ale medicinei; ei susțin că, dacă atașăm valori rezonabile reducerii morbidității și mortalității – ceea ce doctorii detestă să facă, fiind o practică cel mult imprecisă și controversată –, avem nevoie de mai multe servicii medicale, nicidecum de mai puține, chiar și în Statele Unite. Ei consideră că a cheltui de două ori mai mulți bani și a obține o scădere dublă a mortalității și a morbidității tot ar reprezenta o afacere bună. Unele dintre aceste calcule au la bază greșeala de a atribui toate scăderile mortalității serviciilor de sănătate – ignorând, de pildă, efectele uriașe ale reducerii fumatului –, însă, chiar și cu o evaluare mai rezonabilă, se poate pleda pentru creșterea cheltuielilor, nu pentru scăderea lor. Pe măsură ce devenim mai prosperi, susține argumentația, ce alt mod mai bun de a ne cheltui banii există decât cel având scopul de a duce vieți mai bune și mai lungi? Și dacă serviciile de sănătate sunt mai scumpe în Statele Unite decât în Europa, acest lucru se întâmplă, în bună parte, din cauză că aceste servicii sunt mai generoase în Statele Unite – există mai multe saloane private sau semiprivate în spitale, timpul de așteptare pentru consult este mai scurt –, ceea ce are sens, având în vedere că americanii sunt, per total, mai bogați decât europenii și își permit astfel de lucruri. Argumentul opus ite că serviciile de sănătate au oferit mari beneficii, dar se

concentrează pe risipa din cadrul sistemului, care afectează nivelul cheltuielilor, și pe lipsa unui sistem de aprobări precum NICE, fapt care permite introducerea unor noi proceduri, indiferent dacă acestea sunt sau nu benefice și accelerează rata de creștere a cheltuielilor. Una dintre sursele importante pentru susținerea argumentului conform căruia multe cheltuieli pentru sănătate sunt inutile este Atlasul Dartmouth, care înregistrează cheltuielile efectuate prin intermediul Medicare, programul care acoperă îngrijirea medicală a bătrânilor din Statele Unite. Atlasul este o hartă a Statelor Unite care prezintă variații extraordinare ale cheltuielilor de sănătate de la o zonă la alta, variații ce nu sunt corelate nici cu nevoile medicale, nici cu rezultate mai bune. În fapt, între cheltuieli și calitatea rezultatelor există o corelație negativă.² Cea mai plauzibilă interpretare este aceea care afirmă că unii medici și unele spitale sunt mult mai agresive decât altele în privința prescrierilor de analize și tratamente, iar cheltuielile suplimentare generează beneficii reduse sau zero și, în unele cazuri, ar putea chiar să le dăuneze pacienților. Dacă acest fapt este adevărat, cheltuielile de sănătate ar putea fi mult reduse, fără a dăuna nivelului de sănătate. Dat fiind că serviciile de sănătate sunt de înaltă calitate și ajută la menținerea și la îmbunătățirea sănătății, ele sunt un important instrument al stării de bine. Însă serviciile de sănătate sunt scumpe, astfel încât există potențial pentru un compromis între cheltuielile mai mari pentru sănătate și celelalte aspecte ale stării de bine. Dacă americanii ar cheltui de două ori mai mult pentru sănătate, ei ar trebui să reducă restul cheltuielilor cu un sfert. Pe de altă parte, dacă am urma recomandările celor de la Dartmouth, legate de reducerea programelor scumpe, având beneficii reduse, și am scădea cheltuielile la jumătate, să zicem, am putea avea o creștere de aproape 10% pentru restul domeniilor. Astfel de compromisuri au loc mereu în viața de zi cu zi și, de obicei, nu ne îngrijorează, de pildă, că oamenii cheltuiesc prea mulți bani pe cărți sau pe dispozitive electronice și nu le rămân destui pentru a se bucura de o vacanță de vară. Așadar, de ce este sănătatea diferită? Problema este că, de fapt, oamenii nu aleg cât de mult să cheltuiască pe sănătate, în același mod în care aleg cât să cheltuiască pe cărți sau pe vacanțe. Este foarte posibil ca oamenii să nu fie nici măcar conștienți de sumele pe care le plătesc pentru sănătate sau de lucrurile la care renunță pentru a avea acces la sănătate. În Statele Unite, cea mai mare parte a serviciilor de sănătate pentru bătrâni sunt plătite de guvern, prin intermediul programului Medicare, iar cea mai mare parte a restului populației (59%) beneficiază de asigurare prin intermediul angajatorilor. Mulți cred că angajatorii sunt cei care plătesc pentru serviciile

medicale, fără nici un cost din partea lor. Cu toate acestea, majoritatea studiilor au arătat că nu angajatorii sunt cei care plătesc, în cele din urmă, de pildă, prin reducerea profiturilor, ci angajații, prin salarii mai mici.²¹ Drept rezultat, câștigurile salariale obișnuite, precum și veniturile gospodărești care depind de acestea, au crescut mai încet decât în situația în care prețul serviciilor de sănătate nu ar fi crescut atât de repede. Însă oamenii nu văd lucrurile în acest fel și nu le trece prin minte să dea vina pe creșterea costurilor de sănătate pentru evoluția lentă a propriilor venituri. Prin urmare, nu reușesc să vadă costurile serviciilor de sănătate ca pe o problemă reală. Probleme similare apar și atunci când guvernele sunt cele care asigură serviciile medicale, așa cum este cazul în Europa sau în cadrul programului Medicare, care acoperă tratamentele medicale ale bătrânilor din Statele Unite. Când oamenii fac presiuni ca guvernele să le ofere beneficii suplimentare de sănătate – medicamente compensate, de exemplu –, tind să nu ia în calcul toate lucrurile care trebuie oferite la schimb. Decanul economiștilor americani pe probleme de sănătate, Victor Fuchs, dă exemplul unei femei în vârstă căreia Medicare îi asigură operații chirurgicale costisitoare, chiar și unele care ar putea să nu fie urgente sau neapărat de folos, dar a cărei pensie nu este îndeajuns de mare încât să-i permită să își cumpere un bilet de avion pentru a putea merge la nunta nepoatei sale sau pentru a-și vizita nepotul nou-născut.²² Aceste compromisuri trebuie făcute prin intermediul procesului politic, printr-un soi de dezbatere democratică, însă procesul este unul dificil, litigios și, adesea, lipsesc informațiile. Totodată, este un proces care, cel puțin în unele țări, este puternic influențat de furnizorii serviciilor de sănătate, care au interesul de a supraaproviziona piața – un interes care devine tot mai puternic și mai bine finanțat, pe măsură ce cresc cheltuielile. Veniturile și sănătatea sunt două dintre cele mai importante componente ale stării de bine, ele fiind chiar principalele subiecte ale acestei cărți. Nu le putem analiza separat și să le permitem doctorilor și pacienților să facă presiuni pentru îmbunătățirea serviciilor de sănătate, iar economiștilor să facă presiuni pentru creștere economică, fiecare grup ignorându-se reciproc. În condițiile în care serviciile de sănătate sunt atât de scumpe și de eficiente, trebuie făcute niște compromisuri; după spusele lui Fuchs, trebuie să avem o abordare holistică a stării de bine. Este nevoie de implementarea unui proces care să ne permită această viziune colectivă, aproape inevitabil implicând o instituție precum NICE, dar și o mai mare și mai larg răspândită înțelegere asupra amenințărilor la adresa celorlaltor aspecte ale stării de bine, care decurg din creșterea nelimitată a

costurilor în materie de sănătate. Ce se poate spune despre viitor? Ne putem aștepta ca speranța de viață să își continue creșterea în țările cu venituri mari? Perspectiva negativă, adesea asociată cu demograful și sociologul Jay Olshansky, pornește de la observația conform căreia este tot mai dificil să crești speranța de viață. Acesta este un fapt pe care l-am observat deja; salvarea vieților copiilor are un efect dramatic asupra speranței de viață, deoarece aceștia au foarte mulți ani de viață înainte, dar, odată ce aproape toți copiii au fost salvați, salvarea bătrânilor contează mai puțin, cu precădere în privința speranței de viață. Figura 1, din Capitolul 1, arată încetinirea clară a ratei de creștere a speranței de viață americane după 1950, iar raționamentul susține că ne putem aștepta la o încetinire similară în viitor, chiar dacă inovațiile vor continua, deoarece viețile salvate vor fi cele ale unor oameni din ce în ce mai bătrâni. Chiar și în condițiile în care ar fi eliminat cancerul din Statele Unite, speranța de viață ar crește cu numai 4 sau 5 ani. Totodată, pesimiștii afirmă că răspândirea obezității, în cele mai bogate țări, ar putea crește ratele mortalității în viitor. Tot ce este posibil, însă există puține dovezi apărute până acum care să ateste această evoluție. Și asta pentru că, dat fiind tratamentul mai bun împotriva bolilor cardiovasculare – inclusiv medicamentele pentru controlul colesterolului și împotriva hipertensiunii –, riscul de obezitate este mai scăzut acum, decât atunci când au fost studiate pentru prima dată.²³ Pe de altă parte, demografii Jim Oeppen și James Vaupel au publicat, în 2002, o remarcabilă diagramă care estima cele mai mari speranțe de viață pentru femei, pentru fiecare an începând cu 1840, arătând că acest etalon – care poate fi gândit ca speranța de viață maximă posibilă din fiecare an – a crescut cu o rată constantă timp de 160 de ani.²⁴ La fiecare patru ani, cea mai mare speranță de viață a crescut cu un an. Oeppen și Vaupel consideră că nu există vreun motiv pentru ca aceste rate istorice de creștere să nu continue. De asemenea, diagrama celor doi indică numeroasele estimări precedente ale speranței de viață maxime, fiecare dintre ele fiind depășite de evoluțiile reale; mulți alți înțelepți au prezis că evoluția duratei de viață va încetini sau se va opri, dar toți s-au înșelat. Un alt element care susține argumentul optimist în favoarea creșterii constante a speranței de viață este că oamenii nu își doresc să moară mai devreme decât ar trebui; cu cât devin mai bogați, ei au la dispoziție mai mulți bani pe care îi pot cheltui pentru a evita aceste consecințe și este posibil să fie dispuși să aloce părți tot mai mari din venituri pentru a încerca să rămână în viață; și nu există motiv pentru a presupune că nu vor avea același succes în viitor, ca și în trecut.

Consider că argumentul optimist este cel mai convingător: încă de când oamenii s-au revoltat împotriva autorității, în perioada iluministă, și au încercat să utilizeze forța rațiunii pentru a-și îmbunătăți viața, ei au găsit o cale de a înfăptui aceste lucruri și nu încape îndoială că vor continua să obțină victorii împotriva forțelor morții. Acestea fiind zise, ar fi mult prea optimist să credem că speranța de viață din viitor va crește în același ritm înregistrat în trecut; scăderea ratelor mortalității infantile face speranța de viață să crească rapid, iar acea sursă de creștere este în mare parte pierdută, cel puțin în țările bogate. În timpul celor 160 de ani în care nivelul maxim al speranței de viață a crescut cu un an la fiecare patru ani, un aport important a fost adus de salvarea vieților copiilor, un fapt care nu se va mai întâmpla. Din nou, există motive serioase pentru a nu ne concentra pe speranța de viață ca măsură a succesului. Eradicarea cancerului și a altor boli ale bătrâneții ne-ar scuti de multă suferință și ar îmbunătăți milioane de vieți. Ideea că efectul asupra speranței de viață ar fi modest este irelevantă.

Sănătatea în epoca globalizării

Am analizat țările bogate (în acest capitol) și țările sărace (în Capitolul 3) ca și cum ar fi fost niște lumi separate. Este timpul să le analizăm împreună și să vedem cum se influențează reciproc cele două grupuri. Ultima jumătate de secol a marcat integrarea nemaivăzută a lumii – un proces adesea numit globalizare. Fără îndoială, acesta nu este primul exemplu de globalizare din istorie, însă episodul actual este unul dintre cele mai cuprinzătoare. Transportul este mai rapid și mai ieftin ca oricând, iar informațiile circulă tot mai repede. Globalizarea a afectat sănătatea în multe moduri: direct, prin răspândirea bolilor, a informațiilor și a tratamentelor, și indirect, prin intermediul forțelor economice, în special prin comerțul intensificat și creșterea economică mai puternică. Au existat mai multe perioade de globalizare în istorie – uneori prin intermediul războaielor, al cuceririlor și al extinderilor imperiale, alteori prin noi rute comerciale, aducătoare de noi produse și de noi bogății. În general, bolile veneau la pachet cu toate acestea, cu urmări care au remodelat lumea. Istoricul Ian Morris a arătat cum comerțul intensificat, în jurul secolul II d.Hr., a contopit focare separate de boli care, de la începuturile agriculturii, apără în Occident, Asia de Sud și Asia de Est, „ca și cum ar fi fost situate pe planete

diferite“. Epidemii catastrofale de ciumă au izbucnit în China și în avanposturile orientale ale Imperiului Roman.²⁵ Schimbul de boli inițiat după descoperirile lui Columb, începând cu 1492, este un exemplu mult mai bine cunoscut.² Multe epidemii istorice au început din cauza apariției unor noi rute comerciale sau a unor noi cuceriri. Ciuma ateniană din 430 î.Hr. a fost atribuită comerțului, iar ciuma bubonică a fost adusă în Europa, în 1347, de șobolanii aflați la bordul navelor comerciale. Se crede că epidemia de holeră a secolului al XIX-lea a venit din Asia, din cauza activităților britanice din India, iar ulterioara sa răspândire în Europa și în America de Nord a fost accelerată de noile căi ferate; astăzi, oamenii pot ajunge dintr-o emisferă în alta în timpul pe care l-ar fi pierdut în trecut deplasându-se între două orașe. Cu toate acestea, globalizarea deschide și căile pentru inamicii bolilor. Am văzut deja cum teoria microbiană a bolilor – un set de idei și de practici dezvoltat în nord – s-a răspândit cu viteză în restul lumii, după 1945. Cunoștințele privind medicamentele pentru controlul hipertensiunii arteriale s-a răspândit în întreaga lume după 1970, generând o sincronizare a scăderilor mortalității, reprezentate în Figura 3. Faptul că fumatul cauzează cancer nu a trebuit să fie redescoperit în fiecare țară. În vreme ce originile virusului HIV sunt disputate, răspândirea sa rapidă, de la un continent la altul, nu a fost pusă sub semnul întrebării. Reacția științifică – descoperirea virusului, deducerea căilor sale de transmitere și dezvoltarea chimioterapiei care transformă boala dintr-o afecțiune fatală într-una cronică – a fost extraordinar de rapidă, având în vedere standardele istorice, însă nu îndeajuns de rapidă pentru milioanele de oameni care au murit așteptând un tratament. Înțelegerea actuală a acestei boli, deși încă incompletă, stă la baza răspunsului – nu doar în țările bogate ale lumii –, iar în țările africane cele mai afectate, rata noilor infecții a scăzut în ultimii ani, speranța de viață începând să crească din nou. Succesele împotriva bolilor cardiovasculare și a cancerului se răspândesc nu doar de la o țară bogată la alta, ci în întreaga lume. Pe măsură ce rata mortalității cauzată de bolile infecțioase scade, bolile netransmisibile devin tot mai importante pe măsură ce copiii ajung adulți și trăiesc destul de mult cât să se confrunte cu ele. Cu excepția Africii, bolile netransmisibile sunt acum principala cauză a morții în întreaga lume, iar medicamentele preventive, ieftine și eficace, precum antihipertensivele, ar trebui să se răspândească așa cum au făcut-o vaccinurile în trecut. Din nou, singura constrângere ar putea fi capacitatea unor guverne de a organiza și de a reglementa un sistem de sănătate centrat pe medic. Remediile ceva mai scumpe, precum unele tratamente împotriva cancerului sau

înlocuirea articulației șoldului, se răspândesc la rândul lor, dar sunt, în general, accesibile celor înstăriți sau celor cu relații din țările sărace. Contribuția țărilor bogate la sănătatea țărilor sărace nu a fost mereu pozitivă. Cercetătorii din domeniul sănătății, spre deosebire de economiști, adesea privesc globalizarea ca pe o forță negativă. Există o profundă îngrijorare legată de fumat, iar activitățile companiilor producătoare de țigări ale căror produse nu mai sunt bine primite în lumea bogată, își găsesc un refugiu în țările mai sărace, ale căror guverne, încă o dată, s-ar putea să nu aibă capacitatea de a reglementa și nici interesul de a face acest lucru. Sistemul de brevetare, care face ca medicamentele să fie temporar foarte scumpe, a fost criticat foarte gălăgios, cu toate că nu este clar dacă brevetele sunt adevărata problemă. Din nou, capacitatea locală de distribuție este o problemă și, în orice caz, aproape toate medicamentele pe care OMS le enumeră ca fiind „medicamente esențiale“ nu mai sunt supuse restricțiilor de brevetare; chiar și așa, lista ar putea fi mai lungă, dacă mai multe medicamente ar fi mai ieftine. Adeseori, micile țări sărace se află în dezavantaj atunci când negociază acorduri comerciale bilaterale cu marile țări bogate. Cele din urmă beneficiază de un număr mai mare de avocați și de specialiști în lobby, inclusiv farmaceutic, al căror interes nu este să protejeze sănătatea țărilor sărace. Fără îndoială, medicina țărilor din lumea bogată a accentuat inegalitățile locale în materie de sănătate din țările sărace. În orașe ca Delhi, Johannesburg, Ciudad de Mexico și São Paulo, serviciile de sănătate de ultimă oră îi tratează pe cei bogați și puternici, uneori chiar în apropierea unor oameni al căror mediu de trai nu este cu mult mai bun decât cel din Europa secolului al XVII-lea. Ce s-a întâmplat cu sănătatea mondială și cu inegalitățile globale în materie de sănătate începând cu 1950? În Figura 1 din Capitolul 3, am observat că inegalitățile regionale ale speranței de viață s-au restrâns, astfel încât regiunile cu cea mai scăzută speranță de viață s-au apropiat de regiunile în care speranța de viață era la nivel mai ridicat. De această dată, voi analiza țări, nu regiuni, ca unități. Figura 4 arată cum se modifică speranța de viață în țările obișnuite, cum evoluează țările aflate în situațiile cele mai proaste și țările cele mai avantajate, precum și dacă inegalitatea dintre speranțele de viață crește sau scade. Graficul arată ca o serie de tuburi de orgă, însă este cunoscut sub numele de diagramă boxplot. Axa verticală indică speranța de viață, iar tuburile (sau casetele) indică unde se aliniază speranțele de viață din diferite țări; primul mesaj desprins de aici este acela că tuburile se înalță din stânga jos (1950–1954) până în dreapta sus (2005–2009), pe măsură ce durata vieții crește în întreaga lume. Fiecare casetă nuanțată conține jumătate dintre țările lumii, iar linia orizontală

marchează țara aflată pe poziția mediană, în ceea ce privește speranța de viață. Aceste linii orizontale se înalță odată cu trecerea timpului – speranța de viață din țara mediană crește – însă la o rată care este oarecum mai mică decât în urmă cu 50 de ani. Din nou, motivul este tranziția de la o creștere a speranței de viață bazată pe salvarea vieții copiilor la câștigurile mai mici și mai dificil de obținut care vin în urma salvării celor bătrâni. Capetele de sus și de jos, reprezentate sub forma unor liniuțe care ies din acele tuburi, au menirea de a cuprinde toate țările, cu excepția celor care se situează la extremele longevității. Graficul indică doar două țări care sunt extreme în acest sens, ambele implicate în războaie civile între 1990 și 1995: Rwanda și Sierra Leone. Un număr total de 192 de țări este reprezentat pentru fiecare perioadă, iar unele estimări sunt speculative, în special pentru perioadele mai îndepărtate.

Graficul arată că tuburile devin tot mai reduse în timp, astfel încât țările ajung tot mai aproape de mijlocul mulțimii. Dispersia speranței de viață de la o țară la alta se îngustează, iar această măsură a distribuției internaționale a sănătății devine din ce în ce mai puțin inegală. Explozia inegalității internaționale a sănătății, începută în urmă cu 250 de ani, ajunge să fie inversată. Restrângerea nu a fost complet egală și putem vedea lărgirea produsă între 1995 și 2000, provenită de la decesele provocate de SIDA în Africa, după care restrângerea este reluată. Liniile care traversează casetele ajung, treptat, să se situeze mai aproape de vârful tuburilor și de capetele de sus, fapt care sugerează că decalajul dintre speranța de viață din țările mediane și cele aflate la vârf – precum Japonia – s-a restrâns în timp. Astăzi există un decalaj de numai 10,5 ani între partea de mijloc – sau zona mediană, mai bine spus – (72,2 ani) și vârf (Japonia înregistrând 82,7 ani). Însă această restrângere lasă un șir mult mai lung de țări în urmă. Chiar dacă am ignora ororile petrecute în Rwanda și în Sierra Leone, la începutul anilor 1990, decalajul dintre punctul median și bază a crescut de la 22 la 26 de ani. Trebuie să ne întrebăm, din nou, dacă speranța de viață este un indice bun pentru analizarea inegalităților în materie de sănătate dintre țări. Acest capitol a arătat că recompensele au venit în urma salvării copiilor din țările sărace și a salvării bătrânilor din țările bogate. Când utilizăm câștigurile în ceea ce privește speranță de viață pentru a efectua comparații între țări bogate și țări sărace, le oferim mai multă greutate celor sărace, deoarece salvarea unui copil are un efect mult mai mare asupra speranței de viață decât salvarea unei persoane în vârstă de 60 de ani. Și, într-adevăr, acesta este principalul motiv pentru care a scăzut inegalitatea dintre speranțele de viață. Însă nu este clar dacă salvarea unui copil este cu adevărat mai bună decât salvarea unui adult mai în vârstă, o judecată prizonieră acestei măsuri a inegalității. Acest punct de vedere poate fi susținut din ambele direcții. Unii ar argumenta în favoarea salvării copilului – deoarece, cu toate că acesta nu are, deocamdată, un rol prea mare în societate, se câștigă foarte mulți ani –, iar alții ar susține salvarea persoanei adulte, deoarece aceasta deține un rol mai important, cu toate că are mai puțini ani de viață la dispoziție. Însă nu există nimic care să susțină că utilizarea speranței de viață pentru a analiza inegalitățile poate rezolva această enigmă în mod corect, iar cântărirea vieților în mod diferit ar putea face ca reducerea inegalității să fie mai mare sau mai mică ori ar putea chiar să o răstoarne.

Reducerile inegalităților globale ale speranței de viață nu înseamnă neapărat că lumea este un loc mai bun, deoarece speranța de viață nu cuprinde toate aspectele sănătății – nici măcar pe ale mortalității – care ne interesează. Fără îndoială, trăim într-o lume în care mortalitatea infantilă este în scădere în țările sărace, iar mortalitatea persoanelor de vârste mijlocii sau înaintate este în scădere în țările bogate. Dacă aceste tendințe fac lumea să fie un loc mai echilibrat este discutabil și depinde de cât de mult ne pasă de fiecare tip de scădere a mortalității. Argumentele filosofice nu se opresc aici. Reducerile în privința mortalității infantile au fost urmate de scăderi ale numărului de copii pe care oamenii aleg să îi aibă. În Africa, în anii 1950, fiecare femeie era de așteptat să dea naștere la 6,6 copii; până în 2000, acest număr a scăzut la 5,1, iar ONU estimează că el se situează la 4,4, în prezent. De asemenea, în Asia, precum și în America Latină și în Caraibe, scăderea a fost chiar mai mare, de la 6 copii ajungându-se doar la 2. Fertilitatea nu a scăzut imediat după reducerea ratelor mortalității, acesta fiind motivul pentru care s-a produs o explozie demografică. Însă, cu timpul, pe măsură ce părinții au ajuns să fie convinși că numărul deceselor copiilor nu va mai fi atât de mare, aceștia s-au oprit din a mai face atât de mulți copii, cu toate că ar fi putut avea tot atâția sau poate chiar mai mulți, care să ajungă până la maturitate. Un mod de a ne gândi la această schimbare este faptul că bebelușii care ar fi murit imediat după naștere, nu se mai nasc astăzi. Cine sunt cei care beneficiază de această schimbare? Din nou, depinde de cum alegem să cântărim viața, o întrebare care i-a captivat pe filosofi timp de secole. Însă este clar că mamele beneficiază enorm; ele nu mai trebuie să aibă atât de multe sarcini pentru a avea același număr de copii care supraviețuiesc, și – alături de soții lor – sunt scutite de suferința provocată de moartea copiilor. Luarea acestei poveri de pe umerii femeilor nu doar că elimină o sursă a durerii, ci le și eliberează, pentru a duce o viață mai plină sub celelalte dimensiuni ale existenței, devenind mai bine educate, muncind în afara gospodăriei și jucând roluri mai importante în cadrul societății.

Trupuri în schimbare

Sunt multe lucruri legate de sănătatea globală începând cu 1950 care merită

lăudate. Însă doresc să închei cu o serie de observații ceva mai puțin demne de laudă, care nu se concentrează pe marea evadare din calea morții – care a fost impresionantă în majoritatea locurilor, și probabil egalizatoare –, ci pe progresul mai puțin impresionant și mai inegal privind marea evadare din capcana malnutriției. O bună modalitate de a privi malnutriția este de a observa ce s-a petrecut cu statura umană. Prin ea însăși, înălțimea nu este un indice al stării de bine. Celelalte condiții fiind egale, nu există nici un motiv să presupunem că un om care are peste 1,80 metri în înălțime este mai fericit, mai bogat sau mai sănătos decât o persoană mai scundă cu 15 centimetri. Totodată, înălțimea nu este o parte componentă a stării de bine în aceeași manieră în care sunt veniturile și sănătatea. Însă, dacă o populație este scundă, acest fapt arată că membrii acelei societăți au întâmpinat deficiențe nutritive în copilărie sau în adolescență, fie din cauză că nu au avut destulă hrană la dispoziție, fie din cauză că au trăit în medii nesănătoase în care bolile, cu toate că nu i-au ucis, i-au lăsat permanent marcați. Cu toate că statura depinde de genele individuale, astfel încât părinții mai înalți au copii mai înalți, astăzi se crede că acest fapt nu este adevărat pentru unele populații (suficient de mari) și că variațiile de înălțime în cadrul unei populații sunt indicatori buni ai variației gradelor de sărăcie. În trecut, se considera că diferențele genetice sunt principala sursă a diferențelor de statură dintre populații. Însă, pe măsură ce condițiile s-au îmbunătățit, iar mai multe țări „scunde“ au început să înregistreze înălțimi mai mari, uneori chiar într-un ritm destul de rapid, aceste concepții au fost respinse.²⁷ Acum începem să înțelegem faptul că lipsurile din perioada copilăriei pot avea consecințe serioase și pe termen lung. Oamenii mai scunzi au venituri mai mici decât cei mai înalți, și nu doar în societățile agrare, unde forța și constituția fizică sunt utile pe piața muncii, ci și în cadrul profesiilor specializate din țări bogate, ca Marea Britanie și Statele Unite. Un motiv este acela că funcțiile cognitive se dezvoltă împreună cu restul corpului, astfel încât oamenii mai scunzi sunt, în medie, mai puțin inteligenți decât oamenii mai înalți – o afirmație care riscă să atragă după sine exclamații de indignare. Doi dintre colegii mei de la Princeton, care au cercetat această chestiune²⁸, au fost acuzați în mod public, bombardați cu mesaje pline de ură și supuși unor cereri, venite din partea unor foști absolvenți, ca universitatea să-i demită. Așadar, permiteți-mi să încerc să explic cu atenție. Într-un mediu ideal, în care toată lumea are destulă hrană la dispoziție și unde nimeni nu se îmbolnăvește, unii oameni vor fi mai scunzi și alții vor fi mai înalți,

în funcție de constituția genetică proprie, însă nu vor exista diferențe sistemice ale funcțiilor cognitive în raport cu înălțimea. În lumea noastră reală, unii oameni vor suferi lipsuri în copilărie, fiind suprareprezentați în rândul oamenilor scunzi, acesta fiind motivul pentru care cei scunzi au, în medie, funcții cognitive mai slabe. Ar putea fi vorba, pur și simplu, de o chestiune legată de insuficiența calorică sau de lupta împotriva unui număr prea mare de boli ale copilăriei, o importantă sursă de epuizare a caloriilor. Lipsurile pot fi chiar mai specifice; de pildă, creierele copiilor au nevoie de lipide, pentru a se dezvolta corespunzător, și există milioane de oameni a căror alimentație conține prea puține grăsimi, spre deosebire de mult mai celebre milioane de oameni ale căror diete conțin o cantitate prea mare de lipide. Lipsurile în materie de nutriție dispar pe măsură ce populațiile devin mai prospere și au destulă hrană, iar bolile copilăriei sunt eliminate prin intermediul îmbunătățirilor sanitare, prin combaterea dăunătorilor și cu ajutorul vaccinurilor. Chiar și așa, efectele lipsurilor în materie de nutriție asupra staturii ar putea avea nevoie de mulți ani pentru a nu se mai face simțite, în primul rând pentru că mamele scunde nu pot avea copii înalți. Rata creșterii înălțimii în cadrul unei populații este supusă acestor limite biologice, așadar ar fi nevoie de mai multe generații pentru ca populațiile să își atingă potențialul maxim, chiar și după rezolvarea constrângerilor ce țin de nutriție și de boli; biologia limitează creșterea pentru a fi evitate problemele care ar putea rezulta în urma unei asemenea evoluții rapide.² Însă, cu timpul, ne-am putea aștepta să vedem o creștere în materie de înălțime a oamenilor din întreaga lume. Se pare că unii au făcut-o deja, alții nu. Europenii au devenit mult mai înalți. Economiștii Timothy Hatton și Bernice Bray au strâns, din surse variate, date referitoare la statura bărbaților din 11 țări europene, mergând până la finalul anilor 1850, respectiv începutul anilor 1860.³ Din păcate, există foarte puține informații istorice privind înălțimea femeilor, deoarece datele privind statura bărbaților sunt furnizate, în general, de măsurătorile efectuate în timpul recrutărilor în armată. Pentru cei născuți la mijlocul secolului al XIX-lea, înălțimea medie la bărbatul european adult era de 166,7 centimetri. Pentru cei născuți la puțin mai mult de 100 de ani după aceea, între 1976 și 1980, media era de 178,6 centimetri. În țara cu cea mai redusă creștere, Franța, rata creșterii a fost de 0,8 centimetri pentru fiecare deceniu; în țara cu cea mai rapidă creștere, Olanda, rata a fost de 1,35 centimetri pe deceniu. Bărbații din restul țărilor au crescut cu aproximativ 1 centimetru în fiecare deceniu. Hatton a urmărit aceste evoluții până la cauzele structurale și, pe linia

argumentelor aduse în acest capitol, a descoperit că reducerea mortalității infantile – un indicator al unui mediu mai nefavorabil bolilor – a fost cel mai important factor, creșterea veniturilor situându-se pe poziția a doua.³¹ Pe măsură ce Europa a reușit să scape de lipsa de hrană și de „cloacele infernale“³² create de Revoluția industrială, trupurile oamenilor au început să se dezvolte până la înălțimi care fuseseră dintotdeauna posibile, dar de neatins până atunci. Pentru cea mai mare parte a lumii de astăzi, există doar date istorice fragmentare, însă avem informații bune legate de înălțimea femeilor, preluate din sondajele demografice de sănătate aduse în discuție în Capitolul 2. (Cel mai recent sondaj de acest fel a măsurat și statura bărbaților.) Fiecare sondaj ne oferă informații istorice, deoarece măsoară oameni cu vârste cuprinse între 15 și 49 de ani. Din moment ce înălțimea oamenilor nu se mai modifică după atingerea staturii adulte (cel puțin, nu până când începe scăderea în înălțime, după vârsta de 50 de ani), fiecare sondaj oferă media staturii adulte a oamenilor născuți de-a lungul unei perioade de 20 de ani sau chiar mai mult. Așadar, nu doar că aceste sondaje furnizează înălțimea medie a femeilor adulte din țară în momentul efectuării cercetării, însă, prin compararea femeilor mai în vârstă cu cele mai tinere, putem vedea cât de repede cresc înălțimile. În țările care evoluează bine, femeile mai în vârstă vor fi cu 1 sau 2 centimetri mai scunde decât cele mai tinere.

Figura 5 indică înălțimile femeilor din întreaga lume. Fiecare punct din cadrul graficului semnifică un „grup de nașteri“ de copii de sex feminin dintr-o anumită țară; indică înălțimea medie, exprimată în centimetri, a tuturor femeilor născute într-un an anume, de pildă 1960. Această medie este reprezentată în raport cu venitul național mediu din țară în anul nașterii acestor femei, utilizând, din nou, o scară logaritmică pentru venituri. De exemplu, în partea de sus, în dreapta, observăm cu femeile europene cresc în înălțime pe măsură ce se îmbunătățesc veniturile naționale; femeile născute mai devreme apar în partea de jos, la stânga grupului european, iar femeile născute mai târziu figurează în dreapta sus. Statele Unite sunt reprezentate ca o ramificație în partea dreaptă; americanii au crescut mult, dar nu la fel de repede precum europenii. În centrul și în stânga diagramei, observăm femeile provenind din țări cu venituri mici și mijlocii. Cercurile negre reprezintă Africa și apar, în cea mai mare parte, în stânga, deoarece țările africane erau sărace atunci când s-au născut aceste femei, țările fiind sărace și astăzi. (Africanii prosperi din partea dreapta a diagramei locuiesc în Gabon, țară ale cărei exporturi de petrol îi asigură un venit mare pe cap de locuitor, cu toate că majoritatea cetățenilor sunt, în continuare, săraci.) Printre africani se află haitienii (reprezentați cu cercuri albe), majoritatea dintre ei fiind de origine afro-americană și având statuturi și venituri care prezintă mai multe aspecte în comun cu persoanele din Africa. China (reprezentată cu gri) este, la rândul ei, situată în partea stângă, iar Bangladesh, India și Nepal figurează în partea de jos, tot în stânga. Trebuie reamintit faptul că urmărim veniturile din perioada în care aceste femei, astăzi adulte, s-au născut, în general din 1980 sau mai devreme, prin urmare, China și India figurează ca fiind mult mai sărace decât sunt astăzi. Femeile latino-americane și din Caraibe, care locuiesc în țări cu venituri medii, figurează în partea inferioară a segmentului de mijloc. Probabil, cea mai uimitoare caracteristică a diagramei este enorma inegalitate a staturilor medii din întreaga lume. Pentru femeile născute în 1980, înălțimea medie în Danemarca era de 171 centimetri, în Guatemala, de 148 centimetri, în Peru și în Nepal, de 150 centimetri, iar media în India, Bangladesh și Bolivia era de 151 centimetri. Dacă cele mai scunde populații din lume ar crește la rata europeană de un centimetru pe deceniu, ar fi nevoie de 230 de ani pentru ca femeile din Guatemala să ajungă la înălțimea pe care o au astăzi femeile daneze. În zilele noastre, o femeie daneză care vizitează un sat din Guatemala și-ar privi de sus gazdele, de la 22 de centimetri deasupra acestora, ca un Gulliver modern într-un Liliput modern.

Urmărind graficul din stânga jos până în dreapta sus, observăm că oamenii din țările mai prospere sunt mai înalți decât oamenii din țările mai sărace, un fapt așteptat din moment ce știm că veniturile mai mari duc la o mai bună salubritate, la rate mai mici ale apariției bolilor copilăriei, dar la și mai multă hrană. Însă lucrurile nu sunt atât de simple. Să ne imaginăm graficul refăcut, cu Europa și Statele Unite excluse. Pentru restul lumii, corelația dintre statură și venituri este inversă, cu oamenii mai înalți trăind în țările mai sărace. O mare parte a acestei relații are de-a face cu Africa. Există numeroase variabile în cadrul populațiilor africane – să ne gândim numai la jucătorii de baschet de etnie Dinka din Sudanul de Sud sau la boșimanii din deșertul Kalahari – însă, în medie, femeile africane sunt înalte, dar nu față de cele din Europa, ci raportat la femeile din Asia de Sud și la multe dintre locuitoarele Americii Latine. Această corelație negativă între statură și venituri nu va dispărea prea curând, deoarece copiii indieni născuți astăzi sunt, în continuare, foarte scunzi, în pofida creșterii rapide a economiei indiene din ultimele decenii. Explicația pentru care sunt africanii atât de înalți nu este foarte clară. Un motiv ar putea fi acela că, în cea mai mare parte a continentului, hrana nu este nici rară, nici majoritar vegetariană, așa cum este cazul în cea mai mare parte a Asiei de Sud, în special în India. Evident, acest fapt nu este adevărat în unele locuri – deșertul Kalahari, de pildă –, însă, în majoritatea țărilor africane, oamenii au o alimentație variată care include carne și grăsimi animale. Totodată, există mari variații în Africa, depinzând de disponibilitatea hranei locale și de cât de favorabil este mediul local pentru apariția bolilor. În același timp, rata mortalității în rândul copiilor este extrem de mare, iar, în cazul în care copiii mai scunzi sunt mai slăbiți și prezintă risc mai mare de a muri, supraviețuitorii vor fi relativ mai înalți. Pentru ca acest fenomen să genereze o populație înaltă, mortalitatea ar trebui să fie foarte ridicată, atât de mare, încât să elimine o proporție îndeajuns de mare de copii scunzi și să învingă efectul de stopare a creșterii, generat de traiul într-un mediu morbid periculos în perioada copilăriei. Salubritatea ar putea fi un alt factor; în locurile unde oamenii își fac nevoile în aer liber și unde densitatea populației este ridicată, creșterea copiilor este oprită de expunerea cronică la bacteriile fecale. Având o densitate a populației mult mai mică, Africa are o poziție mai bună decât India.³³ Faptul că locuitorii multor state africane sunt mai înalți decât cei din India sau din multe alte state din America Latină ar trebui să ne ajute să ne împotrivim ideii extrem de atractive conform căreia înălțimea medie a populației ar putea fi utilizată ca o măsură globală a stării de bine sau a standardelor de viață.

Mortalitatea și veniturile au două dintre cele mai importante influențe asupra înălțimii adulților și ele sunt, totodată, cruciale pentru binele oamenilor. Însă nu există o garanție că modul în care boala și sărăcia afectează înălțimea este echivalent cu modul în care ele afectează starea de bine. Și, după cum atestă harta Africii, sunt mulți factori locali – precum variațiile în alimentație – care afectează înălțimea, iar acești factori pot sau nu să afecteze starea de bine. De asemenea, trebuie să ne reamintim că poate fi nevoie de trecerea mai multor generații pentru ca populațiile să înceapă să crească în înălțime, deoarece mamele trebuie să crească înaintea copiilor, bunicile înaintea mamelor și tot așa. Nu doar nutriția actuală și bolile din zilele noastre determină înălțimea actuală; și istoria are un cuvânt de spus. Toate acestea înseamnă că înălțimea medie nu este o măsură rezonabilă a stării de bine. Faptul că locuitorii Asiei de Sus sunt atât de scunzi este, probabil, cea mai lămuritoare parte a imaginii globale. Pentru că nu deținem informații istorice legate de femeile europene, nu știm cât de mult ar trebui să coborâm în timp pentru a ajunge la nivelul înălțimii medii în în India. În orice caz, cele mai noi date din India îi includ pe bărbați și se pare că înălțimea medie a bărbaților indieni născuți în 1960 era de 164 centimetri: cu 2-3 centimetri mai mică decât media europeană din 1860, similară cu înălțimile europene din secolul al XVIII-lea și doar cu 5 centimetri mai mare decât cele mai mici niveluri în în bibliografia de specialitate, adică 159 centimetri pentru boșimanii contemporani și pentru Norvegia anului 1761.³⁴ În Sikkim și Meghalaya, două state din India de Nord-Est, înălțimile medii ale bărbaților născuți în 1960 sunt, în fapt, mai mici de 159 centimetri. Este posibil ca lipsurile din copilărie ale indienilor născuți pe la jumătatea secolului să fi fost la fel de severe ca acelea în de orice alt mare grup uman din istorie, mergând până la revoluția neolitică și până la vânătoriiculegători care i-au precedat. Speranța de viață din India anului 1931 era de 27 de ani, cifră ce reflectă, de asemenea, lipsuri extreme. Chiar și în secolul XX, indienii au trăit într-un coșmar malthusian. Conform lui Thomas Malthus, moartea și sărăcia mențin populația sub control, însă, chiar și pentru supraviețuitori, condițiile de trai erau groaznice. Nu doar că hrana era mult prea puțină pentru a permite o stare de sănătate bună, dar în compoziția acesteia nu se regăseau nutrienți importanți. Majoritatea oamenilor aveau o alimentație monotonă, compusă dintr-o singură plantă cerealieră, completată de câteva legume lipsite de fier și lipidele necesare. Pentru a supraviețui, chiar și cu o speranță de viață de peste 20 de ani, întreaga populație trebuia să fie scundă, așa

cum erau populațiile engleze în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Imperativul malthusian sacrifică o populație mai numeroasă, pentru una mai scundă. India contemporană evadează din acest coșmar, însă tot are un drum lung în față. Copiii indieni se numără printre cei mai scunzi și mai slabi de pe planetă, însă ei sunt mai înalți și mai dolofani decât au fost părinții și bunicii lor, iar semnele foametei acute, precum marasmul, apar tot mai rar în sondajele privind nutriția. Astăzi, indienii cresc tot mai mult, deceniu după deceniu, însă nu la fel de repede ca europenii sau, firește, precum chinezii de azi, care cresc în înălțime cu circa 1 centimetru pe deceniu (o cifră cu care suntem deja familiarizați). Și, totuși, evadarea indiană este doar pe jumătate la fel de rapidă – circa 0,5 centimetri pe deceniu –, iar această statistică se referă doar la bărbați; și femeile indiene cresc în înălțime, dar într-un ritm mult mai scăzut, astfel încât acestea au nevoie de 60 de ani pentru a crește cu 1 centimetru.³⁵ Nu știm de ce femeile din India evoluează într-un ritm mai lent decât bărbații indieni; cu siguranță, motivul este legat de tendința generală de favorizare a băieților în nordul Indiei, însă cum funcționează exact acest lucru nu se știe. În India de Sud, în Kerala și în Tamil Nadu, care nu împărtășesc prejudecățile împotriva fetelor, atât bărbații, cât și femeile cresc în înălțime în ritmul obișnuit de 1 centimetru pe deceniu, însă, în nord, femeile cresc mult mai încet decât bărbații, ei înșiși crescând într-un ritm mai scăzut decât cei din sud. O ironie a acestui tip de discriminare împotriva femeilor este faptul că ea se răsfrânge negativ asupra bărbaților, deoarece ei, ca și femeile, au mame excesiv de mici și de subnutrite, compromițându-și propriile perspective de dezvoltare fizică și cognitivă. În Africa, în pofida faptului că oamenii sunt mai înalți în medie, femeile din anumite zone devin mai scunde.³ Cu toate că, după cum am mai văzut, nu este întotdeauna adevărat că oamenii mai prosperi sunt mai înalți, există o corelație strânsă, în întreaga lume, între îmbogățire și creșterea în înălțime. Acest fapt este cel mai clar vizibil în Europa, iar creșterea a fost suficient de îndelungată, încât să fie evidentă în Figura 5, însă faptul rămâne adevărat și pentru China, India și restul lumii. Așadar, cel mai probabil motiv pentru care femeile din Africa sunt mai scunde decât mamele lor este scăderea veniturilor reale în Africa, în anii 1980 și la începutul anilor 1990. Popoarele lumii nu doar că trăiesc mai mult sau se îmbogățesc; indivizii devin mai înalți și mai puternici, cu multe consecințe pozitive, inclusiv cu posibilitatea

unei creșteri a abilităților cognitive. Dar, la fel ca în cazul mortalității și al banilor, distribuția beneficiilor a fost inegală. În ritmurile actuale, va fi nevoie de secole pentru ca oamenii din Bolivia, Guatemala, Peru și Asia de Sud să devină la fel de înalți ca europenii de astăzi. Așadar, în vreme ce mulți au reușit să evadeze, milioane au rămas în urmă, rezultând o lume a diferențelor, în care inegalitatea este vizibilă chiar și în dezvoltarea fizică a oamenilor.

PARTEA A II-A

BANI

5. BUNĂSTAREA MATERIALĂ ÎN STATELE UNITE

Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea și cu Marea Britanie, durata de viață a început să se extindă în țările din întreaga lume. Pe măsură ce oamenii au scăpat de boli și de moarte prematură, standardele de viață s-au îmbunătățit la rândul lor și, în mare măsură, sănătatea și nivelul de trai au evoluat în paralel. Ideile revoluției științifice și ale Iluminismului au favorizat, în cele din urmă, o revoluție a bunăstării, precum și una a duratei mai mari de viață. Aceste revoluții paralele, influențate de aceleași cauze fundamentale, au facilitat vieți mai bune și mai lungi pentru mulți oameni, dar au creat, de asemenea, o lume a diferențelor, prin ceea ce economistul Lant Pritchett a numit, într-un mod memorabil, „divergențe la scară largă“.¹ Creșterea economică a adus niveluri de trai mai bune, precum și reducerea sărăciei. Este dificil să măsurăm cu precizie aceste evoluții – despre aceasta voi spune mai multe –, însă un studiu detaliat estimează că venitul mediu al tuturor locuitorilor lumii a crescut de 7 sau 8 ori din 1820 până în 1992.² În același timp, proporția populației mondiale aflate în sărăcie extremă a scăzut de la 84% la 24%. Această creștere fără precedent a nivelului de trai a fost însoțită de creșteri uriașe în privința inegalității veniturilor, atât între țări, cât și între indivizii din aceleași țări. Totodată, natura inegalității s-a modificat. În secolul al XVIII-lea, cea mai mare parte a inegalităților se găseau în interiorul țărilor, între aristocrații posesori de pământuri, pe de o parte, și oamenii de rând, pe de altă parte. Până în anul 2000, prin contrast, cu cât erau mai mari decalajele dintre țări, cu atât mai pronunțată s-a dovedit divergența „la scară largă“. Spre deosebire de decalajele privind durata vieții, aflate în scădere, pe care le-am analizat deja, decalajele dintre veniturile diferitelor țări nu dau nici un semn de scădere. Voi începe cu bunăstarea Statelor Unite, concentrându-mă asupra ultimilor 100 de ani. Am ales Statele Unite deoarece povestea acestei țări este dramatică și ilustrează tema centrală a acestei cărți. Când bunăstarea evoluează, nu toată lumea beneficiază în mod egal de pe urma ei, astfel încât îmbunătățirile ajung, adesea (dar nu întotdeauna), să crească decalajele dintre oameni. Schimbările, pozitive sau negative, sunt adeseori nedrepte. Ce se întâmplă cu inegalitatea contează nu doar pentru modul în care judecăm evoluțiile – cine culege beneficiile și cine rămâne în urmă –, ci și pentru că inegalitatea are propriile sale efecte. Uneori, inegalitatea poate răspândi creșterea, dacă le dezvăluie altora un

mod de a beneficia de noile oportunități. Însă ea poate, de asemenea, să submineze creșterile materiale sau chiar să amenințe cu anularea acestora. Inegalitatea îi poate inspira sau impulsiona pe cei rămași în urmă să îi ajungă pe ceilalți, generând progrese pentru ei și pentru restul. Pe de altă parte, inegalitatea poate fi atât de dură, iar câștigurile concentrate în mâinile unui grup mic de oameni, încât creșterea economică să fie sufocată, iar funcționarea economiei, compromisă. Totodată, am ales să încep cu Statele Unite deoarece informațiile sunt bune și ușor de înțeles. Toată lumea știe ce este un dolar, nu este nevoie de convertirea valutelor și ne putem baza pe date furnizate de un sistem de statistică de primă mână. Astfel de avantaje nu sunt la îndemână atunci când analizăm lumea în întregime. De asemenea, coborând adânc în istorie, informațiile sunt tot mai puține și baza de comparație este tot mai subțire. A compara secolul XXI cu secolul al XIX-lea este, în numeroase moduri, la fel de greu ca a compara două țări diferite. Oamenii sunt diferiți, își cheltuiesc banii pe lucruri diverse, iar etaloanele de valoare sunt variate; „trecutul este o țară străină“. Ușurința de a lucra cu date din Statele Unite îmi oferă un mediu familiar în care pot, de asemenea, să dezvolt unele concepte și să încerc să clarific la ce se referă economiștii și statisticienii atunci când vorbesc despre venituri, sărăcie și inegalitate, încercând să le măsoare.

Creșterea economică în Statele Unite

Cunoscutul concept de produs intern brut (PIB) este un aspect potrivit pentru a începe (totuși, ar fi unul nepotrivit pentru a termina expunerea). Linia superioară din Figura 1 arată cum a evoluat PIB-ul pe cap de locuitor în Statele Unite începând cu 1929, momentul de început al statisticilor moderne. PIB-ul măsoară cât de mult produce o națiune și este baza venitului național. El era de doar 8 000 de dolari pe cap de locuitor în 1929, scăzând la 5 695 de dolari în 1933, la apogeul Marii Crize, după care a crescut – cu unele poticneli – până la 43 238 de dolari în 2012, o creștere de mai bine de cinci ori mai mare față de nivelul din 1929. Aceste cifre sunt adaptate la creșterile prețurilor produse de-a lungul timpului, astfel încât exprimă valoarea veniturilor reale pe cap de locuitor, măsurate în dolari, care arată prețurile din anul 2005. Cifrele pentru 1929 ne

spun că venitul național mediu de atunci, care era 805 dolari, pentru prețurile mult mai mici de atunci, ar fi însemnat 8 000 de dolari în 2009.³

Poticnelile din evoluția PIB-ului sunt momente în care progresul a stagnat sau a fost inversat; astfel de poticneli au devenit mai puțin frecvente și mai puțin severe de-a lungul timpului – faptul în sine fiind o măsură a progresului. Marea recesiune care a urmat după colapsul financiar din 2008 de-abia se observă în această analiză istorică, în pofida suferinței pe care a cauzat-o, în special pentru milioanele de oameni care au rămas șomeri și care continuă să fie în șomaj, chiar în timp ce scriu aceste rânduri. După 1950, linia graficului pare să fie aproape dreaptă, ceea ce înseamnă o rată de creștere constantă de 1,9% pe an sau ceva mai mult de 2% pe an, dacă ne oprim în 2008. Deși datele devin mai zbuciumate pe măsură ce mergem mai adânc în istorie, rata de creștere a venitului național pe cap de locuitor nu s-a modificat foarte mult pe parcursul ultimilor 150 de ani. La o creștere de 2%, veniturile se dublează la fiecare 35 de ani, astfel că, dacă fiecare cuplu ar avea doi copii la vârsta de 35 de ani, fiecare generație ar avea un nivel de trai de două ori mai bun decât cel al părinților. Pentru aceia dintre noi care trăim astăzi, aceasta pare a fi ordinea naturală a lucrurilor, însă ea i-ar fi uimit pe strămoșii noștri, care nu au fost martori la nici un fel de progres vreme de mii de ani ori au putut observa dispariția progresului în urma unor șocuri. După cum vom vedea, PIB-ul este un indicator slab al bunăstării, dar este limitat chiar și ca măsură a veniturilor. El include venituri generate în Statele Unite, dar care pot aparține străinilor; include venituri sub forma profiturilor nedistribuite ale corporațiilor (care aparțin acționarilor, până la urmă), precum și excedentele bugetare ale istrațiilor federale, statale sau locale. Partea din venitul național care le rămâne familiilor, după plata taxelor și finalizarea tuturor viramentelor, este venitul personal disponibil, reprezentat de cea de-a doua linie din vârf. Acesta este mult mai mic decât PIB-ul, însă evoluția istorică a creșterilor și a fluctuațiilor este foarte asemănătoare. O mare parte a imaginii rămâne similară și atunci când analizăm nu doar ceea ce primesc oamenii, ci și cât cheltuiesc. Acestea sunt cheltuielile de consum, reprezentate prin cea de-a treia linie. Diferența dintre venitul personal disponibil și cheltuielile de consum este suma economiilor pe care le realizează oamenii, iar graficul arată că proporția economisită din veniturile americanilor se află în scădere, în special în ultimii 30 de ani. Nu știm cu exactitate de ce se petrece acest fenomen, deși există mai multe posibile explicații: împrumuturile sunt mai ușor de accesat decât înainte; nu mai există nevoia de a strânge bani pentru a achita avansul la o casă, la un autoturism sau la o mașină de spălat vase, așa cum se întâmpla înainte; probabil că asistența socială a redus nevoia de a pune bani deoparte

pentru pensionare; în fine, americanii de rând au câștigat de pe urma creșterilor de pe piața de acțiuni și de pe piața imobiliară – cel puțin, până la Marea recesiune. Câștigurile de capital pot fi încasate și cheltuite sau pot fi folosite pentru a acumula avere, chiar și atunci când oamenii nu economisesc. În terminologia economiștilor, economisirea este definită ca diferența dintre venit și consum, ambele fiind fluxuri de bani pe unități de timp. Averea nu este un flux, ci un fond, totalul aflat într-un registru de conturi la un anumit moment. Ea este înmulțită prin câștigurile de capital și micșorată prin pierderile de capital – mulți americani și-au pierdut aproape jumătate din avere în urma colapsului financiar din 2008; totodată, averea crește atunci când oamenii economisesc și scade când aceștia „economisesc negativ“, cheltuind mai mult decât câștigă, de pildă, în timpul pensionării sau într-o perioadă de șomaj temporar. Graficul arată și pe ce anume își cheltuiesc oamenii banii, existând două categorii generale: bunuri (mai mult de o treime din totalul anului 2012) și servicii. Cele mai importante două elemente din categoria serviciilor țin de casă și de utilități, actualmente însumând circa 2 trilioane de dolari pe an sau 18% din totalul cheltuielilor de consum, precum și de serviciile de sănătate, ajungând la un nivel de 1,8 trilioane de dolari sau 16% din total. Aproape o treime din cheltuielile privind bunurile se referă la bunuri durabile – autoturisme, mobilă, electronice și alte asemenea lucruri – și două treimi merg către bunurile de consum rapid – lucruri ca hrana și îmbrăcămintea. Astăzi, americanii cheltuiesc doar 7,5% din bugetul personal pe hrană, sau 13%, dacă adăugăm și cheltuielile pe hrana consumată în afara casei. Aceste cheltuieli reprezintă compoziția bunăstării, iar creșterea din Figura 1 – și din secolul precedent – spune povestea unei prosperități materiale în creștere, care a fost însoțită de o creștere a duratei vieții. Viața nu este doar mai lungă, ci și mai bună. Bunăstarea și indicii acesteia – PIB, venit personal și consum – au fost portretizate negativ în ultimul timp. Adesea ni se spune că a cheltui mai mult nu înseamnă că ai o viață mai bună, iar autoritățile religioase emit frecvent avertismente împotriva materialismului. Chiar și în rândul nostru, al celor care susțin creșterea economică, există numeroși critici ai PIB-ului, așa cum este el definit și măsurat actualmente. PIB-ul exclude activități importante, precum serviciile prestate de gospodine; nu ia în calcul timpul liber; și, adeseori, nu măsoară corect nici măcar aspectele pe care le include. Totodată, el include lucruri care ar trebui excluse, precum costurile pentru combaterea poluării, ale

construcției de închisori sau ale efectuării navetei zilnice. Aceste cheltuieli „defensive“ nu sunt neapărat bune în sine, dar, din păcate, sunt necesare, pentru a permite aspectele pozitive.⁴ Dacă rata criminalității crește, iar cheltuielile pentru închisori se înmulțesc, PIB-ul va fi mai mare. Dacă trecem cu vederea schimbările climaterice și cheltuim tot mai mulți bani pe reparații după fiecare furtună, PIB-ul va crește, nu va scădea; luăm în calcul reparațiile, dar nu și distrugerile. PIB-ul nu denotă mare lucru când vine vorba de distribuire; Figura 1 arată că există mai multă bogăție, dar nu ne spune cine beneficiază de pe urma ei. Aceste chestiuni privind măsurarea și definirea sunt importante și voi reveni asupra lor. Cine intră în posesia bogăției este un fapt de primă importanță, iar o mare parte a capitolului va fi despre acest lucru. Cu toate acestea, doresc să încep prin a apăra importanța standardelor materiale de trai și a creșterii economice în fața afirmațiilor conform cărora ele contribuie foarte puțin sau chiar deloc la binele omenirii. Creșterea economică are nevoie de investiții în diverse lucruri – mai multe echipamente, mai multe utilități de bază, precum autostrăzi sau internet de mare viteză – și în oameni, care au nevoie de o educație mai bună și mai aprofundată. Cunoașterea trebuie să fie dobândită și extinsă. O parte a acestei extinderi este produsul noii științe de bază, iar o parte provine din ingineria care transformă știința în bunuri și servicii, precum și din nenumăratele optimizări de design care, de-a lungul timpului, au transformat un Ford Model T într-o Toyota Camry sau masivul meu computer personal din 1983 în laptopul ușor și infinit mai puternic la care scriu această carte. Investițiile în cercetare și în dezvoltare sporesc fluxul inovației, dar noile idei pot veni de oriunde; fondul cunoașterii este internațional, nu național, iar noile idei se împrăștie rapid din locurile în care sunt create. De asemenea, inovația are nevoie de antreprenori și de manageri care să își asume riscuri, pentru a descoperi modalitățile profitabile prin care să transforme știința și ingineria în noi produse și servicii. Acest fapt va fi dificil în lipsa unor instituții potrivite. Inovatorii nu trebuie să fie îngrijorați de riscul exproprierii, tribunalele funcționale trebuie să rezolve disputele și să protejeze brevetele, iar taxele nu pot fi prea mari. Când toate aceste condiții se întâlnesc – așa cum s-a întâmplat în Statele Unite, timp de un secol și jumătate –, obținem creștere economică susținută și niveluri de trai mai înalte. Merită să avem ceva din toate acestea? Dincolo de faptul că facilitează evadarea din sărăcie și lipsuri, noile bunuri și servicii le permit oamenilor să facă lucruri

care înainte erau imposibile, iar aceste noi posibilități fac viața să fie mai bună. Să luăm câteva exemple și să ne gândim la cum arăta viața înainte. O serie de aparate casnice îi eliberează pe oameni, în special pe femei, de corvezi neîndurătoare. Spălatul hainelor obișnuia să fie o activitate săptămânală care ocupa o zi întreagă, implicând cazane încălzite cu cărbuni, frecarea hainelor, apoi uscarea și călcarea acestora. O reclamă scoțiană din anii 1950 pretindea că un nou detergent îmbunătățit „economisea cărbuni în fiecare zi de luni“. Apa curentă și salubritatea de calitate le erau bine cunoscute romanilor, însă a fost nevoie de o creștere a veniturilor pentru ca ele să fie accesibile tuturor. Mijloacele de transport mai multe și mai bune oferă libertate personală, extind posibilitățile de a alege locuri în care să locuim și permit o nouă gamă de activități pentru timpul liber, inclusiv prin faptul că înlesnesc petrecerea timpului cu prietenii și familia, activități adesea accentuate de antimaterialiști. Transportul aerian a făcut ca țara și lumea să fie accesibile unei mari părți a populației. Cu toții putem rămâne în cu copiii și prietenii în fiecare zi, putem dezvolta și ne putem bucura de noi amiciții cu oameni care trăiesc la mii de kilometri distanță și ne putem bucura de literatură contemporană și clasică, de muzică și de filme, oricând și oriunde. Internetul oferă o abundență de informații și de divertisment, mare parte în mod gratuit. Noile tratamente medicale – precum medicamentele antihipertensive despre care am discutat în Capitolul 4 – ne-au dat mai mulți ani de viață pentru a ne bucura de aceste posibilități, în vreme ce alte tratamente – precum înlocuirea articulației șoldului și operațiile de cataractă – au redus morbiditatea care ne răpește bucuria vieții. Faptul că plătim prea mult pentru sănătate nu neagă aceste realizări. Nimeni nu dezminte realitatea că există efecte negative ale creșterii economice, dar, punând lucrurile în balanță, ea este extrem de benefică. În funcție de punctul de vedere al fiecăruia, această recitare – enumerarea tuturor binecuvântărilor aduse de inovația materială – ar putea părea trivială și banală ori nu îndeajuns de banală. Însă, cu toate acestea, astfel de înșiruiri dezvăluie cât de neplauzibile sunt afirmațiile conform cărora nici una dintre aceste evoluții nu contribuie la binele uman sau că ne dorim aceste lucruri doar pentru că le au vecinii noștri. Cum rămâne cu dovada că, în ciuda creșterii economice prezentate în Figura 1, americanii nu sunt mai fericiți decât în urmă cu 50 de ani? Nu contrazic aceste constatări ideea conform căreia creșterea economică este bună? Nu neapărat. După cum am văzut în Capitolul 1, a-i întreba pe oameni dacă sunt sau nu fericiți conduce la rezultate foarte diferite față de atunci când îi întrebi de satisfacția din

propriile vieți; Figura 7, din Capitolul 1, arată că danezii și italieni sunt mai puțin fericiți decât locuitorii din Bangladesh și Nepal, în ciuda faptului că ei cred că viețile lor sunt foarte bune. Nu știm cum ar fi răspuns americanii, dacă ar fi fost rugați să își evalueze viețile pe parcursul ultimilor 50 de ani; astfel de date nu există. Mai important, trebuie să ne gândim la distribuția veniturilor. După cum vom vedea, creșterea economică reprezentată în Figura 1 supraestimează enorm evoluțiile petrecute la nivelul familiei americane tipice, în special după jumătatea anilor 1970. Pentru ei, problema nu este că au luat parte la creșterea economică și au fost nemulțumiți de aceasta, ci faptul că au simțit o creștere prea slabă, ba chiar deloc. Nu este neapărat o surpriză că oamenii nu sunt fericiți cu propriile vieți. Creșterea veniturilor este bună deoarece lărgește oportunitățile pentru ca oamenii să ducă vieți bune. Acestea fiind spuse, este, totodată, important să vedem ce acoperă indicii din Figura 1 și ce nu iau în considerare. Timpul liber nu este luat deloc în calcul; dacă oamenii decid să muncească mai puțin și să își acorde mai mult timp pentru lucruri pe care le apreciază mai mult decât munca, venitul național și cheltuielile de consum vor scădea. Un motiv pentru care, în Franța, PIB-ul pe cap de locuitor este mai scăzut decât același indice în Statele Unite este faptul că zii au vacanțe mai lungi, însă cu greu se poate argumenta că, drept rezultat, situația lor este mai grea. De asemenea, nu contabilizăm serviciile vândute în afara pieței, astfel încât o femeie care lucrează acasă și are grijă de propria familie nu figurează în statistici, însă, dacă aceeași femeie lucrează în casa altcuiva, având grijă de familia acestuia, atunci ea este contabilizată, iar venitul național va fi mai mare. Dacă timpul liber este îmbunătățit deoarece, de pildă, internetul oferă divertisment de calitate la un preț redus, nu avem nici un mod prin care să contabilizăm aceste beneficii. Există motive serioase (chiar dacă oarecum tehnice) pentru a opera în acest mod, însă aceste exemple arată că există, într-adevăr, o problemă cu PIB-ul ca indicator al stării de bine. Un motiv de îngrijorare legat de omiterea timpului liber este faptul că, în ultimii 50 de ani, s-au petrecut mari schimbări privind modul în care își folosesc americanii timpul. Cea mai mare schimbare este că mai multe femei merg să muncească în zilele noastre – în special femeile căsătorite cu bărbați foarte educați. Dacă gândim timpul liber sub aspect pozitiv, iar munca sub aspect negativ, atunci toate aceste femei se găsesc într-o situație mai grea, din cauza timpului liber pierdut. Pentru unele femei – cele obligate să își găsească un al doilea sau al treilea loc de muncă prost plătit, pentru a o putea scoate la capăt –, afirmația are sens, iar, dacă luăm în considerare veniturile suplimentare și

ignorăm pierderile de timp liber, atunci exagerăm situația pozitivă în care se află. Însă, pentru multe femei, posibilitatea de a lucra în afara casei este o bucurie care era inaccesibilă în urmă cu o jumătate de secol. Totodată, trebuie să avem grijă să nu luăm în calcul „timpul liber“ al șomerilor ca pe un beneficiu. Cei care și-au pierdut locurile de muncă nu aleg de bunăvoie să petreacă mai mult timp liber acasă, iar numeroase studii au demonstrat că șomerii se numără printre oamenii cei mai nesatisfăcuți de propriile vieți. Așadar, datele din Figura 1 nu ar fi îmbunătățite printr-o ajustare mecanică pentru valoarea timpului liber. Circa două treimi dintre americani trăiesc în case pe care le dețin în proprietate, și nu plătesc chirie. Și, totuși, ei primesc un serviciu valoros – locuitul în propriile case fără plata vreunei chirii –, iar contabilii includ o valoare pentru acest serviciu în cheltuielile de consum, în venitul personal disponibil și în PIB. De fapt, contabilii au decis că oamenii care trăiesc în propriile case plătesc o chirie către ei înșiși, incluzând această sumă imensă (1,2 trilioane de dolari pentru anul 2011) atât în venituri, cât și în cheltuieli. Guvernul britanic obișnuia să perceapă taxe „reale“ pentru acest venit „imaginar“, ca parte a sistemului de taxe pe venit, și îmi amintesc că tatăl meu, un bun cetățean și o persoană în general blândă, izbucnea într-o tiradă cu totul necaracteristică lui împotriva guvernului atunci când primea această factură. Contabilii au dreptate incluzând aceste sume – deși guvernele actuale dau dovadă de înțelepciune neîncercând să perceapă taxe de pe urma lor –, însă aceasta și multe alte „imputări“ aplicate venitului pun o barieră între modul în care se raportează oamenii la propriile venituri și felul în care o fac contabilii. Venitul personal și cheltuielile includ, de asemenea, sumele pe care le achită guvernele în numele consumatorilor, dar, din motive tehnice obscure, nu includ și sumele plătite de guvern pentru educație în numele consumatorilor. Dacă un politician vă spune că „nu v-a fost niciodată atât de bine“, iar replica dumneavoastră este „în zona mea, pur și simplu, nu se vede“, sunt șanse mici să acceptați explicația conform căreia vă merge mai bine deoarece chiria pe care o plătiți către voi înșivă a crescut sau pentru că guvernul cumpără mai multe servicii medicale pentru bătrâni! Cheltuielile pentru sănătate sunt aproape la fel de mari precum cele pentru locuit, iar cuantificarea valorii sănătății este chiar mai dificilă. Știm că serviciile de sănătate costă, însă beneficiile pe care le furnizează sunt și neclare, și greu de evaluat. Dacă sănătatea ar fi vândută pe piață precum conservele de ton sau iPadurile, ar putea fi evaluată prin sumele pe care le plătesc consumatorii în schimbul

ei. Însă serviciile medicale sunt, în cea mai mare parte, plătite de companii de asigurări sau de către stat, ceea ce nu ne spune nimic despre cât de mult valorează pentru oamenii care beneficiază de ele. Neavând o opțiune mai bună, contabilii evaluează serviciile medicale prin costurile acestora. Cei care sunt de părere că sănătatea valorează mai mult decât banii cheltuiți în schimbul ei susțin că această metodă îi minimalizează contribuția, în vreme ce aceia care pun accentul pe risipa din sistem susțin contrariul. Există acord doar în privința faptului că valoarea sănătății nu este bine măsurată. Enumerarea mea privind binecuvântările creșterii economice a evidențiat noile bunuri. Însă mulți economiști cred că valoarea noilor bunuri, în special cele extrem de noi, nu este pe deplin surprinsă de rapoartele naționale. Același lucru este valabil și pentru îmbunătățirile aduse calității bunurilor deja existente – cămăși care nu mai trebuie călcate, telefoane care înțeleg vocea umană, mașini mai sigure sau computere mai performante. Contabilii recunosc toate aceste lucruri, dar nimeni nu crede că știm să le evaluăm corect. Unii economiști susțin că, înainte, creșterea economică obișnuia să fie, în mare parte, despre a produce mai multe lucruri – mai multe case, mai multe fuste și cămăși, mai multe mese și scaune –, în vreme ce astăzi este vorba despre a produce lucruri mai bune. Însă măsurarea acestui „mai bun“ este mai dificilă decât măsurarea acelui „mult“, așadar este posibil că statisticienii să rateze din ce în ce mai multe aspecte odată cu trecerea timpului. Probabil că majoritatea economiștilor consideră că cifrele pe care se bazează Figura 1 tind să subevalueze binele oamenilor din Statele Unite –, deși nimeni nu a propus o modalitate mai convingătoare de a-i aduce niște corecții. În plus, nu toate bunurile și serviciile sunt mai bune decât înainte. Serviciile bancare sunt mai bune de când bancomatele au înlocuit nevoia de a te întâlni cu casierul de la sucursala locală, dar este greu de crezut că împrumuturile cu multe capcane și dobânzi exorbitante, care au condus la cea mai recentă criză financiară, le-au adus beneficii clienților băncilor. Mărul de aur al progresului material conține un vierme care începe să devină vizibil în Figura 1: evoluția medie începe să încetinească, astfel încât decalajul dintre părinți și copii nu mai este același care era odată. Dacă privim atent linia care reprezintă PIB-ul și comparăm pantele de dinainte și de după 1970, putem observa declinul, chiar dacă ignorăm anii recenți ai Marii recesiuni. Scăderea este mai evidentă atunci când este exprimată în cifre: în deceniul 1950–1959, PIB-ul pe cap de locuitor a crescut cu 2,3% pe an; în anii 1960, a crescut cu o rată de 3%; în anii 1970, creșterea a fost de 2,1% pe an; în anii 1980, de 2% pe an; în anii 1990, de 1,9% pe an; iar, în primul deceniu al secolului XXI, creșterea

a fost de doar 0,7% pe an. Chiar dacă excludem anii 2008 și 2009 din ultima statistică, rămânem doar cu o creștere de 1,6%. Diferența dintre 3% și 1,6% ar putea să nu pară foarte dramatică, însă puterea creșterii compuse înseamnă că, pe parcursul unei generații de 25 de ani, aceasta este diferența dintre un nivel de trai dublu și un nivel de trai crescând cu doar 50%. O economie în creștere înseamnă mai multe bunuri pentru toți (cel puțin, ca potențial) și, cu cât prăjitura crește mai mult, cu atât scade intensitatea conflictelor privind partea fiecăruia; toată lumea poate lua mai mult, fără ca alții să fie nevoiți să ia mai puțin. Încetinirea creșterii este suficient de reală, însă, dacă este adevărat că ne scapă unele dintre evoluțiile generate de servicii și de bunuri de calitate mai înaltă, s-ar putea să îi exagerăm dimensiunea sau chiar să vedem o încetinire acolo unde nu există. Deoarece sectorul serviciilor reprezintă o proporție în creștere a PIB-ului, iar serviciile sunt cel mai greu de măsurat, statisticienii naționali s-ar putea să scape din vedere tot mai multe aspecte. Același lucru este adevărat pentru noile bunuri electronice sau care se bazează pe internet, care au devenit disponibile de abia în vremurile recente și ale căror beneficii, aproape sigur, nu sunt surprinse de statistici. Cu siguranță, serviciile de sănătate devin tot mai eficiente, iar durata în creștere a vieții, pe care o facilitează, nu este deloc apreciată în statistici. Cu toate aceste, pentru a afirma aceste lucruri trebuie să vedem și problemele care ar putea apărea în urma unor corecții neglijente. După cum am văzut în Capitolul 4, unele dintre evoluțiile privind durata vieții au apărut datorită serviciilor de sănătate, dar mult mai multe s-au produs în urma unor schimbări comportamentale, cum ar fi renunțarea la fumat. Așadar, dacă atașăm o valoare anilor suplimentari de viață – un calcul dificil și controversat – și atribuim toți acei ani cheltuielilor din domeniul sănătății –, putem foarte ușor, dar incorect, să mărim rata de creștere a PIB-ului. Din nou, soluția statistică are șanse mari să fie mai slabă decât boala statistică. Chiar și așa, problema minimalizării nu urmează să dispară, ea va reveni în alte câteva discuții din acest capitol.

Sărăcia în Statele Unite

Ce rezultate a dat creșterea mai lentă a PIB-ului pentru cei mai săraci se poate observa uitându-ne la ce s-a întâmplat cu numărul oamenilor care trăiesc în sărăcie. Figura 2 indică rata oficială a sărăciei, publicată anual de Biroul de

Recensământ. Linia îngroșată din partea inferioară reprezintă procentajul tuturor americanilor care trăiesc în sărăcie, începând de la 22% în 1959, primul an pentru care avem statistici, și scăzând la un nivel minim de 11% în 1973, apoi fluctuând în jurul unei tendințe de ușoară creștere. În 2010, 15% din populație era săracă, cu circa 2,5% mai mult decât înainte de criza financiară. Sunt multe de criticat în privința modului de alcătuire a acestor statistici, însă, la o primă vedere, există o contradicție uluitoare între imaginea pozitivă a progresului din Figura 1 și imaginea negativă a sărăciei din acest grafic, în special după încetinirea creșterii economice, începută în 1970. Economia nu a încetat să crească după 1973; veniturile pe cap de locuitor au crescut cu mai bine de 60% între 1973 și 2010. Însă această creștere nu a influențat deloc rata sărăciei. Oriunde ar fi mers aceste creșteri de venituri, oricum nu cei oficial clasificați ca săraci au beneficiat de ele. Și, cu toate că există obișnuitele dificultăți de măsurare – veniturile care ajung în statisticile legate de sărăcie nu sunt definite în același mod precum cele care ajung în PIB –, nu aceasta este explicația motivului pentru care creșterea economică nu a dus la eliminarea sărăciei.

Ratele sărăciei sunt diferite pentru grupuri diferite, în special înainte de mijlocul anilor 1970. Astăzi, afroamericanii și hispanicii (absenți în grafic) înregistrează (de departe) cele mai mari rate ale sărăciei, iar bătrânii au cele mai mici rate, deși ratele de sărăcie ale ambelor grupuri au scăzut dramatic, în special în primii ani. Reducerea sărăciei în rândul bătrânilor este, adesea, menționată drept unul dintre marile succese ale programului complet de asistență socială, ce garantează plăți ajustate la rata inflației pentru cei cu vârste de peste 65 de ani. Copiii prezintă un risc mai mare să trăiască în sărăcie decât adulții, dar nici ei, asemenea celorlalte grupuri și întregii populații, nu au simțit o reducere a ratei sărăciei în ultimii 30 de ani. Rețineți că graficul arată proporția oamenilor care sunt săraci, astfel încât, deoarece populația crește, numărul oamenilor săraci crește mai repede decât rata sărăciei. Într-adevăr, în 2011, existau 46,2 milioane de americani săraci, în creștere cu 6,7 milioane față de 1959. Este bine să ne întrebăm dacă aceste cifre, indicând o creștere sau, cel mult, o stagnare a sărăciei în cadrul unei economii în creștere, sunt credibile sau dacă este ceva în neregulă cu calculele. În realitate, există motive serioase de îngrijorare în legătură cu felul în care sunt identificați oamenii ca fiind săraci. În vreme ce ideea de bază este foarte simplă, implementarea nu este. Printre cele mai dificile chestiuni se numără modul în care e ales pragul sărăciei și felul în care este actualizat pe parcursul timpului. Pragul sărăciei din Statele Unite a fost stabilit, în 1963–1964, de Mollie Orshansky, o economistă care lucra la istrația pentru Securitate Socială. Ea a calculat cât trebuia să cheltuiască pe hrană o familie compusă din patru membri – doi adulți și doi copii – doar pentru a supraviețui, apoi a înmulțit acea sumă de trei ori, pornind de la premisa că o familie obișnuită își cheltuiește o treime din venituri pe hrană. Suma rezultată a fost de 3 165 de dolari la nivelul anului 1963. În august 1969, acea sumă a fost adoptată oficial ca prag de sărăcie în Statele Unite; cu excepția ajustărilor la rata inflației, ea rămas nemodificată. În 2012, valoarea sa era de 23 283 de dolari. Menținerea acestui prag în poziție fixă este foarte ciudată; de ce nu a fost păstrată metoda inițială și apoi refăcut calculul lui Orshansky pentru fiecare an? În schimb, pragul din 1963 a fost menținut și ajustat doar la rata inflației. Derivația „științifică“ efectuată de Orshansky pentru a determina pragul sărăciei – bazată pe ideea superficial de rațională și de atractivă, din punct de vedere

retoric, a nevoilor nutriționale – nu a fost decât o perdea de fum. Pregătind „războiul împotriva sărăciei“, economiștii din istrația președintelui Lyndon B. Johnson aveau nevoie de un prag al sărăciei, utilizând valoarea de 3 000 de dolari, deoarece părea un nivel de bun simț. Sarcina economistei Mollie Orshansky a fost de a furniza un raționament mai ușor de apărat decât un număr inventat într-un birou. Primul ei calcul, și cel preferat de Orshansky, era bazat pe „planul pentru hrană ieftină“ al Departamentului pentru Agricultură, rezultatul fiind o valoare de puțin peste 4 000 de dolari. Mult mai strictul „plan alimentar economic“ a generat pragul de 3 165 de dolari, care nu a fost adoptat deoarece era mai rațional sau mai științific, ci pentru că era mai apropiat de valoarea originală de 3 000 de dolari!⁵ Această poveste nu urmărește să ilustreze perfidia economiștilor din istrația Johnson și cu atât mai puțin să pună sub semnul întrebării integritatea științifică a unei funcționare publice distinse. Ideea este că birocrații aveau dreptate: pragul de sărăcie trebuie să aibă sens și să fie acceptabil pentru opinia publică și pentru factorii de decizie politică. Într-adevăr, sondajele Gallup de la acea vreme le-au cerut oamenilor opinia despre nivelul pe care trebuia să îl aibă pragul sărăciei, iar răspunsul tipic a oferit valori în jurul a 3 000 de dolari. Retorica legată de alimentație a fost (și rămâne) convenabilă deoarece oamenii tind să echivaleze sărăcia cu foamea și probabil că sunt mai dispuși să accepte redistribuirile către săraci atunci când au impresia că transferurile sunt efectuate către cei care nu au destulă hrană. Calculele care pornesc de la o bază nutrițională fac pragul să pară unul „savant“, deși, în realitate, nu există experți care să cunoască „nevoile“ unei familii sărace – cu excepția familiilor sărace în cauză. Faptul că retorica și realitatea au furnizat același răspuns a fost convenabil în 1963, când a fost stabilit pragul, dar mult mai puțin convenabil în perioada de mai târziu, când diferitele demersuri de actualizare a pragului au început să dea rezultate diferite. Dacă metoda lui Orshansky a fost cea corectă, pragul sărăciei ar fi trebuit recalculat în fiecare an pe baza unui nou plan alimentar și a unui alt coeficient. Dacă preferăm metoda Gallup, pragul ar trebui actualizat în funcție de valoarea pe care cred oamenii că ar trebui să o aibă. (Ultima este varianta mea favorită: dacă îi etichetăm pe oameni ca fiind săraci și îi tratăm diferit din această cauză, de pildă, oferindu-le subvenții pentru hrană, opinia publicului larg – ale cărui taxe sunt folosite în acest scop – ar trebui să aibă un cuvânt de spus în legătură cu nivelul pragului.) În realitate, nu a fost adoptată nici una din opțiuni. Cu excepția unor remedieri tehnice minore și în afara ajustărilor în funcție de

rata inflației, pragul de astăzi este cel ales de Orshansky – sau, cel puțin, de economiștii lui Lyndon Johnson – în 1963. Dacă metoda lui Orshansky ar fi fost actualizată – așa cum a cerut ea însăși de-a lungul anilor –, pragul sărăciei ar fi crescut și ar fi fost mult mai ridicat astăzi, față de nivelul actual. De asemenea, sondajele Gallup arată că oamenii consideră că pragul de sărăcie ar fi trebuit să crească, în mare parte în același ritm cu creșterile salariilor reale. Oricum ar fi, pragul ar fi trebuit să crească în timp, iar rata sărăciei ar fi crescut mult mai rapid decât s-a întâmplat în realitate. Fără îndoială, este greu de argumentat că eșecul economiei americane de a reduce sărăcia mai repede este o consecință a actualizării greșite a pragului sărăciei; ba dimpotrivă. Pragul american al sărăciei a devenit ceea ce s-ar numi prag absolut al sărăciei: stipulează o sumă fixă de bani necesară pentru a scăpa de sărăcie, actualizată doar în funcție de schimbarea prețurilor. El nu depinde de ceea ce primesc oamenii, nici de standardele dominante ale economiei. Un prag absolut nu are nici un sens atunci când există un coș de consum bine definit de care oamenii au nevoie pentru a supraviețui. În acest caz, pragul sărăciei este doar costul acelui coș de consum, iar un astfel de prag nu are nevoie de actualizări de-a lungul timpului, exceptând modificările de preț astfel încât coșul să fie mereu accesibil. Această abordare ar putea avea sens pentru țările sărace din Africa sau din Asia de Sud, însă familiile americane sunt departe de acest tip de subzistență acum și nici nu aveau nevoie de 3 165 de dolari, în 1963, pentru a supraviețui. Realitatea sărăciei, în Statele Unite, este despre a nu avea destul cât să participi pe deplin la funcționarea societății, despre familii și copii care nu pot duce vieți decente împreună cu vecinii și prietenii lor. Incapacitatea de a atinge aceste standarde de decență este o privațiune absolută, însă evitarea acesteia necesită sume de bani care sunt relative, în sensul că ele trebuie ajustate la standardele locale.⁷ În țări bogate, ca Statele Unite, este greu să vorbești altfel decât despre un prag relativ al sărăciei. Iar un prag relativ înseamnă că, în comparație cu 1963, atât nivelul, cât și rata de creștere a sărăciei sunt subevaluate. Într-o lume în care nivelul general de trai este în creștere, un prag absolut al sărăciei face ca oamenii care sunt săraci să ajungă tot mai departe de centrul societății. În Statele Unite, ca și în alte părți, pragul sărăciei este folosit ca etalon de eligibilitate pentru o serie de beneficii și subvenții, iar dacă el nu este actualizat în acord cu evoluțiile generale, beneficiile devin, în mod efectiv, tot mai restricționate. Eșecul actualizării pragului este unul din multele defecte ale modului în care se

măsoară sărăcia în Statele Unite. Un alt defect este că statisticile oficiale au în vedere venitul brut și subvențiile pentru a determina dacă oamenii sunt săraci sau nu. Acesta este un defect paralizant. Numeroasele programe de combatere a sărăciei, inclusiv bonurile de masă (oficial, Programul de Acțiune pentru Nutriție Suplimentară, sau SNAP) și subvențiile în numerar, plătite prin intermediul sistemului de impozitare, sunt ignorate. Consecința absurdă este că astfel de politici, oricât de eficiente ar fi în ceea ce privește reducerea sărăciei reale, nu pot reduce sărăcia cuantificată. Chiar dacă o istrație plină de imaginație și eficientă ar reuși să elimine sărăcia prin astfel de proiecte, statisticile oficiale nu ar reda acest fapt. Un astfel de eșec este mai mult decât o posibilitate teoretică. Calculele demonstrează că evoluția ratei generale a sărăciei după 2006 (însă nu și creșterile anterioare) ar fi fost mai puțin accentuată, dacă ar fi fost folosită o măsură mai cuprinzătoare a veniturilor. Din nou, acest eșec nu trebuie atribuit statisticienilor de la Biroul pentru Recensământ; problema a fost înțeleasă în urmă cu mult timp, iar Biroul a deschis calea realizării unor măsurători mai bune.⁸ Problema este că metodele originale nu au luat în calcul subvențiile și creditele fiscale, deoarece acestea nu existau în 1963, iar foarte puțini oameni săraci plăteau taxe, astfel încât erorile au fost lipsite de consecințe la început. Mai târziu, politica a preluat frâiele. Modificarea metodei de numărare a celor săraci – chiar și corectarea unui defect pe care toți îl recunosc ca atare – este greu de realizat fără a deschide cutia Pandorei, plină de probleme dificile, controversate și profund partizane – și puține istrații au manifestat un apetit pentru această sarcină. Ce se poate spune despre ratele sărăciei din Statele Unite, începând cu 1950? Avem multe informații despre veniturile din segmentul inferior, astfel încât, chiar dacă pragul oficial al sărăciei este greșit, tot putem observa ce s-a întâmplat. Scăderea sărăciei generale, din 1959 până la mijlocul anilor 1970, a fost, fără îndoială, reală, ca și evoluțiile deosebit de rapide petrecute în rândul bătrânilor și al afroamericanilor. De asemenea, nu există îndoială că progresul de după mijlocul anilor 1970 a fost încetinit sau oprit. Pentru cei care cred că un prag al sărăciei fix este soluția preferabilă, precum în cazul statisticilor oficiale, ratele sărăciei au stagnat, în pofida unei creșteri economice substanțiale de-a lungul acestei perioade. O cale de ieșire din această concluzie negativă este să argumentăm, încă o dată, că progresul este subevaluat pentru că îmbunătățirea calității vieții și noile bunuri nu sunt surprinse corespunzător de statistici. Acest fapt ar însemna că inflația este supraevaluată, deoarece unele dintre creșterile prețurilor provin din

calitatea mai bună a mărfurilor, nu doar din costuri. Dacă lucrurile stau în acest fel, pragul de sărăcie este ridicat prea repede, iar mare parte a grupului tot mai mare de oameni săraci nu este deloc săracă. Dacă suntem dispuși să credem în acest argument – și nu există nici o metodă de a afla cât de mult beneficiază oamenii săraci de pe urma îmbunătățirilor de calitate necuantificate –, este posibil, la urma urmelor, ca războiul împotriva sărăciei să fie pe punctul de a fi câștigat. În aceeași direcție este și eșecul măsurătorilor oficiale de a include taxele și transferurile proiectate pentru a-i ajuta pe cei săraci. Acest fapt nu doar că temperează micile creșteri din timpul recesiunilor, așa cum am văzut în cadrul celei mai recente perioade de acest tip, dar a condus la o mai mare scădere a sărăciei pe termen lung.¹ Cu toate acestea, dacă sunteți de aceeași părere ca mine, că pragul sărăciei ar trebui ridicat odată cu nivelurile de trai ale gospodăriilor obișnuite, rata sărăciei a crescut pe parcursul ultimelor patru decenii, în contrast izbitor cu creșterea economiei medii. În linii mari, creșterea economică din Statele Unite a fost larg distribuită până în anii 1970. De atunci, creșterea economică s-a produs lent și nici nu a mai fost împărțită cu oamenii aflați la baza distribuției. Istoria postbelică este împărțită două perioade: una marcată de o creștere relativ rapidă și larg distribuită, alta caracterizată de creștere mai lentă, însoțită de un decalaj tot mai mare între săraci și restul populației. Măsurarea sărăciei în Statele Unite are multe în comun cu măsurătorile din restul lumii, inclusiv cu măsurarea sărăciei mondiale. Alegerea unui prag al sărăciei este aproape mereu controversată, adesea existând chestiuni tehnice – mai puțin vizibile pentru public – despre cum este definit și măsurat venitul. Problema actualizării pragului sărăciei este dificilă, în mare parte din cauza unor dezacorduri filosofice și politice, dar și din cauză că modificările aduse categoriei sărăciei implică schimbări ale beneficiilor, în urma cărora unii câștigă, iar alții pierd. Orice schimbare privind modul de calculare a sărăciei – chiar și una menită a remedia un defect evident și bine-cunoscut, precum necuantificarea bonurilor de masă – va genera o opoziție politică împotriva schimbării. Statisticile legate de sărăcie fac parte din sistemul de guvernare al statului, pentru redistribuirea veniturilor și pentru a încerca să prevină căderea oamenilor în sărăcie atunci când sunt confruntați cu nenorociri. Existența lor marchează acceptarea de către stat a responsabilității de a lupta împotriva sărăciei și de a echilibra cele mai grave consecințe ale acesteia. Ele permit statelor să „vadă“ sărăcia și fac parte din sistemul care le permite să „vadă precum un stat“, conform memorabilei expresii a politologului James Scott.¹¹ Ca întotdeauna, așa

cum este dificil să guvernezi fără statistici, nu există statistici fără politică. Acel „stat“ din cuvântul „statistică“ nu se regăsește acolo accidental.

Distribuția veniturilor în Statele Unite

Evoluția veniturilor poate fi analizată din trei perspective: creștere, sărăcie și inegalitate. Creșterea este despre medii și despre modificarea acestora, sărăcia este despre nivelul de jos, iar inegalitatea, despre cât de larg sunt distribuite veniturile la nivelul familiilor și al populațiilor. Răspândirea este, adesea, măsurată de coeficientul Gini, ce poartă numele lui Corrado Gini, un economist italian care și-a desfășurat activitatea în prima jumătate a secolului XX. Coeficientul lui Gini, sau, pur și simplu, Gini, este un număr cuprins între 0 (egalitate perfectă – toate personale au aceleași venituri) și 1 (inegalitate perfectă, cu o singură persoană deținând totul). El măsoară diferențele medii între oameni. (Dacă doriți într-adevăr să aflați detaliile, el reprezintă diferența medie a veniturilor dintre toate perechile de oameni, împărțită la dublul venitului mediu. Dacă suntem două persoane, iar dumneavoastră dețineți totul, diferența dintre noi este dublă față de medie, iar coeficientul Gini este 1. Dacă amândoi deținem aceleași avuții, diferența este 0, coeficientul Gini având aceeași valoare.) Coeficientul Gini a fost aproape constant de la finele celui de-al Doilea Război Mondial până la jumătatea anilor 1970, iar de atunci a crescut; acest fapt a fost valabil și pentru proporția veniturilor celor situați printre cei mai bogați 10%, indiferent dacă analizăm veniturile nete sau brute. Venitul mediu a crescut, în timp ce veniturile mici au stagnat, iar acest fenomen se poate produce numai în cazul în care veniturile celor care nu sunt săraci s-au desprins de veniturile persoanelor sărace. Astfel de descrieri sunt corecte, însă ele nu ne ajută să înțelegem ce s-a întâmplat și de ce. În schimb, trebuie să analizăm toate veniturile, de unde provin acestea și ce forțe le-au dat forma actuală; evoluțiile au fost mult prea complexe pentru a putea fi rezumate de două sau trei statistici. Veniturile americanilor pot fi imaginate ca un fluviu larg, al cărui debit mediu ne transmite ce se petrece într-o parte sau în alta, în vârtejuri sau în bălțile stagnante.

Figura 3 este un început, ea arătând ce s-a întâmplat cu veniturile medii în diferite puncte ale distribuției. Biroul pentru Recensământ a calculat aceste cifre pe baza unui sondaj anual care le solicită familiilor să își declare veniturile din anul precedent; ultimele date prezentate provin de la mai mult de 87 000 de familii studiate în martie 2011 – întrebate despre veniturile din 2010. Graficul indică veniturile anuale (ajustate la rata inflației din 2010 și prezentate sub forma unei scări logaritmice) ale familiilor din fiecare cincime a distribuției veniturilor. Linia superioară indică veniturile medii ale familiilor din top 5%. În 1966, venitul mediu al acestor familii a fost de 11 ori mai mare decât venitul mediu al familiilor din segmentul inferior de 20%. Până în 2010, raportul a crescut la 21. Toate aceste date indică sumele în înainte de plata impozitelor și fără a include subvențiile, nepermițând includerea serviciilor furnizate de către guvern – precum o bună parte a serviciilor medicale; după cum vom vedea, unele dintre elementele omise sunt importante. Ele sunt incluse în statisticile legate de venituri din Figura 1, acesta fiind unul dintre motivele pentru care prezintă o imagine mai roz decât cea din Figura 3. Graficul indică una dintre principalele realități despre distribuția veniturilor familiale începând cu finele anilor 1960. Toate gospodăriile au luat parte la creșterea prosperității până la mijlocul și finalul anilor 1970. De atunci, veniturile au luat-o pe căi diferite. După cum știm deja din statisticile legate de sărăcie, familiile din ultima cincime au câștigat foarte puțin. Creșterea veniturilor medii ale acestora a fost sub 0,2% pe an în ultimii 44 de ani și, chiar și înainte de recesiune, veniturile reale ale acestora nu au fost mai mari decât cele de la sfârșitul anilor 1970. În contrast, veniturile medii ale primilor 20% au crescut mult mai repede, cu 1,6% pe an, dar nu la fel de rapid precum cele ale primilor 5%, ale căror venituri au crescut cu 2,1% pe an. Din nou, dacă recurgem la argumentul privind îmbunătățirile de calitate necuantificate, evoluțiile ar fi mai mari în cincimea inferioară, însă ratele diferențiale de progres dintre partea inferioară și cea superioară nu ar fi afectate. După cum vom vedea mai târziu, acest grafic suferă de două neajunsuri: nu merge prea adânc în istorie și, deoarece eșantionul este prea mic, nu surprinde veniturile celor foarte bogați. Nici Bill Gates, nici Warren Buffet nu au șanse prea mari de a fi vreodată incluși într-un astfel de sondaj. Voi aborda aceste neajunsuri mai târziu, însă doresc, pentru moment, să mă concentrez asupra ultimilor 40 de ani și asupra marii pături a familiilor care nu câștigă milioane de

dolari pe an.

Inegalitatea pe piața muncii

Piața muncii este un bun punct de pornire pentru analiza veniturilor; cele mai multe familii își primesc veniturile din câștiguri salariale, astfel încât locurile de muncă și salariile exercită un efect profund asupra veniturilor familiale. Însă piața muncii este doar una dintre forțele care influențează veniturile familiale. Mulți oameni – gospodine, pensionari, copii, șomeri și persoane cu handicap – nu au nici un câștig salarial, iar traiul lor depinde de alți membri ai familiei, de pensii sau de guvern. Unii oameni dețin afaceri din care extrag un venit, iar acest venit este compus parțial din muncă și parțial din profitul obținut din capitalul investit în afacere. Alți oameni primesc venituri din capitaluri, dividendele și dobânda din averile pe care ei, părinții sau bunicii lor le-au acumulat în trecut. Multe familii au mai mult de un membru care primește venituri, astfel încât modul de conviețuire influențează felul în care veniturile individuale sunt transformate în venituri familiale. Acesta este efectul caracteristicilor demografice asupra distribuției veniturilor. O lume în care bărbații muncesc, dar nu și femeile, este o lume diferită față de cea în care „cuplurile puternice“ obțin salarii de vârf, iar datele demografice în schimbare au fost parte a acestei povești despre inegalitatea în creștere. Totodată, politicile guvernamentale sunt importante. Guvernele naționale și locale decid cât de mult sunt impozitate veniturile, stabilesc reglementările asigurărilor sociale (pensiile de stat) și ale unei bune părți din serviciile de sănătate și stabilesc și aplică o multitudine de reguli și de reglementări care afectează operațiunile companiilor și piața muncii. Politica aplanează conflictele privind distribuția, iar guvernul este un câmp de luptă pentru alegători, precum și pentru grupurile de interese și specialiști în lobby care se confruntă pentru creșterea participării propriilor clienți. Modificările dimensiunilor și ale puterii acestor grupuri – sindicate, bătrâni, imigranți și chiar și prizonierii din penitenciare – au influențat modul în care au evoluat veniturile din Statele Unite. Toate acestea se petrec într-un context în care tehnologiile, comerțul internațional, migrația și normele sociale sunt în schimbare.

Distribuția veniturilor nu poate fi redusă la un singur mecanism, precum cererea și oferta de pe piața muncii, și nici nu poate fi măsurată printr-un singur indice al inegalității, precum coeficientul Gini. Ea este rezultatul mai multor procese care funcționează împreună. Istoria contează, dar același lucru se poate spune și despre piață, politică și populație. Jan Tinbergen, unul dintre cei doi economiști care au împărțit primul Premiu Nobel acordat în domeniul științelor economice, a văzut evoluția distribuției veniturilor altfel decât fusese ea analizată în trecut, nu ca pe o tensiune între muncă și capital, ci ca pe o cursă între dezvoltarea tehnologică și dezvoltarea educației.¹² Lawrence Katz și Claudia Goldin, doi economiști de la Universitatea Harvard, au folosit această analogie pentru a descrie evoluțiile recente de pe piața americană a muncii.¹³ Tehnologia utilizată în muncă necesită abilități și pregătire sau poate numai capacitatea de adaptare care vine în urma unei bune educații generale. Dacă educația muncitorilor rămâne în urma necesităților pieței, prețul educației va crește, câștigurilor muncitorilor mai bine educați vor lua distanță, iar inegalitatea va crește. Când educația o ia înainte – de exemplu, când Războiul din Vietnam i-a făcut pe mulți tineri să meargă la facultate, deși, în alt context, nu ar fi făcut-o –, oferta de calificări crește și prețul – taxa pentru educație universitară – scade, iar inegalitatea salarială se reduce. În prima parte a secolului XX, principala distincție în materie de educație era între cei care terminaseră și cei care nu terminaseră liceul; astăzi, când nivelul mediu de educație este mult mai ridicat, distincția se face între cei cu educație terțiară și cei fără o astfel de educație. Schimbările din tehnologia producției i-au favorizat permanent pe cei cu mai multe abilități; această tendință este descrisă prin expresia „progres tehnic înclinat spre abilități“. Cândva, evoluția însemna trecerea de la munca agricolă la linia de asamblare; astăzi, ea înseamnă abilitatea de a scrie linii de cod pentru ca noile sarcini să fie preluate de computer. Muncitorii mai bine educați pot folosi mai bine noile tehnologii, pe măsură ce apar, și sunt mai capabili să adapteze, să îmbunătățească sau să ajusteze noile metode. De-a lungul celei mai mari părți a secolului trecut, americanii au devenit tot mai educați, astfel încât oferta de abilități de pe piața muncii a crescut. Dacă nu s-ar mai fi întâmplat nimic, această înșiruire de evenimente ar fi redus valoarea educației și ar fi tras în jos decalajele salariale dintre cei cu educație universitară și cei lipsiți de aceasta. Însă decalajul a crescut, nu a scăzut, iar procesul a fost deosebit de rapid începând cu sfârșitul anilor 1970. Când prețurile cresc în

pofida creșterii ofertei, știm că și cererea crește, fără îndoială, mult mai rapid. Economiștii atribuie această creștere înmulțirii neîncetate a abilităților necesare pentru a lucra cu noile tehnologii informatice. Ei sunt de părere că accelerarea progresului tehnic înclinat spre abilități, pe parcursul ultimilor 30 de ani, este principalul motor al creșterii inegalităților salariale. Creșterea taxelor pentru obținerea unei educații universitare este modul în care piața le transmite tinerilor că tehnologia în schimbare face educația universitară tot mai rentabilă, iar creșterea nivelului mediu de educație arată că oamenii au fost atenți la mesaj. Schimbările rapide ale modului în care sunt folosite computerele, internetul și accesibilitatea imediată a informației au creat o cerere accelerată pentru cei capabili să utilizeze această informație în luarea de decizii și în afaceri și, cel puțin de la sfârșitul anilor 1970, educația nu a ținut pasul. Desigur, s-ar putea ca această tendință să nu continue la infinit. Dacă sistemul educațional devine îndeajuns de flexibil, încât să producă noile abilități în același ritm de creștere a nevoilor pentru ele, mărirea inegalităților va ajunge, în final, la sfârșit.¹⁴ Ca întotdeauna, schimbările modurilor de lucru nu ar trebui gândite ca evoluții științifice care cad din cer, la întâmplare, sau apar de nicăieri, în mintea unor genii singuratice. În schimb, ele răspund, în mod obișnuit, la nevoile din mediul economic și social. Uneori, știința de bază există deja și planurile sunt la locul lor, însă, pentru aplicarea lor, este nevoie de antreprenori și de ingineri care să sesizeze oportunitățile de profit și să le confere o formă pentru a ieși pe piață. Economistul Daron Acemoglu a adus argumente pentru importanța acestui soi de schimbare tehnologică „dirijată“, accentuând că multe metode devin viabile doar atunci când există o rezervă suficientă de muncitori calificați pentru a le implementa și dezvolta.¹⁵ După cum remarca el însuși, cu greu s-ar putea susține că înmulțirea abilităților, generată de Războiul din Vietnam, a condus la inventarea computerului, însă el imaginează un proces cumulativ în care recompensarea abilităților din schimbările tehnice precedente furnizează stimuli pentru ca mai mulți oameni să meargă la facultate, rezerva mai mare de muncitori educați accelerând rata progresului tehnic, mărind astfel recompensele pentru acele abilități și tot așa. Procesul se va opri doar atunci când vom fi epuizat toate posibilitățile noilor tehnologii informatice, iar atenția inventivă se va muta către altă parte a economiei, așa cum a trecut de la căi ferate la automobile și de la automobile la electronice. Mărirea decalajelor salariale este un efect secundar al acestui mecanism și joacă un rol-cheie în ceea ce privește creșterea ofertei de abilități. Așadar, deși inegalitatea în sine nu este deosebit de oportună, ea face parte dintr-un sistem care crește nivelul de trai al tuturor.

O analogie frumoasă este aceea în care părinții, sătui să vadă camerele mereu dezordonate, decid să recompenseze ordinea prin corelarea alocațiilor copiilor la starea dormitoarelor acestora. În general, astfel de manevre conduc cel puțin la o parte din efectul dorit, făcând casa mai primitoare, pe părinți mai puțin iritați și pe copii mult mai conștienți de plăcerile unei camere ordonate. Însă există și pericole. Dacă unul dintre copii este mai ușor de impulsionat decât frații săi sau dacă unul este, în mod obișnuit, mai ordonat, indiferent de recompensă, alocațiile inițial egale vor deveni rapid persistent inegale. Într-o familie ideală, toți copiii și-ar păstra camerele perfect ordonate și ar primi alocațiile complete. În familiile reale, precum și în economiile reale, recompensele fixe înseamnă mai multă inegalitate. Unii părinți ar putea să nu perceapă acest lucru ca pe o problemă; la urma urmelor, fiecare copil beneficiază de egalitate perfectă de șanse și ar trebui să învețe să trăiască cu consecințele propriilor acțiuni. Alți părinți ar putea fi mai înțelegători; și-ar da seama că fiecare dintre copii este înzestrat în mod diferit cu capacitatea de a fi ordonat și că toată lumea comite greșeli din când în când; ar împărtăși posibila percepție a copiilor, conform căreia noua inegalitate este injustă. Egalitatea de șanse nu garantează rezultate corecte transparente. Dacă planul familial de recompensare durează destul de mult, inegalitatea ar putea să crească chiar mai mult, dacă micuții economisesc o parte din alocații. Chiar dacă toți copiii economisesc aceeași proporție a alocațiilor, unul dintre ei adaugă, în mod regulat, mai mult la propria avuție, decât ceilalți, și va fi mai bogat, în mod constant, decât frații săi. Economisirea va intensifica inegalitatea alocațiilor, iar inegalitatea averilor va fi mult mai mare decât inegalitatea dintre alocații, tot așa cum, în economia reală, inegalitățile de avere sunt mult mai mari decât inegalitățile dintre venituri. Această intensificare a inegalității va fi mult mai rapidă, în cazul în care copiii cu înclinația naturală de a fi ordonați au, totodată, și tendința naturală de a economisi pentru viitor. În societatea largă funcționează aceleași forțe, dacă aceia care se gândesc mai mult la viitor și au mai mult control de sine sunt, totodată, și mai capabili să profite de educație și au șanse mai mari de a acumula averi în urma câștigurilor îmbunătățite de educația primită. Se manifestă un conflict adânc între stimulente și inegalitate, atât în cadrul familiilor, cât și la nivelul fiecărei țări. Oare dezvoltarea explozivă a noilor tehnologii chiar aduce prosperitate tuturor? Cu siguranță, ea oferă această posibilitate: modurile de lucru mai bune fac să existe un potențial pentru venituri totale mai mari care să fie disponibile pentru distribuire. Chiar dacă recompensele pentru aceste calificări sunt tot mai mari,

procesul nu ar trebui, prin el însuși, să scadă salariile celor necalificați. În vreme ce Figura 3 nu indică nici o scădere a veniturilor pentru familiile din ultima cincime, imaginea este diferită pentru cele mai mici salarii, a căror valoare reală chiar a scăzut. Veniturile familiale s-au menținut la același nivel deoarece mai multe femei s-au integrat pe piața muncii, astfel încât mai multe familii au mai mult de un salariat. Atunci ce anume a menținut salariile la un nivel redus? Globalizarea este o parte a poveștii; producția multor bunuri care obișnuiau să fie realizate în Statele Unite, de muncitori cu minime calificări, s-a mutat în țări mai sărace, iar multe companii au transferat în afara țării multe locuri de muncă locale, inclusiv posturi istrative (precum procesarea reclamațiilor) și serviciile de relații cu clienții. Imigrația legală și ilegală a fost, la rândul ei, acuzată pentru presiunea negativă exercitată asupra salariilor muncitorilor cu calificări minime, însă astfel de afirmații rămân controversate, iar unele studii serioase arată că efectul este redus. Creșterea costurilor serviciilor medicale a fost, de asemenea, importantă; mulți angajați beneficiază de asigurare medicală ca parte a indemnizațiilor generale, iar multe cercetări arată că mărirea costurilor asigurărilor se răsfrânge, în cele din urmă, asupra salariilor.¹ Într-adevăr, salariul mediu a avut o evoluție negativă în momentele de creștere rapidă a costurilor de sănătate și o evoluție pozitivă atunci când creșterea costurilor serviciilor medicale a cunoscut un ritm mai lent.¹⁷ Proporția din PIB care merge către sănătate, de numai 5% în 1960, era de 8% la mijlocul anilor 1970, dar a crescut la aproape 18%, până în 2009. Chiar și la nivelul ocupațiilor care necesită calificări minime, felul în care s-au descurcat oamenii a depins de abilitățile acestora. Cea mai proastă situație este aceea de a fi fost un lucrător de birou cu o ocupație predispusă rutinei, care poate fi (și a fost) înlocuită de un computer sau a fost externalizată către muncitori mai ieftini din țările mai sărace (însă nu cele mai sărace). Chiar și așa, printre ocupațiile cu cele mai mici salarii medii, atât salariile, cât și rata de ocupare a forței de muncă au crescut. Acestea sunt ocupațiile din domeniul comerțului cu amănuntul, din restaurante sau din serviciile medicale – posturi care necesită uman, deși adesea fără a impune un nivel înalt de abilități cognitive (dintre cele deprinse în facultate), și care nu pot fi efectuate de computere. În mod tradițional, femeile au avut multe dintre aceste ocupații, iar acest fapt a pus o presiune suplimentară pe bărbații ale căror locuri de muncă s-au pierdut. La rândul lor, oamenii mult mai bogați, care s-au descurcat extraordinar de bine (asupra cărora voi reveni), au nevoie de servicii, de la lucrătorii din restaurante, cei din creșe, bone, moașe, persoane care plimbă câini, spălători și asistenți de

cumpărături până la bucătari personali, șoferi și piloți. În acest sens, am creat din nou ceva asemănător cu vechea aristocrație europeană, în care marii latifundiari angajau armate de servitori – un fel de Downton Abbey în zona Hampton sau în Palm Beach.¹⁸ În măsura în care aceste grupuri de servicii stau la baza distribuției, salariile și locurile de muncă rămân polarizate, crescând la vârf și la bază, dar stagnând total la mijloc.¹

Politică și inegalitate

Politica a afectat salariile în rândul muncitorilor slab plătiți. Salariul minim este stabilit de Congres – în 2013, el era de 7,25 dolari pe oră, sau 14 500 de dolari pentru un an cu 2 000 de ore de muncă –, dar unele state au propriile valori ale salariului minim, dintre care 18 sunt mai mari decât nivelul federal. Elementulcheie este acela că salariul minim federal nu este în mod automat ajustat în funcție de rata inflației sau de creșterea salariilor în funcție de cerințele pieței. În consecință, valoarea reală a salariului minim se află într-o tendință constantă de scădere, punctată de ajustări pozitive de fiecare dată când intervine Congresul; când salariile reale cresc, raportul dintre salariul minim și salariul mediu scade mult mai rapid. Modificarea salariului minim este aproape întotdeauna motiv de controverse; ea îi asmute pe muncitori împotriva angajatorilor, iar ambele tabere sunt bine reprezentate în politică. Drept rezultat, salariul minim poate rămâne constant pentru perioade mari de timp; el a fost 3,35 de dolari între 1 ianuarie 1981 și 1 aprilie 1990, de 5,15 dolari între 1 septembrie 1997 și 24 iulie 2007, iar valoarea actuală (în 2013) a rămas în vigoare de la 24 iulie 2007. Chiar și atunci când au avut loc modificări, ele nu au fost, de cele mai multe ori, atât de mari, încât să compenseze creșterea prețurilor; salariul minim din 1975, de 2,10 dolari, avea o putere de cumpărare cu o treime mai mare decât salariul minim din 2011, de 7,25 de dolari. Altfel spus, o persoană plătită cu salariul minim, în 1975, ar fi obținut 4 200 de dolari anual, valoarea pragului oficial de sărăcie pentru o familie compusă din trei persoane. În 2010, câștigurile ar fi fost de 14 500 de dolari, în vreme ce pragul de sărăcie pentru o familie de trei persoane a crescut la 17 374 de dolari. Această eroziune pe termen lung, punctată de restituiri ocazionale și doar parțiale, este o măsură a scăderii puterii politice a acelor

muncitori ale căror câștiguri sunt apropiate de salariul minim sau chiar echivalente cu acesta. Efectele salariului au fost controversate în rândul economiștilor, precum și în rândul politicienilor. Teoria standard – și doar puțin simplistă – preconizează că, dacă guvernul crește salariul peste valoarea dată de piața liberă, angajații vor concedia o parte dintre muncitorii proaspăt costisitori, deoarece contribuția lor devine mai mică decât costurile. Cercetarea empirică a lui David Card și Alan Krueger, economiști la Universitatea Princeton, derulată la începutul anilor 1990, sugerează că aceste efecte sunt inexistente, cel puțin pentru creșteri reduse ale salariului minim.² O astfel de erezie a generat acuzații înflăcărate nu doar din partea celor ale căror interese erau direct afectate, ci și din direcția unor economiști. Laureatul Nobel James Buchanan a scris, în Wall Street Journal, că, permițând dovezilor să contrazică teoria în acest mod, se sugerează că „nu există nici un conținut științific în economie“, astfel încât „economiștii n-au decât să scrie pentru apărarea diferitelor interese“. El a terminat prin a-i felicita pe cei mai mulți dintre economiștii care „nu s-au alăturat cârdului de târfe care se orientează după ideile diferitelor tabere“.²¹ Cu toate că există puține dovezi empirice incontestabile în economie, pretențiile de partizanat ideologic sau de integritate științifică autodeclarată – rareori restrânse doar la o singură parte a dezbaterii – sunt deosebit de familiare atunci când există o confruntare între interese politice, precum în această situație. Chiar și așa, în acest caz, o parte dintre dovezile empirice nu sunt deloc controversate. În rândul celor care au locuri de muncă, o scădere a salariului minim mărește inegalitatea salarială, deoarece permite apariția unor salarii mici, care, altfel, nu ar fi existat. Acest efect nu va fi important pentru grupuri sau ocupații în raport cu care oamenii sunt relativ bine plătiți, existând deja unii oameni situați sub nivelul minim, însă este important pentru domeniile de muncă slab remunerate, în cadrul ocupațiilor cu salarii mici sau la nivelul unor grupuri, precum femeile sau afroamericanii, ale căror salarii sunt relativ mici.²² Dacă eroziunea salariului minim, începând cu anii 1970, a fost parțial responsabilă pentru scăderea generală a salariilor reale în rândul muncitorilor prost plătiți, de ce sfera politică nu a stopat acest fenomen? Un motiv este declinul sindicatelor, în special al celor din sectorul privat. Proporția muncitorilor sindicalizați din sectorul privat a scăzut de la 24%, în 1973, până la 6,6%, în 2012. Cu toate că sindicalizarea muncitorilor din sectorul public a crescut în anii 1970, ea a stagnat începând cu 1979; majoritatea membrilor de

sindicat se găsesc astăzi în sectorul public. Influența în scădere a sindicatelor este înrăutățită de faptul că există alte grupuri care nu pot vota deloc. Evident, imigranții ilegali nu pot vota, însă nici imigranții legali care nu sunt cetățeni nu pot face acest lucru. Între 1972 și 2002, proporția imigranților fără cetățenie din populația cu drept de vot a crescut de patru ori, în același timp în care aceștia au devenit mai săraci în raport cu populația generală. Pe măsură ce politicile legate de imigrație s-au modificat, imigranții legali s-au transformat din persoane relativ înstărite în oameni relativ săraci; vocea lor politică a fost pusă sub embargou chiar în timp ce puterea politică a sindicatelor a intrat în declin. Totodată, un alt grup important a fost privat de drepturi, în pofida faptului că e compus din cetățeni. Doar Vermont și Maine le permit infractorilor să voteze din închisoare, însă zece state retrag acest drept pe viață infractorilor, chiar și după ce aceștia își ispășesc sentințele și perioada de eliberare condiționată. În 1998, Proiectul de Evaluare a Condamnărilor, derulat de Human Rights Watch, a estimat că 2% din populația cu drept de vot era, temporar sau permanent, lipsită de acest drept fundamental. O treime erau bărbați afroamericani, astfel încât 13% din populația masculină afroamericană nu putea vota; în Alabama, acest procent este estimat ca depășind 30%, el fiind aproape la fel de ridicat și în Mississippi. Chiar și într-un stat relativ liberal ca New Jersey, care nu retrage dreptul de vot pe viață, 18% dintre bărbații afroamericani nu pot vota. Cu toate că mulți dintre oamenii privați de dreptul de vot în acest mod probabil că, oricum, nu ar merge la vot, ei sunt potențiali votanți, iar excluderea lor de la politica participativă înlătură posibilitatea organizării acestora într-o forță politică eficientă, astfel încât politicienii nu au nici un motiv să asculte ce au de spus aceștia. Pensionarii nu sunt imediat afectați de evenimentele de pe piața muncii, deși pensiile lor depind de propriul parcurs în câmpul muncii, de economiile personale, de contribuțiile personale sau virate de angajatori în planul de pensii, precum și de reglementările sistemului de Asigurări Sociale, care efectuează plățile către pensionari. Aceste transferuri reprezintă o altă arenă pentru politică și pentru exercitarea puterii politice. Cu toate că bătrânii nu sunt deosebit de bogați, numărul lor este mare (pe măsură ce generația baby boomer îmbătrânește, numărul lor devine tot mai mare), ei participă la vot, iar organizația de lobby care îi reprezintă, AARP, este una dintre cele mai puternice (și mai temute) din Washington. Contrastul dintre ce s-a petrecut cu salariul minim, pe de o parte, și ce s-a întâmplat cu asigurările sociale, pe de altă parte, este o dovadă a scăderii puterii

sindicaliste și a creșterii puterii celor bătrâni. Persoanele în vârstă primesc, de asemenea, beneficii (tot mai) scumpe prin intermediul sistemului Medicare, programul guvernamental care le furnizează servicii medicale; dacă prețul acestui program ar fi măsurat ca parte a veniturilor beneficiarilor, bătrânii ar figura pe o poziție chiar mai bună decât cea care reiese din simpla evaluare a veniturilor în bani. Din nou, puterea politică a bătrânilor a fost și rămâne importantă în ceea ce privește păstrarea acestor beneficii, cu toate că și alte grupuri de lobby joacă un rol – de pildă, furnizorii de servicii medicale, asiguratorii și companiile farmaceutice. Impozitele sunt însăși esența politicii. Impozitele pe venit sunt progresive, luând mai mult de la bogați decât de la săraci, cei din urmă putând beneficia chiar și de credite fiscale, astfel încât distribuția veniturilor nete este, în mod intenționat, mai egală decât distribuția veniturilor brute. Caracterul progresiv al sistemului de impozitare este contestat continuu, de pildă în dezbaterile privind tratarea câștigurilor de capital și a dividendelor ca pe orice alte venituri sau în cele care opun ideea conform căreia dreptatea necesită redistribuire (dinspre stânga politică), împotriva noțiunii conform căreia fiecare trebuie să își achite partea (dinspre dreapta politică). Circa jumătate dintre familiile americane nu plătesc nici un fel de impozite federale. Chiar și așa, impozitele nu au jucat un rol prea mare în modelarea schimbărilor privind inegalitatea, începute în anii 1970, cele mai multe dintre ele fiind influențate de veniturile brute. În anii 1980, politica fiscală a lărgit oarecum disparitățile, prin intermediul reducerilor de impozite care i-au avantajat pe cei bogați, în vreme ce în anii 1990, a fost valabilă situația opusă, cu impozite mărite la vârf și o extindere a creditului fiscal pentru venituri salariale, care oferă beneficii celor mai puțin bogați. Începând din 2001, tăierile de impozite au început să-i avantajeze din nou pe contribuabilii cu venituri mari. Biroul pentru Buget al Congresului estimează că, între 1979 și 2007, inegalitatea veniturilor (măsurată prin coeficientul Gini, dar pornind de la o bază puțin diferită) a crescut cu aproape un sfert pentru veniturile brute și cu aproximativ o treime pentru veniturile nete (care includ și valoarea serviciilor oferite prin Medicare). Această discrepanță considerabilă este generată de faptul că sistemul de impozitare a devenit tot mai puțin progresiv pe parcursul întregii perioade, dar și de mișcarea transferurilor sociale în partea de sus a distribuției veniturilor, pe măsură ce transferurile către bătrâni (puternici din punct de vedere politic) au crescut, în raport cu cele către săraci (slabi din punct de vedere politic).²³

Câștiguri salariale și familii

Oamenii își aduc acasă salariile și le împart cu ceilalți membri ai familiei, fiind posibil chiar ca unii dintre ei să aibă câștiguri proprii. Multe familii nu au nici un membru salariat, incluzându-i pe cei pensionați sau care trăiesc de pe urma unor pensii private ori de stat. Modul în care conviețuiesc oamenii și cine sunt persoanele care muncesc sunt elemente care influențează mai departe distribuția veniturilor familiale, fără a ține cont de ce se petrece cu salariile de pe piața muncii. Unele tendințe, cum ar fi creșterea salariilor femeilor, față de cele ale bărbaților, sau creșterea salariilor afroamericanilor, în raport cu cele ale albilor, produse până în 1985, au contrabalansat creșterile inegalităților salariale dinspre piața liberă. Dacă analizăm câștigurile tuturor oamenilor, indiferent că au sau nu un loc de muncă și indiferent de rasă și de sex, creșterea inegalităților salariale este mult mai redusă decât în cazul în care ne concentrăm atenția doar pe cei care muncesc. Inegalitatea salarială în creștere din rândul muncitorilor a fost parțial contrabalansată de ocuparea forței de muncă de către persoanele care nu munceau până atunci și nu înregistrau câștiguri, în special femei căsătorite. Și, cu toate că inegalitatea salarială a crescut în cadrul unor grupuri, de pildă, bărbații albi angajați cu normă întreagă, s-au produs scăderi de inegalitate între grupuri, cu salariile femeilor crescând față de cele ale bărbaților și câștigurile afroamericanilor mărindu-se în raport cu cele ale albilor. Alte schimbări au funcționat în direcția dispersării veniturilor familiale mai mult decât a câștigurilor salariale. Bărbații foarte educați tind să se căsătorească cu femei foarte educate. Deși acest fapt este valabil de foarte multă vreme, în urmă cu 50 de ani era mai puțin probabil ca soțiile bărbaților bine plătiți să muncească, în comparație cu soțiile bărbaților cu venituri mici. Adeseori, aceste femei erau foarte educate, dar, urmând cutumele acelor timpuri, rămâneau gospodine pentru soții lor de succes. Astăzi, soții și soțiile încă se potrivesc ca educație, însă este probabil ca partenerele celor cu venituri mari să înregistreze câștiguri la fel de substanțiale. „Cuplurile puternice“, în care ambii parteneri au salarii de top, ajută la extinderea vârfului distribuției veniturilor (familiale) dincolo de vârful distribuției câștigurilor salariale (personale). Un mod de a demonstra acest fapt este să luăm datele din sondaj, să divorțăm (doar statistic!) toate cuplurile căsătorite, să le recăsătorim aleatoriu cu alți parteneri, iar apoi să recalculăm

distribuția veniturilor familiale. Această operațiune nu elimină creșterea inegalității veniturilor familiale, dar o reduce în mod substanțial. În vreme ce vârful distribuției veniturilor este lărgit de cuplurile puternice, baza este lărgită de oamenii care nu au nici un partener, în special de gospodăriile conduse de femei singure, al căror număr a crescut mult mai rapid decât numărul total al gospodăriilor și care au șanse mult mai mari de a trăi în sărăcie. Pentru marea majoritate a familiilor americane, forțele impersonale ale pieței muncii au reprezentat cea mai importantă influență asupra propriilor venituri și asupra modului în care propriile venituri se compară cu cele ale altor persoane. Schimbarea compoziției familiei a lărgit, de asemenea, decalajele dintre familii, totodată acțiunile factorilor politici răspunzând la presiunea politică venită din partea celor care dețin putere politică. Pe piața muncii, interacțiunea dintre tehnologie și educație a devenit principalul actor, cu roluri mai mici, dar încă importante, jucate de globalizare și de scăderea salariilor minime. Costurile în creștere rapidă ale serviciilor medicale au fost o piedică constantă în calea salariilor. Stimulentele pentru educație au crescut brusc, evoluția fiind similară și în cazul sancțiunilor corespunzătoare pentru ignorarea stimulentelor, care i-au afectat pe cei care au ales să nu beneficieze de educație sau pe cei al căror mediu social i-a împiedicat să dobândească o educație. La fel ca în parabola copiilor ordonați și a celor dezordonați, stimulentele mai exagerate au adus inegalități mai largi. Inegalitățile de pe piața muncii au creat noi locuri de muncă la vârful și la baza pieței și au golit mijlocul. Totodată, oamenii săraci au pierdut în jocul politic, pe măsură ce sindicatele au pierdut membri și influență politică, iar imigranții fără drept de vot au devenit o parte tot mai mare a forței de muncă și afroamericanii fie nu și-au exercitat dreptul de vot, fie au fost împiedicați să voteze. Bătrânii nu tocmai săraci s-au descurcat tot mai bine pe măsură ce numărul, puterea de vot și reprezentarea politică li s-au extins. În orice caz, cel mai de succes grup, atât pe piață, cât și în politică, este cel situat în vârful distribuției veniturilor și al salariilor, asupra lor concentrându-mă în cele ce urmează.

Veniturile de vârf în Statele Unite

Studierea inegalității veniturilor a fost transformată de un studiu din 2003 realizat de doi economiști, Thomas Piketty, astăzi aflat la Școala de Economie de la Paris, și Emmanuel Saez, de la Universitatea din Berkeley.²⁴ Se știa de multă vreme că informațiile privind veniturile, preluate prin sondaje casnice, nu erau foarte utile pentru analizarea veniturilor foarte mari; prea puțini astfel de oameni își fac apariția în mod regulat în sondajele reprezentative la nivel național. (Chiar dacă ar fi abordați în mod întâmplător, sunt șanse mici ca aceștia să răspundă.) Piketty și Saez au lărgit enorm o metodă utilizată pentru prima dată în 1953, de economistul Simon Kuznets, laureat al Premiului Nobel, care a lucrat cu date culese din înregistrările fiscale.²⁵ Ca toată lumea, bogații nu au de ales și trebuie să își prezinte declarațiile fiscale. Rezultatele obținute de Piketty și Saez au schimbat modul în care se gândesc oamenii la inegalitatea de venituri, în special la vârful distribuției. Studiile de mai târziu au analizat date comparabile din celelalte țări ale lumii, astfel încât putem extinde această perspectivă dincolo de Statele Unite. În acest capitol, am păstrat subiectul pentru final, deoarece vreau să îi acord o atenție specială, dar și datorită importanței sale enorme pentru înțelegerea fenomenelor produse pe piața muncii, pe piața de capital și în politică. Totodată, consider că veniturile de vârf au o importanță specială, fie și numai grație sumelor uriașe de bani implicate.

Figura 4 este o versiune actualizată a unuia dintre graficele-cheie din studiul lui Piketty și Saez.² Datele încep de la momentul introducerii impozitului pe venit în Statele Unite, în 1913, și merg până în 2011, în timpul Marii recesiuni. Ele includ ambele războaie mondiale, prezentate cu hașuri mai deschise la culoare, și Marea Criză, prezentată printr-o culoare închisă. Cele trei linii indică estimări ale proporției din venitul personal total (incluzând câștigurile de capital) care a mers către vârful de 1% din totalul de unități fiscale (linia superioară), către primii 50% din acel vârf (linia de mijloc) și către primii 10% dintre cei 1% (linia inferioară). Sumele exprimate în dolari, prezente în partea dreaptă, indică veniturile medii din anul 2011 ale celor din fiecare grup: 1,1 milioane de dolari pentru cei mai bogați 1%, 1,7 milioane de dolari pentru cei mai bogați 0,5% și 5 milioane de dolari pentru primii 0,1%. Pentru cei mai bogați 0,01% (nereprezentați aici), venitul mediu din 2011 a fost mai mare de 24 de milioane de dolari, toți aceștia beneficiind de 4,5% din venitul total. Ceva mai modest, primele 10% dintre unitățile fiscale au preluat 47% din întregul venit în anul 2011, cu un venit mediu de 255 000 de dolari. (O unitate fiscală nu este echivalentă cu o familie și nici venitul fiscalizat nu este echivalent cu alte măsuri ale venitului, însă congruențele sunt atât de mari încât aceste tendințe nu sunt ambigue.) Graficul arată că proporția veniturilor de vârf a avut forma literei „U“ pe parcursul ultimului secol. Ponderile din vârf au scăzut acut în timpul celor două războaie mondiale – taxele care au finanțat contribuția americană în timpul războaielor au lovit puternic corporațiile și au condus la reducerea acută a dividendelor încasate de cei bogați – și în perioada Marii Crize. După cel de-al Doilea Război Mondial, scăderea a continuat, dar a fost mai delicată, ea fiind inversată către sfârșitul anilor 1970 și la începutul anilor 1980. În 1986, a existat o creștere bruscă a ponderilor de vârf, urmată de alte creșteri, astfel încât cei mai bogați contribuabili primeau, în 2008, aproape aceeași proporție din venitul total de care beneficiau în ajunul Primului Război Mondial. În 1986, o importantă reformă a sistemului de impozitare a modificat definiția venitului impozabil și a provocat anomalia din acel an. Nu doar că au existat mari oscilații ale veniturilor de vârf, însă s-au modificat, totodată, categoriile oamenilor care primesc aceste venituri. În primii ani, veniturile de vârf erau derivate din capitaluri, iar cei mai bogați oameni erau cei pe care Piketty și Saez îi numesc „tăietori de cupoane“, care își obțineau

majoritatea veniturilor din dividende și dobânzi. Averile care stăteau la baza acestor încasări au fost erodate, de-a lungul secolului, de impozitele tot mai progresive aplicate pe venituri și proprietăți. Cei care trăiau de pe urma propriilor averi (sau ale strămoșilor) au fost înlocuiți, la vârf, de salariați, oameni precum directori executivi ai marilor companii, bancheri de pe Wall Street și manageri de fonduri de investiții, cu toții primindu-și veniturile sub formă de salarii, bonusuri și acțiuni. Veniturile antreprenoriale erau importante în urmă cu 100 de ani și rămân importante și astăzi, iar proporția acestora în rândul veniturilor de vârf a rămas relativ constantă. Acest fapt contrastează cu marea poveste a înlocuirii tăietorilor de cupoane, a „bogaților leneși“, cu „bogații muncitori“. La înălțimile amețitoare ale zecimii din vârful celor 1%, câștigurile de capital încă reprezintă o proporție mai mare decât cea existentă la nivelul primilor 10%, însă veniturile salariale ocupă cea mai mare proporție astăzi: aproape 75% în top 10% și 43% din veniturile totale în prima zecime din rândul celor 1%. În 1916, doar 10% dintre veniturile acestui grup de elită provenea din salarii. Dividendele și dobânzile încă sunt importante, însă acestea sunt mai larg răspândite, deoarece multe acțiuni sunt deținute de fonduri de pensii. Ultimii 30 de ani prezintă un contrast deosebit de pronunțat între bunăstarea majorității populației și cea a celor aflați la vârf. Începând cu 1980, cei 90% dintre contribuabilii din partea de jos au beneficiat de creșteri ale veniturilor brute, ajustate în raport cu rata inflației, mai mici de 0,1% pe an, reprezentând o creștere totală de 1,9% pe parcursul a 28 de ani. Fiecare generație de-abia reușește să își mențină nivelul de trai al părinților. Analizând veniturile nete și, în mod special, după adăugarea propriilor contribuții la costul serviciilor furnizate prin Medicare, cei 90% s-au descurcat ceva mai bine. Biroul pentru Buget al Congresului raportează că, între 1979 și 2007, cei mai jos situați 80% dintre contribuabili au beneficiat de o creștere de circa 25% a veniturilor nete, mai mică de 1% pe an.²⁷ Medicare este un program merituos, însă beneficiile merg către bătrâni, iar banii nu pot fi folosiți pentru a plăti chiria sau a pune hrană pe masă. Spre deosebire de aceștia, în rândul celor mai bogați 1%, veniturile brute au crescut de 2,35 de ori; pentru părinții și copiii care au avut norocul de a se afla în top 1% atât în 1980, cât și în 2011, s-au produs evoluții reale. În vârful absolut și dincolo de ceea ce apare în grafic, veniturile medii ale primilor 0,01% s-au înmulțit de mai bine de patru ori. Aceste cifre indică veniturile brute, astfel că, după reducerile impozitelor aplicate, începând cu anul 2001, pe veniturile mari,

cei mai bogați s-au descurcat chiar și mai bine atunci când vine vorba de veniturile nete. Aceste contraste acute dintre experiențele majorității și cele ale minorității norocoase explică multe dintre contradicțiile evidente dintre Figurile 1 și 2 – cum este posibil, într-o economie care a beneficiat de creștere economică substanțială, să existe o evoluție atât de slabă în lupta împotriva sărăciei. Totodată, aceste date arată că nu doar oamenii săraci s-au numărat printre cei care nu au sesizat îmbunătățiri ale nivelului de trai.

Ce s-a întâmplat și de ce este important?

Au devenit bogații mai bogați în dauna tuturor celorlalți sau a fost vorba doar de faptul că aceștia, la fel ca alți oameni extrem de educați și de talentați, au devenit mai productivi, de pildă inventând moduri noi și mai bune de a lucra, de care au beneficiat toți? Într-o astfel de lume, în care toată lumea o duce bine, dar unii mai bine decât alții, au protestele împotriva inegalității vreo legitimitate sau sunt doar o simplă manifestare a invidiei? În definitiv, de ce ne pasă de inegalitate? Dacă toată lumea pornește la drum cu o șansă egală, de ce ar trebui să ne îngrijoreze că aceia care muncesc mai mult trăiesc mai bine? Iar dacă oamenii nu pornesc la drum cu șanse egale, poate că ar trebui să ne îngrijorăm în legătură cu egalitatea de șanse, nu cu egalitatea rezultatelor. Sunt multe de spus despre egalitatea de șanse și nepenalizarea oamenilor pentru succesul provenit din propria muncă grea. Și, totuși, în comparație cu alte țări bogate și în ciuda credinței populare în visul american conform căruia oricine poate reuși, Statele Unite nu sunt, în realitate, deosebit de generoase în ceea ce privește oferirea de șanse egale. Un mod de a măsura egalitatea de șanse este să ne uităm la corelația dintre veniturile taților și cele ale fiilor. Într-o societate perfect mobilă, cu egalitate totală de șanse, veniturile copiilor nu ar trebui să aibă nici o legătură cu cele ale părinților; în contrast, o societate ereditară de caste, în care ocupațiile sunt transmise de la o generație la alta, corelația ar fi 1. În Statele Unite, corelația este aproximativ 0,5, cea mai mare din rândul țărilor membre ale OECD și este depășită doar de China și de câteva țări din America Latină. Într-adevăr, țările cu inegalitate ridicată a veniturilor sunt țările în care veniturile taților și ale fiilor sunt strâns corelate²⁸; țările cu mari inegalități, printre care se numără și Statele Unite, sunt țările în care pare să existe cea mai

redusă egalitate de șanse. Chiar dacă suntem de părere că egalitatea de șanse este ceea ce ne dorim și nu ne pasă de inegalitate de rezultate, cele două tind să meargă împreună, fapt care sugerează că inegalitatea însăși este o barieră în calea egalității de șanse. Cum rămâne cu invidia față de bogați? Economiștii sunt foarte atașați de ceva ce se numește principiul Pareto, cu care ne-am întâlnit prima dată în introducere: dacă unii oameni devin mai prosperi, dar nimeni nu sărăcește, lumea este un loc mai bun. Invidia nu ar trebui să fie luată în considerare. Acest precept este, adesea, citat drept motiv pentru a ne concentra pe sărăcie și a nu ne face griji în privința lucrurilor care se petrec la vârf. În cuvintele lui Martin Feldstein, un economist de la Universitatea Harvard, „inegalitatea veniturilor nu este o problemă care are nevoie de un leac“.² Sunt multe de spus despre principiul Pareto, însă, după cum vom vedea, el nu implică faptul că sporirea inegalității de venituri nu ar fi o problemă. Însă, pentru a ajunge acolo, trebuie să știm mai multe despre motivul pentru care veniturile de vârf au crescut atât de repede în ultimii ani și care au fost consecințele acestui fapt. O interpretare afirmă că vârful nu este chiar atât de diferit de restul distribuției, ci doar puțin diferit. Noile tehnologii au adus oportunități inedite pentru cei mai educați și mai creativi și, în cazuri extreme, au facilitat averi extraordinare celor mai bine educați și celor mai creativi dintre toți. Exemplele tipice sunt Bill Gates, la Microsoft, Steve Jobs, la Apple, și Larry Page și Sergey Brin, la Google. Artiștii și marii sportivi pot fi irați, acum, de o întreagă lume, nu doar de un public restrâns, iar ei sunt plătiți în funcție de această audiență. Globalizarea le permite antreprenorilor de succes, aidoma artiștilor apreciați, să își extindă sfera de influență și profiturile. Și, într-adevăr, mult mai mulți oameni din întreaga lume se pot bucura, astăzi, de talentele lor extraordinare. Un alt grup bine reprezentat în rândul celor mai bine plătiți sunt managerii băncilor și ai fondurilor de investiții. Și aceștia sunt oameni foarte bine educați și, de asemenea, și-au folosit educația și creativitatea pentru a genera noi produse. Nu există unanimitate printre economiști legată de măsura în care aceste noi instrumente financiare au valoare socială care să echivaleze profiturile pe care le generează pentru inventatorii lor. Este greu să nu fii de acord cu afirmația lui Paul Volcker, conform căreia ultima inovație financiară cu adevărat utilă a fost bancomatul. Dacă bancherii și investitorii au stimulente private care le depășesc pe cele sociale, vom avea prea multe activități bancare și financiare și nu poate fi invocată nici o apărare în sprijinul inegalității pe care o provoacă

aceștia. Serviciile financiare au jucat un rol important în finanțarea inovației pretutindeni în economie, iar alocarea eficientă a capitalului este una dintre cele mai importante sarcini într-o economie de piață. Însă există suspiciuni larg răspândite despre unele activități financiare, extrem de profitabile, care au prea puține beneficii pentru întreaga populație și ar putea chiar să amenințe stabilitatea sistemului financiar – ceea ce investitorul și omul de afaceri Warren Buffett a numit arme financiare de distrugere în masă. Așa stând lucrurile, plățile imense care vin odată cu aceste practici sunt atât nedrepte, cât și ineficiente. Recrutarea agresivă a celor mai sclipitoare minți în domeniul ingineriei financiare este o pierdere pentru restul economiei, conducând foarte probabil la reducerea inovației și a creșterii în alte domenii. Mai puțin controversat este faptul că garanția implicită că statul ar fi urmat să salveze cele mai mari și mai interconectate instituții a condus la asumarea excesivă de riscuri care au fost extrem de bine recompensate, cu toate că a condus la colaps și la sărăcie pentru milioanele de oameni care și-au pierdut locurile de muncă, s-au confruntat cu reduceri ale veniturilor sau au fost lăsați cu datorii pe care nu mai puteau spera să le plătească. Faptul că oamenii care se joacă cu banii lor și ai clienților ar trebui să se îmbogățească este un lucru; a face același lucru cu bani publici este cu totul altceva. Dacă aceste activități provoacă prejudicii sociale generalizate, situația este intolerabilă. Marile creșteri ale compensațiilor nu au fost limitate doar la companiile financiare și la cei câțiva inovatori supercreativi, ci s-au răspândit la managerii de top ai multor corporații americane. Din nou, unii au susținut că natura managementului de vârf s-a schimbat, corporațiile fiind mai mari, în vreme ce schimbările din tehnologia informatică le-au permis marilor manageri să conducă grupuri mai mari de oameni. Însă există îndoieli serioase că această tendință poate explica creșterea compensațiilor de la nivelul de vârf. Printre alte motive, schimbările din Figura 4 sunt prea rapide pentru a putea fi explicate, în mod plauzibil, de progresul tehnic. Un alt motiv este, după cum vom vedea în următorul capitol, că alte economii occidentale au avut creșteri mult mai mici sau chiar nici o creștere a compensațiilor acordate managerilor de vârf, cu toate că și aceștia au acces la noile tehnologii de management și concurează pe aceleași piețe globale. O posibilă interpretare este aceea că globalizarea îi favorizează cel mai mult pe managerii vorbitori nativi de limba engleză, deoarece engleza este limba economiei globale și pentru că managerii vorbitori de limba engleză își pot vinde serviciile către cei mai buni ofertanți din multe

țări. Într-adevăr, creșterile veniturilor de vârf au fost mai mari în țările vorbitoare de engleză, decât în restul lumii. Un studiu a arătat că managerii de vârf din companiile petroliere au fost plătiți mai bine atunci când prețul petrolului era ridicat, sugerând că recompensele erau acordate deoarece banii se găseau deja acolo, nu pentru că beneficiarii ar fi făcut ceva anume pentru a-i câștiga.³ Când corporațiile au noroc, își plătesc liderii mai bine, dar, când norocul se termină, nu se produce și o scădere corespunzătoare a compensațiilor. Comisiile pentru compensații stabilesc salarii de vârf, iar membrii acestora sunt directori independenți. Însă, după cum a remarcat Warren Buffett, printre alții, membrii acestor consilii își obțin, adesea, o mare parte a veniturilor totale din prezența în aceste structuri și sunt, în mod efectiv, sub controlul directorului executiv. De asemenea, Buffett a atras atenția asupra rolului jucat de firmele de consultanță salarială („Ratchet, Ratchet, and Bingo!“), care ajută la răspândirea pachetelor salariale uriașe de la o companie la alta. Angajarea acestor firme, alături de practica obișnuită ca directorii executivi să facă parte din consiliul de istrație, ar putea explica modul în care s-au răspândit pachetele salariale uriașe de la companiile financiare la întreaga lume a corporațiilor. În același timp, normele sociale care au condus la impozitarea progresivă severă și la egalizarea de după cel de-al Doilea Război Mondial au fost, în mare parte, abandonate până la sfârșitul secolului, iar veniturile extrem de mari au început să beneficieze de o acceptare socială mult mai largă decât ar fi fost cazul în urmă cu 50 de ani. Totodată, guvernul a ajutat la promovarea creșterilor rapide ale veniturilor de vârf. Promisiunea că aceste entități erau „prea mari pentru a eșua“ și câștigurile de sute de milioane pe care le-au permis au fost un eșec al reglementărilor guvernamentale. Economiștii Thomas Philippon și Ariell Reshef au demonstrat cum compensațiile din sectorul financiar, care erau la un nivel ridicat în anii 1920, au scăzut ca urmare a reglementărilor introduse după Marea Criză, apoi au crescut din nou, în special după 1980.³¹ Ei arată că modificările a patru tipuri de reglementări și dereglementări financiare – permisiunea ca băncile să aibă numeroase sectoare de activitate, separarea băncilor comerciale și a băncilor de investiții, limitarea dobânzilor și separarea băncilor de companiile de asigurări – se potrivesc tiparelor de compensații din sectorul financiar. Impunerea legii Glass-Steagall, în 1932, și ulterioara sa abrogare din 1999 sunt punctele de început și de sfârșit din această saga. Congresul nu impune și nu abrogă astfel de legi fără a avea un context. Lobby-ul

potențialilor învingători și pierzători este intens, iar interesele bine finanțate știu cum să își folosească banii pentru a susține sau a sancționa campaniile politice. Politologii Jacob Hacker și Paul Pierson susțin că lobby-ul politic a jucat un rolcheie în ceea ce privește creșterea veniturilor de vârf.³² Ei remarcă faptul că numărul firmelor reprezentate de experți în lobby, înregistrați ca atare la Washington, a crescut de la 175, în 1971, la 2 500, în 1982, în mare parte ca reacție la valul de reglementări guvernamentale asociate cu programul Great Society.* Schimbările a ceea ce par a fi reguli arcane sau obscure ale modului de funcționare a pieței, a ceea ce firmele pot sau nu să facă ori modificările regulilor de contabilitate pot aduce câștiguri imense unor interese particulare. Acest fapt a fost valabil în cazul abrogării legii Glass-Steagal și există multe alte exemple în perioada de dinainte și de după Marea recesiune. Un exemplu spectaculos este oferit de compania semipublică de finanțare ipotecară, Fannie Mae, condusă de operatori politici bine conectați, care s-au îmbogățit, alături de directorii executivi, prin asumarea unor riscuri catastrofale și ținând reglementările la distanță prin campanii bine finanțate de influență politică.³³ Dacă aceste relatări sunt măcar parțial corecte, există pericolul ca evoluția rapidă a veniturilor de vârf să se autoperpetueze prin intermediul accesului politic pe care îl pot aduce banii. Regulile nu sunt stabilite în interesul cetățeanului, ci în interesul celor bogați, care fac uz de aceste norme pentru a deveni și mai bogați, dar și mai influenți. Țările din OECD care au înregistrat cele mai mari creșteri ale proporției veniturilor de vârf sunt acelea care au introdus cele mai mari tăieri de impozite pentru veniturile mari.³⁴ Studiile politologilor Larry Bartels și Martin Gilens, despre voturile din Congres, au demonstrat că ambele partide americane sunt sensibile la dorințele alegătorilor bogați, dar deloc în privința dorințelor alegătorilor săraci.³⁵ După cum devierea talentelor către inginerii financiare dubioase este o pierdere pentru economie, tot așa este și devierea talentului către lobby. Se știe de mult timp că aceste „activități de realizare a profitului în mod direct neproductiv“ sunt un obstacol serios pentru creșterile economice din multe țări aflate în dezvoltare – India înainte de anii 1990, cu celebrul său sistem de reglementare (Licence Raj), este un exemplu clasic –, iar compensațiile imense și costurile relativ reduse ale activităților de lobby atrag oamenii talentați din sferele producției și ale inovației, de care depinde creșterea economică.³ Costurile istrației și costurile tot mai mari ale campaniilor electorale sunt un subiect frecvent al comentariilor, dar până și costurile celei mai recente campanii electorale prezidențiale sunt extrem de reduse, în comparație cu bugetele anuale de

publicitate ale producătorilor auto, de pildă. Favorurile politice sunt uimitor de ieftine, având în vedere potențialele beneficii. În timpul unui zbor de la Delhi la Jaipur, în Rajasthan, am stat lângă producătorul unui anumit bun (nu am aflat niciodată ce anume, doar că trebuia să fie protejat de importurile străine), care mi-a explicat pe larg ticăloșia autorităților de reglementare și cât timp pierdea el – un exemplu fiind acea călătorie – depunând cereri pentru licențe, pentru amânarea reglementărilor și pentru interpretări favorabile ale regulilor. Disprețul său pentru acești oameni nu avea limite. Când ne-am despărțit, după ce îmi oferise un excelent mic dejun la Rambagh Palace, un hotel de cinci stele, și se pregătea să plece spre întâlnirea cu mult detestatul birocrat, a șoptit: „Aha, profesore Deaton, profiturile, profiturile!“ Sanford Weill, care a putut crea Citigroup datorită abrogării legii Glass-Steagall, probabil că ar fi spus cam același lucru. Procesul de cauzalitate cumulativă, prin intermediul banilor și al politicii, este departe de a fi complet documentat, cu toate că atât politologii, cât și economiștii au început să arate un interes serios pentru el. Ce ne lipsește în momentul de față sunt reprezentările corecte ale dimensiunilor numeroaselor efecte – ce parte din creșterea compensațiilor de vârf provine din lobby sau din alte activități politice, ce proporție poate fi atribuită productivității mari a salariaților de vârf și cât din activitatea politică provine din partea acelor interese, în dauna multor altora, precum cele ale sindicatelor, care sunt, de asemenea, bine reprezentate la Washington. Totodată, nu înțelegem de ce aceste influențe au trebuit să devină atât de puternice în timp, dacă, într-adevăr, sunt puternice. Răspunsurile la aceste întrebări sunt importante pentru a decide cât de mult să ne îngrijorăm în privința creșterii veniturilor de vârf și de ce îngrijorarea legată de faptul că bogații devin tot mai bogați înseamnă cu totul altceva decât invidie. Dacă democrația devine plutocrație, cei care nu sunt bogați devin, efectiv, lipsiți de voce politică. Într-o intervenție celebră, judecătorul Louis Brandeis a susținut că Statele Unite pot avea fie democrație, fie averi concentrate în mâinile celor puțini, dar nu ambele deodată. Egalitatea politică de care are nevoie democrația este mereu sub amenințarea inegalității economice, iar cu cât inegalitatea economică este mai extremă, cu atât mai mare este amenințarea la adresa democrației.³⁷ Dacă democrația este compromisă, se produce o pierdere directă în ceea ce privește binele oamenilor, deoarece aceștia au motive serioase pentru a pune preț pe capacitatea de a participa la viața politică, iar pierderea acestei capacități este esențială pentru apariția de noi prejudicii. Cei foarte bogați au

nevoi reduse în materie de educație sau de servicii de sănătate furnizate de stat; ei au toate motivele pentru a susține tăieri ale programului Medicare și pentru a lupta împotriva oricăror creșteri de impozite. Ei au chiar mai puține motive să susțină asigurările de sănătate pentru toți sau să își facă griji legate de slaba calitate a școlilor publice, care afectează cea mai mare parte a țării. Se opun oricăror reglementări bancare care limitează profiturile, chiar dacă acestea vin în ajutorul celor care nu își pot achita creditul ipotecar sau protejează cetățenii de împrumuturile spoliatoare, de publicitatea înșelătoare sau chiar de repetarea colapsului financiar.³⁸ Grijile privind consecințele inegalității extreme nu au nimic de-a face cu invidia față de bogați, ci cu teama că evoluția rapidă a veniturilor de vârf este o amenințare la adresa binelui general. Nu este nimic în neregulă cu principiul Pareto și nu ar trebui să ne pese de norocul altora, dacă el nu ne afectează. Greșeala apare atunci când principiul este aplicat doar la o singură fațetă a stării de bine – banii – și sunt ignorate celelalte aspecte, precum capacitatea de a participa la funcționarea unei societăți democratice, posibilitatea de a dobândi o educație, de a fi sănătos și de a nu cădea victimă în fața practicilor de îmbogățire ale altora. Dacă o creștere a veniturilor de vârf nu reduce celelalte venituri, dar afectează alte aspecte ale stării de bine, principiul Pareto nu poate fi invocat pentru a justifica acest fapt. Banii și starea de bine sunt două lucruri diferite! Chiar dacă ne concentrăm doar asupra veniturilor și ignorăm daunele din alte privințe, perspectiva noastră despre nedreptatea presupusă de inegalitățile de venit depinde de influența creșterii veniturilor de vârf, dacă ele sunt în folosul tuturor sau numai în folosul celor care intră în posesia lor. Este improbabil ca doliul public de la moartea lui Steve Jobs să se repete în cazul decesului prematur al unuia dintre cei mai proeminenți bancheri ai țării. America actuală este reprezentarea precisă a temelor din această carte. Economia americană a crescut începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, nu în cel mai rapid ritm, dar la o rată mai mult decât respectabilă conform standardelor istorice. Bunurile și serviciile produse de această expansiune au îmbunătățit viețile multor oameni. Nu a fost tocmai o evadare din sărăcie și din decădere – conform standardelor istorice, Statele Unite erau deja prospere în 1945 –, însă efectele de creștere a binelui uman nu trebuie să fie minimalizate. Oamenii au mai multă siguranță și trăiesc în condiții mai bune, pot călători în moduri care pentru bunicii lor ar fi fost imposibile, au acces la mare parte din informația și din divertismentul global (care înainte erau accesibile doar unei minorități

reduse) și pot comunica unii cu alții în moduri nemaiîntâlnite. Și, totuși, așa cum este adesea cazul, creșterea economică a creat diviziuni, iar unii s-au descurcat mai bine decât alții, în special începând cu mijlocul anilor 1970, când creșterea a început să fie mai lentă și mai puțin incluzivă. Acele diviziuni pot fi productive și, așa cum am văzut în multe cazuri, ele creează atât oportunități, cât și stimulente pentru recuperarea decalajelor și pentru răspândirea beneficiilor de la cei puțini către cei mulți. În istoria americană recentă, acest fapt este parte din „cursa dintre educație și tehnologie“ și din creșterea substanțială a numărului de americani educați. Creșterea, inegalitatea și recuperarea decalajelor sunt partea luminoasă a poveștii. Partea întunecată este reprezentată de ceea ce se întâmplă atunci când procesul este deturnat, astfel încât recuperarea decalajelor nu se produce niciodată. Istoricul Eric Jones a scris, într-un mod convingător, despre motivele pentru care, pe parcursul lungii istorii, vestul s-a dezvoltat după 1750, în vreme ce estul și sudul nu. El susține că problema nu este că în restul lumii nu a avut loc nici o creștere; ba din contră, creșterile au venit în repetate rânduri.³ Însă ele au fost mereu stăvilite de conducători puternici sau de oameni ai Bisericii, care au folosit inovațiile pentru ei înșiși sau le-au interzis cu totul, deoarece le amenințau poziția. Până la urmă, creșterea susținută nu a apărut niciodată, iar gâsca ce ar fi putut să facă ouă de aur a fost sugrumată la naștere. Inegalitatea extremă de putere din astfel de societăți a condus la un mediu în care creșterea nu a putut fi instituită, iar o rută permanentă de evadare a fost tăiată. Istoricii economici Stanley Engerman și Kenneth Sokoloff relatează o altă versiune a inegalității creșterilor economice (sau a lipsei creșterii).⁴ În țările unde puterea este concentrată în câteva mâini – de pildă, în economiile de plantație, în America Latină sau în sudul Americii, opus nordului american –, cei bogați s-au opus acordării drepturilor cetățenești majorității și au limitat accesul la educație doar pentru elitele din care ei înșiși făceau parte. Aceste eșecuri ale politicii și ale educației generale au privat oamenii de instituții care stau la rădăcina unei creșteri economice generalizate. În contrast, adoptarea timpurie a educației publice universale în Statele Unite a fost un factor important pentru succesul său economic pe termen lung. Faptul că instituțiile croite pentru elite sunt defavorabile creșterii economice este, de asemenea, teza economiștilor Daron Acemoglu și Simon Johnson, de la MIT, care au elaborat lucrări împreună cu politologul James Robinson, de la Universitatea Harvard.⁴¹ Puterile imperiale care au putut înființa colonii pentru

propriii cetățeni și-au adus instituțiile cu ele (să ne gândim la Statele Unite, Australia, Canada și Noua Zeelandă), în vreme ce, în locuri mai greu de colonizat (din cauza frecvenței ridicate a bolilor, de exemplu), ele au pus pe picioare state „extractive“ care, în esență, au spoliat resursele (să ne gândim la Bolivia, India sau Zambia), cu instituții care erau gândite pentru a sluji elita conducătoare, dar care nu puteau susține creșterea economică. În general, regimurile extractive nu au nici un interes în a proteja proprietatea privată sau în a promova statul de drept, iar, fără aceste instituții, antreprenoriatul și inovația au șanse mici să înflorească. Țările care erau relativ bogate și populate în perioada colonială au fost principalele ținte atractive pentru cuceriri, atât de mult încât a existat o inversare istorică a destinelor. În rândul țărilor care au fost cucerite de puterile europene, cele care erau bogate sunt sărace, iar cele sărace sunt bogate astăzi. O atare schimbare a destinului ar trebui să fie un avertisment împotriva ideii de a considera prosperitatea și creșterea economică modernă drept fenomene de la sine înțelese, lucruri pe care le avem dintotdeauna și care nu pot dispărea niciodată. Urmărirea avantajelor personale poate face această creștere economică să fie înlocuită de conflicte pustiitoare în care fiecare grup se luptă tot mai brutal pentru a obține o parte din totalul din ce în ce mai mic. Grupurile de interese îi pot îmbogăți pe cei puțini în dauna celor mulți, fiecare dintre ei pierzând atât de puțin, încât nu merită să se organizeze pentru a împiedica jaful; efectele cumulative ale acestor grupuri numeroase pot consuma o întreagă economie din interior și pot înăbuși din fașă creșterea.⁴² Elitele puternice și bogate au mai sufocat creșterea economică înainte și o pot face din nou, dacă li se permite să submineze instituțiile de care depinde creșterea generalizată.

6. GLOBALIZAREA ȘI CEA MAI MARE EVADARE

În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, lumea modernă a fost martoră la cea mai mare evadare din toate timpurile. Creșterea economică din multe țări a eliberat din sărăcie sute de milioane de oameni. Bunăstarea a crescut, în timp ce ratele mortalității au scăzut, ducând la vieți mai lungi și mai prospere. Ca întotdeauna, progresul nu a fost egal; unele dintre țările cu creșterile cele mai rapide au redus decalajul față de țările bogate, însă progresul lor a creat noi decalaje între ele și țările situate în urmă. Țări cândva sărace din Asia s-au mutat la mijloc, lăsând clivaje între ele și multe țări din Africa. Scăderea mortalității, în special în rândul copiilor, a condus la creșterea populației într-un ritm fără precedent în istoria umană, o adevărată explozie demografică. Scăderea sărăciei globale, în contextul unei astfel de creșteri numerice, i-ar fi uimit pe cei mai mulți comentatori din anii 1960, pentru care previzibila „bombă demografică“ amenința nivelurile de trai din întreaga lume. Marele economist și laureat al Premiului Nobel James Meade obișnuia să se plângă spunând că cele mai mari trei dezastre ale secolului XX erau „infernalul“ motor cu combustie, explozia demografică și Premiul Nobel pentru economie. În legătură cu explozia demografică, mulți dintre contemporani ar fi fost de acord, și chiar și astăzi există mulți oameni care continuă să perceapă creșterea populației ca pe o amenințare serioasă (alături de motorul cu combustie). Cu toate acestea, nu doar că lumea s-a îmbogățit cu 4 miliarde de oameni pe parcursul ultimei jumătăți de secol, dar cele 7 miliarde de persoane care trăiesc astăzi au, în medie, vieți mult mai bune decât au avut părinții și bunicii lor. Mediile nu le oferă nici o consolare celor rămași în urmă. Am văzut deja cum creșterea medie din Statele Unite a fost departe de a fi împărțită în mod egal. Statele Unite nu sunt singura țară în care inegalitatea este în creștere și, cu toate că există excepții notabile, creșterea inegalității veniturilor este o experiență recentă obișnuită în multe țări. Cum rămâne cu inegalitatea dintre țări? Multe țări care au fost cândva sărace s-au folosit de „avantajul înapoierii“: oportunitatea de a adopta (și chiar de a îmbunătăți) cunoașterea și tehnologiile existente de multă vreme în țările actualmente bogate. Țările care recuperează decalaje pot evita lungul proces de experimentare care a limitat creșterea în trecut. Țări precum „tigrii asiatici“ – Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud și Taiwan – și, mai

recent, China și India au înregistrat rate de creștere economică mai mari decât oricare altele în istorie. Însă creșterile au fost neuniform distribuite, iar multe dintre țările care erau sărace în urmă cu 50 de ani nu au fost capabile să copieze China, India sau „tigrii asiatici“. Poate în mod surprinzător și în pofida realizărilor fostelor țări care s-au dezvoltat rapid, reducerea inegalității internaționale a veniturilor a fost mică sau chiar inexistentă; pentru fiecare țară care a recuperat decalaje, o alta a rămas în urmă. Diferența dintre veniturile medii din țările bogate și cele sărace este la fel de considerabilă ca întotdeauna. Să aranjăm țările în ordinea veniturilor medii, de la cele mai sărace la cele mai bogate, apoi să selectăm țara aflată la un sfert din distanța față de bază – o țară oarecum săracă –, precum și o țară aflată la un sfert din distanța față de vârf – o țară oarecum bogată. În 1960, țara potrivit de bogată avea un venit mediu care era de 7 ori mai mare decât țara oarecum săracă; până în 2009, raportul a ajuns la 8,5. Acest capitol analizează miracolul postbelic – cea mai mare dintre marile evadări: cum s-a produs și cum a oprit vechi inegalități și a creat unele noi. Totodată, vom analiza atent statisticile și ne vom întreba dacă putem conta pe ele. Măsurătorile globale ale sărăciei și ale inegalității sunt pline de probleme. Știm mai puține decât ar trebui și, fără îndoială, mai puține decât credem după ce citim și ascultăm torentul de declarații deja cunoscute.

Măsurătorile lumii

Măsurarea bunăstării materiale nu este un lucru ușor, chiar și venitul, un termen banal, fiind greu de stabilit cu precizie. Măsurătorile sărăciei și ale inegalității sunt la fel de bune precum cele ale venitului. Totul devine mai dificil de îndată ce dorim să efectuăm comparații între țări. Oamenii au o imagine destul de bună despre venitul de care au nevoie pentru a nu fi săraci în comunitățile în care trăiesc. Chiar dacă pragurile naționale de sărăcie nu surprind costurile de trai din propriile comunități, cu atât mai puțin diferențele de opinie privind nevoile, încă putem spera că majoritatea cetățenilor și a factorilor politici vor vedea pragurile naționale de sărăcie sub forma unui nivel rezonabil care îi separă pe cei care se descurcă de cei care au probleme. Însă, dacă dorim să vedem numărul total al

oamenilor săraci din întreaga lume, ne trebuie un prag unic de sărăcie, care să fie valabil în Nairobi și în Quito, în Karachi și în Timbuktu, dar poate chiar și în Londra și Canberra. Pentru acest demers, ca și pentru alte comparații internaționale ale veniturilor, trebuie să fim capabili să convertim valutele între ele și se pare că ratele de schimb internaționale sunt inutile în acest scop. Am putea începe prin a ne întreba cum convertim o monedă într-o altă valută, de pildă dolarii în rupii. Există un curs valutar, variabil de la o zi la alta, ce reprezintă numărul rupiilor pe care îl poți cumpăra pe piață pentru un dolar; în timp ce scriu aceste rânduri, în aprilie 2013, rata de schimb este de 54,33. Așadar, dacă iau un avion de la New York până la Delhi și merg la o casă de schimb valutar, voi primi în jur de 50 de rupii pentru fiecare dolar sau poate chiar mai puțin, în funcție de comisionul băncii. Cu toate acestea, atunci când ies în oraș, voi descoperi că, până și la cel mai scump hotel, pot cumpăra mult mai multe lucruri cu 50 de rupii decât aș putea cumpăra cu un dolar în New York; dacă merg la cantina Facultății de Economie din Delhi sau îmi cumpăr ceva de mâncare de pe stradă, diferența este enormă. Un mod simplu de a exprima acest fapt este prin a spune că nivelul prețurilor este mai redus față de prețurile din Statele Unite. De fapt, conform celor mai noi estimări, nivelul prețurilor din India este la circa 40% din nivelul existent în Statele Unite, astfel încât, dacă vom cumpăra un coș de lucruri pe care oamenii le cumpără în mod obișnuit, în India el va costa doar 40% din prețul plătit în Statele Unite. Altfel spus, prețurile ar fi similare în ambele locuri, dacă rata de schimb ar fi de 20 de rupii pentru un dolar, nu de 50 de rupii. Această rată de schimb „corectă“, cea care ar face ca un dolar să aibă aceeași valoare în ambele locuri, se numește, destul de potrivit, rata de schimb a parității puterii de cumpărare sau, pe scurt, rata de schimb PPC. Rata PPC este rata de schimb, din dolari în rupii, care ar conferi aceeași putere de cumpărare în ambele locuri. Dacă nivelul prețurilor din Delhi este mai mic decât în New York, așa cum este în cele mai multe țări sărace, rata PPC va fi mai scăzută decât rata de schimb normală. Cum obținem aceste date? Nu există piață pe care valutele să fie convertite la ratele de schimb PPC, astfel încât nu există alternativă, în afară de a afla care sunt prețurile în diferite locuri. Echipe de cercetători internaționali și de statisticieni adună milioane de prețuri din țări din întreaga lume și calculează media pentru a obține un nivel al prețurilor din fiecare țară. Primul astfel de calcul a fost realizat pentru șase țări, la mijlocul anilor 1970, de o echipă de

economiști de la Universitatea Pennsylvania, condusă de Irving Kravis, Robert Summers și Alan Heston, cel din urmă continuând să lucreze în acest domeniu și fiind responsabil de multe dintre datele din această carte. Acești pionieri au schimbat modul în care economiștii percep și analizează lumea; fără munca lor, nu am avea nici o idee despre cum să comparăm nivelurile de trai de la o țară la alta.¹ Unul dintre primele lucruri învățate din aceste comparații internaționale este faptul că exemplul meu legat de India a fost și este unul comun; nivelurile prețurilor sunt mai mici în țările sărace. Mulți oameni consideră această constatare atât improbabilă, cât și surprinzătoare. Cum să existe o lume în care bunurile sunt mai ieftine într-un loc decât în altul? Dacă mărfuri precum oțelul și benzina sunt mult mai ieftine în Delhi decât în New York, de ce comercianții nu cumpără la preț redus în Delhi, pentru a se îmbogăți vânzând în New York? În fapt, prețurile oțelului și benzinei nu sunt foarte diferite, dacă luăm în considerare costurile de transport, taxele locale și subvențiile. Însă aceste argumente nu se aplică pentru orice. Faptul că o tunsoare în Delhi sau o cină în Bangkok ar fi un chilipir uluitor în New York nu prezintă nici un interes pentru un comerciant, deoarece serviciile sunt oferite în Delhi și în Bangkok, nu în New York, și nu este posibil să fie transferate dintr-un loc în altul. Pentru că oamenii din țările sărace sunt săraci, serviciile sunt ieftine acolo, dar multe dintre ele sunt imobile. Dacă toți ar fi liberi să migreze dintr-o țară în alta, salariile din țările bogate ar scădea, iar cele din țările sărace ar crește și lumea ar fi un loc al unei mai mari egalități. Desigur, opoziția față de salariile mai mici, în țările bogate, este tocmai motivul pentru care oamenilor nu li se permite să migreze după bunul plac, din această cauză mesele și tunsorile fiind atât de ieftine în țările sărace. În privința prețului pământului, ca și în cazul prețului muncii, nu se poate face un arbitraj, exploatând diferențele dintre țările bogate și cele sărace. Locuințele ieftine din India și din Africa nu pot fi aduse la prețurile americane prin simpla mutare a pământului peste ocean. Existența pământului ieftin și a forței de muncă ieftine în țările sărace explică de ce nivelurile prețurilor din țările sărace sunt atât de mici față de cele din țările bogate. Piața stabilește rata de schimb pentru a egaliza prețurile oțelului, benzinei, automobilelor și computerelor – tot ceea ce poate fi și este parte a comerțului internațional –, însă nivelul prețului depinde de bunurile și de serviciile care nu pot fi transplantate. Deoarece aceste sunt mai ieftine în locurile sărace, cu cât țara este mai săracă, cu atât prețurile medii sunt mai mici.

Din cauza prețurilor mai mici din țările sărace, obținem un răspuns greșit atunci când folosim ratele de schimb de piață pentru a converti costurile de trai. Relatările din ziare greșesc aproape mereu, dar chiar și unii economiști uită de acest fapt uneori. În primăvara anului 2011, guvernul indian (lipsit de tact și de generozitate) a susținut, în fața Curții Supreme a Indiei, că 26 de rupii pe zi era destul pentru evitarea sărăciei, cel puțin pentru cei care trăiau în afara orașelor. În agitația care a urmat, mass-media indiană (și internațională) a remarcat că până și Banca Mondială – nepercepută de cei mai mulți indieni ca o instituție binevoitoare – folosea un prag de sărăcie de 1,25 de dolari, care, la o rată de schimb de 53 de rupii pentru un dolar, era mai mult decât dublu, în comparație cu nivelul sugerat de guvern. Însă la o rată PPC de 20 de rupii pentru un dolar, pragul Băncii Mondiale ar fi de 25 de rupii, mai apropiat de cel sugerat de guvern. Chiar și publicația Financial Times a utilizat rata de schimb a pieței pentru a converti rupiile în dolari, notând că pragul guvernului era de doar 0,52 dolari, în contrast cu nivelul de 1,25 dolari al Băncii Mondiale. Un nivel mai precis ar fi fost de 1,30 de dolari – într-adevăr, o sumă derizorie, dar greșită, fiind de trei ori mai mare decât numărul corect. Programul de Dezvoltare al ONU a făcut această greșeală timp de mai mulți ani, expunându-se în fața unor acuzații care sugerau că ar fi exagerat cu bună știință sărăcia din țările subdezvoltate. De fiecare dată când citim despre nivelurile de trai din țările sărace – fie că este vorba de rata salariilor, de costurile unei vizite medicale sau de prețurile hranei și ale transportului – și realizăm conversia evidentă, utilizând rata de schimb a pieței, rezultate vor fi prea mici, cu un factor de doi sau trei. Este cert că salariile sunt mici în țările sărace – este doar un alt mod de a spune că aceste țări sunt sărace –, dar nu servește nimănui să exagerăm cât de sărace sunt acestea în raport cu țările bogate ale lumii. Când comparăm nivelurile de trai din întreaga lume ori calculăm sărăcia globală sau inegalitatea, ratele de schimb PPC sunt mereu instrumentul corect pe care trebuie să îl folosim. Sintagma „întreaga lume“ este foarte importată în acest caz; când analizăm oameni din aceeași țară pentru a calcula inegalitatea – precum în cazul Statelor Unite, în Capitolul 5 –, am putea alege, în mod rezonabil, să nu ajustăm datele în funcție de prețurile din diferite locuri. Deși este mai ieftin să locuiești în Kansas sau în Mississippi, decât în New York, există mai multe atracții în ultimul oraș. Într-adevăr, dacă oamenii sunt liberi să aleagă unde doresc să trăiască, este posibil ca prețurile mari din marile orașe să fie niște indicatori rezonabili pentru atracția exercitată de acel oraș. Dacă lucrurile stau în acest fel, putem compara veniturile din acea țară fără a impune ajustări în funcție

de prețuri; oamenii cu venituri mari din Manhattan (New York) sunt mai bogați decât oamenii cu venituri mai mici din Manhattan (Kansas). Lucrurile arată diferit atunci când comparăm Statele Unite cu India sau Franța cu Senegal, unde libera circulație a oamenilor nu este posibilă. Chiar dacă traiul în America este mai atractiv decât traiul în India – și nici nu știu dacă este chiar așa –, nu există vreun motiv pentru care să presupunem că diferența dintre nivelurile de preț din India și America reflectă diferența de atracție. Așadar, când comparăm veniturile din India cu cele din Statele Unite, pentru a evalua inegalitatea mondială, trebuie să efectuăm ajustări în funcție de prețuri, folosind rate de schimb PPC. Comparațiile PPC sunt mai bune decât cele care utilizează ratele de schimb ale pieței, dar sunt departe de a fi perfecte. Nivelurile prețului sunt calculate prin analizarea prețurilor unor lucruri comparabile din mai multe țări, precum un kilogram de orez sau o tunsoare în Hanoi, Londra ori São Paulo. Cu toate acestea, nu se poate determina cu ușurință prețul pentru toate lucrurile. Cum evaluăm prețul unei locuințe pe care o familie săracă și-a construit-o singură într-un sat sau al unei cocioabe dintr-o mahala urbană? Adesea, nu există piață de închiriere pentru astfel de proprietăți, tot așa cum nu există piață de închiriere pentru multe locuințe nici în țările bogate. Ca și în Statele Unite, este dificil de aflat cum poate fi estimată valoarea serviciilor pe care le furnizează statul propriilor cetățeni – lucruri ca programul Medicare – și este chiar mai greu de efectuat acest demers, într-un mod coerent, pentru toate țările, asigurându-ne că elementele comparate sunt similare. Pentru mare parte a cheltuielilor pe care le fac oamenii, nu există prețuri de piață și trebuie să ne mulțumim cu presupuneri care, deși sunt mereu raționale, ar putea fi departe de adevăr. Aceasta nu înseamnă că este mai bine să folosim ratele de schimb ale pieței, despre care știm că sunt greșite, ci doar că ratele PPC, care sunt datele corecte, sunt supuse unor îndoieli inevitabile. Să ne gândim, pentru o clipă, la analiza prețurilor unor bunuri comparabile din mai multe țări diferite. Să spunem că dorim să aflăm prețul unei cămăși bărbătești. În Statele Unite, un exemplar standard ar fi o cămașă produsă de o firmă bine-cunoscută, să zicem o cămașă de bumbac Brooks Brothers, cu croială Oxford și cu nasturi. Dacă trebuie să o comparăm cu o cămașă bărbătească din Bolivia, R.D. Congo sau Filipine, ne confruntăm cu o alegere între două alternative la fel de nesatisfăcătoare. Cămașa standard din acele țări s-ar putea să fie mult mai ieftină și de mai slabă calitate decât cea produsă de Brooks Brothers, astfel încât, dacă îi evaluăm prețul, nu vom compara două bunuri similare și vom subevalua prețurile din țara săracă, în comparație cu cele din țara

bogată. Alternativa este să căutăm asiduu cămașa Brooks Brothers – probabil, în cel mai de lux magazin din capitală –, însă acest fapt poate aduce un risc din sens opus: vom găsi cămașa, dar numai într-un magazin extrem de specializat și foarte scump, frecventat doar de o mână de clienți bogați. Dacă urmăm această cale, supraestimăm prețurile din țara săracă, cel puțin pentru oamenii obișnuiți. Există o confruntare constantă între două scopuri contradictorii: obținerea prețurilor numai pentru lucruri care pot fi comparate la nivel internațional și obținerea prețurilor doar pentru obiecte care sunt reprezentative pentru cheltuielile obișnuite ale oamenilor. În cazuri extreme, comparațiile sunt, efectiv, imposibile dacă un lucru important și folosit la scară largă într-o țară nu există în altă parte. Teff (meiul ethiopian) este planta cerealieră de bază în Ethiopia și este puțin folosită în alte părți; tofu este important în Indonezia, dar nu și în India; alcoolul nu este disponibil în multe țări musulmane. Și chiar de-ar fi disponibile toate prețurile, oamenii își cheltuiesc banii pe lucruri diferite și în proporții variate de la o țară la alta. Următorul exemplu va fi familiar pentru toți cei care au crescut în Marea Britanie, dar acum trăiesc în altă parte – așa cum este cazul meu. Pentru britanici, una dintre necesitățile traiului cotidian este un produs numit Marmite. Acesta este un extract de drojdie (foarte) sărat, un produs secundar al fabricării berii, descoperit de Louis Pasteur. În Marea Britanie, este un produs ieftin și consumat la scară largă; el este comercializat în recipiente mari și negre. În Statele Unite, unde locuiesc acum, produsul este disponibil, dar este scump și livrat în recipiente negre foarte mici. Marmite este un produs bine definit și comparabil cu precizie, care poate fi ușor evaluat atât în Statele Unite, cât și în Marea Britanie. Însă, dacă vom compara prețurile din cele două țări calculând costurile relative ale bunurilor pe care le cumpără britanicii, inclusiv cantitățile mari de Marmite, vom descoperi că Statele Unite sunt o țară scumpă. Dacă analizăm prețurile relative și utilizăm bunurile pe care le cumpără americanii – care includ lucruri ca biscuiții graham și bourbonul, care sunt rare și scumpe în Marea Britanie –, vom descoperi că Marea Britanie este țara cea scumpă. În realitate, comparațiile dintre țările bogate, precum Marea Britanie și Statele Unite, nu depind foarte mult de proveniența bunurilor pe care le folosim ca bază de comparație, însă exemplul legat de Marmite ilustrează o problemă esențială care afectează toate comparațiile internaționale ale prețurilor. Țările tind să cumpere multe lucruri care sunt relativ ieftine acasă și mai puține lucruri care sunt scumpe în interior, astfel încât compararea costurilor de trai într-o altă țară, folosind coșul zilnic de acasă, va tinde să supraestimeze costurile de trai din

afara țării. Dacă utilizăm coșul zilnic din țara străină, tindem să subevaluăm costurile relative. În practică, statisticienii tind să împartă diferența și să facă o medie. Împărțirea diferenței este o soluție rațională, însă nu rezolvă problema, așa cum vom vedea analizând ce s-a întâmplat recent, când statisticienii specializați în prețuri au comparat prețurile din Marea Britanie cu prețurile din țara vestafricană Camerun. În Camerun, ca în cea mai mare parte a Africii, transportul aerian este foarte scump și foarte puțin accesibil; în mod normal, oamenii nu iau avionul. În Marea Britanie, transportul aerian este ieftin și chiar și oamenii relativ săraci pleacă în vacanțe cu avionul. Evaluând ce fac britanicii, raportat la prețurile din Camerun, aceasta ajunge să pară o țară foarte scumpă. Mediile ne ajută, însă, orice am face, prețul transportului aerian are un efect substanțial asupra parității puterii de cumpărare a Camerunului – nivelul prețurilor din Camerun ar fi cu 2–3% mai mic, dacă transportul aerian ar fi ignorat –, cu toate că transportul aerian aproape că nu există în Camerun. Este, pur și simplu, o realitate nefericită faptul că aceste comparații internaționale depind de astfel de lucruri – cel puțin în unele contexte, precum măsurarea sărăciei – care nu au prea multă logică. Din nou, problema este că Marea Britanie și Camerun, spre deosebire de Statele Unite și Marea Britanie, sunt foarte diferite una față de alta. Comparația dintre Camerun și Marea Britanie nu este mare lucru; nu la fel se poate spune despre comparația dintre Statele Unite și China. Conform ultimelor estimări ale Băncii Mondiale, PIB-ul pe cap de locuitor era, în 2011, 5 445 de dolari în China, în comparație cu nivelul de 48 112 dolari în Statele Unite, astfel încât venitul pe cap de locuitor este aproape de 9 ori mai mare în Statele Unite, decât în China. Însă aceste calcule sunt realizate prin utilizarea ratelor de schimb ale pieței și ele nu au în vedere faptul că nivelul prețurilor din China este de circa două treimi din cel al Statelor Unite. Dacă efectuăm conversia utilizând ratele de schimb PPC, venitul pe cap de locuitor este de 8 400 dolari în China, astfel încât raportul dintre veniturile pe cap de locuitor, ajustate în funcție de paritatea puterii de cumpărare, un indicator mult mai bun al nivelului relativ de trai, este de doar 5,7, nu de 8,8. Pentru cei îngrijorați de dimensiunea absolută a celor două economii – armata sau corpul diplomatic, pentru care influența unei țări în lume depinde de resursele totale –, trebuie să înmulțim cu 4,31, raportul dintre populația chineză și cea americană. Astfel, în total, economia chineză reprezintă trei sferturi din cea americană. Având în vedere că China crește mult mai rapid decât Statele Unite – fapt asupra căruia voi reveni –, ne putem aștepta ca China să depășească Statele Unite într-un viitor nu foarte îndepărtat, în numai 6 ani,

dacă rata de creștere a Chinei rămâne cu 5 puncte procentuale mai mare decât rata de creștere a Statelor Unite. Datele din paragraful precedent sunt folosite ca și cum am cunoaște rata de schimb PPC în același mod în care știm rata de schimb a pieței. Însă, de îndată ce recunoaștem existența unor probleme de tipul pastei Marmite sau al „transportului aerian din Camerun“, precum și incertitudinile legate de realizarea unor comparații care sunt atât reprezentative, cât și comparabile, ar trebui să ne întrebăm dacă adevărata rată de schimb PPC este mai mare sau mai mică. În demersul meu realizat împreună cu Alan Heston, am calculat că, de îndată ce chestiunea pastei Marmite este luată în considerare – sau, mai precis, de îndată ce luăm în considerare faptul că putem realiza o medie între cele două seturi de prețuri, folosind bunurile chineze sau pe cele americane –, există o marjă de eroare de aproximativ 25% de fiecare parte a parității puterii de cumpărare.² Așadar, putem spune doar că venitul pe cap de locuitor chinez, exprimat în dolari internaționali, se situa, în 2011, undeva între 13 și 22% din venitul pe cap de locuitor al Statelor Unite. Economia totală a Chinei este la un nivel situat între 56 și 94% din economia totală a Statelor Unite. Deși este convenabil să împărțim diferența – fie și pentru că nu dorim să lucrăm cu o gamă mare de posibilități –, rămâne ideea că împărțirea diferenței este un mod arbitrar de rezolvare a problemei conceptuale, pentru care nu există nici o soluție pe deplin satisfăcătoare. În cazul foarte special al Chinei, sunt multe probleme pe care nu le pot aborda aici. Probabil cea mai importantă este vechea și încă nesoluționata dezbatere legată de rata de creștere a Chinei; dacă aceasta este prea mare pentru a fi credibilă, așa cum consideră mulți specialiști, și dacă situația este, într-adevăr, de așa natură, cât de mult ar trebui ajustată? Nu vreau să las impresia că realizarea comparațiilor internaționale este imposibilă sau mereu expusă unor foarte mari marje de eroare. În 1949, mentorul meu de la Universitatea Cambridge, Richard Stone, a pus următoarea întrebare: „De ce vrem să comparăm Statele Unite cu, să zicem, India sau China? Ce posibil interes am avea? Toată lumea știe că una dintre țări este, în termeni economici, foarte bogată, iar cealaltă este foarte săracă; contează dacă factorul e 30, 50 sau altul?“³ Atât China, cât și India sunt mult mai prospere astăzi decât în 1949, iar mass-media, ca să nu mai vorbim de Pentagon și de Departamentul de Stat, caută mereu să afle dacă China a depășit sau nu economia americană. Totodată, din momentul în care scria Richard Stone, am înregistrat numeroase

progrese privind culegerea datelor și modurile de analiză, astfel încât chiar avem o idee despre „factorii“ menționați de el. Însă incertitudinile încă există, în special când comparăm țări bogate cu țări sărace, precum China și India sau (într-o măsură chiar mai mare) orice țară din Africa. În rândul țărilor bogate, ale căror structuri economice sunt similare, incertitudinile sunt mult mai reduse și se pot efectua comparații destul de exacte. Ratele de schimb ale pieței sunt destul de apropiate de ratele de schimb PPC când vine vorba de țări precum Canada, Statele Unite sau de țările din Europa Occidentală, aflându-ne pe un teren solid atunci când realizăm comparații între ele.

Creșterea globală

Începând cu finalul celui de-al Doilea Război Mondial, care a lăsat cea mai mare parte a Europei în haos economic și social, țările bogate ale lumii au crescut rapid – întâi reparând stricăciunile și, apoi, galopând spre noi niveluri de prosperitate. Totodată, țările bogate au crescut împreună, iar diferențele dintre ele sunt mici, spre deosebire de diferențele dintre acest grup și restul lumii. Figura 1 arată cum au evoluat veniturile naționale (ajustate în funcție de rata inflației) pentru 24 de țări bogate. Deși măsurătorile nu sunt niciodată perfecte, datele sunt corespunzătoare și ratele de schimb PPC sunt, în general, demne de încredere pentru acest grup de țări bogate. Diagrama boxplot se interpretează la fel ca Figura 4 din Capitolul 4; părțile de sus și de jos ale casetelor nuanțate indică pozițiile primelor și ultimelor 25% dintre țări, astfel încât jumătate dintre ele sunt încadrate în ariile nuanțate, în vreme ce linia din mijloc indică mediana. Capetele casetelor ne dau o idee despre dispersia datelor, iar punctele indică niște cazuri extreme.

Graficul arată că și alte țări bogate au trecut prin creșterea lentă observată deja în Statele Unite. Anii 1960 au fost epoca de aur postbelică, cu o rată de creștere mai mare de 4% pe an, o rată atât de bună, încât conduce la creșterea veniturilor cu 50% într-un deceniu. Creșterea a scăzut la 2,5% pe an în anii 1970, la 2,2% în anii 1980 și 1990 și la mai puțin de 1% în primul deceniu al noului mileniu. Gradul declinului general este exagerat, la un capăt, de creșterea de recuperare a decalajelor, produsă după război – care nu ne-am aștepta să continue după reparațiile –, și de criza financiară, la celălalt capăt. Repararea distrugerilor, deși este un proces destul de greu, este mult mai ușoară decât atingerea unor niveluri ale veniturilor care nu mai fuseseră niciodată în; oamenii își amintesc cum funcționau lucrurile, iar tehnologia trebuie produsă din nou, nu inventată de la zero. De îndată ce reconstrucția este terminată, noua creștere se bazează pe inventarea unor noi moduri de producție și pe implementarea acestora, iar această desțelenire a pământurilor virgine este mult mai dificilă decât ararea vechilor brazde. Desigur, într-o lume interconectată, inovația poate, adesea, să se răspândească de la o țară la alta – în special, către țări asemănătoare –, astfel încât povara inovației este distribuită mai larg. Această interconectare va tinde, prin ea însăși, să accelereze creșterea. Globalizarea reduce costurile de circulație a bunurilor și a informației dintr-un loc în altul. Ea permite ca mărfurile să fie produse și serviciile, mai ales, să fie realizate acolo unde este cel mai eficient și cel mai ieftin, permițând ca descoperirile produse într-un loc să fie rapid adoptate în alt loc. Ca și în cazul cunoașterii legate de sănătate sau de tratamente – de pildă, a ști efectele fumatului asupra sănătății sau a ști medicamentele vitale care reduc colesterolul ori hipertensiunea arterială – descoperirile care au crescut standardele materiale de trai au fost rapid internaționalizate, aducând sănătatea și veniturile la niveluri similare în țările bogate. În cazul acestor țări – unde instituțiile politice, medicale și economice corespunzătoare au permis adoptarea schimbărilor, deși în ritmuri diferite pentru fiecare țară –, observăm o remarcabilă convergență a veniturilor medii, cu toate că rata progresului material a încetinit în perioada recentă. În aceste țări, noua tehnologie reduce inegalitatea veniturilor, tot așa cum a redus și inegalitățile privind sănătatea. Convergența veniturilor medii ale acestor țări nu ne spune nimic despre ce se petrece în interiorul lor. Într-adevăr, am văzut deja cum, într-o altă țară, Statele Unite, creșterea veniturilor medii nu a avut distribuție largă. Faptul că aceste țări

sunt mai asemănătoare unele cu altele nu implică ideea că toți cetățenii lumii bogate sunt tot mai apropiați ca venituri. Să ne gândim la două mari grupuri care erau cândva departe, dar acum se unesc și se amestecă. Dacă membrii fiecărui grup se îndepărtează unii de alții în cadrul propriului grup, divergența internă poate contrabalansa și chiar depăși unirea celor două grupuri. Văzută ca întreg, ignorând cine face parte din fiecare țară, dispersia ar putea crește. Voi reveni asupra acestui fapt când voi analiza inegalitatea dintre toți oamenii din lume. O lume cu creștere economică și diferențe tot mai reduse între țări este o lume cu care trebuie să ne obișnuim, cel puțin dacă trăim în lumea bogată și suntem născuți după 1945. Nivelurile ridicate de trai sunt normale și continuarea creșterii este o predicție privind încrederea. Diferențele legate de venituri și de sănătate s-au micșorat; transporturile au devenit mai rapide, mai ieftine și mai accesibile; informația este pretutindeni și la o clipă distanță. Restul lumii nu arată deloc așa. Figura 2 este similară cu precedentul, însă include toate țările lumii, atât pe cele bogate, cât și pe cele sărace. Firește, când includem țările sărace, gama veniturilor medii este mult mai mare; casetele sunt mai înalte, iar capetele și punctele se întind mult mai în afară. Datele nu sunt la fel de exacte, iar erorile de măsurare probabil că fac răspândirea veniturilor să pară mai amplă decât este în realitate. Mai interesant, dar și mai puțin evident, este că, atunci când observăm toate țările, răspândirea veniturilor medii – inegalitatea internațională măsurată de la o țară la alta – nu scade în timp. Casetele pentru anul 1950 ar trebui ignorate pentru moment; sunt multe țări pentru care nu există date, iar multe dintre statele omise erau foarte sărace, astfel încât caseta este plasată prea sus și este prea scurtă. După 1950, diferența dintre țara aflată la un sfert din distanța față de bază și cea aflată la un sfert din distanța față de vârf – distanța dintre extremele fiecărei casete – a rămas aproximativ aceeași, iar, dacă ne uităm la capetele de jos, vedem că dispersia a crescut în realitate, în special în rândul celor mai sărace țări ale lumii.

Convergența veniturilor medii în rândul țărilor bogate este exact lucrul la care ne-am aștepta atunci când creșterea este generată de idei și modalități noi de producție, iar noile idei se răspândesc rapid în jurul lumii. Mai complicat este eșecul țărilor sărace în reducerea decalajelor, cel care face ca Figura 2 să arate atât de diferit față de Figura 1. La urma urmelor, tehnicile și cunoașterea care stau la baza nivelului înalt de trai din țările bogate sunt disponibile și pentru țările sărace. Desigur, posesia unor cunoștințe generale nu înseamnă că toate țările ar trebui să aibă același nivel de trai. Capacitatea de a utiliza metodele țărilor bogate necesită infrastructura unei țări bogate – drumuri, căi ferate, telecomunicații, fabrici și utilaje –, pentru a nu mai aminti de nivelul de educație al țărilor bogate, toate implicând timp și bani pentru a fi realizate. Și, totuși, decalajul dintre țările bogate și cele sărace oferă numeroase imbolduri pentru a realiza acele investiții în infrastructură și utilaje și, așa cum a arătat Robert Solow într-unul dintre cele mai cunoscute studii din domeniul economiei, nivelurile medii de trai vor deveni din ce în ce mai asemănătoare odată cu trecerea timpului.⁴ Motivul pentru care nu s-a întâmplat acest lucru rămâne o problemă centrală în economie. Poate că răspunsul cel mai bun este acela că țările sărace nu au instituțiile – capacitatea statului, sisteme legislative și de impozitare funcționale, asigurarea dreptului de proprietate și tradiția încrederii – care constituie fundalul necesar pentru producerea creșterii. Ratele de creștere din țările sărace nu au fost mult mai mici decât cele din țările bogate, uneori fiind chiar mai mari. Însă, în timp ce unele țări au crescut rapid și sunt bine plasate pentru a recupera decalajele, altele au rămas din ce în ce mai jos. Diversitatea experiențelor de dezvoltare a fost mult mai mare în țările sărace. Unele țări au reușit să profite de oportunitățile de reducere a decalajelor. Un grup de țări asiatice – China, Hong Kong, Malaysia, Singapore, Coreea de Sud, Taiwan și Thailanda –, precum și o țară africană, Botswana, au înregistrat creșteri mai mari de 4% pe an între 1960 și 2010, o creștere de șapte ori a venitului mediu pe parcursul a cinci decenii. În același timp, Republica Centrafricană, R.D. Congo, Guineea, Haiti, Madagascar, Nicaragua și Niger sunt, de fapt, mai sărace în 2010, decât erau în urmă cu o jumătate de secol, și există și alte țări care, aproape sigur, fac parte din acest grup, dar despre care ne lipsesc date. (Afghanistan, Djibouti, Liberia, Sierra Leone și Somalia sunt candidate probabile, precum și alte câteva state care făceau parte, în 1960, din ceea ce se numea blocul estic.) Creșterea rapidă a țărilor de succes ar fi restrâns, prin ea însăși, decalajele de venit dintre țări, însă au existat destule eșecuri care

să împiedice scăderea inegalităților internaționale. Două dintre țările cu creșterea cea mai rapidă sunt China și Singapore, dar prima are o populație de mai bine de 300 de ori mai mare decât cea din urmă. India, celălalt gigant, nu a intrat în ritm la fel de devreme precum China și nici nu a crescut la fel de repede, ci cu o rată de două ori mai mare decât media mondială, începând cu 1990. Deși China și India sunt doar două țări, creșterea lor rapidă de la sfârșitul secolului a însemnat că 40% din populația mondială locuia în țări care se dezvoltau rapid. Prin contrast, la capătul negativ al distribuției creșterii, țările care au parcurs drumul în sens opus sunt, în multe cazuri, de dimensiuni mici (însă există și excepții, cum ar fi R.D. Congo, care este pe cât de mare, pe atât de uimitor de lipsită de succes). Analizând ratele de creștere – nu în sensul numărului de țări care au înregistrat creșteri mari, ci în sensul numărului de oameni care au luat parte la această creștere – creșterea globală capătă o nuanță mai roz. În medie, fiecare țară a crescut cu 1,5% pe an în jumătatea de secol scursă din 1960, însă o persoană obișnuită trăia într-o țară care creștea cu 3% pe an. China și India, unde trăiesc enorm de mulți oameni, s-au dezvoltat mult mai repede decât o țară medie. Un mod de a reprezenta acest proces este să ne imaginăm o mulțime uriașă de oameni, întreaga populație a lumii, fiecare purtând un drapel al țării sale, ca în cadrul unei mari ceremonii de deschidere a Jocurilor Olimpice. Să ne imaginăm că mulțimea mărșăluiește la viteze diferite, proporționale cu rata de creștere a propriilor venituri – indienii și chinezii merg în pas de alergare, iar unii, inclusiv locuitorii din Congo și Haiti, merg înapoi. În timp ce privim mulțimea, cele două cincimi dintre steagurile care aparțin Chinei și Indiei se mișcă, în mod constant, tot înainte prin mulțime, pornind din spate (ambele țări erau foarte sărace în 1960) și neajungând încă în față (sunt, în continuare, departe de drapelele Europei și ale Americii de Nord), dar strecurându-se mai aproape de mijloc. Desigur, nu toți oamenii din aceste țări se mișcă în același ritm și, după cum vom vedea, indienii se îndepărtează de alți indieni, iar chinezii de alți chinezi. Însă rapida creștere medie a ambelor țări a scos sute de milioane de oameni din sărăcie. În plus, cu toate că țările nu se apropie una de alta, avansul rapid al indienilor și al chinezilor către mijloc a făcut posibil ca întreaga mulțime – populația lumii – să devină mai compactă. Când vine vorba de o chestiune importantă ca inegalitatea de venituri tuturor oamenilor din lume, cuvântul „posibil“ denotă o eschivare uriașă. Oare ne putem

descurca mai bine de atât? Încă o dată, problema este incertitudinea unor indicicheie. Rata de creștere a Chinei reprezintă un mare semn de întrebare; există o uriașă literatură de specialitate care încearcă să rezolve misterele impenetrabile ale statisticilor naționale chineze. Cei mai mulți autori sunt de acord că ratele sunt prea mari, însă nu știm exact cu cât.⁵ De asemenea, nu avem estimări foarte bune ale ratelor de schimb PPC pentru China; paritățile puterii de cumpărare sunt, pentru China (și pentru alte țări), expuse multor incertitudini, iar guvernul Chinei nu a luat parte la toate campaniile de strângere a prețurilor. Dacă inegalitatea mondială ar crește sau ar scădea foarte repede, incertitudinile de evaluare ar putea să nu conteze. În situația actuală, adevărul este că nu știm. Cele mai mari două țări din lume s-au numărat printre țările cu cele mai multe succese, cel puțin pe parcursul ultimului sfert de secol. Acest fapt se datorează mărimii lor sau este doar o coincidență că două dintre cele mai de succes țări se întâmplă să fie și cele mai mari? Și alte țări de mari dimensiuni au depășit media mondială, cel puțin în anumite perioade, deși nici una nu a egalat perioada de dominație a Chinei. Câteva exemple sunt: Brazilia, Indonezia, Japonia, Rusia și Statele Unite. Fără îndoială, țările din grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India și China) au beneficiat de avantaje care au decurs din dimensiunile acestora. Un corp diplomatic, o birocrație competentă, câțiva lideri bine pregătiți și corpul profesoral al unei universități de talie mondială nu sunt poziții care să fie în întregime ocupate doar de o mână de oameni, iar țările mai mari au o bază mai mare de recrutare din care pot să aleagă. Dacă descoperirile științifice – sau, mai relevant pentru țările sărace, descoperirea modurilor în care vechile informații pot fi adaptate la noi condiții – depind de numărul oamenilor de știință și al cercetătorilor și nu de proporția din cadrul populației care se ocupă cu știința și cercetarea, atunci și acest fapt conferă un avantaj țărilor mai mari. Un distins fizician m-a întrebat cândva cu ce mă ocupam la vremea aceea și i-am răspuns că măsor sărăcia globală. Interesant, a replicat el, în ce țări? În India, iam răspuns eu, moment în care el mi-a spus că vorbesc prostii: India este una dintre cele mai dezvoltate țări din lume! Dacă luăm în calcul numărul total al oamenilor de știință, și nu venitul pe cap de locuitor sau numărul de oameni săraci, atunci afirmația sa este corectă, iar dacă activitatea științifică are un efect de contagiune care vine în beneficiul tuturor celor din țară, țările mari sunt norocoase. Rămâne o întrebare deschisă: dacă avantajele mărimii sunt de ajuns pentru a ridica ratele de creștere sau dacă țările mai mari tind să se dezvolte mai repede din alte motive.

Multe aspecte legate de motivele pentru care unele țări cresc mai repede, iar altele cresc mai încet rămân misterioase. De fapt, nici măcar nu este adevărat că există țări cu creștere economică rapidă permanentă și altele cu creștere lentă permanentă. Cel puțin în ultima jumătate de secol, țările cu cele mai rapide creșteri într-un deceniu au avut tendința de a nu repeta performanța în următorul deceniu sau în următoarele. Japonia era o țară cu creștere economică permanentă, iar apoi nu a mai fost. India, acum una dintre țările cu cea mai rapidă creștere, a părut capabilă doar de creștere lentă în cea mai mare parte a existenței sale, ca să nu mai vorbim de jumătatea de secol de dinaintea independenței, când nu a existat nici un fel de creștere. Actualmente, China este supervedeta întrecerii de cursă lungă, însă durata exploziei sale de creștere este, conform standardelor istorice, deosebit de neobișnuită. Economiștilor, organizațiilor internaționale și altor comentatori le place să aleagă câteva țări cu creștere economică mare și să caute unele caracteristici sau politici comune, care sunt, apoi, prezentate drept „cheia pentru creșterea economică“ – cel puțin până în momentul în care cheia nu reușește să deschidă poarta creșterii în altă parte.⁷ Același procedeu se aplică și în tentativele de a analiza țările cele mai slabe („miliardul de jos“) și a deduce cauzele eșecului acestora.⁸ Aceste tentative seamănă cu încercarea de a înțelege însușirea comună a oamenilor care pariază pe „zero“ chiar înainte ca această cifră să fie aleasă de bila de la ruletă; ele nu fac decât să ne ascundă ignoranța fundamentală. Absurditatea acestor proiecte îmi amintește de căutarea cheilor succesului în Scoția tinereții mele. Cel mai adesea, Scoția este rece, umedă și bătută de vânturi, iar, atunci când eram copii, știam foarte puține despre creșterea economică și ne păsa chiar mai puțin, însă eram tot timpul îngrijorați de starea vremii. Verile calde din 1955 și 1959 au fost interminabile, cu zile petrecute afară, în pădure sau la râu. Care au fost cheile acelor succese? M-am gândit adesea la acest fapt și, pentru o vreme, am ajuns la concluzia că acelea au fost verile în care mă aflam în școala primară și poate că educația primară a fost cheia magică. Însă vărul meu David, care este cu câțiva ani mai mare decât mine, îmi amintește că era în liceu în acei ani, astfel că am renunțat la povestea cu educația primară. Însă ne-am amintit că acei doi ani au fost parte din perioada în care Partidul Conservator s-a aflat la putere. Așadar, poate că nu educația primară a fost cheia succesului, ci politica. Toate acestea sunt aiureli, dar la fel sunt și toate încercările de descoperire a unor succese sau eșecuri și de a realiza generalizări prostești bazate pe coincidențe. Haruspicii etrusci și romani făceau la fel cu măruntaiele puilor de găină.

Creștere, sănătate și explozie demografică

În cele șase decenii de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, s-au produs scăderi fără precedent ale ratelor mortalității și creșteri nemaivăzute ale speranței de viață (descrise în Capitolul 4), însoțite de creșterea rapidă a veniturilor medii, prezentată mai devreme. Și, totuși, la acea vreme, acest miracol era departe de a fi prezis în mod obișnuit – de fapt, era valabil opusul. Atunci când teoria microbiană a bolilor a adus combaterea dăunătorilor, apă curată, vaccinuri și antibiotice în lumea săracă, milioane de vieți au fost salvate, în special ale copiilor. Cruțarea acestor copii a dus la creșteri rapide ale speranței de viață și a împins șansele de viață din țările sărace mai aproape de cele din țările bogate. Milioane de copii, care altfel ar fi murit, au reușit să trăiască. Alături de creșterea speranței de viață, unanim acceptată, au venit milioane suplimentare de oameni – o creștere a populației globale care a fost departe de a fi bine primită în unanimitate. A fost nevoie de aproape întreaga istorie a umanității, până în secolul al XIX-lea, pentru ca populația mondială să ajungă la un miliard de oameni. Borna de două miliarde a fost atinsă în jurul anului 1935, după numai 125 de ani, iar cea de trei miliarde a fost atinsă în 1960, după numai 35 de ani. La acel punct, în loc să încetinească, populația globală creștea cu 2,2% pe an, în 1960, cea mai mare rată din istorie, destul cât să ducă la dublarea populației la fiecare 22 de ani. Afirmația conform căreia avea loc o explozie demografică nu mai era o exagerare. Explozia demografică a generat panică generală în anii 1960, în rândul publicului general – cel puțin în țările bogate – și, de asemenea, în rândul factorilor politici, al profesorilor universitari, al fundațiilor și organizațiilor internaționale. O mare parte a îngrijorărilor erau de ordin umanitar; multe țări sărace păreau să aibă probleme în a-și hrăni populațiile, astfel încât adăugarea altor milioane de oameni urma, cu siguranță, să înrăutățească situația chiar mai mult. Era ca și cum o familie săracă, după ce a reușit să adune destulă hrană pentru o masă, ar descoperi o sumedenie de rude înfometate la ușă. Turiștii din India, în special, erau îngroziți de suprapopularea evidentă – în ochii lor – și erau șocați de perspectiva adăugării altor sute de milioane. Și, într-adevăr, este ușor pentru cei din Occident, care vizitează India pentru prima dată, să fie îngroziți de

sărăcia și de bolile din mahalalele din Delhi sau din Calcutta; de cerșetori, leproși, copii infirmi; de oamenii care își fac nevoile pe stradă și, pur și simplu, de dimensiunea absolută a populației. Cum să nu înrăutățească, atunci, lucrurile un surplus de oameni?! Totodată, securitatea națională ridica anumite îngrijorări. Creșterea sărăciei urma, cu siguranță, să ofere un teren fertil pentru comuniști – așa cum se întâmplase deja în China –, iar Statele Unite și aliații săi trebuiau să facă tot ce le stătea în putință pentru a nu pune în mișcare jocul de domino. Fără îndoială că și unele motive mai puțin atractive au jucat un rol. Preocupările privind „calitatea“ populației erau de mult timp în centrul atenției eugeniștilor. Cu toate că ideile eugenice erau mai puțin populare și respectabile după înfrângerea Germaniei naziste, posibilitatea ca oamenii săraci și needucați să se înmulțească mult mai rapid decât cei bogați și educați părea să aducă o amenințare pentru viitorul umanității. La extreme, entuziasmul pentru controlul demografic al Africii și al Asiei datora multe culorii pielii populațiilor care urmau să fie reglementate. Astfel a devenit subiect al politicii – din partea țărilor străine, a organizațiilor internaționale, prin împrumuturile lor, și prin intermediul fundațiilor, prin caritatea acestora – „ajutorarea“ populației sărace a lumii prin limitarea numărului de copii. Părerile săracilor lumii – oamenii care chiar făceau acești copii – nu s-au bucurat de prea multă atenție. De ce a existat o părere atât de unanim răspândită legată de faptul că un număr mai mare de oameni înseamnă sărăcie mai mare? Ar putea să pară evident că, dacă hrana și celelalte bunuri ale lumii sunt împărțite la mai mulți oameni, partea fiecăruia va fi mai mică. Economiștilor le place să numească acest tip de raționament sofismul grămezii: ideea că există o „grămadă“ fixă de „lucruri“, astfel încât sărăcirea care se produce în urma adăugării mai multor oameni este doar o chestiune de aritmetică, precum în cazul familiei sărace care se trezește cu musafiri nepoftiți la cină. Desigur, chiar și această analogie cade, dacă musafirii aduc hrană cu ei, astfel încât masa comună va fi mai bună (atât din punct de vedere nutritiv, cât și social), decât cea planificată inițial. Problema sărăcirii din cauza creșterii populației nu este o chestiune de aritmetică; este legată de ceea ce aduc oamenii, nu de costurile pe care le impun. Poate că povestea cea mai simplă este aceea că fiecare gură vine însoțită de o pereche de mâini – prea simplă, desigur, dar o mai bună aproximare a adevărului decât povestea grămezii, în care nici o persoană nu contribuie cu nimic. Totodată, trebuie să item că acei copii africani și asiatici, care au generat

explozia demografică, au fost, în marea lor majoritate, copii doriți de părinții lor. La acea vreme, chiar și această idee era pusă în dezbatere; oamenii erau văzuți drept sclavii propriilor porniri sexuale, iar copiii erau consecința nefericită, dar inevitabilă. Fără îndoială, nu toată lumea are acces la metode contraceptive moderne comode și ieftine, însă există dovezi copleșitoare – dacă, într-adevăr, este nevoie de dovezi – care arată că, în medie, dacă nu în cazul fiecărei familii, oamenii își doresc copiii pe care îi au, având propriile motive, bune, pentru care îi fac. Povestea pasiunilor neînfrânate a oferit justificarea convenabilă pentru cea ce doream „noi“ să facem, adică să-i „ajutăm“ pe oamenii săraci să aibă mai puțini copii pe care „ei“ îi doreau, dar „noi“ nu. Nimeni nu a prezentat dovezi care să arate că oamenii își doreau un astfel de ajutor sau că mai puțini copii lear fi îmbunătățit viețile. Ba din contră. Faptul că părinții își doresc mai mulți copii nu înseamnă neapărat că un număr mai mare de copii este bun pentru societate; ar putea exista consecințe despre care părinții nu știu sau despre care știu, dar preferă să le ignore. Copiii pot pune o povară financiară pe familiile lor. Când costurile sunt ate de familie, probabil că putem fi siguri că părinții analizează costurile și beneficiile și fac copii doar atunci când momentul este prielnic. Acei copii ar putea reduce resursele disponibile pentru ceilalți membri ai familiei – și, într-adevăr, puțini copii se nasc pregătiți pentru a-și acoperi povara economică. Însă, luând totul în considerare, inclusiv viitoarele perspective economice ale părinților și ale copiilor acestora, precum și bucuriile creșterii copiilor, putem presupune, fără teamă, că noii copii vor contribui la binele familiei. Ne putem face griji că unii părinți fac copii doar pentru a-i exploata sau abuza, dar nici măcar acest fapt nu ajută pledoaria conform căreia alți oameni vor face alegeri mai bune în locul lor. Argumentul mai temeinic vine atunci când costurile cad pe umerii altora – școli sau spitale mai aglomerate; mai puțin spațiu comun, mai puține lemne de foc sau apă potabilă; ori încălzirea globală. Acest argument, adesea descris drept tragedia bunurilor comune, implică ideea că oamenii vor avea prea mulți copii, el fiind multă vreme un punct-cheie al argumentației în favoarea controlul demografic. Există multe căi de rezolvare a tragediei bunurilor comune. Economiștilor le place să folosească prețurile pentru a soluționa astfel de probleme, iar uneori se poate pune o taxă pentru a-i determina pe oameni să acorde atenție unor costuri sociale pe care, în mod normal, le-ar ignora. Un exemplu clasic este taxa globală pe carbon, care ar putea ajuta mult la combaterea încălzirii globale. Însă, totodată, această strategie aduce în atenție problema, aceea că impunerea unei

astfel de taxe ar necesita un consens politic greu de atins. Problemele locale – accesul la lemne de foc, folosirea spațiului comun, dreptul de proprietate asupra apei – pot fi abordate prin consens politic local. Deși nu există niciodată garanția că nevoia de acțiune politică va fi cu adevărat îndeplinită prin crearea unor instituții adecvate, dezbaterile politice locale rezolvă adesea aceste dispute și îi împiedică pe oameni să comită lucruri care ar putea pune costurile pe umerii altora. Furnizarea serviciilor medicale și de educație poate fi, la rândul ei, abordată prin intermediul politicii locale sau naționale. Instituțiile politice adecvate ar putea include un soi de stimuli economici sau sociali pentru a limita dimensiunea familiilor, iar acest tip de control demografic – dacă este impus democratic – este o soluție potrivită pentru tragedia bunurilor comune și greutățile asociate acesteia. Aceste argumente nu susțin controlul demografic exercitat de entități externe, precum guverne străine, instituții internaționale sau fundații, în special dacă aceste organizații au propriile interese și, adesea, o înțelegere foarte limitată a vieții oamenilor pe care încearcă să-i ajute. În acest caz, multe pagube – și chiar mai mult de atât – au fost provocate în numele controlului demografic. Unele dintre cele mai grave abuzuri au fost produse în India, unde sterilizarea voluntară a fost, adeseori, departe de a fi voluntară. Deși politicienii și oficialii indieni au fost cei care au comis abuzurile, instituții precum Agenția pentru Dezvoltare Internațională a Statelor Unite și Banca Mondială poartă o mare responsabilitate pentru încurajarea procesului și pentru susținerea intelectuală și financiară a acestuia. Politica unicului copil, în China, impusă de un guvern nedemocratic, care a fost inspirat de îngrijorările occidentale legate de suprapopulare, este valabilă și astăzi, rămânând una dintre cele mai grave crime comise de un guvern modern împotriva propriilor cetățeni. Nici măcar nu este clar dacă politica a fost eficientă: fertilitatea a scăzut mult mai mult în Taiwan, într-o proporție egală în Thailanda și aproape la fel de repede în sudul Indiei, dar în nici una dintre aceste țări guvernele nu și-au constrâns cetățenii și nici nu au violat cele mai profunde și mai intime alegeri de viață. În pofida profețiilor apocaliptice, explozia demografică nu a cufundat lumea în foamete și sărăcie extremă. Ba din contră, ultima jumătate de secol a însemnat nu doar o scădere a mortalității care cauzase explozia, ci și o evadare în masă din sărăcia și din lipsurile materiale pe care se presupunea că avea să le provoace explozia demografică. Ce s-a întâmplat și cum de am putut să ne înșelăm atât de mult?

Nu toți au dat verdicte greșite. Economistul și demograful Julian Simon i-a contestat consecvent pe profeții apocalipsei, realizând predicții neobișnuit de corecte despre abundența viitorului, folosind argumente care sunt mult mai larg acceptate astăzi, decât erau atunci. În cartea sa, The Ultimate Resource, Simon susținea că adevărata sursă a prosperității nu este nici pământul, nici resursele naturale care la un moment dat vor fi epuizate, ci oamenii.¹ Nu doar că fiecare nouă gură de hrănit este un viitor muncitor – ceea ce face, pe termen lung, ca veniturile medii să fie independente de mărimea populației –, ci vine și cu un creier creativ. Noile idei, care ies din unele dintre noile creiere, sunt bune nu doar pentru posesorii lor, ci și pentru întreaga umanitate. Dacă mai multe guri de hrănit și mai multe perechi de mâini apte de muncă fac proporția de avuție a fiecăruia să fie la fel ca înainte, mai multe minți pot descoperi noi moduri de a le permite tuturor mâinilor să producă mai mult. Desigur, nu toți nou-născuții vor ajunge să fie un Einstein, un Edison sau un Henry Ford, și nici fiecare idee nouă nu le va fi de folos tuturor. Însă, deoarece ideile pot fi împărtășite, nu toți trebuie să fie genii, iar o idee care poate fi aplicată într-un alt loc îi va ajuta pe toți cei care o folosesc, nu numai pe inventator. Un număr mai mare de copii poate aduce costuri noi celorlalți – toate acele școli și spitale –, dar aduce, de asemenea, beneficii în termeni de idei noi și de moduri noi de a produce lucrurile care sunt baza fundamentală a creșterii economice, instrumentele marii evadări. Și aceste beneficii ar putea, cu ușurință, să cântărească mai mult decât costurile. Dacă lucrurile stau astfel, înseamnă că lumea a fost binecuvântată de două ori cu evoluții legate de sănătate, produse în anii 1950 și 1960 – o dată datorită creșterii speranței de viață și altă dată datorită exploziei cunoașterii globale și a creativității, venită odată cu explozia numerică. În magistralul său discurs prezidențial din 2011, ținut în fața Asociației Demografice Americane, economistul și demograful David Lam a identificat motivele-cheie pentru care a existat prosperitate mondială în pofida ratelor record de creștere a populației.¹¹ Una dintre ele a fost scăderea fertilității: în fața unor scăderi fără precedent ale mortalității copiilor, familiile au redus numărul copiilor. Părinților nu le păsa de numărul copiilor născuți, ci de câți dintre ei supraviețuiau. Copiii care ar fi murit în alte perioade din trecut nu mai „trebuiau“ să fie născuți, mamele fiind cruțate de corvoada și de pericolele sarcinii, iar părinții fiind cruțați de agonia deceselor copiilor. Tindem să credem că principalii beneficiari ai scăderii mortalității infantile sunt milioanele de copii care, altfel, ar fi murit, dar acum au șansa de a duce vieți bune. Destul de adevărat, însă părinții – în special mamele – și-au transformat viețile; ei sunt liberi să continue alte activități, cum ar fi educația sau munca în afara

gospodăriei. De asemenea, sunt capabili să aloce mai multe resurse și mai mult timp creșterii și dezvoltării fiecărui copil rămas în viață. Când mor mai puțini copii, părinții pot reduce numărul copiilor care se nasc, dar continuă să aibă același număr de copii maturi care să ducă mai departe familia, să moștenească bunurile și să îi continue tradițiile, însă la costuri mai mici în ceea ce privește riscurile și eforturile. Reducerea fertilității nu s-a produs imediat – altfel nu ar fi existat nici o explozie demografică –, însă este sesizabilă în datele de pe parcursul unui deceniu sau mai mult. Drept rezultat, explozia demografică a fost un eveniment temporar – deși de lungă durată. Dintr-o situație în care nașterile și decesele erau mai mult sau mai puțin echilibrate, lumea a ajuns în situația în care nașterile depășesc cu mult decesele; apoi, după ceva timp, s-a întors la echilibru, dar atât decesele, cât și nașterile sunt la un nivel mai redus decât în 1950. Rata anuală de creștere a populației mondiale, care a atins 2,2% în 1960, a fost doar jumătate din cea înregistrată în 2011. Oamenii născuți între momentul scăderii mortalității și cel al scăderii fertilității au contribuit enorm la creșterea populației mondiale, prima dată în copilărie, când nevoile lor au fost mai mari decât nivelul pe care ei înșiși îl puteau acoperi, apoi ca adulți, când aceștia au fost productivi și creativi și, într-un final, ca oameni în vârstă, mulți dintre ei fiind pensionați. Totodată, Lam accentuează succesul economiei mondiale în a răspunde la provocarea pe care o presupune creșterea populației. Aceasta este una dintre temele recurente: faptul că societatea tinde să se adapteze la noile probleme, în mare parte pentru că găsește noi metode de producție – în cazul exploziei demografice, fiind ajutată de toate mințile noi – și, pe de altă parte, prin crearea unor stimuli pentru a genera metode noi de lucru. Revoluția verde și alte inovații au crescut productivitatea agriculturii, iar producția de hrană a crescut mai repede decât populația. Totodată, globalizarea a ajutat la accelerarea creșterii globale, deoarece a permis ca producția să fie realizată în țările și în locurile în care putea fi făcută în cel mai eficient mod posibil. Resursele limitate au fost conservate sau substituite. Sistemul prețurilor joacă un rol central în crearea stimulilor; dacă resursele neregenerabile devin neplăcut de insuficiente, prețul lor va crește, iar oamenii vor trebui să se descurce cu mai puțin, să găsească înlocuitori sau să dirijeze schimbările tehnice în așa fel, încât să găsească metode de producție care să nu utilizeze deloc aceste resurse. Adesea, economiștii sunt acuzați că se încred mult prea orbește în sistemul de prețuri, iar faptul este, uneori, adevărat. Însă, atât economiștii, cât și criticii lor

sunt de acord că pericolele sunt prea mari, dacă resursele importante nu au nici un preț, astfel încât, în pofida valorii lor, ele ajung la consumatori fără nici un cost. Fără prețuri, nu există nici un stimul pentru a economisi astfel de bunuri. Cel mai important exemplu actual este încălzirea globală, care, dacă nu este abordată în vreun fel, va reprezenta una dintre cele mai mari amenințări la adresa continuării creșterii prosperității globale. Diagnosticul greșit pus exploziei demografice de marea majoritate a specialiștilor în științe sociale și a factorilor politici, precum și prejudiciile grave provocate unor milioane de oameni de politicile greșite rezultate s-au numărat printre serioasele eșecuri intelectuale și etice ale unui secol plin de astfel de decizii. Contracepția în sine nu era o problemă. Metodele contraceptive le-au permis cuplurilor să își adapteze fertilitatea în beneficiul lor și al copiilor, iar abilitatea de a controla fertilitatea, ieftin și eficient, a îmbunătățit viețile femeilor din întreaga lume. Ca în cazul majorității inovațiilor, primii beneficiari au fost cei din țările bogate, iar acest fapt a deschis o inegalitate globală. Reducerea decalajului, prin oferirea accesului la noile metode în întreaga lume, a fost corect văzută ca o prioritate și avea potențialul de a aduce multe îmbunătățiri, în aceeași măsură în care au făcut-o antibioticele și vaccinurile. Lucrurile profund greșite au fost coerciția și pierderea libertății pentru milioane de oameni. În numele ajutorului acordat celor săraci, țările bogate au fost complice la coerciție. În loc să ajute la eliminarea inegalității globale, ele au extins-o, creând o și mai mare nedreptate socială. Unele daune au fost produse din greșeală, mulți factori politici și oameni de știință crezând că diagnosticele și recomandările lor îi puteau ajuta pe cei săraci. Și, totuși, cel mai probabil, aceste greșeli au fost făcute din cauza intereselor țărilor bogate – din teama acestora față de felul în care ar fi putut arăta propria lor existență într-o lume cu mai mulți oameni săraci, precum și din teamă că explozia demografică ar fi ajuns să sprijine un comunism mondial.

Sărăcia globală

Am văzut deja cum creșterea prosperității naționale nu a avut prea multe efecte

în raport cu reducerea sărăciei din Statele Unite, cel puțin nu după 1975. Per total, lumea întreagă a fost mult mai norocoasă, iar creșterea rapidă a veniturilor medii, în special în India și China și mai ales după 1975, a ajutat mult la reducerea sărăciei extreme în lume. În principal în China, dar și în India, evadarea a milioane de oameni din sărăcia tradițională și bine împământenită se califică drept cea mai mare dintre toate. Deși povestea este clară, în linii mari, iar concluziile nu sunt contestate în mod serios, aș dori să o relatez cu o anumită prudență, numai pentru că este mult prea puțin evident cum se face măsurarea sărăciei globale și ce înseamnă să vorbim despre numărul oamenilor care trăiesc cu mai puțin de 1 dolar sau cu 1,25 de dolari pe zi. A decide cine este sau nu sărac este ușor pentru comunitățile locale. Specialiștii în dezvoltare realizează adesea „evaluări rurale participative“, pentru care sătenii se adună într-un loc central – poate sub un banian – și le povestesc colectorilor de date despre sat, despre recoltele sale, despre principalele lor activități și ocupații, despre resursele de apă, mijloacele de transport și despre locuitorii comunității. Adesea, cei care sunt considerați săraci sunt persoanele infirme sau bătrânii care nu au o familie capabilă să le ofere sprijin. În țările bogate, de asemenea, oamenii sunt dispuși să dea răspunsuri raționale la întrebările legate de sumele de care are o nevoie o familie doar pentru „a se descurca“ în comunitățile respective. Stabilirea unui prag național al sărăciei este mult mai dificilă, chiar și din cauza faptului că acesta vine la pachet cu drepturi la tratamente speciale, cum ar fi subvenții care nu sunt disponibile pentru restul populației. Totuși, așa cum am observat în cazul Statelor Unite, sunt stabilite, până la urmă, praguri naționale, care pot fi revizuite sau actualizate în cadrul dezbaterilor politice ulterioare. Aproape la fel s-au petrecut lucrurile în India, unde pragurile inițiale, prima dată propuse după evaluările academice ale nivelurilor de trai, au fost, mai târziu, adoptate de guvern – în India, Comisia de Planificare este responsabilă de pragul de sărăcie –, iar apoi revizuite cu timpul – fiind utilizat un instrument preferat în India, și anume „comisia de experți“ –, de fiecare dată când pragul existent părea învechit sau înceta să mai atragă o susținere largă. Pragurile naționale de sărăcie din India și din Statele Unite au fost realizate și discutate în cadrul unui sistem democratic, cu dezbateri în presă și în rândul părților interesate. Acest fapt le conferă marea calitate a legitimității interne. Însă multe alte praguri naționale de sărăcie, probabil majoritatea, nu pot fi privite în

acest fel. Raportat la numeroasele guverne pentru care reducerea sărăciei nu are decât o semnificație retorică, măsurarea sărăciei este efectuată doar la sugestia Băncii Mondiale, a altor agenții internaționale sau a unei organizații neguvernamentale (ONG). Pragurile de sărăcie rezultate apar, adesea, nu în urma unor dezbateri interne, ci pe baza instrucțiunilor pe care le oferă cu amabilitate Banca Mondială. De obicei, pragurile sărăciei stabilite de Banca Mondială sau folosind metodele acesteia sunt destul de raționale, ori cel puțin așa sunt percepute de experții externi. Într-adevăr, ele sunt cel mai frecvent calculate sub forma venitului de care are nevoie o familie obișnuită, în contextul unui anumit nivel de venituri, pentru a-și asigura o alimentație măcar minim acceptabilă. Defectul acestor praguri nu este lipsa de plauzibilitate, ci lipsa legitimității; nu există vreo garanție că locuitorii țării, cu atât mai puțin persoanele sărace, vor vedea linia ca pe un punct rezonabil de separație între persoanele sărace și cele care nu sunt sărace. În mod concret, aceste praguri sunt, în esență, instrumente istrative pentru agențiile internaționale care trebuie să măsoare sărăcia pentru propriile scopuri. Pragul inițial de 1 dolar pe zi al Băncii Mondiale și versiunea recent actualizată, de 1,25 de dolari, au apărut prin calcularea mediei pragurilor naționale de sărăcie după o selecție a celor mai sărace țări ale lumii. Aceste praguri locale sunt exprimate în moneda locală, așadar ele trebuie convertite într-o unitate comună înainte de a fi calculată media, iar acest fapt este realizat prin utilizarea ratei de schimb PPC pe care am prezentat-o deja. Când Banca Mondială a făcut primul astfel de calcul, în urmă cu 20 de ani, media era de aproape 1 dolar (la nivelul din 1985) pe zi sau de 1 460 de dolari pe an, pentru o familie compusă din patru persoane; cea mai recentă medie – calculată pe baza unui grup diferit de țări – este de 1,25 de dolari (la nivelul din 2005), sau de 1 825 de dolari pe an pentru o familie de patru persoane. În ultima etapă, acest prag global al sărăciei, convertit din nou în monedele locale, este utilizat de fiecare dintre țările sărace ale lumii – cele bogate sunt scoase din calcul – pentru a afla numărul oamenilor care trăiesc sub echivalentul local al pragului mondial. Calculul are la bază în numărul celor mai săraci oameni din lume din fiecare țară de pe planetă, iar aceste numere sunt adunate, pentru a vedea care este totalul pentru fiecare regiune și pentru întreaga lume. Acest calcul a fost realizat, în mod mai mult sau mai puțin consecvent, începând cu 1990, iar Banca Mondială publică astăzi datele privitoare la sărăcia globală

din 1980 până în 2008. Acestea sunt datele pe care le-am prezentat în primul capitol; Figura 6, din primul capitol, arată că numărul oamenilor din lume care trăiesc cu mai puțin de un dolar (la valoarea din 2005) pe zi a scăzut de la aproximativ 1,5 miliarde, cât era în 1981, la 805 milioane, nivelul actual. Acest fapt s-a petrecut în ciuda unei creșteri a populației cu 2 miliarde în țările analizate, astfel încât proporția populației sărace a scăzut mult mai rapid decât numărul total, de la 42% la 14%. Scăderea numărului este generată aproape complet de miracolul chinez al creșterii economice; dacă am exclude China, numărul oamenilor care trăiau cu mai puțin de un dolar pe zi ar fi fost de 785 de milioane în 1981, comparat cu 708 milioane în 2008. Cifrele sunt, cumva, mai puțin impresionante, dar, ca proporție a populației mondiale non-chineze, numărul oamenilor săraci a scăzut de la 29 la 16%. În India, celălalt uriaș miracol de creștere economică modernă, numărul persoanelor trăind cu mai puțin de un dolar pe zi a scăzut de la 296 de milioane la 247 de milioane, iar proporția populației sărace a scăzut de la 42 la 21%. China și India sunt poveștile de succes; creșterea rapidă din țările mari este un motor care poate duce la rezultate colosale în lupta cu sărăcia mondială. Marele eșec al scăderii sărăciei s-a înregistrat în Africa subsahariană. Proporția populației trăind cu mai puțin de un dolar pe zi era de 37% în 2008, în comparație cu 43% în 1981, și, deoarece rata de fertilitate din Africa nu a scăzut, precum cea din Asia, numărul persoanelor aflate în sărăcie aproape că s-a dublat, de la 169 la 303 milioane. Africa are o suprafață imensă și ocupă un spațiu mare pe orice hartă, dar este mult mai puțin dens populată decât Asia de Sud sau Asia de Est, astfel încât relativul eșec de reducere a sărăciei în Africa a avut un efect mai puțin pronunțat asupra sărăciei globale decât succesele din Asia. Chiar și așa, nu trebuie să comitem frecventa greșeală de a nu ține cont, în vreun fel anume, de succesul Chinei. Cei care se arată pesimiști în privința sărăciei, poate mai ales lucrând în cadrul industriei ajutoarelor internaționale, fac adesea declarații prin care indică faptul că, exceptând cazul unic al Chinei, globalizarea și creșterea economică nu au făcut prea multe pentru reducerea sărăciei mondiale. Însă acesta este tocmai modul greșit de gândire legat de sărăcia globală. China nu este un giuvaer rar, ci o țară de 1,3 miliarde de oameni, iar a nu ține cont de evadarea lor din sărăcie este echivalent cu a susține că chinezii valorează mai puțin decât ethiopienii, kenyenii sau senegalezii. Fiecare țară merită studiată și evaluată în mod independent, dar atunci când analizăm și încercăm să măsurăm binele lumii, fiecare persoană trebuie tratată în mod egal, indiferent unde trăiește. Nu se oferă

nici un avantaj celor care trăiesc într-o țară mică și nici vreo penalizare celor care locuiesc în țări mari. Sărăcia mondială este o idee cosmopolită, iar măsurarea ei trebuie efectuată pe baze cosmopolite. Cât de credibile sunt datele privind sărăcia? Schema de evaluare a Băncii Mondiale, schițată mai devreme, este una rațională – cel puțin dacă lăsăm la o parte lipsa de consultare democratică locală –, dar apar multe greutăți pe parcurs; aceia dintre noi care am fost implicați în alcătuirea și criticarea acestor date, la fel ca mulți furnizori de statistici, suntem mult mai sceptici și mai ezitanți decât majoritatea atunci când le folosim. Chiar și așa, consider că putem fi încrezători în privința tiparelor generale ale scăderii sărăciei globale. Creșterea rapidă din China și din India este destul de reală, iar tendințele sărăciei nu sunt afectate de posibila supraevaluare a creșterii veniturilor naționale din cele două țări, în special din China. Adesea, statisticile africane sunt de calitate îndoielnică, iar pentru acest spațiu există un grad mai mare de incertitudine, dar stagnarea sărăciei se potrivește cu alte informații pe care le avem despre Africa, precum creșterea relativ lentă a veniturilor naționale și scăderea lentă a fertilității. Dincolo de aceste tendințe generale, restul tabloului despre sărăcia mondială este mult mai întunecat. Un punct slab al estimărilor privind sărăcia globală este dependența acestora de ratele de schimb PPC, astfel încât ele devin vulnerabile în fața criticilor aduse acelor rate și a incertitudinilor inerente – problema pastei Marmite și chiar mai mult decât atât. O altă slăbiciune se găsește în numărătoarea celor aflați sub pragul de sărăcie în fiecare țară. În plus, se naște întrebarea dacă pragurile în sine au vreun sens. Ratele de schimb PPC nu sunt calculate în fiecare an, ci foarte neregulat; ultimele trei calcule au fost efectuate în 1985, 1993 și 2005, la care se adaugă o campanie desfășurată în 2011, ale cărei rezultate sunt în pregătire, chiar în timp ce scriu aceste rânduri. Nu toate țările iau parte în fiecare an la evaluare; China, a cărei dimensiune garantează un efect mare asupra oricăror rezultate, nu a participat înainte de 2005, așadar estimările precedente au fost bazate pe informații parțiale – mai bune decât presupunerile, dar departe de a reprezenta bază solidă. Din aceste motive, sau doar din cauza dificultăților de evaluare (nu știm cu siguranță), statisticile privind sărăcia globală au tendința alarmantă de a se schimba de fiecare dată când ratele de schimb PPC sunt actualizate. Aceste schimbări au afectat statisticile legate de sărăcie – nu doar pentru țări individuale, ceea este destul de rău, ci pentru continente întregi. Actualizarea din

1993 a făcut ca Africa să pară dintr-odată mult mai săracă, iar America Latină mai puțin săracă. Acestea nu au fost actualizări nesemnificative; în Africa Subsahariană, sărăcia a crescut de la 39 la 49%. În 2005, cu noile date din nou actualizate, Banca Mondială a crescut estimarea sărăciei cu circa o treime; dintre cei clasificați drept săraci, mult mai mulți se găseau în Asia, decât în Africa. Cea mai mare parte a acestei creșteri s-a produs din cauza faptului că Banca Mondială a crescut pragul de sărăcie, însă schimbarea ilustrează instabilitatea acestor date, pentru a nu mai menționa că nu ne dorim să permitem ca Banca Mondială să fie singura sursă de statistici pe baza cărora sunt evaluate eforturile sale de luptă împotriva sărăciei. Desigur, toate aceste schimbări sunt statistice, nu reale; nimeni nu devine mai sărac sau mai bogat din cauza modificării calculelor. Însă aceste schimbări pot avea efecte reale, dacă organizațiile internaționale sau ONG-urile își reorientează eforturile (și retorica) spre locurile în care „observă“ cele mai mari rate ale sărăciei. Acesta este unul dintre multele motive pentru care evaluările contează. O mare parte din atenția recentă acordată sărăciei africane a urmat după actualizarea din 1993 și a fost, fără îndoială, influențată de ea. Direcționarea ajutoarelor sau a atenției către cele mai sărace locuri din lume ar putea fi ca fuga după o himeră, deoarece – luând ca exemplu un alt animal – harta sărăciei mondiale își schimbă culorile precum un cameleon. Tendințele sărăciei mondiale nu se schimbă foarte mult atunci când sunt actualizate statisticile fundamentale. Chiar și așa, este posibil ca rata de scădere a sărăciei din India și din China să fi fost subevaluată, iar aceasta să scadă mai rapid decât indică cifrele oficiale. Această problemă, care este în continuare indecisă, este atât tehnică, cât și politică. Este surprinzător de dificil să aflăm câți oameni săraci sunt în fiecare țară, chiar și după instituirea pragului sărăciei. Calculele folosesc un sondaj aplicat gospodăriilor pentru a întreba un eșantion arbitrar de familii cât de mult câștigă sau cheltuiesc, astfel încât apoi să fie numărate persoanele care trăiesc în familii aflate sub prag. Se face o verificare prin confruntarea sondajelor cu statisticile privind venitul național, care furnizează estimări independente ale cheltuielilor totale și a venitului total al întregii țări. Însă, în multe țări, verificarea nu trece testul; adesea, totalul din numărul de familii este mult mai mic decât cred statisticienii că ar trebuie să fie și, chiar mai rău decât atât, cele două totaluri se îndepărtează tot mai mult unul de altul. Exprimat în alt mod, dacă mergem în diferite gospodării și facem o anchetă, oamenii vor spune că nivelul de trai nu se

îmbunătățește în ritmul la care ne-am aștepta urmărind rata de creștere națională. Într-un anumit sens, faptul este similar cu procesul petrecut în Statele Unite; venitul național se mărește, dar observăm o slabă creștere pentru familiile obișnuite, dacă nu chiar nici una. Principalul motiv din Statele Unite – creșterea inegalității – este aproape sigur parte din motivul regăsit în India și în restul lumii. Dar în India – și, într-o mai mică măsură, în Statele Unite – datele privind familiile sunt, pur și simplu, neconsecvente, în relație cu statisticile de ansamblu. Această lacună regretabilă a statisticilor nu este specifică doar Indiei, ci apare în multe țări.¹² În India, inconsecvența statisticilor a dat naștere unor dezbateri adeseori înverșunate. Pe de o parte – în general, la dreapta politică – se află cei care aleg să creadă în statisticile de ansamblu și susțin că evaluările sărăciei, realizate pe baza sondajelor – care sunt folosite atât de Banca Mondială, cât și de guvernul indian – subestimează scăderea sărăciei. Ei spun povești despre statisticieni care trișează, stând la umbra copacilor sau în ceainării și inventând date, în loc să se deranjeze să le pună întrebări oamenilor. Cealaltă parte – mai de stânga – preferă statisticile obținute pe baza sondajelor, susținând că, dacă nu vedem reducerea sărăciei atunci când îi întrebăm pe oameni, înseamnă că nu avem nici o bază pentru a clama că reducerea a avut loc. În sprijinul lor vin numeroasele deficiențe ale statisticilor naționale ale Indiei, precum și lipsa dovezilor care să ateste că statisticienii își petrec timpul în ceainării. Fără îndoială, ambele părți au niște adevăruri de partea lor, însă dezbaterea ne reamintește că discuțiile despre sărăcie sunt uneori bazate pe fapte care sunt departe a fi concrete – un teren fertil ce le permite oamenilor să își aleagă propriile versiuni ale adevărului, în funcție de orientarea politică. La baza acestui fenomen stă faptul că guvernul indian a adoptat o retorică mult mai apropiată de mediul de afaceri și mai puțin orientată spre oamenii săraci.¹³ Astfel, multe lucruri depind de demonstrarea faptului că această creștere indiană este în beneficiul tuturor, nu doar al înfloritoarei și prosperei clase de mijloc care locuiește în câteva zone, din câteva orașe. Negarea validității statisticilor bazate pe sondaje le permite celor care se descurcă bine să nu îi „vadă“ pe săraci. Unul dintre exemplele mele indiene preferate este despre cum schimbările mici pot avea efecte uriașe. Marele economist și statistician P.C. Mahalanobis, de la Institutul Indian de Statistică din Calcutta, a adus contribuții importante la teoria și practica proiectării sondajelor, în special a sondajelor aplicate gospodăriilor, prin care oamenii sunt întrebați despre cheltuielile de consum. După câteva experimente, el a decis să-i întrebe pe oameni cât de mult au consumat – de

exemplu, orez sau grâu – pe parcursul ultimelor 30 de zile. În anii 1990, Institutul Național Indian de Sondare a continuat să utilizeze regula „de 30 de zile“ a lui Mahalanobis, deși multe alte țări vizau, atunci, o perioadă mai scurtă, de șapte zile, deoarece se presupunea că respondenții nu își puteau aminti evenimentele mai vechi cu prea mare precizie. Unii au susținut că acesta era motivul pentru care atât de multe informații au fost omise și pentru care sărăcia era supraestimată. Argumentul a avut câștig de cauză, a fost implementată trecerea la raportarea pe o perioadă de șapte zile și, conform așteptărilor, cheltuielile medii zilnice au crescut. Această schimbare tehnică a statisticilor a redus rata națională de sărăcie a Indiei cu jumătate: 175 de milioane de oameni nu mai erau, brusc, săraci. Lungimea perioadei de raportare este, fără îndoială, ceva ce îi poate entuziasma doar pe statisticieni; problema este cât se poate de complexă. Și, totuși, o chestiune tehnică precum aceasta poate schimba complet evaluarea și percepția asupra sărăciei. Reducerea sărăciei este mult mai ușor de realizat prin mijloace statistice, decât prin îmbunătățirea reală a situației oamenilor! Post-scriptum: schimbarea din India nu a rezistat. După ce au fost refăcute experimentele lui Mahalanobis, se părea că perioada de 30 de zile nu era incredibil de inexactă, fiind chiar o alegere mai bună decât cea de șapte zile; perioada de 30 de zile a fost reintrodusă în sondaje, spre bucuria celor de stânga. Un aspect general și mai important este faptul că, în India, ca în orice altă țară unde o proporție substanțială a populației este săracă, există milioane de oameni care sunt aproape de zona sărăciei, fie sub prag, fie puțin deasupra lui. Milioane de oameni sunt săraci, însă ei nu ar mai fi astfel, dacă pragul sărăciei ar fi puțin mai jos, iar milioane care nu sunt săraci ar deveni ca atare, dacă pragul sărăciei ar fi situat puțin mai sus. Drept rezultat, mici schimbări ale pragului sau ale modului de măsurare a resurselor pot avea efecte uriașe asupra numărului de oameni clasificați drept săraci. O astfel de hipersensibilitate subminează întregul demers de măsurare a sărăciei. Nu știm cu precizie unde ar trebui să se situeze pragul sărăciei, însă poziția sa exactă contează enorm! Ca să ne exprimăm mai direct, adevărul este că nu prea avem habar de ceea ce facem și, fără îndoială, este o greșeală să lăsăm ca lucruri atât de importante să depindă de asemenea statistici. În romanul David Copperfield, al lui Charles Dickens, personajul domnului Micawber are propria viziune despre pragul sărăciei. El face următoarea observație: „Un venit anual de 20 de lire, cheltuieli anuale, 19,96 lire, rezultă fericire. Venitul anual, 20 de lire, cheltuieli anuale de 20,06 lire, rezultă

nefericire.“ Acest citat este atât de memorabil tocmai pentru că este stupid. De ce ar depinde atât de multe lucruri de o mică diferență? Și de ce este cineva aflat chiar sub pragul sărăciei clasificat drept sărac și demn de asistență specială sau de atenția Băncii Mondiale, în vreme ce un om situat puțin deasupra pragului nu are nevoie de nici un ajutor și poate fi lăsat să se descurce cu propriile mijloace? Când nu știm prea bine care ar trebui să fie pragul de sărăcie și avem mari greutăți în a măsura veniturile, emiterea unor judecăți de tipul celei a lui Micawber este de două ori mai absurdă. Are sens să ne facem mai multe griji pentru oameni cu cât aceștia sunt mai săraci, dar nu să facem distincții tranșante în jurul unor limite critice. O ultimă observație despre pragul global. Pentru cei mai mulți oameni, este, în mod clar, imposibil să trăiești cu un dolar pe zi, în Statele Unite sau în Europa. Deși nimeni nu se așteaptă ca un om să trăiască cu acești bani și cu toate că Statele Unite și Europa nu sunt incluse în evaluările globale, această imposibilitate subminează validitatea pragului, chiar și în alte țări. La urma urmelor, milioane de oameni din India trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi, după aplicarea conversiei la rata PPC de circa 22 de rupii pentru un dolar, iar întregul scop al acestor rate de schimb este să egalizeze puterea de cumpărare de la o țară la alta. Așadar, dacă oamenii pot trăi cu 22 de rupii pe zi în India – și să fie departe de a se număra printre cei mai săraci –, de ce nu pot trăi oamenii din Statele Unite cu un dolar pe zi? Nu sunt sigur dacă există un răspuns pe deplin convingător la această întrebare. Pragul de sărăcie din India exclude (în mare parte) cele trei lucruri care sunt importante și scumpe în Statele Unite: locuința, serviciile de sănătate și educația. Dincolo de acest fapt, într-o țară călduroasă precum India, nevoia de încălzire este inexistentă și se cheltuiesc mai puțini bani pe îmbrăcăminte. Oamenii care muncesc aproape de locuință nu trebuie să cheltuiască aproape nimic pe transport. Dacă aceste aspecte sunt excluse, poate că o familie americană izolată, compusă din patru persoane, ar putea cumpăra destulă hrană ieftină – orez, fulgi de ovăz, fasole și câteva legume, toate în cantități mari –, pentru a putea supraviețui cu 1 460 de dolari; un studiu recent a furnizat, pentru Statele Unite, un preț de 1,25 de dolari pe zi pentru coșul zilnic esențial, adică 1 825 de dolari pentru o familie de patru persoane.¹⁴ De asemenea, susținătorii validității pragului pot remarca, în mod corect, că 22 de rupii pe zi înseamnă un trai jalnic și în India, iar oamenii săraci din India și copiii acestora, chiar dacă nu sunt înfometați zilnic, se numără printre cei mai subnutriți din lume.

Inegalitatea globală a veniturilor

Se afirmă adeseori că globalizarea a făcut ca lumea să fie un loc mai inegal, că, în vreme ce bogații au beneficiat de noi oportunități de îmbogățire, săracii lumii au avut foarte puține de câștigat. Aceste afirmații au o tentă de plauzibilitate. Aceia dintre noi care sunt destul de norocoși încât să trăiască în Europa sau în America de Nord se bucură de toate beneficiile noii lumi interconectate. În același timp, este greu să nu observăm ce efect are globalizarea asupra cetățenilor unei țări sărace, fără ieșire la mare, cu populație slab educată și nesănătoasă. Există argumente îndreptate în direcția opusă. Globalizarea le oferă muncitorilor din Asia mai mult acces decât oricând la piețele din țările bogate, iar aceștia pot realiza multe dintre muncile care obișnuiau să fie realizate în țările bogate, chiar și în lipsa capacității de a emigra. Dacă acest fenomen s-ar produce la scară largă, salariile asiatice ar crește, iar cele americane și europene ar scădea, restrângând inegalitatea salarială din întreaga lume. Totodată, posesorii de capital beneficiază de noi posibilități de investiții datorită globalizării. Dacă acest capital este relativ abundent în țările bogate și relativ insuficient în țările sărace, deschiderea lumii le permite capitaliștilor din țările bogate să devină mai bogați, în vreme ce capitaliștii din țările sărace devin mai săraci. Cu capitaliștii îmbogățindu-se și muncitorii devenind mai săraci, inegalitatea veniturilor se va mări în țările bogate și se va reduce în țările sărace. (Desigur, inegalitatea veniturilor nu este doar despre diviziunea dintre muncă și capital.) La începutul acestui capitol, am prezentat statistici care arătau că veniturile medii ale țărilor se îndepărtează tot mai mult unele de altele sau, în cel mai bun caz, nu au arătat nici o tendință de apropiere. Și, totuși, unele dintre țările mari ale lumii cresc foarte rapid, astfel încât miliarde de oameni trăiesc, acum, în țări unde veniturile medii sunt mai apropiate de nivelul clasei de mijloc, decât de zona sărăciei, iar aceasta a fost o forță importantă care a contribuit la egalizarea veniturilor la nivel internațional. Cu toate acestea, nu putem evalua gradul de inegalitate dintre toți cetățenii lumii – ceea ce am numi inegalitate cosmopolită – folosind medii și, totodată, să ignorăm ce s-a întâmplat cu inegalitatea din interiorul țărilor. Doar pentru că veniturile medii din China și din India cresc

foarte rapid, nu există nici o garanție că această creștere îi va scoate din sărăcie toți oamenii din aceste țări. Sau, pentru a reveni la metafora cu drapelele de la Jocurile Olimpice, faptul că drapelele „medii“, chineze și indiene mărșăluiesc din partea din spate a paradei către mijloc nu înseamnă că toate drapelele individuale fac același lucru. Magnații indieni bogați din orașele tehnologizate probabil că au ajuns de mult timp în fruntea paradei, lăsându-i pe săracii muncitori agricoli la coadă, acolo unde au fost dintotdeauna. Dacă este destul de severă, creșterea inegalităților din cadrul țărilor ar putea contrabalansa marșul țărilor mari spre mijloc, iar inegalitatea cosmopolită a veniturilor s-ar putea amplifica. Capitolul 5 a relatat despre recenta creștere a inegalităților americane. Cu toate că Statele Unite sunt un caz unic, unii dintre factorii care au fost importanți acolo – noile tehnologii și globalizarea – vor apărea și în restul lumii sau, cel puțin, în alte țări bogate. În rândul țărilor sărace, de asemenea, există dovezi care arată că nu toată lumea a beneficiat de pe urma noilor oportunități aduse de globalizare. Deși nu cred că există vreo afirmație despre inegalitatea veniturilor care să fie adevărată pentru toate țările din lume – cu excepția faptului că aceasta este greu de măsurat –, este evident că tendința generală a fost către o inegalitate crescută a veniturilor, în special în perioada recentă. Statele Unite sunt excepționale, atât în privința nivelului de inegalitate, cât și a recentei explozii a inegalității, în special la vârf, dar nu este, fără îndoială, singura țară în care inegalitatea veniturilor se află în creștere. În mai multe dintre țările bogate, inegalitatea veniturilor, măsurată prin proporția deținută de cei mai bogați 1%, a scăzut până târziu în anii 1980, așa cum scăzuse pe parcursul celei mai mari părți a secolului, așadar recenta schimbare nu doar că a fost mai redusă decât în Statele Unite, dar a venit și mai târziu. Din punct de vedere geografic, creșterea economică chineză a fost neuniformă, iar orașele au evoluat mai bine decât mediul rural. Astfel de inegalități, între persoanele din mediul urban și cele din mediul rural, creează stimuli pentru migrația oamenilor, fapt care ar lucra împotriva uriașelor diferențe dintre venituri, însă migrația este drastic limitată în China și mai bine de 100 de milioane de muncitori chinezi pot ocupa locuri bune de muncă doar dacă își lasă familiile în urmă. În India, dovezile legate de creșterea inegalității sunt mai puțin clare, dar și aici există unele zone, în special în sudul și în vestul țării, care s-au descurcat mai bine decât altele. Studierea declarațiilor fiscale din China și din India, ca parte a unui proiect multinațional de cercetare a veniturilor de vârf, a relevat că proporția deținută de cei mai bogați 1% a crescut destul de repede în

ambele țări, însă ea reprezintă doar jumătate (India) sau o treime (China) din dimensiunea proporției deținute de cei mai bogați 1% dintre oamenii din Statele Unite.¹⁵ Doar pentru a complica imaginea, există dovezi care indică scăderea inegalității în alte țări mari, inclusiv în două țări cu tradiție a inegalităților mari, Argentina și Brazilia. De asemenea, multe țări bogate au înregistrat creșteri ale inegalității veniturilor în ultimii ani. Multe țări au avut scăderi ale veniturilor de vârf în prima jumătate a secolului XX, pe măsură ce războaiele, inflația și impozitele au erodat cele mai mari averi. În ultimele decenii, țările anglofone bogate, precum Statele Unite, au înregistrat o creștere substanțială a proporției deținute de cei mai bogați 1%, însă acest fapt nu s-a petrecut în restul Europei (cu excepția Norvegiei) și nici în Japonia. Când grupul celor 1% se desprinde de restul, ceilalți 99% ajung sub nivelul mediu național. Succesul celor 1% a fost diferit de la o țară la alta, ceea ce înseamnă că topul acestor evoluții este, uneori, diferit pentru cei 99%, față de cel care ia în calcul întreaga țară. O comparație interesantă este cea dintre Franța și Statele Unite. Franța a crescut oarecum mai încet decât Statele Unite în ultimii ani, dar cei 99% din Franța au beneficiat de o creștere mai rapidă a veniturilor medii, decât cei 99% din Statele Unite.¹ Sau, pentru a expune altfel situația, populația ză, cu excepția celor mai bogați 1%, s-a descurcat mai bine decât populația americană, exceptându-i pe cei mai bogați 1%. Diviziunea dintre vorbitorii de engleză și ceilalți este un fapt la care ne-am aștepta, în condițiile în care managerii vorbitori de engleză își pot vinde serviciile pe o piață mondială care este pusă în mișcare de explozia salariilor de top din Statele Unite, dar nu este deschisă în același mod managerilor zi, germani sau japonezi. O interpretare mai edulcorată este aceea conform căreia globalizarea a generat o piață uriașă și bogată pentru managerii anglofoni de top, care, la fel ca vedetele din sport sau asemenea cântărețelor de operă, trăiesc întrun club cosmopolit reunit al directorilor executivi. În această versiune a poveștii, salariile umflate din Statele Unite și din alte țări anglofone sunt profiturile dobândite de marile talente care activează pe noua piață globală, nu rezultatul faptului că directorii executivi americani își acordă salarii prea mari și forțează restul lumii anglofone să facă același lucru. Toate țările bogate se confruntă cu schimbări tehnologice și cu competiția venită din partea țărilor unde salariile sunt mai mici. Nu toate au avut aceeași creștere a

inegalităților salariale precum cea petrecută în Statele Unite, iar unele țări care păreau să reziste, inițial, acestei tendințe, au început să aibă, recent, o creștere similară a inegalității – o explozie pe orizontală a salariilor –, în special deasupra liniei mediane. Polarizarea locurilor de muncă și a salariilor – cu numeroase locuri de muncă cu venituri medii înlocuite de mașinării sau externalizate, iar locurile de muncă prost plătite, din sectorul de servicii, rezistând relativ bine –, pare să fie larg răspândită în țările bogate.¹⁷ Polarizarea, un fenomen nou, limitează extinderea inegalității la baza distribuției veniturilor. Alte tendințe – inclusiv prevalența tot mai mare a familiilor monoparentale situate la bază și a cuplurilor puternice aflate în vârf – sunt, la rândul lor, larg răspândite. Impozitele și sistemele de redistribuire – mult mai cuprinzătoare în Europa, decât în Statele Unite, și mult mai concentrate pe restrângerea inegalităților – par să nu fi fost capabile să împiedice recenta creștere a inegalităților. Ce spun experiențele acestor țări despre inegalitatea la nivelul întregii lumi? Sunt creșterile de inegalitate din interiorul țărilor de ajuns pentru a contrabalansa ascensiunea giganților în distribuția mondială? Dacă veniturile medii ale țărilor se îndepărtează tot mai mult unele de altele, iar fiecare țară devine, în medie, mai inegală, implicația nu este că lumea devine mai inegală? Doar ultima întrebare are un răspuns clar, acela fiind „nu“. Țările sunt foarte diferite ca dimensiuni și, cel puțin în ultimii ani, cele mari au crescut foarte rapid, mult mai rapid decât media. Când analizăm fiecare țară, numărăm țări mici – Guineea-Bissau, cu o populație de 1,5 milioane de oameni – alături de cele mari –, India, cu o populație mai mare de un miliard. Faptul că țări ca Guineea-Bissau și multe alte țări africane mici nu evoluează corespunzător este motivul pentru care țările se îndepărtează tot mai mult unele de altele, dar nu ne spune nimic despre relațiile dintre oameni. Ce se poate spune despre contribuția inegalităților interne la inegalitatea mondială? Ea este importată – în special pentru vârful distribuției mondiale a veniturilor –, dar nu decisivă pentru marea majoritate a oamenilor, mai ales că partea cea mai mare a inegalității mondiale provine din diferențele dintre țări, nu din diferențele interne. Așadar, ne întoarcem la țările mari – în special la China și India – și la cât de repede cresc acestea, în raport cu restul lumii. O creștere destul de rapidă – chiar și însoțită de o creștere a inegalității interne, mai ales în China – ar trebui să măture totul în calea ei, iar lumea întreagă ar trebui să reflecte o egalitate mai mare, cel puțin atâta vreme cât China rămâne mai săracă decât media. Estimările atente, prin asamblarea tuturor dovezilor, sugerează că

situația chiar este cea descrisă și, în ciuda desprinderii unor țări și în pofida creșterii inegalităților interne, inegalitatea globală rămâne stabilă sau se află întro scădere ușoară.¹⁸ Aceasta ar putea fi o reprezentare corectă, însă nu sunt convins că putem fi siguri de ea. Marile incertitudini sunt adevăratele rate de creștere ale Chinei și Indiei – dacă acestea sunt atât de mari cum se declară oficial –, iar aceste incertitudini sunt amplificate de dificultatea cu care se pot realiza comparații internaționale între ele și alte țări. Finalmente, trebuie ne întrebăm dacă ar trebui să ne pese de inegalitatea mondială; dacă da, de ce? La nivelul unei țări, inegalitatea ne spune ceva despre dreptate: dacă toți cetățenii unei țări – care, fie că le place, fie că nu, trebuie să plătească impozite și să se conformeze legilor și politicilor țării – primesc o răsplată acceptabilă, în conformitate cu obligațiile pe care le au. Filosoful Ronald Dworkin a scris că „o comunitate politică care exercită control asupra cetățenilor săi și solicită credință și supunere în fața legilor trebuie să aibă o atitudine imparțială și obiectivă față de toți“.¹ Indiscutabil, oamenii au perspective diferite asupra dreptății corelate cu distribuția veniturilor, precum și asupra nedreptății, reale sau nu, asociate creșterii și intensificării inegalității, însă acestea sunt părțile-cheie ale dezbaterilor naționale despre inegalitatea veniturilor, dacă trebuie acționat în vreun fel; și, dacă da, în ce fel? Situația internațională este diferită. Nu există un guvern mondial căruia oamenii să îi jure credință sau care să aibă capacitatea de aborda inegalitățile internaționale care ar putea fi, fără îndoială, nedrepte. Măsurarea inegalității internaționale nu este parte din sprijinul statistic al politicilor internaționale în același mod în care este pentru cele naționale. Într-adevăr, nu există statistici oficiale despre inegalitatea globală dintre persoane și poate că subiectul ar trebui să fie lăsat să fie descusut de curiozitatea intelectualilor. S-ar putea să nu fie vorba de un guvern mondial, dar există instituții globale – de exemplu, Organizația Mondială a Comerțului sau Banca Mondială – ale căror politici influențează veniturile oamenilor din multe țări și ale căror activități sunt destul de asemănătoare cu cele ale statelor, încât să susțină revendicările de justiție socială ale celor afectați. Nici una dintre aceste organizații nu are autoritatea sau capacitatea de a implementa un impozit global sau un sistem de redistribuire, însă potențialul lor de a avea un impact pozitiv sau negativ în mod cert pledează măcar în sprijinul monitorizării distribuției veniturilor de către acestea. Lumea sar putea să nu fie unită, dar nici nu este compusă dintr-o serie de țări izolate, care nu interacționează între ele.

PARTEA A III-A

ASISTENȚĂ

7. CUM ÎI AJUTĂM PE CEI RĂMAȘI ÎN URMĂ

Aproape un miliard de oameni încă trăiesc în sărăcie extremă, milioane de copii încă mor din cauza ghinionului de a se fi născut în locul nepotrivit, iar rahitismul și oprirea creșterii în înălțime încă desfigurează trupurile a aproape jumătate dintre copiii din India. Acești oameni se numără printre cei pe care marea evadare i-a lăsat în urmă. Ca și în trecut, tocmai dimensiunea uriașă a inegalității indică modurile prin care poate fi eliminată. Progresele științifice și tehnologice care au stat la baza evadării sunt accesibile tuturor și nu cred că este nevoie să reafirm beneficiile evadării sau oroarea de a fi lăsat în urmă. Unele țări din Asia de Sud și de Est au profitat de șansa de a începe să recupereze decalajele și au scos milioane de oameni din sărăcie, salvând alte milioane de la moarte prematură. Și, totuși, inegalitățile depline continuă să existe. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, țările bogate au încercat să ajute la recuperarea acestor decalaje prin intermediul ajutoarelor internaționale. Ajutoarele internaționale reprezintă un flux de resurse din țările bogate către cele sărace, scopul lor fiind să îmbunătățească viețile oamenilor săraci. În altă perioadă istorică, resursele se scurgeau din direcția opusă, din țările sărace către cele bogate – prăzi în urma cuceririi militare și roadele exploatării coloniale. În perioadele de mai târziu, investitorii din țările bogate trimiteau fonduri către țările sărace pentru a obține profituri, nu pentru a asigura o viață mai bună localnicilor. Comerțul a adus materii prime în țările bogate, la schimb cu produse finite, însă foarte puține țări sărace au reușit să se îmbogățească datorită exportului de materii prime. Multe au rămas cu o moștenire dominată de proprietăți deținute de străini și cu inegalitate internă. Confruntând acest trecut, ajutoarele internaționale, care sunt în mod explicit gândite în beneficiul celor care le primesc, reprezintă ceva complet diferit. În trecut, cel mai bun lucru pe care îl puteau face cei rămași în urmă era să învețe de la precedenții evadați, însă se puteau declara norocoși dacă aceia de dinainte nu astupaseră tunelurile în urma lor. Faptul că cei norocoși se întorc să ajute este ceva nou. Acest capitol încearcă să descopere dacă ajutoarele internaționale au accelerat cu adevărat marea evadare sau – din cauza unor rațiuni, politici sau legi diverse ce au dus la consecințe nedorite – au acționat în sens invers.

Ajutoare materiale și sărăcie globală

Un fapt uimitor despre sărăcia globală este cât de ușor poate fi rezolvată, cel puțin dacă am transfera bani, ca prin magie, în conturile bancare ale celor săraci. În 2008, existau circa 800 de milioane de oameni care trăiau cu mai puțin de un dolar pe zi. În medie, fiecăruia dintre acești oameni îi lipsesc 28 de cenți pe zi; cheltuielile lor zilnice sunt de 72 de cenți, nu de acel dolar de care ar avea nevoie pentru a ieși din sărăcie.¹ Am putea compensa aceste lipsuri cu mai puțin de un sfert de miliard de dolari pe zi; 28 de cenți înmulțiți cu 800 de milioane fac 0,22 miliarde. Dacă Statele Unite ar încerca să facă acest lucru pe cont propriu, fiecare bărbat, femeie și copil din America ar trebui să plătească 75 de cenți pe zi sau un dolar, dacă am exclude copiii. Suma ar fi redusă la 50 de cenți de persoană dacă s-ar alătura adulții din Marea Britanie, Franța, Germania și Japonia. Până și această sumă este mai mult decât avem nevoie. Aproape toți oamenii săraci ai lumii trăiesc în țări unde hrana, locuințele și alte lucruri esențiale sunt mai ieftine decât în țările bogate; un dolar cheltuit în India aduce o putere de cumpărare de 2,5 dolari pentru lucrurile pe care persoanele sărace le procură.² Luând acest fapt în considerare, ajungem la uimitoarea concluzie că sărăcia mondială ar putea fi eliminată dacă fiecare american ar dona 30 de cenți pe zi; sau dacă am putea crea o coaliție a bunăvoinței, formată din toți adulții din Marea Britanie, Franța, Germania și Japonia, fiecare trebuind să dea doar 15 cenți pe zi. Este greu de crezut că sărăcia globală persistă doar din cauza eșecului de a redistribui astfel de sume mici. A înțelege de ce astfel de calcule nu ne spun nimic despre eliminarea sărăciei este una dintre principalele teme ale acestui capitol. După cum vom vedea, problema nu este aceea că 15 cenți este o sumă prea mică. Creșterea ei la 30 de cenți sau chiar la 1,5 dolari nu ar face sărăcia să devină istorie. Calculul meu are în vedere doar costul de a aduce oamenii la capacitatea de a cheltui minimum un dolar pe zi. El nu abordează chestiunile mult mai importante, precum îmbunătățirea sănătății și salvarea vieților. Unele site-uri fac recomandări legate de fundațiile de caritate care sunt extrem de eficiente în această direcție. Site-ul givingwhatwecan.org, istrat de filosoful Toby Ord,

afirmă că, dacă o persoană care câștigă 15 000 de lire sterline pe an ar renunța la o zecime din câștig, „ea ar putea salva 1,5 vieți pe an sau ar putea ajuta la tratarea a aproape 5 000 de copii pe an, afectați de boli tropicale“.³ Voi contesta mai târziu baza acestor calcule, dar ele reprezintă estimări serioase, care sunt atent calculate și sunt mici, în raport cu beneficiile. Mulți susținători aduc în discuție cifre mult mai mici: actorul Richard Attenborough, menționat și în introducere, susținea, într-un articol de revistă din anul 2000, că UNICEF ar putea salva viața unui copil din Mozambic pentru numai 17 penny, adică în jur de 27 de cenți.⁴ Aceste calcule, inclusiv cel cu care am început, sunt exemple de ceea ce eu numesc iluzia ajutorului, credința eronată că sărăcia globală ar putea fi eliminată doar dacă oamenii bogați și țările prospere ar oferi mai mulți bani oamenilor săraci sau țărilor sărace. Voi argumenta că, departe de a fi soluția pentru eliminarea sărăciei, iluzia ajutorului este, în realitate, un obstacol în calea îmbunătățirii vieții celor săraci. Cum interpretăm calculul care arată că sărăcia mondială ar putea fi eliminată cu doar 15 cenți pe zi? Cum de mai există sărăcie, dacă este nevoie de atât de puțin pentru a putea fi eliminată. Iată patru posibile motive:

• indiferența morală: oamenilor bogați nu le pasă;

• lipsa înțelegerii: oamenilor le pasă, dar nu își dau seama cât de ușor este să facă ceva în lupta împotriva sărăciei;

• ajutoarele ar putea fi eficiente, dar sunt direcționate în mod greșit și, pentru moment, ele nu sunt eficiente;

• în general, ajutoarele sunt ineficiente și chiar ar putea avea impact negativ, cel puțin în anumite circumstanțe.

În cele ce urmează, voi aborda toate aceste argumente, însă un bun punct de pornire este chestiunea indiferenței morale și dacă este, într-adevăr, ușor de rezolvat problema sărăciei. Oare este adevărat că oamenii bogați sunt atât de insensibili, încât refuză să facă mici sacrificii pentru a scoate milioane de oameni din sărăcie extremă? Se poate ca oamenii să nu fie insensibili când vine vorba de familia și de prietenii lor, dar probabil că nu simt o mare responsabilitate pentru a-i ajuta pe oamenii foarte diferiți de ei, care trăiesc la mii de kilometri distanță. Adam Smith considera că nu. Într-un celebru fragment în care își imaginează un cutremur catastrofal petrecut în China, el se întreabă dacă vreo persoană care nu trăiește în China ar refuza să își piardă degetul mic în schimbul salvării a 100 de milioane de chinezi pe care nu i-a întâlnit vreodată. Concluzia sa este că „lumea, în deplina-i depravare și corupție, nu a dat niciodată naștere la o canalie care să fie capabilă de acest lucru“.⁵ Contemporanul lui Smith, David Hume, a susținut că globalizarea (din secolul al XVIII-lea) ar trebui să facă mult mai mulți oameni să fie empatici și dispuși să îi ajute pe cei aflați la mari distanțe geografice, un argument care se aplică, fără îndoială, cu și mai multă forță globalizării actuale. Filosoful Peter Singer a combătut mult timp ideea că distanța ar trebui să conteze, comparând refuzul cuiva de a ajuta un copil din Africa cu refuzul unui trecător de a ajuta un copil care se îneacă într-un iaz de mică adâncime, chiar dacă prețul plătit este neînsemnat, precum micile stricăciuni produse hainelor salvatorului. Faptul că acel copil din Africa este departe nu influențează în nici un fel imperativul moral de a oferi ajutor, deoarece există fundații caritabile internaționale, precum Oxfam, care pot învinge distanțele pentru noi. Dacă item că Oxfam și celelalte agenții de ajutorare sunt eficiente, refuzul de a dona este echivalent, din punct de vedere moral, cu refuzul de a-l ajuta pe copilul aflat în pericol de înec. În 1971, în timpul războiului care a separat Bangladeshul de Pakistan, Singer a scris despre suferința celor de acolo și a conchis: „Nu cred că mai încape discuție că putem face ceva în această situație, fie prin măsuri tradiționale precum soluționarea foametei, fie prin controlul demografic, fie prin ambele“.⁷ Scrierile mai recente ale lui Singer încă păstrează ideea eficienței agențiilor⁸, iar anumite site-uri, precum whatwecan.org și givewell.org, au ca scop să dea o mână de ajutor potențialilor donatori (probabil

sceptici sau prudenți), verificând organizațiile caritabile internaționale și recomandându-le pe cele care sunt extrem de eficiente în ceea ce privește reducerea sărăciei și îmbunătățirea sănătății. Fără îndoială, argumentele etice în sprijinul datoriei de a oferi ajutor sunt copleșitoare; problema nu este morală, ci practică: dacă „noi“ (însemnând persoanele neafectate de sărăcie din lume) chiar avem capacitatea de a-i ajuta pe „ei“ (oamenii săraci ai lumii). Probabil că este evident că afirmația din primul paragraf al acestei secțiuni – că putem elimina, cu 15 cenți pe zi, nivelul de sărăcie de un dolar pe zi – este cel puțin incompletă: lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Într-adevăr, prima reacție a multor oameni față de acest calcul este aceea că își dau seama că 15 cenți s-ar putea să nu fie de-ajuns – că ar putea exista, fără îndoială, pierderi și costuri istrative pe parcurs –, astfel încât să fie nevoie de 50 de cenți pe zi sau poate chiar de un dolar sau doi. Imperativul moral nu depinde de costurile mici de 15 cenți, ci de proporția costurilor raportat la ceea ce avem. În orice caz, există un imperativ moral mult mai puternic, acela de a nu face nici un rău, în special oamenilor care se confruntă deja cu mari greutăți. Toate argumentele despre donații – indiferent de sume – depind de ipoteza conform căreia mai mulți bani fac lucrurile să fie mai bune. Oricât de paradoxal ar părea la prima vedere, voi aduce argumente în sprijinul ideii că a oferi un ajutor mai mare decât acum – cel puțin în modul în care este furnizat actualmente – ar înrăutăți situația, nu ar îmbunătăți-o. Statele Unite oferă o proporție mult mai mică din venitul național sub formă de ajutoare externe, decât alte țări bogate, dar donează mult mai mult decât acei 15 cenți de persoană. Suma totală a ajutoarelor externe oferite de toate țările bogate a fost de 133,5 miliarde de dolari în 2011 , ceea ce este echivalent cu 37 de cenți pentru fiecare persoană săracă din lume, adică mai puțin de un dolar pe zi, dacă este să exprimăm suma în funcție de puterea de cumpărare din țările sărace. Această estimare nu ia în calcul sumele foarte mari (în jur de 30 de miliarde) strânse de fundațiile caritabile private și de ONG-urile internaționale. Fluxurile de ajutoare sunt mai mult decât de ajuns pentru a elimina sărăcia mondială, cel puțin dacă banii ar fi transferați de la oamenii și guvernele din țările bogate direct la cei care se află sub pragul mondial al sărăciei. Nu putem spune ceva logic despre ajutoarele externe până nu înțelegem de ce se întâmplă acest lucru. Calculul din introducere este un exemplu de abordare „hidraulică“ a problemei ajutorului internațional: dacă apa este pompată la un capăt, ea trebuie să iasă pe la celălalt capăt.¹ Rezolvarea problemelor globale și salvarea vieților copiilor

aflați pe moarte sunt văzute ca o problemă de inginerie, ca repararea unei țevi sau a unei mașini stricate. Avem nevoie de un nou sistem de transmisie, la un anumit preț, și de două cauciucuri care au un alt preț, la care se adaugă manopera. Viețile copiilor sunt salvate prin oferirea de plase de pat tratate împotriva țânțarilor (care protejează împotriva malariei), la un preț de câțiva dolari bucata, sau prin terapie de rehidratare orală, la 25 de cenți doza, ori prin istrarea unor vaccinuri care costă câțiva dolari fiecare. Investițiile în proiecte, programe și echipamente pot da un imbold creșterii economice, iar creșterea este cea mai bună soluție împotriva sărăciei. Analiza statistică relevă o corelație puternică între creșterea economică și proporția investită a veniturilor naționale, astfel încât este ușor de calculat de cât capital suplimentar are „nevoie“ o țară pentru a crește mai rapid și a elimina sărăcia mai repede. Se susține de mult timp că astfel de calcule sunt greșite, însă acest fapt nu le face mai puțin seducătoare pentru mulți, nici măcar azi. Scriind în 1971, Peter Bauer a făcut o observație crucială: „Dacă există toate condițiile pentru dezvoltare, cu excepția capitalului, acesta va începe să fie imediat generat pe plan local sau va fi pus la dispoziția guvernelor și a companiilor private pe baza unor acorduri comerciale externe, capitalul urmând să fie deservit de venituri fiscale mai mari sau de profiturile companiei. Cu toate acestea, dacă acele condiții pentru dezvoltare nu sunt prezente, atunci ajutoarele – care, în aceste circumstanțe, vor fi singura sursă de capital extern – vor fi, în mod inevitabil, neproductive și, prin urmare, ineficiente.“¹¹ Astăzi, disponibilitatea și dimensiunea fluxurilor de capital internațional privat sunt mai mari decât orice și-ar fi imaginat Bauer; dacă argumentul era corect în 1971, acesta este chiar mai solid astăzi. Aceasta este una dintre dilemele fundamentale ale ajutoarelor internaționale. Când există „condițiile pentru dezvoltare“, nu este nevoie de ajutor. Când contextul local este ostil dezvoltării, ajutorul nu este util și poate produce pagube, dacă perpetuează acele condiții. Vom vedea multe exemple despre procesele care au loc atunci când această dilemă este ignorată. Iar și iar, agențiile de dezvoltare se găsesc prinse în această dilemă; ajutoarele sunt cele mai eficiente atunci e cea mai mică nevoie de ele, însă donatorii insistă cel mai mult pe eficiența ajutoarelor în rândul celor care au cea mai mare nevoie de ele. Chiar dacă formula lui Bauer este despre capitalul pentru investiții și despre creștere, ea are aplicații mai largi. Dacă sărăcia nu este rezultatul unei lipse de resurse sau de șanse, ci rezultatul instituțiilor slabe, al guvernelor slabe și al unei politici toxice, atunci oferirea de bani țărilor sărace – în special transferurile de bani către guvernele unor țări sărace – are șanse mari să perpetueze și să prelungească

sărăcia, nicidecum să o elimine. Abordarea hidraulică în relația cu ajutoarele străine este greșită, iar rezolvarea problemei sărăciei nu seamănă deloc cu repararea unei mașini sau cu salvarea unui copil care riscă să se înece într-un iaz de mici dimensiuni.

Câteva date despre ajutoarele externe

Un motiv pentru care ajutoarele de astăzi nu elimină sărăcia mondială este faptul că scopul lor este foarte rar acesta. Banca Mondială funcționează sub drapelul luptei împotriva sărăciei, dar cea mai mare parte a ajutoarelor nu vine prin intermediul organizațiilor multilaterale de tipul Băncii Mondiale, ci sub forma ajutoarelor „bilaterale“, de la o țară către alta, iar fiecare țară folosește ajutoarele în diferite scopuri. În ultimii ani, unele țări donatoare au pus accentul pe ajutoarele de combatere a efectelor sărăciei, Departamentul de Dezvoltare Internațională (DFID) al Marii Britanii fiind una dintre vocile principale. Însă, în cele mai multe cazuri, ajutoarele sunt dirijate mai puțin de nevoile celor care le primesc și mai mult de interesele interne și internaționale ale țării donatoare. Faptul nu este foarte surprinzător, având în vedere că guvernele donatoare sunt democratice și cheltuiesc banii contribuabililor. Deși există, în multe țări, un electorat numeros care militează pentru reducerea sărăciei – Marea Britanie fiind un bun exemplu –, donatorii trebuie să aibă în vedere mai multe aspecte, inclusiv alianțele politice și menținerea unor relații bune cu fostele colonii în care donatorii au, adesea, interese importante. Interesele interne ale donatorilor includ nu doar cetățenii care au preocupări umanitare, ci și interesele comerciale ale celor care sesizează atât oportunități (desfacerea propriilor produse), cât și amenințări (competiție din partea țărilor aflate în curs de dezvoltare) generate de ajutoarele externe. Chiar și așa, mai multe țări, inclusiv Japonia și Statele Unite, menționează obiective generale, precum crearea unei lumi democratice prospere, iar acestea se potrivesc clar cu lupta pentru reducerea sărăciei mondiale.¹² Scopul declarat al asistenței ar putea fi mai puțin important decât pare. Ajutoarele au utilizări interșanjabile, astfel încât chiar și asistența militară ar putea elibera fonduri pentru școli sau clinici, în cazul în care guvernul n-ar cumpăra tancuri și avioane. În general, deturnarea în altă direcție este mai îngrijorătoare. Unul dintre pionierii dezvoltării economice, Paul Rosenstein-

Rodan, a remarcat, în anii 1940, că ai putea avea impresia că ajuți la construcția unei centrale electrice și să descoperi că ai finanțat un bordel.¹³ Dacă Statele Unite efectuează donații către un aliat pentru a-și consolida sprijinul politic, aliatul nu poate fi împiedicat să cheltuiască fondurile în scopul reducerii sărăciei sau pentru sănătate și educație. Așadar, clasificarea ajutoarelor în funcție de scop poate că nici nu are sens. Cea mai mare componentă a ajutoarelor străine poartă numele de asistență oficială pentru dezvoltare (AOD); termenul indică fondurile donate pentru prosperitatea și dezvoltarea țărilor sărace, de către guvernele țărilor donatoare bogate. Conform Comitetului de Asistență pentru Dezvoltare (CAD) al OECD, care contabilizează toate aceste fonduri, totalul asistenței oficiale pentru dezvoltare a fost de 133,5 miliarde în 2011. Există 23 de țări care fac parte din CAD, acestea contribuind cu sume cuprinse între 0,1% din venitul național (Grecia, Coreea de Sud) și 1% din venitul național (Norvegia și Suedia); media anului 2011 a fost puțin sub 0,5% din venitul național. AOD a crescut rapid în anii 1960 și 1970 și și-a dublat valoarea reală între 1960 și 1970. Sfârșitul Războiului Rece a adus reduceri substanțiale – o indicație în sine a intențiilor donatorilor –, iar totalul anului 1997 a fost sub valoarea înregistrată în 1980. De atunci, AOD a crescut cu mai bine de 50%. Valoarea totală a ajutoarelor oferite începând cu 1960 este de aproximativ 5 trilioane de dolari (ajustate la rata inflației din 2009). În momentul de față, Statele Unite sunt cel mai important furnizor de AOD, urmate de Germania, Marea Britanie și Franța, cu Japonia nu foarte departe în urmă. În termeni de proporție a venitului național – o măsură a angajamentului donatorilor, dar, în mod evident, nu și a gradului de satisfacere a nevoilor persoanelor sărace –, Statele Unite sunt aproape de coada clasamentului, cu 0,2% din venitul național, în vreme ce țările scandinave, Olanda și Luxemburg sunt în fruntea clasamentului. Concentrarea pe ajutor ca proporție a venitului donatorului este derutantă. De ce trebuie ca ONU să ceară în mod repetat ca țările să ofere 0,7% din propriile venituri naționale? Dacă, într-adevăr, salvăm copilul dintr-un iaz, venitul salvatorului este irelevant. Există o explicație „hidraulică“: atingerea scopurilor propuse, așa cum a făcut-o programul Millenium Development Goals, va costa 0,7% din PIB-ul țărilor bogate – un calcul asemănător cu cel pe care l-am prezentat la începutul acestui capitol și la fel de lipsit de sens. Totodată, este posibil ca ONU să creadă că un ajutor mai mare este mai bun – fapt valabil

pentru multe dintre guvernele sale membre, dacă nu pentru cetățeni –, iar acel 0,7% este nivelul cel mai înalt care ar putea fi acceptat. O explicație mult mai importantă este aceea că guvernele care acceptă această țintă sunt cele care au un electorat foarte puternic, interesat de ajutorarea persoanelor sărace, iar acel electorat poate doar să monitorizeze sumele cheltuite, nu și rezultatele. În astfel de cazuri, ajutorul este mai mult despre satisfacerea propriilor nevoi de a oferi ajutor și mai puțin despre îmbunătățirea situației celor săraci. Mai există și alte feluri de asistență internațională, în afara ajutorului oficial. Mii de fundații caritabile și ONG-uri sunt implicate în acțiuni umanitare și de dezvoltare globale, iar cele mai mari dintre ele sunt uriașe, având bugete anuale care depășesc 500 de milioane de dolari. Ele acționează independent, dar și ca asistenți ai agențiilor naționale și internaționale. La un loc, se crede că ele suplimentează cu 25–30% transferurile totale efectuate de țările bogate către cele sărace. Acestea variază mult în ceea ce privește transparența și eficiența. Totodată, există donatori netradiționali, precum Brazilia, China și Arabia Saudită, care nu raportează către CAD și care nu sunt incluși în statisticile acestuia. Aproximativ 80% din AOD este bilaterală; restul este oferită prin organizații ca Banca Mondială, Programul de Dezvoltare al ONU (UNDP) sau Fondul Global de Luptă împotriva SIDA, Tuberculozei și Malariei, pentru a numi doar trei. Se afirmă uneori că ajutoarele multilaterale sunt mai puțin influențate de opiniile politice interne și mai transparente și mai eficiente decât ajutoarele bilaterale; Banca Mondială nu poate acționa împotriva dorințelor celor mai mari donatori, iar UNDP a fost evaluată drept unul dintre cei mai puțin transparenți și ineficienți donatori.¹⁴ Multitudinea donatorilor și agenților – chiar și la nivel de țară, ajutoarele oficiale sunt uneori direcționate prin intermediul unor diferite agenții guvernamentale care lucrează în mod independent (50 în Statele Unite) – nu doar că îngreunează urmărirea sumelor totale, dar pune diverse probleme oricărui tip de coordonare sau încercărilor de a împiedica suprapunerea politicilor fiecăreia. Ajutoarele sunt răspândite către mai multe țări, unii donatori furnizând fonduri către mai mult de 150 de țări. Donatorii par să dorească să ofere ajutor mai degrabă țărilor decât oamenilor și ar prefera să doneze pentru cât mai multe țări posibile, acordând puțină atenție locurilor în care trăiesc oamenii. Drept rezultat, țările mici primesc mai mult ajutor decât țările mari, fie că măsurăm ajutorul pentru fiecare persoană, fie ca proporție a veniturilor acestor țări. În orice caz,

majoritatea oamenilor săraci din lume trăiesc în țări mari, astfel încât „fragmentarea ajutoarelor“ de către donatori este un alt motiv pentru care ajutoarele nu vizează efectiv oamenii săraci ai lumii. Conform statisticilor Băncii Mondiale, cei mai importanți beneficiari ai ajutoarelor, în sume exprimate pe cap de locuitor, au fost Samoa (802 dolari), Tonga (677 de dolari) și Insulele Capului Verde (664 de dolari), în vreme ce, în cazul celor doi giganți, cele mai mari sume pe cap de locuitor primite vreodată au fost 3,1 dolari pentru India (în 1991) și 2,9 dolari pentru China (în 1995). După cum am văzut deja, circa jumătate (48% în 2008) din populația săracă a lumii trăiește în India și în China, însă cele două țări au primit, în 2010, doar 3,5 miliarde de dolari sub formă de asistență oficială pentru dezvoltare, adică 2,6% din ajutorul total. Faptul că jumătate din populația săracă a lumii a primit doar a paisprezecea parte a asistenței oficiale pentru dezvoltare este, fără îndoială, unul dintre cei mai stranii indici ai inegalității. Desigur, s-ar putea ca India și China, care au avut creșteri foarte rapide, să fie văzute drept capabile să elimine sărăcia pe cont propriu, neavând prea marea nevoie de AOD; cert este că ambele primesc fluxuri de investiții private care sunt de șase ori mai mari decât AOD, în cazul Indiei, și de 57 de ori mai mari, în cazul Chinei. Așadar, s-ar putea spune că ajutorul este, pur și simplu, direcționat către zonele unde poate avea impactul cel mai benefic. Și, totuși, nu este clar de ce Samoa, și Tonga au nevoie de atât de mult ajutor. De altfel, nici ratele lor de creștere nu au fost deosebit de impresionante. Aceste aspecte sunt greu de împăcat cu perspectiva hidraulică asupra unei lumi în care donatorii pompează atât de multe fonduri pe cap de locuitor pentru a scoate oamenii din sărăcie sau cu o lume în care ajutoarele reduc sărăcia prin stimularea creșterii economice. Distribuția ajutoarelor reflectă diferitele politici ale diferitelor țări donatoare. Asistența Franței este puternic concentrată pe fostele sale colonii. Ajutoarele americane au reflectat întotdeauna interesele politicii sale externe, susținând aliații anticomuniști în timpul Războiului Rece, sprijinind Egiptul și Israelul după Acordurile de la Camp David sau concentrându-se pe fondurile alocate operelor de reconstrucție a Irakului și Afghanistanului. Unele țări „condiționează“ ajutoarele, cerând ca fondurile să fie cheltuite pe bunurile donatorilor (inclusiv pe hrană oferită prin acest sistem) sau ca bunurile donate să fie transportate cu navele deținute de donatori. După unele estimări, 70% din ajutorul oferit de Statele Unite nu ajunge niciodată la țările beneficiare, cel puțin nu sub formă de bani. Condiționarea ajutoarelor duce la formarea unui electorat

care susține asistența, dar aproape sigur reduce utilitatea ajutoarelor pentru țările beneficiare. În ultimii ani, condiționarea a fost mult redusă – de exemplu, ea este, acum, ilegală în Marea Britanie –, dar este încă larg răspândită. O estimare recentă arată că, între 1987 și 2007, proporția de AOD care a fost condiționată, împreună cu proporția compusă din hrană și asistență tehnică (de obicei, ambele având o valoare redusă pentru beneficiari), a scăzut de la 80 la 25%.¹⁵ În contradicție directă cu orice fel de mandat de luptă împotriva sărăciei, o mare parte a asistenței oficiale pentru dezvoltare nici măcar nu merge către țările cu venituri mici, cu atât mai puțin către acelea în care trăiesc oamenii săraci. Din nou, a început să aibă loc o creștere a concentrării strict pe zonele problematice, dar a pornit de la o bază extrem de joasă. Proporția de asistență oficială pentru dezvoltare care merge către ceea ce OECD consideră că sunt cel mai slab dezvoltate țări a crescut de la puțin peste 10%, în 1960, la circa o treime, nivelul actual. Chiar și astăzi, mai mult de jumătate din AOD merge către țări cu venituri medii. Acest fapt nu este chiar atât de rău precum pare. Datorită recentelor creșteri, Banca Mondială clasifică acum China drept o țară cu venituri medii superioare și India ca țară cu venituri medii inferioare; ambele ar putea fi capabile să își soluționeze pe cont propriu problema sărăciei. În lumea actuală, abordarea problemei oamenilor săraci este un lucru foarte diferit față de abordarea problemei țărilor sărace. Ajutoarele, incluzând atât ajutoarele oficiale, cât și ajutoarele umanitare furnizate de ONG-uri, sunt, adesea, oferite unor regimuri care nu au un prea mare interes în a-și ajuta populațiile și nici nu au o istorie în acest sens. Donatorii înfăptuiesc aceste acte pentru a atinge niște țeluri politice, de exemplu, sprijinul îndelungat acordat de Statele Unite lui Mobutu Sese Seko, în Zair, sau mai recentul sprijin acordat unor țări ca Egipt și Ethiopia ori susținerea acordată de Franța fostelor sale colonii, multe dintre ele având regimuri autocratice și corupte. Aproape jumătate din asistența oficială pentru dezvoltare merge către regimuri autocratice (însă există dovezi care atestă că țările care se democratizează beneficiază de o creștere bruscă a ajutoarelor).¹ Pentru a alege doar un exemplu, în 2010, statul Zimbabwe, condus de Robert Mugabe, a primit AOD cu o valoare mai mare de 10% din venitul național al țării, adică 60 de dolari pe cap de locuitor. În astfel de situații, donatorii se confruntă cu o versiune acută a dilemei lui Bauer. Dacă ajutorul ar viza locuri în care oamenii au mare nevoie de ele, țări precum Togo și Zimbabwe ar fi candidatele ideale. Însă, din cauza felului în care sunt conduse aceste țări,

ajutoarele au șanse reduse de a avea un impact pozitiv și ar putea, în realitate, să ajute la menținerea acestor autocrați la putere, să îi îmbogățească sau chiar ambele variante, în mod simultan. Ajutoarele pot fi direcționate prin intermediul ONG-urilor independente de guvern, dar acesta este cel mult un remediu imperfect. Ajutoarele sunt fungibile – astfel încât școlile și clinicile istrate de ONG-uri ar putea elibera alte fonduri pentru guvern – și guvernele găsesc metode de a taxa (sau de a redirecționa, pur și simplu) resursele ONG-urilor. Ele pot percepe taxe pe bunurile și pe echipamentele importate de ONG-uri (și chiar fac acest lucru) sau pot impune licențe scumpe de operare. Același lucru se întâmplă și în cazul urgențelor umanitare, în special în vreme de război, când comandanții militari trebuie plătiți pentru a permite intervenția umanitară în beneficiul propriei populații. În situații extreme, acest tip de context a făcut ca ONG-urile internaționale să transporte arme și hrană în același timp, ca fotografiile cu copii înfometați să fie folosite, în majoritate, pentru a prelungi războiul sau ca taberele finanțate de ONG-uri să fie folosite drept baze de antrenament ale unor miliții cu înclinații pentru genocid.¹⁷ Există întotdeauna o tensiune între direcționarea ajutoarelor către țări bine istrate, unde ajutorul poate fi benefic, dar unde este mai puțină nevoie pentru el, și direcționarea ajutoarelor către țări unde există mai multă suferință, dar impactul este mai puțin benefic și ajutoarele riscă chiar să producă daune. Această descriere concisă a fluxurilor de ajutoare nu ia în considerare multe alte metode prin care țările bogate pot influența țările sărace în bine sau în rău; în realitate, ajutoarele sunt unul dintre cele mai puțin importante elemente din această înlănțuire. Țările bogate furnizează capital sub formă de investiții private, adesea mult mai prompt și, adesea, cu mai puțină zarvă birocratică decât Banca Mondială. Drept rezultat, cererea pentru ajutoarele Băncii Mondiale este mai redusă decât altădată, în special în rândul țărilor cu venituri medii. Fluxurile private din țările bogate către cele sărace, de pildă din partea imigranților către familiile rămase acasă, sunt de două ori mai mari decât AOD. Știința – descoperirea unor nou tipuri de medicamente, a vaccinurilor sau a mecanismelor care stau la baza bolilor – a provenit aproape întotdeauna din țările bogate, dar a adus, de asemenea, beneficii țărilor sărace. Același lucru s-a întâmplat și cu invenții precum telefonul mobil sau internetul. În același timp, restricțiile comerciale sau drepturile de proprietate intelectuală pot limita accesul țărilor sărace la piețele bogate sau la tratamentele importante. Adeseori, aceste aspecte, care nu țin de ajutoare, sunt mult mai semnificative – în bine sau în rău – decât ajutoarele externe, dar voi reveni asupra acestei chestiuni la finalul capitolului. Desigur, acest fapt nu neagă importanța ajutoarelor în țările unde ele reprezintă

principalul venit.

Cât de eficiente sunt ajutoarele?

Când am început să studiez ajutoarele internaționale și dezvoltarea economică, mi se părea esențial să aflu cât de bine funcționează acestea. Ca majoritatea oamenilor, am pornit de la ipoteza că ele trebuie să funcționeze bine. La urma urmelor, dacă eu sunt sărac, iar dumneavoastră sunteți bogat și îmi oferiți bani – sau chiar mai bine, un flux anual de bani –, eu voi deveni mai puțin sărac. Convingerea că această intuiție ar trebui să se aplice ajutoarelor – ceea ce acum numesc iluzia ajutorului – este atât de puternică încât mulți oameni refuză chiar să ia în considerare posibilitatea că ea ar putea fi falsă. Această intuiție este, în mod esențial, reprezentarea „hidraulică“ a ajutorului, care, după cum am văzut, este falsă. Ajutorul nu este oferit de la o persoană la alta; cea mai mare parte este transferată de la un guvern la altul, iar bună parte din el nu are ca scop scoaterea oamenilor din sărăcie. Schița mea sumară despre sistemul real de asistență ne arată acest lucru, dar nu ne spune dacă ajutoarele au ajutat sau au stânjenit creșterea economică și reducerea sărăciei pe parcursul ultimilor 50 de ani. Există o abundență de statistici legate de ajutoare, provenind de la Comitetul de Asistență pentru Dezvoltare și din alte surse, precum și informații privind creșterea economică și sărăcia. Țările sunt tratate diferit; unele primesc mai mult ajutor decât altele; iar dimensiunea ajutoarelor s-a modificat de la un an la altul. Fără îndoială, putem folosi aceste statistici pentru a determina impactul ajutoarelor. Sau, mai precis, să aflăm dacă țările care primesc mai mult ajutor – pe cap de locuitor sau raportat la veniturile naționale – se dezvoltă mai rapid. Desigur, reducerea sărăciei și creșterea economică sunt lucruri diferite, dar atât teoria, cât și experiența sugerează că cea mai sigură și durabilă soluție pentru problema sărăciei este creșterea economică. Expunerea din secțiunea precedentă ar trebui să arate clar că nu există răspuns facil sau, cel puțin, nu există un răspuns pozitiv facil. China și India, care au primit foarte puțin ajutor raportat la dimensiunile propriilor economii, sunt cele două povești de mare succes, în vreme ce mult mai micile țări din Africa,

beneficiarele unei asistențe de proporții mai mari, având în vedere dimensiunile lor, au înregistrat creșteri economice mai puțin spectaculoase. Datorită faptului că agențiile tind să răspândească ajutoarele, alocând câte ceva pentru fiecare, țările mai mici primesc mai mult ajutor decât țările mai mari, așadar, dacă ajutorul este important pentru creștere, țările mai mici ar trebui să crească mai rapid. Pe baza acestui unic test, ajutoarele au fost un eșec de răsunet. Desigur, aceasta este o concluzie mult prea pripită. Ar putea exista alte motive – care nu au legătură cu ajutoarele – datorită cărora economiile mai mari cresc mai repede; am enumerat câteva în Capitolul 6. Chiar și așa, aceasta nu este o constatare optimistă în sprijinul ideii că ajutoarele susțin creșterea economică mai rapidă. Un alt mod de a studia eficiența ajutoarelor este să observăm țările care au fost deosebit de favorizate de procesul de asistență: cele care au avut legături coloniale puternice (în special, fostele colonii ze), țările care au primit ajutor suplimentar din motive politice (țări ca Egipt, datorită Acordurilor de la Camp David) sau cele care au fost văzute ca bastioane în lupta contra comunismului, în timpul Războiului Rece (țări precum Zairul aflat sub conducerea lui Mobutu). Evident, aceste țări au avut cele mai slabe rezultate în lupta contra sărăciei, iar motivul este destul de clar. În Egipt, Togo și Zair, ajutoarele nu au fost folosite pentru dezvoltarea economică, ci pentru a menține la putere niște regimuri susținute din exterior, chiar dacă aceste acțiuni au afectat populația. Unii ar putea susține că ajutoarele furnizate unor regimuri corupte și represive nu reprezintă subiectul discuției, iar acestea nu ar trebui luate în calcul ca ajutoare pentru dezvoltare. Însă această scuză este prea facilă. Majoritatea acestor ajutoare au luat forma unor fluxuri nelimitate către regimuri care ar fi putut să le folosească pentru dezvoltare, dacă și-ar fi dorit acest lucru; mare parte a ajutoarelor au mers, de asemenea, către țări în care oamenii aveau mare nevoie de ele. Așadar, deși aceste exemple nu demonstrează că ajutoarele mai bine planificate sau cele acordate unei mai bune selecții de țări nu ar fi dat un randament mai bun, ele arată destul de clar că, în general, nu este o idee bună să acorzi ajutor necondiționat unor țări ale căror populații sunt nevoiașe. Totodată, consider că forțele care funcționează în aceste cazuri extraordinar de viciate sunt o problemă chiar și în condiții mult mai favorabile. Privind la ce s-a întâmplat cu ajutoarele în Africa subsahariană, putem trage mai multe lecții. Deși câteva dintre cele mai sărace țări din lume nu sunt în Africa, majoritatea se află acolo. Afghanistan, Bangladesh, Cambodgia, Haiti, Nepal și

Timorul de Est sunt (singurele) țări neafricane care se numără printre cele mai sărace 40 de țări din lume. Africa este locul de baștină al țării sărace, cu toate că nu este locul de baștină al omului sărac. Țările africane au primit numeroase ajutoare – destul cât să se simtă diferența în ratele de creștere, dacă ajutoarele ar fi fost folosite cu acest scop.

Figura 1 arată cum au crescut țările africane după 1960, la intervale de cinci ani, cu anul 2010 integrat în cea mai recentă perioadă. Banca Mondială menționează 49 de țări în Africa subsahariană. Ele sunt foarte diferite ca mărime și importanță – de la Insulele Comore și Mayotte până la Ethiopia, Nigeria și Africa de Sud –, așadar, nu este o idee bună să calculăm o medie simplă. În schimb, lucrez cu o rată de creștere mediană pentru fiecare perioadă, nivelul care separă grupul de țări în două jumătăți. În anii 1960 și 1970, rata obișnuită de creștere a venitului pe cap de locuitor a fost între 1 și 2% pe an; acestea nu sunt, în orice caz, rate spectaculoase de creștere, însă populația africană se îndrepta, în general, spre prosperitate. În anii 1980 și la începutul anilor 1990, rata obișnuită de creștere în Africa a fost negativă. Africanii au pierdut teren nu doar în raport cu țările asiatice de mai mare succes, ci și la nivel absolut, în raport cu ce acumulaseră înainte. În comparație cu nivelurile groaznice din anii 1980 și 1990, anii de creștere lentă, în perioada de după obținerea independenței, au fost o epocă de aur. Anii 1980 și 1990 au fost perioada în care Africa a dobândit reputația de mare problemă a lumii. În 1960, Coreea de Sud era de trei ori mai bogată decât Ghana; în 1995, era de 19 ori mai bogată. În 1960, venitul pe cap de locuitor al Indiei reprezenta doar 40% din cel al Kenyei; în 1995, el era cu 40% mai mare decât cel al Kenyei. Începând cu 1995, s-a produs o răsturnare de situație. Ratele de creștere au redevenit pozitive, iar perioada 2005–2010 a adus cea mai bună creștere pentru Africa. Cât din acest tipar haotic poate fi atribuit fluctuațiilor ajutoarelor externe? Figura 2 indică sumele primite ca ajutoare, din nou sub forma unor mediane și exprimate ca dolari pe cap de locuitor; acești dolari trebuie aproape dublați pentru a lua în calcul nivelurile mai mici ale prețurilor din Africa. Aceste date nu sunt ajustate în funcție de rata inflației; statisticile ajustate respectă același tipar, dar indică o creștere mai rapidă. În ultimii ani, un locuitor al țării mediane din Africa subsahariană a primit circa 100 de dolari (în termeni de putere de cumpărare) anual, sub formă de ajutor, o sumă echivalentă cu aproximativ 20% din venitul național al țării mediane. Ce ne spun aceste grafice despre ajutoare și creșterea economică din Africa?

Evident, au loc și alte procese, însă sunt multe de spus pornind de la o perspectivă simplistă și, încă o dată, lucrurile nu arată bine pentru ajutoare. Creșterea a scăzut constant, în timp ce ajutoarele au crescut constant. Când ajutoarele au fost reduse, după încheierea Războiului Rece, creșterea a fost reluată; terminarea Războiului Rece a înlăturat una dintre justificările ajutoarelor acordate Africii, iar creșterea a reînceput pe continent. Există și o glumă amară care spune că „Războiul Rece s-a încheiat, iar Africa a pierdut“. Însă graficul sugerează că poanta ar trebui să fie aceea că „Războiul Rece s-a terminat, iar Africa a câștigat“, deoarece Occidentul a redus furnizarea de ajutoare. Deși acest fapt are sens atunci când ne referim la Mobutu și la Zair, este evident că generalizarea este exagerată.

Cei optimiști în privința ajutoarelor privesc finalul perioadei și accentuează faptul că ajutoarele recente au avut ca scop dezvoltarea, nu menținerea la putere a unor dictatori anticomuniști; ei observă că, în această perioadă de asistență iluminată, mai multe ajutoare au adus o mai mare creștere. Poate că așa este. Într-adevăr, Mobutu a dispărut, însă guvernul lui Meles Zenawi Asres, în Ethiopia, a primit ajutoare în valoare de mai bine de 3 miliarde de dolari în 2010, din partea Statelor Unite, a Marii Britanii și a Băncii Mondiale, printre altele. Meles, care a murit în 2012, a fost unul dintre cei mai tiranici și autocratici dictatori din Africa.¹⁸ Ethiopia are aproape 40 de milioane de oameni care trăiesc cu mai puțin de 1,25 de dolari pe zi (20 de milioane trăind cu mai puțin de un dolar pe zi), fapt care face țara să fie preferată de mulți dintre cei care cred în ajutoare externe ca formă de luptă împotriva sărăciei; Meles a fost un opozant ferm al fundamentalismului islamic, ceea ce l-a transformat într-un favorit al Statelor Unite. Desigur, Statele Unite au dreptul de a-și alege aliații internaționali. Însă, dacă ajutoarele sale sunt motivate de o combinație între preocupările privind securitatea națională și interesele electoratului care consideră că este mai important să dăruiești, decât să realizezi ceva prin acele donații, nu facem decât să donăm bani pentru „noi“, nu pentru „ceilalți“. O cheie a creșterii africane este evoluția prețurilor mărfurilor. Multe țări africane au fost și încă sunt dependente de exporturile de materii prime, în mare parte minerale neprelucrate și produse agricole. Botswana exportă diamante; Africa de Sud, aur și diamante; Nigeria și Angola, petrol; Niger, uraniu; Kenya, cafea; Coasta de Fildeș și Ghana, cacao; Senegal, arahide, și tot așa. Prețurile mondiale ale acestor mărfuri au o volatilitate notorie, cu mari creșteri ca răspuns la o cultură slabă sau la creșteri ale cererii globale, precum și cu scăderi de preț la fel de dramatice, nici unul dintre scenarii ușor de prezis. Multe guverne africane dețin minele, sondele și plantațiile, în vreme ce altele taxează exportul unor mărfuri precum cacaua sau cafeaua, astfel încât fluctuațiile prețurilor provoacă oscilații dramatice și greu de controlat ale veniturilor guvernamentale. Mai târziu, în acest capitol, voi realiza o comparație între veniturile provenite din vânzarea mărfurilor și ajutoarele externe, dar, pentru moment, voi remarca doar faptul că prețurile mărfurilor au crescut, în general, în anii 1960 și la începutul anilor 1970, au scăzut constant începând cu 1975 și, pentru unele mărfuri, precum petrolul și cuprul, creșterea a fost reluată în ultimul deceniu. Veniturile generate de aceste prețuri ridicate reprezintă o parte a venitului național, astfel încât este aproape imposibil ca o economie cu exporturi tot mai mari să nu

crească, cel puțin pentru o vreme. Mai multe dovezi oficiale confirmă faptul că veniturile țărilor africane cresc ca reacție la evoluțiile prețurilor mărfurilor.¹ Cei care trăiesc pe picior mare au tendința de a se prăbuși, iar lucrurile au luat această turnură odată cu colapsul comercial de după 1975. Creditorii privați din străinătate au favorizat slabele performanțe ale guvernelor africane – aceeași influență având-o și defectuoasa consiliere oferită de Banca Mondială –, astfel încât, atunci când s-a produs colapsul, efectele au fost mult mai dezastruoase decât ar fi trebuit.² Aceasta este una dintre cele mai importante cauze ale tiparelor de creștere din Figura 1. Un alt factor, mult mai discutabil, dar plauzibil, este faptul că țările africane au politici fiscale și monetare mult mai bune astăzi decât înainte. Într-o anumită măsură, aceasta este moștenirea politicilor de ajustare structurală ale anilor 1980, însă astăzi se găsesc, de asemenea, mult mai mulți miniștri de finanțe și bancheri africani cu pregătire bună. Dacă dorim să evaluăm efectele ajutoarelor, trebuie să luăm în considerare și acești factori, inclusiv evoluțiile oscilante ale prețurilor mărfurilor. Ajutoarele externe au crescut foarte rapid în timpul perioadei negative care a urmat după prăbușirea prețurilor. Acest fapt ar putea să ne spună că ajutoarele nu au avut o influență prea bună, dar ar putea, de asemenea, să ne orienteze către o perspectivă pozitivă – faptul că ajutoarele acordate Africii au venit ca reacție la o catastrofă. Într-adevăr, cel puțin o parte din noile ajutoare au fost oferite pentru a le permite țărilor să își „ramburseze“ datoriile vechi, în caz contrar acestea intrând în incapacitate de plată. Când ajutoarele vin după consecințe economice dezastruoase – ajutoarele umanitare fiind exemplul evident –, o relație negativă între creștere și asistență este exact lucrul pe care ne-am aștepta să-l vedem! Faptul că ajutoarele merg către țări cu creștere slabă nu este un semn al eșecului ajutoarelor, ci al succesului acestora – ele sunt trimise acolo unde este nevoie de ele. Când echipajul de pe bărcile de salvare salvează marinari în pericol de înec, iar aceștia sunt încă uzi și traumatizați de experiența aproape fatală, cu greu i-am putea învinovăți pe salvatori pentru faptul că marinarii sunt într-o situație mai rea decât înaintea furtunii. Cercetătorii specializați în domeniul asistenței au investit enorm de multă inventivitate – și chiar mai multă absurditate – în încercarea de a clarifica efectele ajutoarelor asupra creșterii, creând justificări pentru alte procese care aveau loc în același timp și încercând să ia în calcul efectele asistenței asupra suferințelor. Luarea în considerare a celorlalte aspecte este relativ simplă. Corelația dintre ajutoare (ca proporție din venitul național) și creștere economică

rămâne negativă chiar și când alte cauze importante ale creșterii sunt luate în calcul. Acest fapt nu este decisiv, deoarece ignoră efectele ajutoarelor asupra suferințelor, dar este, în orice caz, important. Când studii similare analizează efectele investițiilor – cheltuieli vizând echipamente, fabrici, computere și infrastructură, lucrurile care stau la baza prosperității viitoare –, efectele asupra creșterii sunt foarte vizibile.²¹ Evident, ajutoarele nu funcționează într-o manieră similară investițiilor. Însă vechea teorie „hidraulică“ a asistenței presupune tocmai acest fapt – că țările sărace, deoarece sunt sărace, nu își pot permite să investească pentru viitor, iar ajutoarele vor umple lacunele. Din nou, ajutoarele fac orice, mai puțin acest lucru. Ce se poate spune despre efectele ajutoarelor asupra suferinței? Probabil că există un efect al ajutoarelor asupra creșterii, însă el este contrabalansat de episoadele în care ajutoarele vin ca răspuns la dezastre. Clarificarea acestei chestiuni este o problemă clasică de tipul celei cu oul și găina, aproape la fel de dificil de rezolvat. Deși multe studii au încercat să o tranșeze, nici unul nu este foarte convingător. Într-adevăr, am văzut deja cum este studiată, în general, această problemă. Dacă am putea identifica țări care nu primesc ajutoare ca răspuns la evoluțiile slabe, am putea studia efectele fără ca acestea să fie contaminate de influența dezastrelor, obținând o interpretare curată asupra modului în care ajutoarele afectează creșterea. Ce exemple avem la îndemână? Faptul că țările mari primesc mai puțin ajutor decât cele mici ar fi unul. Altul ar fi acela că aliații favorizați și fostele colonii primesc mai mult. După cum am văzut, nici unul dintre aceste experimente de gândire nu produce o interpretare pozitivă privind asistența, dar ambele abordări pot fi ușor contestate. Ce concluzie rămâne? Diferiți specialiști au trasat echilibrul în diferite moduri. O perspectivă este aceea că analiza statistică este atât de impenetrabilă, încât nu poate fi găsit nici un răspuns; analiza ajutoarelor și a performanțelor economice, pe parcursul timpului și în mai multe țări, pur și simplu, nu poate răspunde la întrebare. Propria mea perspectivă este ceva mai senină în privința literaturii de specialitate și mult mai negativă în privința ajutoarelor. Mulți donatori încă insistă pe ideea că ajutoarele furnizează capital țărilor sărace care nu îl pot obține altfel, în acest mod oferindu-li-se un viitor mai bun; așa-numita perspectivă „hidraulică“. Însă această imagine este contrazisă de statistici, deoarece ajutorul nu funcționează precum investițiile și, într-adevăr, întreaga idee nu are nici un sens, dacă avem în vedere accesul pe care multe țări sărace îl au la piețele de capital internațional privat. Faptul că nici țările mai mici, nici cele favorizate din punct de vedere politic nu cresc mai rapid este, de asemenea, o dovadă împotriva

ajutoarelor, dar nu decisivă – ar putea exista alte motive pentru care țările mari cresc mai rapid sau pentru care țările favorizate pe criterii politice se descurcă mai greu –, însă imaginea este în continuare destul de sugestivă. Faptul că guvernele multor țări favorizate politic sunt corupte nu este o scuză, decât dacă putem arăta că oferirea de ajutor nelimitat unor guverne „mai bune“ produce ceva diferit; voi reveni asupra acestui subiect.

Eficiența proiectelor de dezvoltare

Mulți oameni – persoane obișnuite sau specialiști în dezvoltare – nu urmăresc să evalueze ajutoarele analizând efectele acestora asupra creșterii economice. Pentru ei, ajutoarele vizează proiecte: finanțarea unei școli sau a unei clinici ori oferirea de ajutor unor organizații care furnizează plase de pat tratate cu insecticid, altora care oferă informații despre modalitățile de evitare a infecțiilor cu HIV/SIDA sau celor care înființează grupuri de microfinanțare. Totul este despre drumul care a schimbat viața unui sat sau despre barajul care a creat mijloace de trai pentru mii de oameni. Orice organizație care lucrează în domeniul dezvoltării internaționale – ONG-urile, Programul de Dezvoltare al ONU și Banca Mondială – are propriile povești de succes. Cei implicați au experiențe la prima mână și nu se îndoiesc de eficiența acțiunilor întreprinse. Ei recunosc eșecurile, dar le consideră parte a prețului plătit pentru a face treabă bună – o treabă care este un succes, per total. Cum putem împăca aceste informații cu evaluările echivoce sau chiar negative furnizate de dovezile statistice? O posibilitate ar fi aceea că evaluările, efectuate de ONG-uri sau de Banca Mondială, sunt peste măsură de cosmetizate. Criticii subliniază că ONG-urile au motive serioase să nu raporteze eșecurile și să exagereze succesele – la urma urmelor, ele activează în domeniul strângerii de fonduri în aceeași măsură în care activează în sectorul răspândirii acestor fonduri. Totodată, ei evidențiază greșelile metodologice de evaluare, în special faptul că este greu de știut ce s-ar fi întâmplat cu beneficiarii ajutoarelor, în cazul în care nu le-ar fi primit. Banca Mondială și agențiile ONU au aceleași motive pentru a-și evalua activitățile în termeni pozitivi. Evaluările Băncii Mondiale sunt realizate înainte ca proiectul să ajungă la maturitate deplină și există o presiune constantă de a furniza evaluări

cât mai repede. Cu membrii consiliului de conducere schimbându-se regulat și cu un personal care ocupă prin rotație diferite posturi, motivația cadrelor Băncii Mondiale este de a cheltui cât mai repede banii, nu de a arăta cât de bine au funcționat proiectele duse de mult timp la bun sfârșit. Succesul în carieră este independent de succesul proiectelor, astfel încât nu există presiune pentru a produce evaluări convingătoare. Aceste argumente au condus la tendința spre evaluări mai atente, adesea cu accentul pus pe studii controlate randomizate, considerate a fi cea mai bună metodă de a afla dacă un anumit proiect a funcționat și, dincolo de acest aspect, de a afla „ce funcționează“ în general. (În cadrul acestor studii, unele „unități“ – oameni, școli sau sate – sunt tratate, iar altele – unitățile de control – nu, unitățile fiind repartizate în mod arbitrar unuia dintre cele două grupuri.) Conform acestei perspective, ajutoarele au fost mult mai puțin eficiente decât ar fi fost dacă proiectele din trecut ar fi fost evaluate în mod serios. Se consideră că, dacă Banca Mondială și-ar fi supus toate proiectele unor evaluări riguroase, până acum am fi știut ce funcționează și ce nu, iar sărăcia globală ar fi fost eliminată de mult. Cei care sprijină studiile controlate randomizate – „randomiștii“ – tind să fie foarte sceptici în legătură cu autoevaluările efectuate de ONG-uri, aceștia lucrând cu ONG-urile binevoitoare pentru a le ajuta să își îmbunătățească procedurile de evaluare. De asemenea, ei au convins Banca Mondială să aplice studii controlate randomizate în anumite acțiuni proprii. A afla dacă un anumit proiect este sau nu de succes este un fapt important în sine, dar este puțin probabil să dezvăluie ceva util despre ce funcționează în general. Adesea, grupurile experimentale și de control sunt foarte mici (experimentele pot fi extrem de scumpe), făcând ca rezultatele să nu fie de încredere. Mai important, nu există motiv să presupunem că ceea ce merge întrun loc va funcționa în altă parte. Chiar dacă un proiect finanțat prin asistență externă este motivul bunăstării unor oameni – și chiar dacă am fi pe deplin siguri de acest fapt –, cauzele, în general, nu operează în mod independent; ele au nevoie de diferiți alți factori care să le ajute să funcționeze. Făina „produce“ prăjiturile, în sensul că prăjiturile făcute fără făină sunt mai rele decât cele făcute cu făină – și putem efectua o sumedenie de experimente pentru a demonstra acest fapt –, însă făina nu își face treaba fără praf de copt, ouă sau unt – factorii ajutători de care este nevoie pentru ca făina să „producă“ prăjitura.²² În mod similar, transmiterea inovațiilor ar putea funcționa într-un loc și apoi ar putea să eșueze sau, cel puțin, să nu funcționeze la fel de bine într-un alt sat sau

într-o țară diferită. Succesul schemelor de microfinanțare ar putea depinde de felul în care sunt organizate femeile și de ceea ce le permit bărbații să facă. Serviciile de educație agricolă ar putea funcționa corespunzător acolo unde fermierii trăiesc în apropiere unii de alții și discută în mod regulat, dar să se soldeze cu un eșec într-o regiune cu ferme izolate. Fără a înțelege aceste mecanisme – ingredientele necesare pentru a găti o prăjitură –, nu este posibil să parcurgem distanța de la „un proiect funcțional“ la descoperirea lucrurilor care funcționează mereu; într-adevăr, întreaga idee de lucruri care funcționează nu este de nici un ajutor, dacă nu se bazează pe înțelegere. Reproducerea care nu este ghidată de o căutare explicită a acestor mecanisme nu rezolvă problema; pur și simplu, sunt prea multe configurații posibile de factori ajutători. Așadar, în vreme ce lumea ar putea deveni un loc mai bun, dacă agențiile de ajutorare ar demonstra că proiectele implementate și-au îndeplinit cu succes scopurile, astfel de demonstrații nu ne vor oferi, prin ele însele, secretele eliminării sărăciei globale. De asemenea, este posibil ca proiectele finanțate prin ajutoare externe să funcționeze, dar ajutoarele să eșueze. Chiar dacă o agenție „ideală“ de ajutorare ar finanța doar proiectele care au trecut printr-un set riguros de evaluări, ajutoarele sale tot ar putea eșua. Printre alte motive, există iritanta, dar frecvent întâlnita problemă a faptului că proiectele ies mult mai bine pe hârtie, decât în realitate. Prototipurile nu sunt echivalente cu produsul de serie. Un posibil motiv este acela că politicile implementate de birocrați nu sunt derulate la fel de bine precum politicile implementate de intelectuali și de oamenii care lucrează la Banca Mondială. Totodată, ar putea exista un efect de contagiune care să nu fie luat în considerare în cadrul evaluării. Un exemplu important este situația în care furnizarea de servicii private de sănătate – finanțate prin ajutoare externe – subminează aceleași servicii oferite de guvern. Chiar dacă sistemul public de clinici prenatale nu este foarte bun și în pofida faptului că asistentele și doctorii absentează în mod frecvent, clinicile istrate de ONG-uri trebuie să ia asistente și doctori de undeva, iar salariile mai mari plătite de ei pot epuiza resursele sistemului public. În acest caz, beneficiile nete ale ajutoarelor sunt mai reduse decât ar reieși din orice evaluare care nu ia în considerare deturnarea produsă. Evaluarea barajelor este un alt exemplu puternic contestat, un motiv principal fiind faptul că sunt greu de identificat toate persoanele asupra cărora există un impact direct sau indirect. Utilizarea unor proiecte-pilot pentru a evalua idei noi va fi, adesea, plină de învățăminte, dar rezultatele vor fi, de obicei, diferite atunci când proiectul este

lărgit. Un proiect educațional i-ar putea ajuta pe oameni să termine un liceu sau o facultate și să obțină posturi bune în guvern, care, în multe țări sărace, se numără printre cele mai râvnite locuri de muncă. Și, totuși, dacă schema este extinsă pentru toți, iar guvernul nu se mărește, nu vor exista beneficii, cel puțin în privința posturilor guvernamentale. Proiectele agricole pot avea o problemă similară. Un fermier își poate crește productivitatea, dar, dacă toți fac același lucru, prețul produselor va scădea, iar ceea ce este profitabil pentru o persoană ar putea să nu fie profitabil pentru nimeni. Aproape toate proiectele care implică producția realizată de fermieri, firme sau comercianți vor afecta prețurile bunurilor și ale serviciilor atunci când sunt lărgite. Așadar, încă o dată, un proiect ar putea avea succes pe cont propriu, dar extinderea sa la nivel național sar putea dovedi un eșec. Evaluările excelente ale proiectelor pot coexista alături de eșecurile ajutoarelor la nivelul întregii țări. Adeseori, agențiile de ajutorare pun o povară istrativă grea pe umerii guvernelor locale și așa suprasolicitate. Agențiile guvernamentale trebuie să aprobe proiectele; trebuie să monitorizeze activitățile ONG-urilor; și trebuie să participe la întâlniri cu zecile sau chiar cu sutele de agenții străine care lucrează în propriile țări. Capacitatea de acțiune a statului și capacitățile de reglementare sunt reduse în multe țări sărace, iar acest fapt limitează, prin el însuși, dezvoltarea și combaterea sărăciei. Este ironic când, într-o încercare de a da o mână de ajutor, asistența externă îi distrage pe oficialii guvernului de la sarcinile mai importante și subminează capacitatea statului, esențială pentru o dezvoltare de succes. După cum vom vedea, acesta este doar un alt exemplu în care ajutoarele îndepărtează guvernele de propriii cetățeni și le îndreaptă chiar spre agențiile de ajutorare. Astfel de devieri au consecințe cu atât mai grave, cu cât țara este mai mică, guvernul este mai incompetent și volumul de ajutoare este mai mare. Sunt multe de spus despre evaluările atente ale proiectelor, pentru a vedea dacă ele și-au atins scopurile și pentru a încerca să desprindem lecții care pot fi folositoare și în alte părți. O evaluare reușită și convingătoare poate identifica locuri în care banii ar putea îmbunătăți viața altora, chiar dacă exemplele sunt locale și nu ușor de generalizat. Însă evaluările de proiect nu ne pot spune, prin ele înseși, ce funcționează și ce nu funcționează, în general. O evaluare reușită a unui proiect nici nu poate garanta eficiența ajutorului, care este, în cele din urmă, o problemă a întregii economii, nefiind legată de anumite proiecte sau de distincția între proiectele bune și proiectele slabe. Nu există cale de a scăpa, prin intermediul unor evaluări de proiecte, de gândul la ajutoare ca întreg și la

consecințele sale naționale.

Ajutoare și politică

Pentru a înțelege cum funcționează ajutoarele, trebuie să studiem relația dintre ele și politică. Instituțiile politice și juridice joacă un rol central în reglarea mediului care poate alimenta prosperitatea și creșterea economică. Ajutoarele externe, în special când sunt în cantități mari, afectează modul de funcționare a instituțiilor și felul în care se schimbă acestea. Adesea, politica a sufocat creșterea economică și, chiar și în lumea de dinaintea ajutoarelor externe, existau sisteme politice bune și sisteme politice rele. Însă marile fluxuri de ajutoare externe schimbă politica locală în mod negativ și subminează instituțiile necesare pentru susținerea unei creșteri economice pe termen lung. De asemenea, ajutoarele subminează democrația și participarea civică, o pierdere directă, fără a mai ține la socoteală pierderile care vin în urma subminării dezvoltării economice. Aceste pagube provocate de ajutoarele externe trebuie să fie cântărite în raport cu lucrurile bune pe care acestea le aduc, fie că este vorba despre copiii care ar fi rămas neșcolarizați în lipsa lor, fie despre salvarea vieților celor care, altfel, ar fi murit. De la începuturile sale postbelice, economia dezvoltării a văzut creșterea și reducerea sărăciei ca pe niște probleme tehnice. Economiștii urmau să ofere cunoașterea care să le transmită noilor conducători independenți cum să aducă prosperitate propriilor popoare. Când economiștii specializați în dezvoltare se gândeau măcar puțin la politică, ei îi vedeau pe politicieni drept protectorii cetățenilor, motivați de promovarea bunăstării sociale. Ca scop în sine, ca mijloc de participare civică sau ca mod de gestionare a conflictelor, politica nu făcea parte din manualul lor de operare. Totodată, experții în dezvoltare nu se preocupau prea mult de faptul că, în multe cazuri, guvernele prin intermediul cărora lucrau aveau interese proprii, care le făceau să fie parteneri discutabili pentru un efort de dezvoltare larg. Au existat voci de contestare de-a lungul anilor, dar abia recent curentul ortodox din economia dezvoltării a început să se concentreze pe importanța instituțiilor, inclusiv pe a celor politice, și asupra politicii în sine.

Dezvoltarea economică nu poate avea loc fără nici un fel de între cei care guvernează și cei guvernați. Guvernul are nevoie de resurse pentru a-și duce la îndeplinire funcțiile – cel puțin menținerea integrității teritoriale și menținerea monopolului asupra violenței, iar dincolo de acestea, asigurarea unui sistem juridic, a siguranței publice, a apărării naționale și a altor bunuri publice –, iar resursele necesare pentru aceste funcții sunt obținute prin impozitarea celor conduși. Această nevoie de colectare a impozitelor și greutatea de a o efectua în lipsa participării celor care sunt impozitați sunt elementele care limitează guvernul și, într-o anumită măsură, protejează interesele contribuabililor. Într-o democrație, răspunsul direct al electoratului evaluează performanțele guvernului, efectiv un fel de evaluare de proiect aplicată la programele derulate prin folosirea banilor contribuabililor. În vreme ce acest tip de răspuns funcționează cel mai bine într-o democrație, nevoia de a strânge fonduri există oriunde, iar adesea îl constrânge pe conducător să acorde atenție cererilor venite măcar dintro parte a populației. Unul dintre cele mai puternice argumente împotriva marilor fluxuri de ajutoare externe este faptul că ele subminează aceste constrângeri, eliminând nevoia de a colecta bani cu consimțământul oamenilor și cu o anumită limită, transformând ceea ce ar trebui să fie instituții politice benefice în instituții toxice.²³ Fără o capacitate adecvată de impozitare, un stat le neagă propriilor cetățeni multe dintre protecțiile care sunt considerate de la sine înțelese în lumea bogată. Ei ar putea să nu beneficieze de protecția legii, deoarece tribunalele nu funcționează sau sunt corupte, iar poliția ar putea hărțui sau exploata oamenii săraci, în loc să îi protejeze. Oamenii s-ar putea găsi în situația de a nu-și putea deschide afaceri, deoarece datoriile nu sunt plătite și contractele nu sunt aplicate sau pentru că funcționarii publici cer mită. Oamenii se pot confrunta cu amenințări violente din partea găștilor sau a unor despoți locali. Lor le-ar putea lipsi apa potabilă sau serviciile minime de salubritate. Ar putea exista dăunători endemici locali care să îi amenințe, mai ales pe copii, cu răspândirea unor boli ușor de prevenit, dar potențial fatale. Acești oameni ar putea să ducă lipsă de electricitate, școli funcționale sau servicii medicale decente. Toate aceste riscuri se înscriu în experiența sărăciei într-o mare parte a lumii, toate sunt cauze ale sărăciei și toate pot fi atribuite lipsei de capacitate a statului. Orice fapt care amenință această capacitate este incompatibil cu îmbunătățirea vieții oamenilor săraci. Argumentul conform căruia ajutoarele amenință instituțiile depinde de dimensiunea ridicată a acestuia. În China, India și Africa de Sud, unde asistența

oficială pentru dezvoltare a însemnat mai puțin de 0,5% din venitul național și doar ocazional mai mult de 1% din cheltuielile guvernamentale totale, ajutoarele nu cântăresc prea mult în influența asupra cheltuielilor guvernamentale sau asupra dezvoltării instituțiilor. Situația este destul de diferită în mare parte a Africii. 36 de țări (din 49) din Africa subsahariană au primit cel puțin 10% din venitul național sub formă de AOD timp de trei decenii sau chiar mai mult.²⁴ Având în vedere că AOD ajunge la guverne, raportul dintre ajutoare și cheltuielile guvernamentale este încă unul ridicat. Benin, Burkina Faso, D.R. Congo, Ethiopia, Madagascar, Mali, Niger, Sierra Leone, Togo și Uganda se numără printre țările în care ajutoarele au depășit 75% din cheltuielile statului în ultimii ani. În Kenya și Zambia, AOD reprezintă un sfert, respectiv jumătate din cheltuielile guvernamentale. Având în vedere că o mare parte a cheltuielilor guvernului sunt prestabilite și aproape imposibil de schimbat pe termen scurt, pentru aceste țări (și pentru altele, pentru care nu sunt disponibile statistici), cheltuielile opționale ale guvernelor sunt aproape complet dependente de fondurile provenite de la donatori străini. După cum vom vedea, acest fapt nu înseamnă că donatorii determină cât cheltuiesc guvernele – nici pe departe. Și, totuși, atât comportamentele donatorilor, cât și cele ale beneficiarilor sunt în mod fundamental afectate de existența și de magnitudinea acestor fluxuri. Primirea ajutoarelor nu reprezintă singura cale prin care conducătorii pot guverna fără consimțământ popular. Creșterea explozivă a prețurilor mărfurilor este un alt mod. Un exemplu celebru provine din Egiptul mijlocului de secol al XIX-lea. Atunci, la apogeul Revoluției industriale, cu a sa cerere necontenită de bumbac, principalele două surse erau sudul Statelor Unite și Egiptul, iar vânzările de bumbac ale Egiptului constituiau cea mai mare parte a comerțului său cu lumea exterioară. Conducătorul Egiptului, Muhammad Ali, descris adesea drept fondatorul Egiptului modern, plătea doar o parte redusă din prețul mondial felahilor** care produceau bumbacul, iar el și curtenii săi au devenit incredibil de bogați datorită acelor câștiguri. Războiul Civil American a triplat prețul mondial în doar trei ani, iar, sub conducerea succesorului lui Ali, Ismail, acest fapt a condus la ceea ce un reporter britanic descrisă mai târziu drept o „extravaganță fantastică“, în vreme ce „sume imense erau cheltuite pe lucrări publice în manieră orientală și pe lucrări profitabile executate greșit sau prea devreme“, printre care s-a numărat Canalul Suez.²⁵ Nivelul cheltuielilor era atât de mare încât nu a putut fi susținut nici măcar de prețurile de război ale bumbacului, iar Ismail s-a împrumutat pe piețele internaționale de capital. Când prețul bumbacului s-a prăbușit după război, au avut loc revolte, o intervenție

armată și, în cele din urmă, ocupația britanică. Prețul bumbacului a crescut de la 9 dolari pentru 50 de kilograme de bumbac, în 1853, la 14 dolari în 1860, ajungând la un vârf de 33,25 de dolari în 1865, după care a scăzut la 15,75 de dolari în 1870. S-ar fi putut crede că măcar creditorii străini – dacă nu Ismail – înțelegeau pericolele care se prefigurau la orizont, dar atunci, ca și astăzi, creditorii se puteau baza pe alt guvern – al Marii Britanii –, pentru a le proteja și recupera investițiile. Totuși, povestea acestei catastrofe are o parte pozitivă; până la urmă, Canalul Suez a fost o investiție utilă, ale cărei beneficii merită să fie amintite. Există multe paralele între creșterile explozive ale prețurilor și ajutoarele externe.² Una dintre ele este faptul că fluxurile de capital circulă într-un mod care nu ține cont de nevoile sau de politicile interne. În timpul perioadei de avânt a bumbacului, cauza a fost Războiul Civil din Statele Unite; în cazul ajutoarelor, cauzele sunt condițiile economice și politice din țările donatoare sau evenimentele internaționale precum Războiul Rece sau lupta împotriva terorismului. Faptul că ajutoarele stimulează cheltuielile guvernamentale a fost documentat în mod repetat și, la fel ca în cazul egiptean, guvernul este scutit de nevoia de a se consulta cu poporul sau de a dobândi aprobarea acestuia. Beneficiind de mine deținute de stat, de prețuri mondiale ridicate, de o resursă nelimitată de muncitori săraci sau de o armată bine finanțată, un conducător poate rămâne la putere fără asentimentul poporului său. Cu destul ajutor extern, un conducător se poate descurca și fără a avea mine, așa cum s-a întâmplat, în cele din urmă, cu Zairul lui Mobutu. Ajutoarele externe au menținut regimul la putere, iar majoritatea ajutoarelor au fost folosite în acest scop, astfel încât atunci când regimul s-a prăbușit, nu mai rămăsese prea mult din acele sume în conturile bancare elvețiene sau din alte părți.²⁷ Desigur, primind aceste ajutoare, guvernele au o responsabilitate față de donatori și, spre deosebire de cazul lui Mobutu, care a fost generat de geopolitica Războiului Rece, s-ar putea spera că donatorii au interesele oamenilor în minte. Însă, după cum vom vedea, există motive serioase pentru care acest fapt nu funcționează în practică; motivația donatorilor ajută mult mai puțin decât s-ar crede. Ajutoarele, ca și creșterile explozive ale prețurilor, pot avea și alte efecte nefericite asupra instituțiilor locale. În lipsa unor intrări nelimitate de capital, guvernele nu doar că au nevoie de impozite, ci și de capacitatea de a le colecta. Uriașele venituri petroliere din Orientul Mijlociu sunt parțial responsabile de slabele instituții democratice din țările producătoare de petrol. În Africa,

regimurile prezidențiale sunt des întâlnite, iar un președinte finanțat din surse externe poate guverna prin rețele de patronaj și represiune militară. Parlamentele au puteri limitate; ele sunt rar consultate de președinte; de asemenea, nici parlamentele, nici sistemele judiciare nu au puterea de a ține în frâu președinția.²⁸ Nu există nici un mecanism de control. În cazuri extreme, marile fluxuri externe de capital, provenind din ajutoare sau din exporturi de mărfuri, pot accentua riscul unui război civil, deoarece conducătorii au mijloacele pentru a evita împărțirea puterii și pentru că valoarea fluxurilor oferă ambelor tabere un premiu pentru care merită să lupte.² De ce responsabilitatea în fața donatorilor nu înlocuiește responsabilitatea în fața populației locale? De ce donatorii nu pot să blocheze ajutoarele, dacă președintele refuză să se consulte cu parlamentul, nu acceptă să reformeze o forță polițienească coruptă sau folosește ajutoarele pentru a-și consolida propria poziție politică? O problemă este aceea că guvernele donatoare și alegătorii lor – adevărații donatori – nu pot lua deciziile corecte din cauză că nu cunosc efectele concrete ale ajutoarelor. Chiar și la sosirea momentului adevărului, când donatorii văd ce se întâmplă, blocarea ajutoarelor este arareori în interesul țărilor donatoare, chiar și în situația unor încălcări cumplite ale acordurilor, oricât de mult și-ar fi dorit să facă acest lucru mai devreme. Nu donatorii, ci populația locală, care beneficiază de experiența directă a proiectelor pe care sunt cheltuite ajutoarele, este în măsură să emită o opinie. Astfel de opinii nu sunt mereu bine documentate și întotdeauna vor exista dezbateri interne despre cauze și efecte, precum și despre importanța unor activități specifice ale guvernului; însă procesul politic poate media aceste divergențe normale de opinie. Pentru guvernele donatoare și pentru alegătorii acestora – care nu locuiesc în țările beneficiare – nu există astfel de răspunsuri. Ei nu au informații directe despre rezultate; aceștia trebuie să se bazeze pe rapoartele agențiilor care expediază ajutoarele, așadar tind să se concentreze pe volumul ajutoarelor, nu pe eficiența acestora. În schimb, agențiile care se ocupă de asistență sunt responsabile în fața donatorilor și nu există nici un mecanism care să le tragă la răspundere, dacă lucrurile iau o turnură negativă pentru beneficiari. Am întrebat odată un oficial al uneia dintre cele mai importante agenții guvernamentale pentru ajutorare în care parte a lumii își petrece cea mai mare parte a timpului. Răspunsul a fost „pe coasta de vest“ – care s-a dovedit a nu fi cea a Africii, ci cea a Statelor Unite, acolo unde trăiau câțiva dintre cei mai importanți donatori ai agenției. După cum am văzut, oficialii Băncii Mondiale sunt deja de mult timp ocupați cu altceva până în momentul în care efectele

muncii lor devin vizibile. Nu există nici o responsabilitate a donatorilor față de beneficiarii ajutoarelor.³ Uneori, agențiile știu că asistența decurge în mod greșit și sunt alarmate de ceea ce văd, dar nu pot lua nici o măsură. Un director al unei agenții naționale mi-a făcut o relatare terifiantă despre modul în care niște fonduri de ajutorare au ajuns la găști de ucigași – oameni care comiseseră deja un masacru și se antrenau și se înarmau pentru a se întoarce la locul faptei cu scopul de a-și duce treburile la bun sfârșit. L-am întrebat de ce a continuat să furnizeze ajutoare. Deoarece cetățenii americani cred că este de datoria lor să dăruiască și nu acceptă nici un argument în sprijinul ideii că ajutoarele aduc prejudicii oamenilor, mi-a răspuns el. Cel mai bun lucru pe care îl putea face era să limiteze daunele. Chiar și atunci când donatorii știu ce condiții ar trebui impuse, ei vor ezita adesea să penalizeze guvernele beneficiare care nu se supun regulilor. Donatorii ar putea amenința cu impunerea unor pedepse pentru a induce un comportament corespunzător, dar, când acesta întârzie să apară, ei ar putea ezita să ia măsuri dacă sancțiunile le aduc daune lor și alegătorilor. Acest fapt nu s-ar aplica în cazul înarmării unor ucigași, dar poate fi o problemă în cazuri mai puțin grave. De fapt, condiționarea ajutoarelor are o „incoerență temporală“, o expresie preferată a economiștilor: ce dorești să faci înainte nu mai este în interesul tău după aceea. Guvernele care primesc ajutoare înțeleg acest lucru foarte bine; ele pot răspunde la cacealmaua donatorilor și să ignore condițiile fără consecințe. De unde vine atitudinea șovăielnică privind aplicarea condiționalităților? Economistul Ravi Kanbur a fost reprezentantul Băncii Mondiale în Ghana, în 1992. El a fost chemat să pună în aplicare condiționalitățile prin blocarea unei tranșe dintr-un împrumut convenit anterior, ca răspuns la o încălcare a acordului de către guvern, care oferise o mărire de 80% a salariilor din sectorul de stat. Tranșa era mare, reprezentând aproape o optime din importurile Ghanei. Opoziția față de această măsură a provenit din mai multe surse, nu doar din partea guvernului Ghanei. Mulți oameni nevinovați ar fi urmat să fie afectați, atât furnizori ghanezi, cât și străini, care probabil că nu ar mai fi fost plătiți. Un fapt mult mai important, relațiile normale și bune dintre donatori și guvern ar fi fost distruse, amenințând nu doar guvernul, ci și operațiunile industriei de asistență însăși; „donatorii controlează atât de multe în privința fondurilor încât a le opri, în orice caz, a le bloca subit, ar provoca un haos major în economie“. În realitate, este treaba industriei de asistență să împartă fondurile, iar operatorii ei

sunt plătiți pentru a face acest lucru și a menține relații bune cu țările cliente. În cele din urmă, s-a ajuns la un compromis pentru salvarea imaginii, iar împrumutul a fost acordat.³¹ Kenya oferă un alt exemplu al baletului interpretat de donatori, președinte și parlament. În mod periodic, donatorii devin exasperați de corupția președintelui și a apropiaților acestuia, închizând robinetul fondurilor de asistență. Parlamentul se întâlnește și începe să discute despre modul în care se pot strânge veniturile necesare, pentru ca guvernul să își poată îndeplini obligațiile. Donatorii oftează ușurați – și ei se găsesc sub amenințare în cazul în care ajutoarele nu mai sunt furnizate – și pornesc din nou robinetele; parlamentul își trage obloanele până data viitoare.³² Miniștrii, de asemenea, oftează de ușurare și își comandă cel mai nou model de Mercedes din Germania; localnicii se referă la acești beneficiari bogați folosind apelativul „WaBenzi“. Premiul pentru creativitate absolută ar putea merge la Maaouya Ould Sid'Ahmed Taya, președintele Mauritaniei între 1984 și 2005. El a adoptat o orientare prooccidentală și, în 1991, a renunțat la susținerea acordată regimului lui Saddam Hussein din Irak. Chiar și așa, la începutul anilor 1990, represiunea internă a depășit limitele pentru donatori, iar ajutoarele au fost sistate. Au fost demarate reforme politice reale – cel puțin până în momentul în care președintele a avut geniala idee ca Mauritania să devină una dintre puținele țări arabe care recunoșteau Israelul. Robinetele fondurilor de asistență au fost redeschise, iar reformele au fost anulate. Politicile interne ale țărilor donatoare pot, de asemenea, să îngreuneze sistarea ajutoarelor. Agențiile guvernamentale de asistență se află sub presiunea unei părți a electoratului, care cere „să se facă ceva“ în privința sărăciei mondiale – o presiune alimentată de o populație bine intenționată, dar nu neapărat bine informată –, și acest fapt face dificilă tăierea ajutoarelor de către agențiile guvernamentale, chiar și atunci când reprezentanții lor de pe teren știu că acestea produc pagube. Politicienii din țările donatoare și din cele beneficiare înțeleg acest proces. Guvernele beneficiare își pot folosi propriile popoare ca „ostatici, pentru a putea extrage ajutoare din partea donatorilor“.³³ Într-unul dintre cele mai grave astfel de cazuri, oficialii guvernului din Sierra Leone au organizat o petrecere pentru a sărbători faptul că Programul de Dezvoltare al ONU clasase din nou țara pe ultimul loc în lume, garantând, astfel, un alt an de asistență.³⁴ De cealaltă parte, politicienii donatori pot oferi ajutoare pentru a-și cumpăra

credibilitate politică internă atunci când sunt extrem de nepopulari din alte motive; și ei se opun încetării ajutoarelor, chiar și atunci când este clar că se petrec abuzuri. Când acest lucru se întâmplă – după cum a fost cazul ajutoarelor britanice oferite în timpul alegerilor kenyene din 2001, când ele au fost folosite pentru a destabiliza procesul electoral și a menține puterea în mâinile unei elite corupte –, africanii suferă pentru a curăța reputațiile pătate ale politicienilor occidentali.³⁵ Lyndon Johnson a ajutat la mediatizarea unei foamete din India, în mare parte inexistentă, pentru a distrage atenția de la Războiul din Vietnam, ca să nu mai amintim că a obținut sprijinul fermierilor americani după ce a cumpărat produsele acestora.³ Donatorii și beneficiarii de ajutoare, guvernele din ambele țări, sunt aliați împotriva propriilor popoare. Tot ce s-a schimbat din perioada colonială este natura a ceea ce se extrage. Totodată, există motive practice care limitează abilitatea donatorilor de a pune în aplicare condiționalitățile. Ajutoarele sunt fungibile; un beneficiar poate promite să cheltuiască ajutoarele pe serviciile de sănătate și să o facă prin intermediul unor proiecte care ar fi fost, oricum, demarate, eliberând fonduri pentru scopuri neaprobate. Adeseori, este greu pentru donatori să monitorizeze astfel de deturnări. Industria asistenței este competitivă, iar dacă o țară refuză să finanțeze o altă țară, o a treia va sări în ajutor, aducând un set diferit de priorități și condiții. Donatoarea care încearcă să aplice condițiile este, apoi, obstrucționată și își poate pierde influența politică sau oportunitățile comerciale, fără vreun câștig compensatoriu. Agențiile de asistență au încercat recent să lase în urmă impunerea de condiționalități, iar limbajul folosit s-a deplasat către un accent pus pe parteneriat. Beneficiarul propune un plan în funcție de nevoile sale, iar donatorul decide ce va finanța. Desigur, acest fapt nu elimină realitatea că donatorii sunt responsabili în fața propriilor alegători din țările bogate, iar beneficiarii, cunoscând aceste lucruri, vor realiza planuri care mimează fix ceea ce cred ei că ar fi propus donatorii – un proces care a fost, pe bună dreptate, descris drept „ventrilocism“.³⁷ Nu este clar ce fel de parteneriat este posibil atunci când o parte deține toți banii. Făcând ceea ce fac în mod obișnuit, politica și politicienii subminează eficiența ajutoarelor, însă se întâmplă și situația opusă: fluxurile de ajutoare subminează eficiența politicii. Donatorii decid chestiunile care ar trebui decise de beneficiari; nici măcar politica democratică a țărilor donatoare nu ar trebui să decidă dacă HIV/SIDA ar trebui să aibă prioritate în fața îngrijirii prenatale în Africa. Astfel

de condiții încalcă suveranitatea națională. Să ne imaginăm o agenție suedeză de asistență, bine finanțată, care vine la Washington și promite să achite datoria națională și să finanțeze sistemul Medicare timp de 50 de ani. Condițiile impuse sunt ca Statele Unite să abolească pedeapsa capitală și să legalizeze complet căsătoriile între persoanele de același sex. Poate că unele guverne sunt atât de nefuncționale, încât astfel de încălcări nu aduc nici un prejudiciu populației. Însă aducerea unei țări sub istrare judiciară nu prea poate fi un bun început pentru consolidarea genului de contract între conducători și conduși, care să susțină creșterea economică pe termen lung. Nu este posibil ca o țară să fie dezvoltată din exterior. Am observat deja că este greu să oferi dovezi convingătoare despre efectele ajutoarelor asupra creșterii economice, iar același lucru se aplică atunci când analizăm efectele ajutoarelor asupra democrației și a altor instituții. Și, totuși, observăm din nou că țările mici care primesc multe ajutoare tind să fie mai puțin democratice; Africa subsahariană este cea mai puțin democratică regiune din lume și cea care a primit cele mai multe ajutoare. Țările care primesc ajutor din partea foștilor coloniști nu se numără printre cele mai democratice. Poate cel mai important aspect este un contrapunct la Figurile 1 și 2: a avut loc un avânt atât al creșterii, cât și al democrației în Africa după tăierea ajutoarelor, produs ca urmare a încheierii Războiului Rece. Ca întotdeauna, există alte posibile explicații pentru aceste fapte, dar acestea sunt lucrurile la care ne-am aștepta atunci când democrația este subminată de ajutoarele externe. Aspectele antidemocratice ale ajutoarelor externe au fost exacerbate de vechea convingere a donatorilor, care afirmă că ajutoarele – și dezvoltarea economică în sine – sunt o chestiune tehnică, nu politică. În teoria „hidraulică“ (să ne aducem aminte, nu facem decât să reparăm instalațiile), nu poate exista nici o dispută legitimă în privința lucrurilor care trebuie făcute. Această convingere i-a determinat pe donatori și pe consilieri să ignore politica locală sau să nu aibă multă răbdare în relația cu aceasta. Mai rău decât atât, donatorii au înțeles, adeseori, greșit nevoile sau dorințele oamenilor. Controlul demografic este cel mai grav caz; pentru donatori era clar că, dacă vor fi mai puțini oameni, fiecare o va duce mai bine, în vreme ce, pentru beneficiari, opusul era la fel de adevărat (și de corect). Politica de control demografic, condusă de Occident, adesea cu ajutorul unor guverne nedemocratice sau bine recompensate, este cel mai îngrozitor exemplu de ajutor antidemocratic și represiv. Democrația funcțională este antidotul pentru tirania bunelor intenții străine.³⁸

Antropologul James Ferguson, în The Anti-Politics Machine, una dintre cele mai importante cărți despre asistență și dezvoltare economică, relatează despre un mare proiect de dezvoltare din Lesotho, finanțat de Canada, în anii 1980, care era bazat pe o profundă neînțelegere a modului de funcționare a economiei; ceea ce, în realitate, era un rezervor de forță de muncă pentru minele sud-africane a fost regândit ca o economie de subzistență agrară de manual. Proiectele de investiții agricole gândite pentru acea economie imaginată aveau aproape aceleași șanse de reușită precum un proiect de cultivare a florilor pe Lună. ii proiectului – ocupați cu repararea țevilor – au rămas inconștienți cu privire la modul în care proiectul era manipulat de partidul conducător în direcția propriilor scopuri politice și împotriva opozanților politici. Într-un final, nu s-a produs nici o dezvoltare și nici o reducere a sărăciei, doar o extindere a monopolului statului asupra controlului politic, o mașinărie antipolitică ce a reușit să facă o elită extractivă chiar mai puțin sensibilă față de populație.³ Perspectiva tehnică, antipolitică a asistenței pentru dezvoltare a trecut de faptul incomod că soluțiile tehnice, aparent clare, continuau să se schimbe – de la industrializare, planificare și construcția infrastructurii la ajustări macroeconomice structurale, educație, sănătate și, cel mai recent, înapoi la infrastructură. Faptul că ideile continuau să se schimbe nu a făcut nimic pentru a le insufla dezvoltatorilor modestie sau incertitudini, după cum nici manierele din politica occidentală nu au părut să amenințe certitudinile tehnice din industria asistenței. Retorica antisărăcie a Băncii Mondiale, din perioada în care Lyndon Johnson era președintele Statelor Unite, a fost înlocuită de retorica „prețului corect“ în timpul istrației Reagan. Politica „noastră“ pare să fie o parte legitimă a gândirii despre dezvoltare, în vreme ce politica „lor“ nu este. Ajutoarele și proiectele finanțate prin ajutoare au făcut, fără îndoială, mult bine; drumurile, digurile și clinicile există și ele nu ar fi fost posibile altfel. Însă forțele negative sunt mereu prezente; chiar și în medii bune, ajutoarele compromit instituții, contaminează politica locală și subminează democrația. Dacă sărăcia și subdezvoltarea sunt principalele consecințe ale instituțiilor slabe, atunci marile fluxuri de ajutoare îndeplinesc tocmai opusul intențiilor pe care le au, prin slăbirea și oprirea dezvoltării acelor instituții. Nu este aproape deloc surprinzător că, în pofida efectelor directe ale ajutoarelor, care sunt adesea pozitive, istoria asistenței nu aduce nici o dovadă privind vreun efect benefic general. Argumentele despre ajutoare externe și reducerea sărăciei sunt destul de diferite față de argumentele legate de ajutoarele interne acordate persoanelor sărace. Cei

care se opun măsurilor de asistență socială susțin adesea că ajutoarele acordate persoanelor sărace stimulează comportamente nesănătoase care ajută la perpetuarea sărăciei. Nu acestea sunt argumentele folosite aici. Îngrijorarea privind ajutoarele externe nu este despre efectele asupra oamenilor săraci din întreaga lume – într-adevăr, ele ajung la ei prea rar –, ci asupra guvernelor din țările sărace. Argumentul conform căruia ajutoarele externe pot înrăutăți sărăcia este un argument despre cum ajutoarele externe fac guvernele mai puțin sensibile la nevoile persoanelor sărace, afectându-i în acest fel. Efectele negative ale ajutoarelor – chiar și când sunt însoțite de aspecte pozitive – ridică probleme etice dificile. Criticând poziția lui Peter Singer, cu care am început acest capitol, filosoful Leif Wenar a scris că „sărăcia nu este un iaz“; analogia lui Singer nu ne este de ajutor.⁴ Cei care susțin acordarea mai multor ajutoare trebuie să explice cum pot fi ele oferite într-un mod prin care pot fi abordate constrângerile politice. De asemenea, ar trebui să facă o paralelă cu perioada colonialistă, care a precedat era ajutoarelor. Astăzi privim colonialismul într-o cheie negativă, el afectând alte persoane, pentru binele nostru, iar ajutoarele ca pe ceva bun, afectându-ne pe noi (deși foarte puțin), pentru a-i ajuta pe alții. Însă această perspectivă este prea simplistă, prea ignorantă în raport cu istoria și prea autosuficientă. Și retorica colonialismului a fost despre ajutorarea oamenilor, cu toate că sub forma instalării civilizației și a Iluminismului în rândul unor oameni a căror umanitate era departe de a fi complet recunoscută.⁴¹ Se poate ca totul să nu fi fost decât o acoperire pentru furt și exploatare. Preambulul Cartei Națiunilor Unite, cu a sa retorică răsunătoare și încurajatoare, a fost scris de Jan Smuts, prim-ministrul Africii de Sud, care vedea ONU drept cea mai mare speranță pentru păstrarea Imperiului Britanic și dominația „civilizației“ albe.⁴² Însă, în cel mai rău caz, decolonizarea a instalat la putere lideri care nu se deosebeau prea mult de cei care îi precedaseră, exceptând culoarea pielii și locul nașterii. Chiar și astăzi, când retorica umanitară acționează ca acoperire pentru politicienii care își cumpără virtutea, iar ajutoarele sunt modalitatea noastră de a ne îndeplini obligațiile morale de a lupta cu sărăcia globală, trebuie să ne asigurăm că nu comitem nici un rău. Dacă, într-adevăr, o facem, o facem pentru „noi“, nu pentru „ei“.⁴³

Sunt diferite ajutoarele pentru sănătate?

Ajutoarele externe au salvat milioane de vieți în țările sărace. UNICEF și alte agenții au adus antibiotice și vaccinuri pentru milioane de copii, reducând mortalitatea infantilă. Controlarea și eliminarea organismelor purtătoare de boli au adus siguranța în regiuni cândva periculoase. Printr-un efort internațional a fost eliminată variola, iar un efort actual este pe punctul de a face același lucru în cazul poliomielitei. Agențiile de asistență au adus terapia de rehidratare orală la milioane de copii și furnizează plase de pat tratate cu insecticid, care oferă protecție împotriva malariei, o boală care continuă să ucidă un milion de copii africani în fiecare an. Între 1974 și 2002, un efort comun al Băncii Mondiale, al OMS, al Programului de Dezvoltare al ONU și al Organizației pentru Alimentație și Agricultură aproape că a eliminat oncocercoza de pe lista problemelor de sănătate publică din Africa.⁴⁴ Cel mai recent, au fost donați miliarde de dolari pentru tratarea cazurilor de HIV/SIDA, din nou, mai ales în Africa. La sfârșitul anului 2010, numărul persoanelor care beneficiau de tratament antiretroviral – care nu este un leac, dar îi ține pe oameni în viață – ajunsese la 10 milioane, de la mai puțin de un milion, nivelul înregistrat în 2003.⁴⁵ Cei mai importanți donatori sunt Fondul Global de Luptă împotriva SIDA, Tuberculozei și Malariei, al cărui principal finanțator este SUA, și Planul de Urgență al Președintelui SUA de Combatere a SIDA (PEPFAR); primul acționează multilateral, pentru a finanța proiecte naționale, în vreme ce al doilea acționează bilateral, finanțând proiectele pe care Statele Unite le consideră prioritare. Totodată, aceste agenții au ajutat la stimularea cercetării privind prevenirea și tratarea – inclusiv prin folosirea medicamentelor antiretrovirale, pentru a împiedica transmiterile și chiar infecțiile –, precum și în privința beneficiilor circumciziilor masculine voluntare. Un vaccin eficient este încă departe de a fi realizat, dar cercetările în acest scop continuă. Cinicii se întreabă dacă angajamentul american față de cercetările legate de SIDA și de tratarea acestei boli ar fi fost la fel de puternic în cazul în care nici un american nu ar fi suferit de această boală, însă punerea la îndoială a motivațiilor nu știrbește realizările. Dacă acestea ar fi toate detaliile, povestea despre sănătate și ajutoare ar fi una plină de succese. Imperativul moral este puternic mai ales când oamenii mor și atunci când avem mijloacele de a-i ajuta fără prea multe costuri pentru noi. Faptul că acționăm în acest fel nu este decât ceea ce se așteaptă de la niște oameni civilizați. În urmă cu mult timp, am scăpat de acest tip de mortalitate și

acum extindem această posibilitate de evadare pentru restul oamenilor. Desigur, înțelegem că numeroși oameni, dintre care mulți copii, încă mor din cauza unor boli – infecții respiratorii, diaree, nutriție necorespunzătoare – care nu i-ar fi ucis, dacă nu s-ar fi născut în locul „greșit“. Însă se presupune că acesta este un argument pentru suplimentarea ajutoarelor. Oare întreaga poveste a asistenței se reduce la sănătate? Salvarea unei vieți este o țintă clară, una mai ușor de contabilizat decât beneficiile vagi ale drumurilor, digurilor și podurilor, cu atât mai puțin ale programelor de ajustare structurală, de „găsire a prețului corect“ sau de reformare a finanțelor guvernului. Și, totuși, poate că ajutoarele destinate acestor lucruri ajută la fel de mult precum cele pentru sănătate, doar că într-un mod mai puțin transparent. Și poate că problemele discutate în secțiunea precedentă – ajutoarele care corup politica – sunt supraestimate sau, cel puțin, reprezintă un preț rezonabil plătit pentru aceste beneficii. Însă nu merg toate bine în domeniul sănătății. Nu este prea clar dacă ajutoarele pot face mai mult decât ceea ce fac deja. Totodată, nici succesele de până acum nu s-au produs fără costuri – deși s-ar putea să fie în continuare adevărat că acesta este un preț care merită plătit. Majoritatea inițiativelor de succes – cele care au fost responsabile pentru cea mai mare parte a creșterii speranței de viață în întreaga lume – sunt ceea ce se numesc „programe verticale“. Termenul se referă la programele în care o agenție ca UNICEF istrează un program de la centru, însă cu cooperarea autorităților sanitare locale și prin recrutarea unor lucrători locali. Termenul se aplică evident unora dintre primele programe de vaccinare, dar și programelor de combatere a dăunătorilor – de exemplu, combaterea țânțarilor în lupta împotriva malariei – sau a bolilor precum variola și poliomielita. El nu se aplică la fel de bine programelor anti-SIDA, în care distribuirea medicamentelor antiretrovirale necesită implicarea largă a clinicilor și a personalului medical local –, deși, chiar și în acest caz, au fost adesea construite clinici speciale doar pentru medicamentele anti-SIDA. Expresiile „program monovalent“ sau „program orientat spre boală“ se suprapun pe „programele verticale“ și nu se referă doar la programele de eradicare a unei boli, ci și la programe ca PEPFAR sau Fondul Global, care sunt orientate către boli specifice, precum SIDA, tuberculoza sau malaria. În general, aceste programe verticale sau orientate spre boală se opun programelor „orizontale“ sau sistemelor locale de sănătate. Cele din urmă nu includ doar medicii, clinicile și

spitalele care asigură îngrijiri medicale de rutină, ci și măsurile de sănătate publică, precum apa potabilă și salubritatea, medicamentele esențiale, nutriția sănătoasă și combaterea bolilor endemice locale. Adesea, succesul programelor verticale este prezentat în contrast cu eșecurile programelor orizontale, în special cu eșecurile privind construcția unor sisteme adecvate de asistență medicală primară. Celebra Declarație de la Alma Ata (astăzi Almatî, în Kazahstan), emisă în 1978, a accentuat importanța unei „sănătăți pentru toți“ și a asistenței medicale primare ca mijloc de obținere a acesteia. Guvernele, agențiile internaționale și grupurile de ajutor au fost îndemnate să crească sprijinul financiar și tehnic acordat asistenței medicale primare din țările sărace. Declarația a rămas un strigăt de luptă al celor care militează pentru un alt tip de ajutor pentru sănătate. Asigurarea asistenței medicale primare necesită o capacitate a statului de care programele verticale nu au nevoie; intervențiile externe sunt utile pentru programele verticale, dar nu și pentru cele orizontale. Într-adevăr, programele verticale ajung, uneori, să submineze serviciile medicale locale, de pildă prin îndepărtarea asistentelor și a paramedicilor de atribuțiile primare, de îngrijire prenatală sau de vaccinare, și trimiterea lor în sate izolate, pe urmele unui început de epidemie de poliomielită. Însă sistemele de asistență medicală primară au o arhitectură complexă și sunt greu de menținut, nu doar în țările sărace, ci și în cele bogate, și, așa cum am văzut în Capitolul 3, ele au nevoie de un nivel de capacitate a statului care nu prea se găsește în țările cele mai sărace. Acest fapt ne reamintește că ajutoarele și dezvoltarea capacității locale sunt, adesea, în conflict. Însă este clar că, dacă ajutoarele trebuie să vizeze celelalte probleme de sănătate rămase în țările sărace și să oprească scandalosul fenomen al copiilor care mor din cauza faptului că s-au născut în locul nepotrivit, ele vor trebui să treacă dincolo de abordările monovalente. Ca întotdeauna, întrebarea este dacă acest lucru poate reuși fără fonduri din exterior. Multe guverne cheltuiesc puțini bani pe asistența medicală primară, în schimb, citându-i pe economiștii Băncii Mondiale, Deon Filmer, Jeffrey Hammer și Lant Pritchett, „bugetul public pentru sănătate este, în principal, absorbit de spitale publice, populate de doctori educați cu cheltuieli publice, care utilizează tehnologie medicală scumpă pentru a trata afecțiunile elitei urbane, în timp ce, în aceleași țări, copiii mor din cauza unor boli care ar fi putut să fie tratate cu doar câțiva cenți sau evitate total prin măsuri primare de igienă“. Adeseori, oficialii corupți deturnează banii alocați pentru sănătate, dar rar au loc proteste publice. Aceiași autori relatează povestea unui ziar care a acuzat ministerul sănătății de

delapidarea a 50 de milioane de dolari proveniți din fonduri externe; ministerul sănătății a protestat vehement împotriva faptului că ziarul nu menționase clar că delapidarea se produsese pe parcursul a mai multor ani, nu doar în unul.⁴ Helen Epstein scrie că, potrivit unei glume din Uganda, există două tipuri de SIDA, „cea a slabului și cea a grasului“. „Cei slabi pierd din greutate până dispar cu totul. SIDA grasului îi afectează pe birocrații agențiilor de dezvoltare, pe consultanții străini și pe specialiștii medicali care participă la conferințe fastuoase și la consfătuiri în destinații exotice, obținând salarii mari și devenind tot mai grași.“⁴⁷ Lipsa banilor pentru asistența medicală primară și corupția asociată cheltuielilor din domeniul sănătății sunt lucruri obișnuite în țările sărace. Cheltuielile publice pentru sănătate sunt, în multe țări, prea mici pentru a satisface nevoile medicale ale populației, adesea implicând nevoia unor ajutoare externe pentru a umple lacunele. Faptul că se cheltuiesc prea puțini bani este cel mai adesea adevărat, dar extinderea sistemelor medicale, sub forma lor actuală, nu aduce nici un beneficiu; pur și simplu, vor exista mai multe clinici cu program neregulat, mai mulți oficiali care deturnează fonduri și mai mulți lucrători medicali plătiți pentru a nu-și face treaba. Chiar dacă este adevărat că programele verticale nu ajută prea mult la promovarea „sănătății pentru toți“ și cu toate că marile fluxuri de capital, asociate cu acestea, produc tot felul de efecte secundare nedorite – precum celelalte tipuri de ajutoare –, am putea să ne dorim să continuăm derularea acestora, dacă viețile salvate merită costurile. În ceea ce privește furnizarea unor servicii medicale de înaltă calitate, fie prin intermediul sectorului public, fie printr-un sector privat bine reglementat, trebuie să se ită că acest lucru este dificil pentru statele care au mult mai multă putere decât cea care există în majoritatea țărilor cu venituri mici. În orice caz, ele nu pot fi furnizate din exterior, prin intermediul ajutoarelor externe. Acest fapt nu înseamnă că nu există măsuri de sănătate care pot fi implementate în mod util într-un mediu cu capacitate redusă a statului. Câteva exemple sunt clasicele bunuri publice care fac parte din efortul de furnizare a sănătății publice, precum apa potabilă, salubritatea de bază și combaterea dăunătorilor. Nici una dintre acestea nu este ușor de realizat, dar se poate pleda mai puternic pentru a încerca, cel puțin pornind de la premisa că sectorul privat nu le poate furniza și pentru că, probabil, sunt mai ușor de realizat decât un sistem de sănătate bazat pe relația mediacient.

Ce ar trebui să facem?

Opera de ajutorare este inspirată de întrebarea legată de ce ar trebui să facem sau de varianta imperativă, care spune că ar trebui să facem ceva. Însă aceasta ar putea fi tocmai întrebarea greșită, iar adresarea ei ar putea fi parte a problemei, nu începutul unei soluții. De ce suntem noi cei care trebuie să facă ceva? Cine ne-a numit responsabili?⁴⁸ După cum am argumentat de-a lungul acestui capitol, avem adesea o înțelegere precară asupra nevoilor și dorințelor celorlalți sau asupra modului de funcționare a societăților lor, astfel încât tentativele noastre neîndemânatice de a-i ajuta în felul nostru fac mai mult rău decât bine. Poveștile despre asistența agricolă din Lesotho, despre „ajutarea“ țărilor sărace ale lumii să-și controleze populațiile și despre ororile ajutoarelor umanitare din vreme de război sunt exemplele principale. Consecințele negative nedorite sunt aproape garantate de fiecare dată când încercăm. Și atunci când eșuăm, continuăm, deoarece acum sunt interesele noastre în joc – este industria noastră de asistență, formată din experții noștri și generând laude și voturi pentru politicienii noștri – și pentru că, la urma urmelor, trebuie să facem ceva. Ce ar trebui neapărat să se întâmple este ceea ce s-a întâmplat în partea de lume actualmente bogată, unde țările s-au dezvoltat în felul lor, în ritmul lor, cu ajutorul propriilor structuri politice și economice. Nimeni nu le-a oferit ajutor și nu a încercat să dea mită pentru ca ele să adopte politici spre binele lor. Ce trebuie să facem acum este să ne asigurăm că nu stăm în calea țărilor sărace care se dezvoltă în modul în care am făcut-o și noi. Trebuie să îi lăsăm pe oamenii săraci să se ajute singuri și să ne dăm la o parte – sau, și mai bine, să nu mai facem lucruri care le împiedică. Precedenta generație de „evadați“ și-a făcut treaba arătând că evadarea este posibilă și dezvoltând metodele de evadare, unele dintre ele (dacă nu chiar toate) fiind încă utile în circumstanțe diferite. Destul de paradoxal, ajutoarele sunt unul dintre lucrurile care stau în calea dezvoltării, în special în Africa subsahariană și în alte câteva țări, acolo unde ajutoarele sunt atât de mari, încât subminează instituțiile locale și distrug prosperitatea pe termen lung. Ajutoarele care mențin la putere politicieni sau regimuri politice de tip extractiv, pentru a crea alianțe împotriva comunismului sau a terorismului, sunt ajutoare care îi sărăcesc pe cetățenii obișnuiți ai țărilor

sărace, în avantajul nostru. Faptul că pretindem că aceasta este o formă de ajutor nu face decât să înrăutățească situația. Un noian de ajutoare externe poate corupe orice potențiali lideri buni sau regimuri politice bune. Așadar, un lucru pe care trebuie să îl facem este să nu ne mai întrebăm ce e de făcut. Totodată, trebuie să îi ajutăm pe cetățenii lumii bogate să înțeleagă că ajutoarele pot fi deopotrivă nocive și bune și că nu există nici o logică în a impune ca scop donarea a 1 sau 0,75% din PIB-ul nostru, indiferent dacă banii îi ajută sau nu pe oameni. Astfel de ținte oarbe îi determină pe ambasadori și pe gestionarii fondurilor de asistență să pledeze pentru armistiții și să deplângă faptul că viețile pe care și le-au dedicat întrajutorării celorlalți s-au transformat în vieți dedicate atenuării efectelor daunelor. Ajutoarele sunt departe de a fi singura piedică pe care țările bogate au întins-o în calea evadării din sărăcie. Țările sărace și cele bogate sunt interdependente din punct de vedere economic și politic – prin comerț, tratate, instituții precum Organizația Mondială a Comerțului, Fondul Monetar Internațional, OMS și ONU. Aceste instituții și regulile relațiilor internaționale au efecte profunde asupra oportunităților de îmbogățire ale țărilor sărace, urmând să le analizez mai târziu, în acest capitol. Apărătorii ajutoarelor vor recunoaște adesea cel puțin unele dintre argumentele aduse împotriva lor, dar apoi vor susține că, în vreme ce ajutoarele din trecut nu au fost eficiente și uneori au adus prejudicii, putem (și trebuie) să lucrăm mai bine în viitor. Ei au convingerea că ajutoarele pot fi mai inteligente și mai eficiente și că pot fi oferite într-un mod prin care pot fi evitate capcanele. Faptul că am auzit astfel de argumente de multe ori în trecut – următorul pahar pe care îl beau va fi ultimul – nu înlătură posibilitatea existenței unor reguli mai bune, – precum cele ale programului în 12 pași, ce rezolvă toate problemele. Un alt motiv pentru a ne gândi la ajutoare mai inteligente este faptul că, indiferent dacă suntem de părere că lumea ar fi un loc mai bun fără Banca Mondială sau fără Departamentul pentru Dezvoltare Internațională (DFID) ori că singurul ajutor bun este lipsa acestuia, ajutoarele nu vor dispărea prea curând. Nu există nici o autoritate globală care ar putea, odată desemnată, să oprească agențiile naționale și internaționale de asistență sau sutele de mii de ONG-uri. Așadar, cum ar putea fi îmbunătățite ajutoarele? Economistul și consultantul ONU Jeffrey Sachs a susținut în mod constant și

repetat că problema ajutoarelor nu este că sunt prea multe, ci că sunt prea puține.⁴ Sachs sprijină ceea ce eu am numit aici abordarea „hidraulică“ a ajutorului, observând o lungă listă de probleme care trebuie rezolvate – în agricultură, în infrastructură, în educație și în sănătate –, apoi stabilind prețurile fiecărei unități și adunându-le pe nota de plată. Totalul este mult mai mare decât tot ceea ce se oferă la ora actuală. Dacă este adevărat, așa cum susține el, că, pentru a face totul să funcționeze, toate probleme trebuie rezolvate în același timp, prin ceea ce acum câteva decenii purta numele de model „Big Push“, atunci ajutoarele trebuie înmulțite. Însă istoria nu sugerează că țările bogate de astăzi ar fi avut nevoie de vreun „mare impuls“, cu siguranță nu de unul venit din surse exterioare. În plus, nu există dovezi care să ateste că satele din proiectul Millenium – pus în aplicare de ONU cu scopul de a implementa ideile lui Sachs – evoluează mai bine decât celelalte sate din aceleași țări. Abordarea „hidraulică“ a asistenței ignoră principala problemă discutată aici, aceea că astfel de sume mari de bani îi corup pe politicienii locali într-un mod care face ca dezvoltarea să fie tot mai dificilă. Nu poți dezvolta din exterior țara altor oameni cu o listă de cumpărături de la Home Depot, oricât de mult ai cheltui. Principiile asistenței îmbunătățite au fost consacrate într-un document numit Declarația de la Paris, semnat de 111 țări și de 26 de organizații multilaterale, în 2005.⁵ Declarația este o listă de dorințe de Anul Nou, cerând multe lucruri frumoase, inclusiv parteneriate, drepturi de proprietate pentru țările beneficiare, evaluări de înaltă calitate, răspundere și previzibilitate. Declarația pare să fi fost la fel de folositoare ca dorințele de Anul Nou. Sau, schimbând metafora, este ca și cum un pacient bolnav ar face o listă cu avantajele unei stări bune de sănătate, în loc să caute un diagnostic pentru a afla de ce este bolnav și să vadă ce tratament i se poate aplica. După cum am văzut în acest capitol, eșecurile parteneriatului, ale răspunderii, proprietății și ale evaluării au cauze care sunt înrădăcinate în realitatea ajutoarelor. Este imposibil să existe un parteneriat când doar unul dintre „parteneri“ deține toți banii și este imposibil să le acorzi beneficiarilor proprietatea asupra proiectelor atunci când răspunderea este doar a unor străini prost informați (chiar dacă bine intenționați). Este ușor să iscălești o declarație care afirmă că virtutea este bună, dacă intențiile bune care contravin realităților politice ale asistenței nu vor îmbunătăți foarte mult operațiunile. Poate că ajutoarele ar putea avea o influență mai bună, dacă ar veni însoțite de condițiile care să le asigure succesul. Acesta nu e un lucru ușor. Povestea lui Ravi Kanbur, despre perioada petrecută ca reprezentant al Băncii Mondiale în Ghana, ilustrează că este greu sau imposibil pentru donatori să sisteze ajutoarele

atunci când beneficiarii își încalcă promisiunile. În plus, dacă un donator oprește ajutoarele, adesea stă un alt donator la pândă, care vine cu o perspectivă diferită despre definiția politicilor bune sau care nu consideră că este de datoria sa să se implice în înțelegerile politice interne. Chiar și așa, industria ajutoarelor este, în cele din urmă, răspunzătoare în fața donatorilor din țările bogate, așadar aceștia au nevoie de un fel de condiționalitate. Întrebarea este dacă există vreo modalitate eficientă de aplicare a acesteia. O idee ar fi ca guvernele beneficiare să demonstreze un angajament față de politicile bune care vin în ajutorul oamenilor, înainte de a candida pentru obținerea ajutoarelor. Acest fapt se numește selectivitate, iar ea poate fi gândită ca o formă de condiționalitate; U.S. Millenium Challenge Corporation funcționează în acest fel. Țările își demonstrează mai întâi calitățile și abia apoi donatorii propun un parteneriat de lucru pentru atingerea scopurilor comune. Selectivitatea face ajutoarele să nu fie folosite pentru a susține regimuri represive la putere, cu toate că, dacă un regim se abate de la calea corectă – fapt pe care ajutoarele l-ar putea încuraja –, ajungem din nou în situația unei retrageri dificile. Punctul vulnerabil al selectivității este că îi exclude de la primirea ajutoarelor pe mulți dintre cei care au cea mai mare nevoie de ele – cei care trăiesc în țări unde regimurile nu se interesează de binele oamenilor. Totodată, aceștia sunt oamenii pentru care imperativul moral de a furniza asistență este cel mai convingător. În țările bogate ai căror cetățeni au un angajament puternic față de ajutoarele externe – ceea ce nu este cazul în Statele Unite –, presiunea din partea cetățenilor interesați face ca agențiilor de asistență să le fie aproape imposibil să îi ignore pe cei care trăiesc în țări care nu trec testul „bunelor practici politice“. Aceasta este o problemă fundamentală a ajutoarelor într-o lume de state naționale. În statele „bune“, există șanse rezonabile ca sărăcia să fie abordată la nivel local, iar nevoia de ajutor extern este relativ scăzută. În statele „rele“, sunt șanse mari ca ajutoarele externe să înrăutățească situația. Donațiile prin intermediul ONGurilor nu sunt o soluție, deoarece regimul le poate jefui în același mod în care își jefuiesc propriii cetățeni. O altă idee provine de la Center for Global Development (CGD, Centrul pentru Dezvoltare Globală), o organizație specializată din Washington, care este o mină de aur în ceea ce privește informațiile despre dezvoltare economică, precum și o sursă de idei noi despre îmbunătățirea ajutoarelor. Președinta CGD, Nancy Birdsall, și economistul William Savedoff, specializat în domeniul sănătății, au

gândit un proiect de asistență cu „plata la livrare“.⁵¹ Donatorii și țările beneficiare stabilesc un set de scopuri dorite de ambele părți – vaccinarea a 80% dintre copiii din țară, până la un moment anume, reducerea ratei mortalității infantile cu 20 de decese la fiecare 1 000 de locuitori pe parcursul a cinci ani sau furnizarea de apă potabilă –, iar ajutorul este achitat doar atunci când sunt atinse țintele. Promotorii ideii sunt conștienți că plata la livrare ar pune presiune pe sistemele de statistică, și așa defectuoase, din țările sărace și ar recompensa (și încuraja) falsificarea datelor. Multe dintre ținte nu se află sub controlul deplin al guvernelor beneficiare – condițiile meteorologice nefavorabile ar putea afecta prezentarea rezultatelor sau o epidemie ar putea duce la creșterea mortalității infantile. Dacă plățile au loc fără condiții, stimulentele ar putea fi slăbite, în vreme ce, în cazul în care donatorii adoptă o poziție inflexibilă, guvernele beneficiare ar putea să nu fie pregătite să își asume riscul de a implementa un program costisitor, pentru care nu au fonduri și în urma căruia ar putea să nu fie despăgubiți. Ajutoarele achitate la livrare nu rezolvă problema deja cunoscută a regimurilor bune și rele. Pentru țări esențialmente decente, nu este nevoie ca noi să îi stimulăm pe ei pentru a implementa proiecte pe care altfel nu le-ar dori. Dacă prioritățile celor două părți concordă firesc, asistența nu este necesară. Dacă nu, este imoral ca noi să încercăm să ne impunem prioritățile asupra lor; să ne amintim exemplul cu situația inversă, în care o agenție suedeză de asistență plătește Statele Unite pentru a aboli pedeapsa cu moartea și a legaliza căsătoria între persoanele de același sex. Pentru regimurile represive, de tip extractiv, mita ar putea funcționa; ele sunt dispuse să extragă resurse din partea noastră în același mod în care o fac în relația cu propriile popoare, iar, din moment ce acestora nu le pasă de propriile popoare, nu contează dacă oamenii sunt ajutați sau afectați, atâta vreme cât sunt plătiți. Presupun că ar putea fi adus un argument în sprijinul acestui tip de negociere cu diavolul. Însă ne întoarcem la lumea agențiilor de ajutorare care furnizează arme, pentru putea fi lăsate să își ofere asistența umanitară sau care înarmează găști de foști sau viitori ucigași pentru a li se permite să le ajute familiile, așa cum s-a întâmplat în Goma, imediat după genocidul din Rwanda. Ajutoarele la scară largă nu funcționează pentru că nu au cum să funcționeze, iar tentativele de reformare eșuează din cauza acelorași probleme, din nou și din nou. Se construiesc poduri, se deschid școli, iar medicamentele și vaccinurile salvează vieți, însă efectele dăunătoare sunt mereu acolo.

Cel mai convingător caz, în sprijinul reducerii finanțării, este observabil în țările (majoritatea africane) unde ajutoarele externe reprezintă o mare proporție a veniturilor naționale și constituie aproape toate cheltuielile guvernamentale. Totodată, este important ca oamenii din țările donatoare să înțeleagă mai bine problemele ajutoarelor, precum și faptul că argumentul „clar“, conform căruia donațiile în bani reduc sărăcia, este, în realitate, cât se poate de fals. Printre motivele din cauza cărora se produc atât de multe daune se află „iluzia ajutorului“ și presiunea politică din țările donatoare, care face reforma mult mai dificilă decât ar trebui să fie. Faptul că oameni dedicați și morali le produc daune unor oameni care sunt deja afectați de suferințe nu este cea mai mică dintre tragediile asistenței. Ar putea exista cazuri în care ajutoarele fac bine, cel puțin în ansamblu. Am pledat deja în favoarea ajutoarelor care vizează sănătatea. Alte cazuri ar putea fi identificate în rândul țărilor cu guverne bine intenționate, unde ajutoarele reprezintă o proporție relativ mică a economiei și unde, în ciuda așteptărilor, furnizorii locali eficienți nu au fost capturați sau deturnați de donatori și folosesc ajutoarele în scopuri locale legitime. Sunt întrebat adesea cât de mult este prea mult, la ce nivel ar trebui oprite ajutoarele și cum ne dăm seama când trebuie să ne oprim. Aceasta nu este o întrebare utilă, deoarece acel „noi“ nu există, în sensul unei autorități supranaționale care să fie capabilă să apese pedala de frână. Pentru moment, cea mai urgentă sarcină este de a anula eforturile depuse până acum de cei care pledează pentru mai multe ajutoare și să îi convingem pe cetățenii lumii bogate că ajutoarele prea mari sunt dăunătoare, că mai multe ajutoare vor fi și mai dăunătoare, iar cel mai bine i-ar putea ajuta pe oamenii săraci ai lumii prin a nu le oferi ajutoare pe scară largă. Dacă ar fi să reușim în această direcție și să oferim mai puține ajutoare, ce am putea face apoi pentru a ne satisface dorința de a ajuta? Un început bun ar fi să producem mai puține daune. În afară de tăierea ajutoarelor, există câteva alte lucruri grave pe care trebuie să nu le mai facem, dar și câteva lucruri bune pe care ar trebui să ne gândim să le facem. Multe dintre greutățile privind ajutoarele provin din consecințele nedorite care apar în țările beneficiare. Dacă am putea acționa de la distanță, rămânând în afara acestor țări, poate că respectivele consecințe ar putea fi evitate. Așa cum a argumentat economistul Jagdish Bhagwati, „este greu să ne imaginăm creșteri

substanțiale ale ajutoarelor, care să fie cheltuite eficient în Africa. Însă nu este atât de greu să ne imaginăm ajutoare mai bogate care să fie folosite în mod productiv altundeva, pentru Africa.“⁵² Am văzut deja multe exemple. Cunoștințele de bază – despre teoria microbiană a bolilor, despre soiurile de semințe cu randament ridicat, despre vaccinuri, despre faptul că HIV/SIDA se transmite pe cale sexuală și despre tratamentele antiretrovirale – au fost extrem de importante pentru restul lumii și nu au generat nici unul dintre efectele secundare nefaste ale ajutoarelor externe consumate în țările beneficiare. Nu trebuie să așteptăm ca astfel de descoperiri să apară în mod spontan sau ca răspuns la nevoile lumii bogate. S-ar putea face investiții către eradicarea bolilor care nu amenință țările bogate – malaria este exemplul principal –, ca o formă de ajutor extern. În momentul de față, companiile farmaceutice își recuperează investițiile din cercetare și dezvoltare prin vânzarea medicamentelor, în general la prețuri mari, sub protecția temporară a brevetelor, către oamenii – sau către asiguratorii acestora ori către guverne – din țările bogate. Posibil ca pacienții din țările sărace să nu își poată permite noile medicamente atâta vreme cât ele sunt patentate, iar guvernele țărilor bogate – sub presiunea intereselor comerciale – au negociat reglementări internaționale care fac grea sau imposibilă evitarea legislației din domeniul proprietății intelectuale de către țările sărace. Aceste reglementări sunt cunoscute ca TRIPS, acronimul ce denumește acordul privind aspectele legate de drepturile de proprietate intelectuală privind comerțul, iar dacă acceptarea lor nu este în interesul țărilor sărace, aderarea la acestea vine la pachet cu alte lucruri – inclusiv apartenența la Organizația Mondială a Comerțului –, pe care țările sărace le doresc. Companiile farmaceutice susțin că proprietatea intelectuală trebuie protejată la nivel mondial și că sunt mai puțin îngrijorate de menținerea prețurilor la un nivel ridicat pentru țările sărace decât de faptul că medicamentele ar putea fi copiate, în aceste țări, de producători care nu investesc în dezvoltarea respectivului medicament, urmând ca apoi să îl exporte în țările bogate. TRIPS și prețurile mari ale medicamentelor au fost mult discutate în contextul medicamentelor antiretrovirale anti-HIV/SIDA, în special în urmă cu un deceniu sau mai mult, când aceste medicamente erau, în esență, indisponibile în afara țărilor bogate. Însă, după cum am văzut deja, această problemă, deși încă nesoluționată, este abordată în mod serios, iar numărul bolnavilor care au acces la tratament este mai mare de 10 milioane și în continuă creștere. Pentru alte boli decât HIV/SIDA, precum cele responsabile de decesele enumerate în tabelul nr. 1 din Capitolul 3, medicamentele sunt, în mare parte, nepatentate și disponibile

la prețuri mici. Cu excepția HIV/SIDA, medicamentele scumpe nu sunt principala problemă. Inexistența vaccinurilor sau a medicamentelor este o altă chestiune. Pentru boli ca malaria sau tuberculoza, care sunt rare sau total eradicate în țările bogate, companiile farmaceutice nu sunt stimulate să producă noi medicamente, deoarece potențialii cumpărători sunt săraci. Există o nevoie de medicamente și există posibilitatea de a le crea, însă elementul care să le aducă împreună lipsește. Din lipsa unor stimulente, noua tehnologie nu este îndreptată în direcția cea bună. Dacă ajutoarele ar putea furniza stimulentele, donatorii umplând golul slabei puteri de cumpărare a celor săraci, poate că ar putea fi create noi medicamente. Filosoful Thomas Pogge a argumentat în sprijinul a ceea ce el numește Fondul pentru Impact în Sănătate, care ar recompensa companiile farmaceutice în funcție de beneficiile pe care le aduc în domeniu.⁵³ Un astfel de fond ar rezolva problema prețurilor mari ale medicamentelor și a lipsei de stimulente pentru crearea unor noi medicamente, oferind, în același timp, acces la medicamente ieftine, atât noi, cât și vechi, celor care au nevoie de ele în întreaga lume. Companiile farmaceutice ar urma să fie plătite de fond. Acesta este un plan extrem de ambițios, iar el ar avea marele avantaj de a le permite companiilor să aleagă bolile pe care le vizează într-un mod care ar maximaliza beneficiile aduse sănătății mondiale. Problema – una pe care am mai întâlnit-o de multe ori în această carte – este că ar fi imposibil să atribui îmbunătățirile din sănătate chiar și unei întregi categorii de inovații, cu atât mai puțin unor medicamente specifice. Istoricii domeniului medical încă dezbat rolul vaccinurilor și al noilor medicamente în raport cu reducerea mortalității în ultimele două secole, la mult timp de la acumularea informațiilor specifice. Pentru o mare parte a lumii, nu avem statistici de încredere despre mortalitatea și morbiditatea din zilele noastre, dar, chiar și în contextul unor statistici mai bune, tot nu am putea spune ce a provocat îmbunătățirea sau înrăutățirea sănătății. Fără aceste statistici, nu ar exista moduri acceptabile de a decide ce sume ar trebui să primească fiecare companie. Angajamentele prealabile de punere pe piață – în care un consorțiu, format din guverne și agenții internaționale, decide să cumpere un medicament deocamdată inexistent, cu caracteristici predeterminate, la un preț predeterminat – sunt mai puțin ambițioase, dar mult mai specifice și mai practice.⁵⁴ Angajamentul în avans le oferă companiilor farmaceutice stimulentul care le lipsește. Un astfel de

angajament prealabil de punere pe piață s-a bucurat deja de succes, iar copiii sunt, astăzi, imunizați, în zece țări, împotriva bolilor pneumococice, care, actualmente, ucid 500 000 de copii anual. Principalii donatori au fost Canada, Italia și Marea Britanie, iar sume mai mici au fost oferite de Norvegia, Rusia și de Fundația Gates. Proiectul este istrat de Alianța Mondială pentru Vaccinuri și Imunizare (GAVI Alliance), al cărei site prezintă informații despre producători, precum și regulile proiectului, atât pentru producători, cât și pentru beneficiari.⁵⁵ Ajutoarele ar putea fi folosite nu pentru a acorda împrumuturi, ci pentru a oferi consiliere. Structura actuală a Băncii Mondiale face dificilă acordarea de asistență tehnică substanțială, cu excepția cazurilor în care aceasta este asociată împrumuturilor – care, efectiv, plătesc asistența. Însă există un apetit pentru cunoaștere tehnică mai mare decât ce poate oferi Banca Mondială. Ideea conform căreia proiectele Băncii Mondiale ar trebui să furnizeze un fond de cunoaștere bazată pe experiență este rațională, însă studiile controlate randomizate nu sunt modul prin care poate fi generată înțelegerea motivelor din cauza cărora funcționează unele lucruri, care ar face astfel de informații să fie transferabile dintr-un loc în altul. Un guvern care se ocupă de un program de construcții de diguri sau care ia în calcul privatizarea unor resurse de apă vrea să știe ce s-a întâmplat cu alte guverne care au luat decizii similare – nu doar rezultatele generale, ci și posibilele capcane, cine a câștigat și cine a pierdut, la ce lucruri trebuie să aibă grijă. Desigur, informațiile oferite de Banca Mondială și de alți donatori nu sunt infailibile, plus că se găsesc multe exemple de ignoranță și aroganță. De asemenea, organizațiile internaționale ar putea suplimenta capacitatea statelor în ceea ce privește negocierile internaționale, în special raportat la cele vizând acorduri comerciale. Statele Unite și alte țări bogate negociază acorduri bilaterale cu alte țări, iar când acele țări au puțini avocați sau experți care îi reprezintă, negocierile nu sunt purtate în condiții echitabile. Banca Mondială ar putea oferi competențele necesare. Desigur, acest lucru probabil că va fi dificil. Dacă Banca Mondială ar oferi consultanță care ar bloca, efectiv, o inițiativă dorită de industria farmaceutică americană, de exemplu, aproape sigur că Statele Unite ar pune presiune prin intermediul directorului executiv aflat în comitetul de conducere al Băncii Mondiale. Ar fi ușor de concluzionat că cel mai mare contribuabil tolerează Banca Mondială doar atât timp cât aceasta nu face ceva care să-i ajute într-adevăr pe oamenii săraci. Chiar dacă această concluzie este prea cinică, ea arată constrângerile care împiedică eliminarea unora dintre

practicile ce întrețin sărăcia mondială. Ajutoarele nu sunt singura piedică în calea dezvoltării. Lumea bogată este foarte dispusă să furnizeze arme aproape tuturor celor care plătesc pentru ele. Totodată, ne grăbim să recunoaștem, să facem comerț și să împrumutăm bani unor regimuri care, în mod clar, nu sunt interesate de promovarea binelui popoarelor pe care le conduc. Există o serie de propuneri și în această zonă. Economiștii Michael Kremer și Seema Jayachandran susțin folosirea sancțiunilor internaționale care vizează creditarea împotriva regimurilor „odioase“; odată ce un regim este declarat nefrecventabil, creditorii internaționali ar urma să fie capabili să se folosească de tribunalele internaționale pentru a-și recupera datoriile de la regimurile succesoare.⁵ Astfel de reguli ar întrerupe împrumuturile acordate regimurilor odioase sau, cel puțin, le-ar face să fie mai greu accesibile și mult mai costisitoare. De asemenea, comunitatea internațională ar putea fi mai ezitantă atunci când vine vorba de cumpărarea de petrol sau de alte mărfuri de la astfel de regimuri ori cel puțin să fie mai transparentă, indicând momentele și condițiile acestor achiziții.⁵⁷ Recenta reformă fiscală din Statele Unite le-a impus companiilor americane din industriile petrolieră, a gazelor naturale și minieră să facă publice toate plățile către guverne.⁵⁸ Desigur, avem nevoie de coordonare deplină; țările care nu sunt semnatare ale unui acord ar putea continua să cumpere mărfurile și să le folosească sau să le reexporte – ceea ce s-ar numi, eufemistic, mărfuri „turistice“. Adeseori, restricțiile comerciale ale țărilor bogate îi afectează pe fermierii din țările sărace. Agricultura cuprinde aproape trei sferturi din forța de muncă din Africa, iar țările bogate cheltuiesc anual sute de miliarde de dolari pentru a-și sprijini propriii fermieri. Pentru zahăr și bumbac, de exemplu, subvențiile acordate producătorilor, în țările bogate, scad prețurile mondiale și limitează oportunitățile fermierilor săraci. De asemenea, ele îi afectează pe consumatorii din țările bogate, iar existența acestor subvenții este dovada puterii politice a unei minorități bine organizate împotriva majorității. Pentru produsele agricole la care țările sărace sunt importatoare nete, precum multe tipuri de alimente, subvențiile din țările bogate pot, în realitate, să îi ajute pe consumatorii săraci, prin scăderea prețurilor mondiale. Subvențiile americane pentru biocombustibili conduc la situația opusă. Acțiunea internațională colectivă pentru limitarea sau pentru eliminarea subvențiilor nocive ar putea ajuta la reducerea sărăciei globale. Efectele migrației asupra reducerii sărăciei sunt mult mai mari decât cele ale comerțului liber. Emigranții care izbutesc să se mute din țări sărace în țări bogate

ajung într-o situație mai bună decât cea pe care o aveau acasă, iar banii trimiși de aceștia ajută familiile rămase acasă. Acești bani au un efect foarte diferit față de ajutoare, iar ei pot să le dea beneficiarilor posibilitatea de a cere mai mult de la propriile guverne, îmbunătățind istrația, în loc să o submineze. Desigur, politica migrației este chiar mai dură decât cea a comerțului liber, până și în țări unde dorința de a ajuta este puternic dezvoltată. Un tip util de migrație temporară este oferirea unor burse de studiu în Occident, în special celor din Africa. Cu ceva noroc, acești studenți se vor dezvolta într-un mod care este independent de agențiile de asistență sau de regimurile politice din țările din care provin. Chiar dacă aceștia nu se întorc acasă, cel puțin nu imediat, diaspora africană este o sursă fertilă (având o cunoaștere intimă a problemelor) de proiecte de dezvoltare pentru țările de origine. Toate acestea sunt strategii de reducere a sărăciei globale într-un mod care nu poate fi implementat prin acordurile de asistență actuale, iar, în unele cazuri, fără costuri prea mari pentru țările bogate. Unele au șanse să fie mai fezabile din punct de vedere politic decât altele, iar unele – cum ar fi angajamentele prealabile de punere pe piață – funcționează deja la o scară mai mică. Nici una nu implică furnizarea de ajutoare țărilor sărace, cu toate problemele asociate. Când studenții de la Princeton vin să vorbească cu mine, amintindu-mi de angajamentele profund morale de a face lumea un loc mai bun și mai prosper, acestea sunt ideile despre care îmi place să discut, ferindu-i de planurile de a-și zeciui viitoarele venituri sau de a-și folosi formidabilele talente de convingere pentru a crește ajutoarele externe. Le spun să continue să muncească și să o facă în propriile guverne, convingându-le să oprească politicile care îi afectează pe oamenii săraci și să sprijine politicile internaționale care fac globalizarea să funcționeze pentru oamenii săraci, nu împotriva lor. Acestea sunt cele mai bune șanse de a contribui la „marea evadare“ a celor care nu au reușit încă să se elibereze.

POST-SCRIPTUM.

CE URMEAZĂ?

Povestea mea despre marea evadare este una pozitivă, despre milioane de oameni salvați din calea morții și a sărăciei, și despre o lume care, în pofida inegalităților și a milioane de oameni încă rămași în urmă, este un loc mai bun în comparație cu orice alt moment din istorie. Și, totuși, filmul pe care l-am folosit ca metaforă nu a avut un final fericit. Cu excepția unui grup mic, toți evadații au fost prinși, iar 50 dintre ei au fost executați. Putem fi siguri că această mare evadare va fi diferită? Probabil că nu, dar este logic să sperăm. Copiii și nepoții noștri nu pot să se aștepte la o păsuire din partea forțelor care au dus la prăbușirea vechilor civilizații. În Europa și în America de Nord, am ajuns să credem că lucrurile vor fi mereu mai bune. În ultimii 250 de ani, au avut loc progrese fără precedent, dar 250 de ani nu este o perioadă lungă de timp atunci când o comparăm cu civilizațiile trecutului, care credeau, fără îndoială, că și lor le era scris să reziste veșnic. Multe amenințări ne pot duce la colaps. Încălzirea globală este cea mai evidentă și nu există nici o soluție clară care să fie fezabilă din punct de vedere politic. Faptul că interesele private pot triumfa în fața nevoilor societății este surprins, în mod memorabil, de cugetările lui Jared Diamond, despre ce i-ar fi putut trece prin cap persoanei care a tăiat ultimul copac de pe Insula Paștelui.¹ Războaiele nu au încetat. Politicile periculoase ne pândesc la tot pasul. Să ne imaginăm frământările care ar putea mistui conducerea chineză atunci când creșterea economică a Chinei se va opri, așa cum istoria sugerează că se va întâmpla. O invazie a Taiwanului nu este o reacție exagerată, și ar putea fi un accident fatal. Lumea s-a schimbat mult în ultimii 50 de ani, dar natura conducerii chineze s-a schimbat mult mai puțin, și nu ar trebui să excludem posibilitatea unui dezastru la fel de grav precum Marea Foamete din timpul lui Mao Zedong. Este reconfortant să ne imaginăm că o astfel de foamete nu s-ar putea produce astăzi, având în vedere că lumea ar afla despre ea. Dar, mai exact, ce ar putea face lumea?

Revoluția științifică și Iluminismul ne-au adus evoluții neobosite ale binelui material și ale sănătății. Și, totuși, în multe locuri din lume, inclusiv în Statele Unite, știința se află sub asediul fundamentaliștilor religioși. Mulți dintre acești fundamentaliști au putere politică și sunt susținuți de cei ale căror interese sunt amenințate de cunoașterea științifică. Știința nu poate aduce imunitate în fața bolilor. Noi boli infecțioase pot să apară oricând. Cele mai înspăimântătoare vor ucide câțiva oameni, se vor stinge și se vor furișa înapoi în corpurile animalelor-gazdă. Însă pandemia de HIV/SIDA ne avertizează în legătură cu lucrurile care se pot întâmpla, iar aceasta nu este, cu toate acestea, cea mai gravă posibilitate. Deși au murit 35 de milioane de oameni – transformând-o într-una dintre cele mai mari catastrofe ale epocii moderne –, virusul a fost identificat rapid și au fost dezvoltate tratamente; o altă boală ar putea fi mai greu de descifrat și de tratat. Mai aproape de sfera lumească, sistemele de sănătate se bazează pe antibiotice a căror eficacitate este pusă în pericol, în mare parte din cauza folosirii necontrolate în agricultură și a rezistenței microorganismelor care a rezultat de aici. Victoria împotriva microbilor nu a fost definitivă; ea seamănă mai mult cu o bătălie în desfășurare, în care valurile se mișcă dintr-o parte în alta. S-ar putea să fim în creștere acum, dar ar putea fi doar o etapă în cadrul bătăliei, nu un preludiu la sfârșitul ei. Evoluția nu este independentă de activitatea umană; microbii ripostează. Creșterea economică este motorul evadării din sărăcie și lipsuri materiale. Însă creșterea se clatină în lumea bogată. Creșterea în fiecare deceniu a fost mai redusă decât cea din precedentul deceniu. Aproape pretutindeni, creșterea șovăielnică a adus inegalități tot mai mari. În cazul Statelor Unite, extremele actuale ale veniturilor și averilor nu au mai fost întâlnite de mai bine de 100 de ani. Marile concentrări ale averilor pot submina democrația și creșterea economică, sufocând distrugerea creativă care face posibilă creșterea. Astfel de inegalități îi încurajează pe foștii evadați să blocheze rutele de scăpare în urma lor. Mancur Olson a prezis că țările bogate vor decădea în acest mod, subminate de căutarea rentelor de către un număr tot mai mare de grupuri de interese, concentrate pe urmărirea propriilor interese, în dauna unei majorități lipsite de coordonare.² Creșterea mai lentă face disputele distributive inevitabile, deoarece singurul mod prin care eu pot avansa este în dauna ta. Este ușor să ne imaginăm o lume cu creștere economică redusă, dar plină de conflicte distributive între bogați și săraci, între bătrâni și tineri, între Wall Street și Main Street, între

furnizorii de servicii medicale și pacienții acestora și între partidele politice care îi reprezintă. Chiar și așa, mă încearcă un optimism prudent. Dorința de a evada este adânc înrădăcinată și nu va fi ușor de zădărnicit. Mijloacele de evadare sunt cumulate: viitorii evadați se pot așeza pe umerii uriașilor. Oamenii ar putea astupa tunelurile în urma lor, dar nu pot elimina cunoașterea despre modul în care se sapă un tunel. Probabil că scăderea creșterii este supraestimată, deoarece statisticienilor le scapă multe îmbunătățiri ale calității, în special ale serviciilor, care reprezintă o proporție tot mai mare din producția națională. Revoluția informatică și dispozitivele asociate acesteia fac mai multe pentru bunăstare decât am putea noi măsura. Faptul că aceste plăceri abia sunt surprinse în statisticile legate de creștere este o dovadă a limitelor statisticii, nu a limitelor tehnologiei sau a bucuriilor pe care ni le aduce aceasta. Majoritatea populației acestei lumi nu locuiește în țări bogate, iar pentru aceștia nu a existat nici o scădere a creșterii. Într-adevăr, mai mult de 2,5 miliarde de oameni care trăiesc în China și în India au fost, recent, martori la rate de creștere fără precedent în vreo altă țară sau în istorie. Chiar dacă aceste rate de creștere vor scădea, „avantajele înapoierii“ ar trebui să le ofere o creștere de recuperare a decalajelor peste medie, timp de mulți ani de acum încolo. Există nenumărate posibilități pentru Africa, unele dintre ele fiind văzute acum ca forme de istrare economică îmbunătățite, evitând unele dintre dezastrele autoprovocate în trecut. Iar dacă Occidentul s-ar putea vindeca de dependența ajutorării și ar înceta să mai submineze politica africană, există speranțe reale pentru o dezvoltare autonomă. Trebuie să încetăm să mai sufocăm exprimarea talentelor nemărginite ale africanilor. Deși rata de creștere a speranței de viață este în scădere, acesta este un aspect pozitiv, nicidecum negativ; moartea îmbătrânește, iar salvarea vieților persoanelor foarte bătrâne are un efect mai redus asupra speranței de viață decât salvarea vieților copiilor. Din nou, problema este măsura, nu substanța. Speranța de viață nu este mereu indicele potrivit pentru a arăta cât de prosperă este o societate, și nu există nimic care să spună că salvarea vieții celor de vârste medii și înaintate este, în mod inerent, mai puțin importantă decât salvarea vieții copiilor.

Dacă există amenințări la adresa sănătății, există și evoluții majore care stau să vină, cu semne de progres real împotriva cancerului care, cu ceva noroc, vor fi similare cu progresele împotriva bolilor cardiovasculare, din ultimii 40 de ani. Motivul fundamental pentru care sănătatea va continua să se îmbunătățească este acela că oamenii își doresc acest lucru și sunt dispuși să plătească pentru știința de bază, pentru cercetarea comportamentală, medicamente, operații și pentru aparatura care să le facă posibile. Inovațiile nu pot fi culese de pe raft și nici nu se produc când este nevoie de ele. Însă nu încape îndoială că nevoile bine finanțate produc rezultate. Chiar și pandemia de HIV/SIDA, în pofida efectelor sale cumplite, include o poveste de succes despre modul în care noua cunoaștere de bază și noile tratamente pot răspunde la nevoi, reușind să o facă într-o perioadă de timp care, deși a fost prea scurtă pentru cei care au murit, este rapidă atunci când o comparăm cu alte epidemii din istorie. Știința funcționează cu adevărat! Există multe alte evoluții actuale despre care nu am discutat în această carte. Violența a scăzut; astăzi, oamenii au șanse mult mai mici de a fi uciși, decât înainte.³ Democrația este mult mai răspândită în lume decât în urmă cu 50 de ani. Represiunea îndreptată împotriva unui grup social de către un alt grup social este mai puțin întâlnită și devine un fapt neobișnuit. Oamenii au mai multe oportunități de a participa la funcționarea societății decât oricând altcândva în trecut. Indivizii cresc în înălțime peste tot în lume și, de asemenea, probabil că devin tot mai deștepți. Educația este în plin avânt. 80% dintre oamenii de pe planetă sunt știutori de carte, în comparație cu doar 50%, în 1950.⁴ Există zone din India rurală în care aproape nici o femeie adultă nu a mers vreodată la școală, dar în care aproape toate fiicele acestora fac, astăzi, acest lucru. Nu ne putem aștepta ca toate aceste lucruri să se îmbunătățească peste tot sau să o facă fără întrerupere. Lucruri rele se întâmplă, iar noile evadări, ca și cele vechi, vor aduce noi inegalități. Însă mă aștept ca acele eșecuri să fie depășite în viitor, așa cum au fost depășite și în trecut.

NOTE

INTRODUCERE 1 Marea evadare, în regia lui John Sturges, cu Steve McQueen, James Garner și Richard Attenborough, film produs de Mirisch Company, distribuit de United Artists, 1963 (bazat pe cartea cu același titlu, scrisă de Paul Brickhill). 2 Lant Pritchett, „Divergence, big time“, în Journal of Economic Perspectives, 11 (3), 1997, pp. 3–11; Kenneth Pomeranz, The Great Divergence: China, Europe, and the Making of the World Economy, Princeton University Press, 2000 (ediția în limba română: Kenneth Pomeranz, Marea divergență. China, Europa și nașterea economiei mondiale moderne, traducere de Gabriela Petrilă și Paul Aneci, Editura Polirom, Iași, 2012). 3 Jack Goldstone, Why Europe? The rise of the West in World History, 1500– 1850, McGraw-Hill, 2009. 4 Ian Morris, Why the West rules – for now: The patterns of history, and what they reveal about the future, Farrar, Straus and Giroux, 2010 (ediția în limba română: Ian Morris, De ce Vestul deține încă supremația și ce ne spune istoria despre viitor, traducere de Irina Vainovski și Miruna Ioana Voiculescu, Polirom, Iași, 2012). 5 Ibidem. 6 Eric L. Jones, Growth Recurring: Economic Change in World History, University of Michigan Press, 2000. 7 Robert Allen, Global Economic History: A Very Short Introduction, Oxford University Press, 2011. 8 Daron Acemoglu, James Robinson, Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, Crown, 2012 (ediția în limba română: Daron Acemoglu, James Robinson, De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, traducere de Anca Simitopol, Editura Litera, București, 2015).

9 E. Janet Browne, Charles Darwin, Volume 2: The power of Place, Janet Cape, 2002, p. 331. 10 Robert Allen, op. cit. 11 Roy Porter, The Creation of the Modern World: The untold story of the British Enlightenment, Norton, 2000; Joel Mokyr, The Enlightened Economy: An Economic History of Britanin, 1700–1850, Yale University Press, 2009. 12 Ian Morris, op. cit. 13 Daron Acemoglu, James Robinson, op. cit. 14 Amartya Sen, Inequality Re-examined, Harvard University Press, 1992; The Idea of Justice, Harvard University Press, 2009. 15 Ibidem; Jonathan Haidt, The Righteous Mind: Why Good People are Divided by Politics and Religion, Pantheon, 2012 (ediția în limba română: Jonathan Haidt, Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia?, traducere de Simona Drelciuc, Humanitas, București, 2016). 16 Daniel Kahneman, Jason Riis, „Living and thinking about it: Two perspectives on life“, în Felicia Huppert, Nick Baylis, Barry Keverne (eds.), The Science of Well-being, Oxford University Press, 2005, pp. 285–304. 17 Ronald Inglehart, Hans-Dieter Klingemann, „Genes, culture, democracy and happiness“, în Ed Diener, Eunkook M. Suh (eds.), Culture and subjective wellbeing, MIT Press, 2000, pp. 165–183; Richard Layard, Happiness: Lessons From a New Science, Penguin, 2005; Kate Pickett, The Spirit Level: Why Greater Equality Makes Societies Stronger, Bloomsbury.

CAPITOLUL 1 1 Pentru câteva calcule legate de această chestiune, a se vedea James Vaupel, John M. Owen, „Anna’s life expectancy“, în Journal of Policy Analysis and Management, 5(2), 1986, pp. 383–389. 2 Robert C. Allen, Tommy E. Murphy, Eric B. Schneider, „The Colonial Origins

of the Divergence in the Americas: A labor market approach“, în Journal of Economic History, 72(4), 2012, pp. 863–894. 3 Amartya Sen, Development as Freedom, Knopf, 1999 (ediția în limba română: Amartya Sen, Dezvoltarea ca libertate, traducerea de Cristina Ionescu și Nora Monica Chiriță, Editura Economică, București, 2004). 4 Richard Layard, Happiness (ediția în limba română: Richard Layard, Secretele fericirii: lecții despre o nouă știință, traducerea de Georgeta Rarinca, Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2007). 5 Samuel Preston, „The Changing Relation Between Mortality and Level of Economic Development“, în Population Studies, 29 (2), 1975, pp. 231–248. 6 Wilkinson, Pickett, Spirit Level, p. 12; Richard Wilkinson, „The Epidemilogical Transition: From Material Scarcity to Social Disadvantage“, în Daedalus, 123, 1994, pp. 61–77. 7 Elizabeth Brainerd, David M. Cutler, „Autopsy on an empire: The mortality crisis in Russia and the former Soviet Union“, în Journal of Economic Perspectives, 19 (1), 2005, pp. 107–130; Jay Bhattacarya, Christina Gathmann, Grant Miller, „The Gorbachev anti-alcohol campaign and Russia’s mortality crisis“, în American Economic Journal: Applied, 5 (2), 2013, pp. 232–260. 8 Robert W. Fogel, The escape from Hunger and Premature Death, 1700 to 2100: Europe, America and the Third World, Cambridge University Press, 2004; „New Findings on Secular Trends in Nutrition and Mortality: Some Implications for Population Theory“, în Mark R. Rosenzweig, Oded Stark (ed.), Handbook of population and family economics, Elsevier, pp. 433–481. 9 Amartya Sen, Development as Freedom. 10 Yang Jisheng, Tombstone: The Great Chinese Famine, 1958–1962, Farrar, Straus and Giroux, 2012. 11 Ainsley J. Coale, Rapid population change in China, 1952–1982, National Academy Press, 1984; Cormac Ó Gráda, Famine: A Short History, Princeton University Press, 2009. 12 Samuel H. Preston, „The Changing Relation Between Mortality and Level of

Economic Development“. 13 Stanley Fischer, „Globalization and its challenges“, în American Review, 93 (2), 2003, pp. 1–30.

14 Martin Ravallion, Shaohua Chen, „The Developing World is Poorer than we Thought, But no Less Successful in the Fight Against Poverty“, în Quarterly Journal of Economics, 125 (4), 2010, pp. 1577–1625; „An Update of the World Bank’s Estimates of Consumption Poverty in the Developing World“, siteresources.worldbank.org/INTPOVCALNET/Resources/Global_Poverty_Update_2012_02 29-12.pdf 15 Charles Kenny, Getting Better, Basic Books, 2011. 16 Joseph E. Stiglitz, Amartya K. Sen și Jean-Paul Fitoussi, Report of the Commission on the Measurement of Economic Performance and Social Progress, 2009, http://www.stiglitz-sen-fitoussi.fr/en/index.htm. 17 Anna Wirzbicka, „Happiness’ in Cross-linguistic and Cross Cultural Perspective“, în Daedalus, 133 (2), 1994; Ed Diener, Eunkook M. Suh, Culture and Subjective Wellbeing, MIT Press, 2000. 18 Amartya Sen, Commodities and Capabilities, Elsevier, 1985; On Ethics and Economics, Blackwell, 1987; The Idea of Justice, Belknap, 2009. 19 Martha C. Nussbaum, „Who is the Happy Warrior? Philosophy Poses Questions to Psychology“, în Journal of Legal Studies, 37 (s2), 2008, S81–S113. 20 Richard A. Easterlin, „Does Economic Growth Improve the Human Lot? Some Empirical Evidence“, în R. David și M Reder, ed., Nations and Households in Economic Growth: Essays in Honor of Moses Abramowitz, Academic Press, pp. 89–125 „Will Raising the Incomes of All Increase the Happiness of All?“, în Journal of Economic Behavior and Organization, 27 (1), 2005, pp. 35–47. 21 Betsey Stevenson și Justin Wolfers, „Economic Growth and Subjective Wellbeing: Reassessing the Easterlin Paradox“, în Brookings Papers on Economic Activity (Spring), 2008, pp. 1–86; Daniel W. Sacks, Betsey Stevenson și Justin Wolfers, „Subjective Wellbeing, Income, Economic Development and Growth“, în Philip Booth, ed., …And the pursuit of happiness, Institute for

Economic Affairs, 2012, pp. 59–97. 22 Angus Deaton, „Income, Health, and Wellbeing around the World: Evidence from the Gallup World Poll“, în Journal of Economic Perspectives, 22(2), 2008, pp. 53–72. 23 Daniel Kahneman, Angus Deaton, „High Income Improves Evaluation of Life but not Emotional Wellbeing“, în Proceedings of the National Academy of Sciences 107(38), 2010, pp. 16489–16493. 24 Keith Thomas, The Ends of Life: Roads to Fulfillment in Early Modern England, Oxford University Press, 2009. 25 Adam Smith, 1767, The Theory of Moral Sentiments, ed. a 3-a, tipărită pentru A. Millar, A Kincaid și J. Bell în Edinburgh, vândută de T. Cadell în Strand, IV, pp. 272, 273, 273, 271. 26 David E. Bloom, „7 Billion and Counting“, în Science, 333 (29 iulie), 2011, pp. 562–568.

CAPITOLUL 2 1 A se vedea Massimo Livi-Bacci, A Concise History of World Population, ed. a 3-a, Blackwell, 2001; James C. Riley, Rising Life Expectancy: A global history, Cambridge University Press, 2001; Mark Harrison, Disease and the Modern World, Polity Press, 2004. 2 Datele au fost preluate din Human Mortality Database, http://www.mortality.org/. 3 Expunerea care urmează se bazează pe Graeme Barker, The Agricultural Revolution in Prehistory: Why Did Foragers Become Farmers?, Oxford University Press, 2006; Mark Nathan Cohen, Health and the rise of civilization, Yale University Press, 1991. A se vedea, de asemenea, Morris, Why the West rules. 4 David Erdal, Andrew Whiten, „Egalitarianism and Machiavellian Intelligence in Human Evolution“, în Paul Mellars, Kathleen Gibson, ed., Modelling the

Early Human Mind, McDonald Institute Monographs, 1996, pp. 139–150. 5 Marshall Sahlins, Stone Age Economics, Transaction, 1972. 6 Cohen, Health and the Rise of Civilization, p. 141. 7 Ibidem, p. 30. 8 Esther Boserup, The Conditions of Agricultural Growth, Transaction, 2005 [1965]. 9 Morris, Why the West rules, p. 107 10 Clark Spenser Larsen, „Biological Changes in Human Populations with Agriculture“, în Annual Review of Anthropology, 24, 1995, pp. 185–213. 11 John Broome, Weighing lives, Oxford University Press, 2006. 12 E.A. Wrigley, R.S. Schofield, The Population History of England, 1541– 1871, Harvard University Press, 1981; E.A. Wrigley, R.S. Davies, J.E. Oeppen, R.S. Schofield, English Population History from Family Reconstitution 1580– 1837, Cambridge University Press, 1997. 13 Thomas Hollingsworth, „The Demography of the British Peerage“, în Population Studies 18 (2), Supplement, 1964, pp. 52–70. 14 Bernard Harris, „Public Health, Nutrition, and the Decline of Mortality: The McKeown Thesis Revisited“, în Social History of Medicine, 17 (3), 2004, pp. 379–407. 15 Massimo Livi-Bacci, Population and Nutrition: An Essay on European Demographic History, Cambridge University Press, 1991. 16 Roy Porter, The Creation of the Modern World: The Untold History of the British Enlightenment, Norton, 2001. 17 Thomas, The Ends of Life, p. 15 18 Peter Razzell, The Conquest of Smallpox, Caliban, 1997. 19 http://www.nlm.nih.gov/exhibition/smallpox/sp_variolation.html.

20 Sheila Ryan Johansson, „Medics, Monarchs, and Mortality, 1600–1800: Origins of the Knowledge-Driven Health Transition in Europe“, 2010, versiunea electronică disponibilă la http://ssrn.com/abstract=1661453. 21 Thomas McKeown, The Modern Rise of Population, Londra, Arnold, 1976; The origins of human disease, Wiley-Blackwell, 1981. 22 Ibidem, The Role of Medicine: Dream, Mirage, or Nemesis, Princeton University Press, 1980. 23 Robert W. Fogel, „Economic Growth, Population Theory, and Physiology: The Bearing of Long-term Processes on the Making of Economic Policy“, în American Economic Review, 84 (3), 1994, pp. 369–395; Robert W. Fogel, Dora L. Costa, „A theory of technophysio evolution, with some implications for forecasting population, healthcare costs, and pension costs“, în Demography, 34 (1), pp. 49–66, 1997. 24 Richard Easterlin, „How Beneficent is the Market? A Look at the Modern History of Mortality“, în European Review of Economic History, 3, 1999, pp. 257–294. 25 Livi-Bacci, Population and Nutrition. 26 Samuel J. Preston, „American Longevity: Past, Present, and Future“, Center for Policy Research, Maxwell School, Syracuse University, Documentul 36, 1996, http://surface.syr.edu/r/36. 27 George Rosen, A history of public health, Johns Hopkins University Press, 1991. 28 John Snow, On the Mode of Transmission of Cholera, Londra, John Churchill, 1855; a se vedea, de asemenea, Steven Johnson, The Ghost Map: The Story of London’s Most Terrifying Epidemic and How it Changed Science, Cities, and the Modern World, Riverhead, 2007. 29 David A. Freedman, „Statistical analysis and shoe leather“, în Sociological Methodology, 21, 1991, pp. 291–313. 30 Nancy Tomes, The Gospel of Germs: Men, Women and the Microbe in American Life, Harvard University Press, 1999.

31 Alfredo Morabia, „Epidemiologic Interactions, Complexity, and the Lonesome Death of Max von Pettenkofer“, în American Journal of Epidemiology, 166 (11), 2007, pp. 1233–1238. 32 Simon Szreter, „The Importance of Social Intervention in Britain’s Mortality Decline c. 1850–1914: A Reinterpretation of the Role of Public Health“, în Social History of Medicine, 1(1), 1988, pp. 1–36. 33 Tomes, The gospel of germs; Joel Mokyr, The Gifts of Athena: Historical Origins of the Knowledge Economy, Princeton University Press. 34 Samuel J. Preston, Michael Haines, Fatal Years: Child Mortality in Late Nineteenth Century America, Princeton University Press, 1991. 35 Howard Markel, When Germs Travel: Six Major Epidemics that Have Invaded America and the Fears They Have Unleashed, Vintage, 2005. 36 Valerie Kozel, Barbara Parker, „Health Situation Assessment Report: Chitrakot district“, în World Bank, nepublicat.

CAPITOLUL 3 1 Davidson R. Gwatkin, „Indications of Change in Developing Country Mortality Trends: The End of An Era?“, în Population and Development Review, 6 (4), 1980, pp. 615–644. 2 „Water with Sugar and Salt“, The Lancet, 5 august 1978, pp. 300–301; citatul la p. 300. 3 Preston, „The Changing Relation Between Mortality and Level of Economic Development.“ 4 Joshua H. Horn, Away with All Pests: An English Surgeon in the People’s Republic of China, 1954–1969, în Monthly Review Press, 1970. 5 Jean Drèze, Amartya Sen, India: Development and participation, Oxford, 2002.

6 Angus Deaton, „Income, Health, and Wellbeing Around the World“. 7 Nazmul Chaudhury, Jeffrey Hammer, Michael Kremer, Karthik Muralidharan, F. Halsey Rogers, „Missing in Action: Teacher and Health Worker Absence in Developing Countries“, în Journal of Economic Perspectives, 20 (1), 2006, pp. 91–116.

CAPITOLUL 4 1 Pentru multe dintre chestiunile discutate aici, a se vedea Eileen M. Crimmins, Samuel H. Preston, Barry Cohen, Explaining divergent levels of longevity in high-income countries, National Academies Press, 2001. 2 Acestea și alte date despre fumat sunt compilate de P.N. Lee Statistics and Computing Ltd. în baza de date International Mortality and Smoking Statistics, http://www.pnlee.co.uk/imass.htm 3 Tomes, The Gospel of germs; Mokyr, The gifts of Athena, în special capitolul 5. 4 Graficele sunt bazate pe calculele autorului, folosind statisticile din baza de date despre mortalitate a Organizației Mondiale a Sănătății, http://www.who.int/healthinfo/morttables/en/. 5 http://www.mskcc.org/cancer-care/adult/lung/prediction-tools. 6 Crimmins, Preston, Cohen, Explaining divergent levels of longevity. 7 http://www.mayoclinic.com/health/diuretics/HI00030. 8 Veterans istration Cooperative Study Group, „Effects of treatment on morbidity in hypertension. II. Results in patients with diastolic blood pressure averaging 90 through 114 mm Hg“, în Journal of the American Medical Association, 213 (7), 1970, pp 1143–1152. 9 Earl S. Ford, Umed A. Ajani, Janet B. Croft, et al., 2007, „Explaining the decrease in U.S. deaths from coronary disease, 1980–2000“, New England, în Journal of Medicine, 356 (23), 2007, pp. 2388–2398.

10 David Cutler, Your Money or Your Life: Strong Medicine for America’s Health care System, Oxford, 2005; David Cutler, Angus Deaton, Adriana LlerasMuney, „The determinants of mortality“, în Journal of Economic Perspectives, 20 (3), 2006, pp. 97–120. 11 John C. Bailar III și Elaine M. Smith, „Progress against cancer?“, în New England Journal of Medicine, 314 (19), 1986, pp. 1226–1232; John C. Bailar III, Heather L. Gornik, „Cancer undefeated“, New England Journal of Medicine, 336(22), 1997, pp. 1569–1574. 12 David M. Cutler, „Are we finally winning the war on cancer?“, în Journal of Economic Perspectives, 22 (4), 2008, pp. 3–26. 13 Archie Bleyer și H. Gilbert Welch, „Effects of three decades of screening mammography on breast-cancer incidence“, în New England Journal of Medicine, 367 (21), 2012, pp. 1998–2005. 14 Siddhartha Mukherjee, The emperor of all maladies, Scribner, 2010. 15 H. Gilbert Welch, Lisa Schwartz, Steve Woloshin, Overdiagnosed, Beacon Press, 2011. 16 Gabriele Doblhammer, James W. Vaupel, „Lifespan depends on month of birth“, în Proceedings of the National Academy of Sciences, 98 (5), 2001, pp. 2934–2939. 17 Pentru propria mea experiență cu operația de înlocuirea a articulației șoldului, a se vedea http://www.princeton.edu/~deaton/s/letterfromamerica_apr2006_hipop.pdf 18 Henry Aaron, William B. Schwartz, The painful prescription: Rationing hospital care, Brookings, 1984. 19 Nicholas Timmins, „A NICE way of influencing health spending: A conversation with Sir Michael Rawlins“, în Health Affairs, 28 (5): 2009, pp. 1360–1365. 20 http://www.dartmouthatlas.org/. A se vedea și John E. Wennberg, Megan M. Cooper, The quality of medical care in the United States: A report on the

Medicare program. The Dartmouth atlas of healthcare 1999, American Hospital Association Press, 1999; John E. Wennberg, Elliott Fisher, Jonathan Skinner, „Geography and the debate over Medicare reform“, în Health Affairs, 2002, pp. 96–114, DOI: 10.1377/hlthaff.w2.96; Katherine Baicker, Amitabh Chandra, „Medicare spending, then physician workforce, and beneficiaries’ quality of care“, Health Affairs Web Exclusive, 2004, W4: 184–197, DOI: 10.1377/hlthaff.W4.184_. 21 Un rezumat succinct și ușor de citit este articolul lui Ezekiel J. Emanuel, Victor R. Fuchs, „Who really pays for health care: The myth of „shared responsibility“, în Journal of the American Medical Association, 299 (9), pp.1057−1059. A se vedea și Jonathan Gruber, „Health insurance and the labor market“, în A. J. Culyer, J. P. Newhouse, ed., Handbook of health economics, Vol. 1, Elsevier, 2000; Kate Baicker, Amitabh Chandra, „The labor market effects of rising health insurance s“, în Journal of Labor Economics, 24 (3), 2006, pp. 609–634. 22 Victor R. Fuchs, „The financial problems of the elderly: A holistic view“, în Stuart H. Altman, David I. Shactman, ed., Policies for an aging society, Johns Hopkins University Press, pp. 378–390. 23 Katherine M. Flegal, Barry I. Graubard, David F. Williamson, et al., „Excess deaths associated with underweight, overweight, and obesity“, în Journal of the American Medical Association, 293 (15), 2003, pp. 1861–1867; Edward W. Gregg, Yiling J. Chen, Betsy L. Caldwell, et al., „Secular trends in cardiovascular disease risk factors according to body mass index in US adults“, în Journal of the American Medical Association, 293 (15), 2005, pp. 1868–1874; S. Jay Olshansky, Douglas J. aro, Ronald C. Hershow, et al., „A potential decline in life expectancy in the United States in the 21st century“, în New England Journal of Medicine, 352 (12), 2005, pp. 1138–1145; Neil K. Mehta, Virginia W. Chang, „Secular declines in the association between obesity and mortality in the United States“, în Population and Development Review, 37 (3), 2011, pp. 435–451. 24 Jim Oeppen, James W. Vaupel, „Broken limits to life expectancy“, în Science, 296, 10 mai 2002, pp. 1029–1031. A se vedea și Jennifer Couzin-Frankel, „A pitched battle over life span“, în Science, 333, 29 iulie 2011, pp. 549–550. 25 Morris, Why the West rules; citatul la p. 296.

26 Alfred W. Crosby, The Columbian exchange: Biological and cultural consequences of 1492, Greenwood, [1973] 2003; Jared Diamond, Guns, germs, and steel: The fates of human societies, Norton, 2005; Charles C. Mann, 1493: Uncovering the new world that Columbus created, Knopf, 2011. 27 Phyllis B. Eveleth, James M. Tanner, Worldwide variation in human growth, Cambridge University Press, 1991; Roderick Floud, Kenneth Wachter, Anabel Gregory, Height, health, and history: Nutritional status in the United Kingdom, 1750–1980, Cambridge University Press, 2006. 28 Anne C. Case, Christina H. Paxson, „Stature and status: Height, ability, and labor market outcomes“, în Journal of Political Economy, 116 (3), 2008, pp. 499–532. 29 T.J. Cole, „The secular trend in human physical growth: A biological view“, în Economics and Human Biology, 1(2), 2003, pp. 161–168. 30 Timothy J. Hatton, Bernice E. Bray, „Long-run trends in the heights of European men, 19th–20th centuries“, în Economics and Human Biology, 8(3), 2010, pp. 405–413. 31 Ibidem, „How have Europeans grown so tall?“, CEPR Discussion Paper DP8490, 2011, disponibilă la SSRN: http://ssrn.com/abstract=1897996. 32 Rosen, History of public health, p. 182. 33 Dean Spears, „How much international variation in child height can sanitation explain?“, 2012, http://www.princeton.edu/rpds/papers/Spears_Height_and_Sanitation.pdf.pdf 34 Floud, Wachter, Gregory, Height, health, and history. 35 Angus Deaton, „Height, health, and inequality: The distribution of adult heights in India“, în American Economic Review, 98 (2), 2008, pp. 468–474. 36 S.V. Subramanian, Emre Özaltin, Jocelyn E. Finlay, „Height of nations: A socioeconomic analysis of cohort differences and patterns among women in 54 low- to middle-income countries“, în PLoS ONE, 6 (4), 2011, e18962.

CAPITOLUL 5 1 Lant Pritchett, „Divergence, Big Time“, în Journal of Economic Perspectives, 11(3), 1997, pp. 3–17. 2 François Bourguignon, Christian Morrisson, „Inequality Among World Citizens: 1820–1992“, în American Economic Review, 92 (4), 2002, pp. 727– 744. 3 Datele acestea și cele din Figura 1 au fost preluate de la adresa http://www.bea.gov/iTable/iTable.cfm? ReqID=9&step=1#reqid=9&step=3&isuri=1&903=264. 4 William Nordhaus, James Tobin, „Is growth obsolete?“, în Economic Research: Retrospect and Prospect, Vol. 5: Economic Growth, National Bureau of Economic Research, 1972, pp. 1–80. 5 Gordon M. Fisher, „The Development and History of the Poverty Thresholds“, 1992, art. disponibil la adresa http://www.ssa.gov/history/fisheronpoverty.html. 6 Connie F. Citro, Robert T. Michael, Measuring Poverty: A new Approach, National Academies Press, 1995. 7 Amartya K. Sen, „Poor, relatively speaking“, în Oxford Economic Papers, New Series, 35 (2), 1983, pp. 153–169. 8 Biroul pentru Recensământ are un site care conține măsurătorile experimentale: http://www.census.gov/hhes/povmeas/. 9 Bruce D. Meyer, James X. Sullivan, „Winning the war: Poverty from the Great Society to the Great Recession“, în Brookings Papers on Economic Activity, Fall, 2012, pp. 133–200. 10 David S. Johnson și Timothy M. Smeeding, „A Consumer’s Guide to Interpreting Various U.S. Poverty Measures“, Fast Focus 14, Institute for Research on Poverty, University of Wisconsin at Madison, 2012. 11 James C. Scott, Seeing like a state: How Certain Schemes to Improve the Human Condition Have Failed, Yale University Press, 1999 (ediția în limba română: James C. Scott, În numele statului. Modele eșuate de îmbunătățire a

condiției umane, traducere de Alina Pelea, Polirom, Iași, 2007). 12 Jan Tinbergen, „Substitution of Graduate by Other Labor“, în Kyklos, 27 (2), 1974, pp. 217–226. 13 Lawrence F. Katz, Claudia Goldin, The Race Between Education and Technology, Belknap, 2010. 14 Anthony B. Atkinson, The Changing Distribution of Earnings in OECD Countries, Oxford University Press, 2008. 15 Daron Acemoglu, „Technical Change, Inequality, and the Labor Market“, în Journal of Economic Literature, 40 (1), 2002, pp. 7–72. 16 Jonathan Gruber, „Health Insurance and the Labor Market“, în Anthony J. Culyer, Joseph P. Newhouse, ed., Handbook of health economics, Vol. 1, Part A, Elsevier, 2000, pp. 645–706. 17 Emanuel, Fuchs, „Who really pays for health care?“. 18 Robert Frank, Richistan: A journey through the American wealth boom and the lives of the new rich, Crown, 2007. 19 David H. Autor, Lawrence F. Katz, Melissa S. Kearney, „The Polarization of the U.S. Labor Market“, în American Economic Review, 96 (2), 2006, pp. 189– 194; David Autor, David Dorn, „The Growth of low-skill Service Jobs and the Polarization of the US labor market“, în American Economic Review, în curs de apariție, disponibil la http://economics.mit.edu/files/1474. 20 David Card, Alan B. Krueger, „Minimum Wages and Employment: A Case Study of the Fast Food Industry in New Jersey and Pennsylvania“, în American Economic Review, 84 (4), 1994, pp. 772–793; Myth and Measurement: The new Economics of the Minimum Wage, Princeton University Press, 1995. 21 James Buchanan, „A Commentary on the Minimum Wage“, în Wall Street Journal, 25 aprilie 1996, p. A20. 22 David S. Lee, „Wage Inequality in the United States During the 1980s: Rising Dispersion or Falling Minimum Wage“, în Quarterly Journal of Economics, 114 (3), 1999, pp. 977–1023.

23 Congressional Budget Office, Trends in the Distribution of Household Income Between 1979 and 2007, Washington, DC, 2011. 24 Thomas Piketty, Emmanuel Saez, „Income Inequality in the United States 1913–1998“, în Quarterly Journal of Economics, 118 (1), 2003, pp. 1–41. 25 Simon Kuznets, Shares of Upper Income Groups in Income and Saving, National Bureau of Economic Research, 1953. 26 Veniturile din analiza Piketty-Saez sunt venituri impozabile și sunt veniturile unităților fiscale, nu ale familiilor sau ale gospodăriilor, ceea ce ar include membri neînrudiți. Datele legate de venituri, provenind de la Biroul pentru Buget al Congresului și citate mai devreme, includ unele dintre elementele prezente în statisticile naționale, dar nu și în sondaje. În unele studii, veniturile per familie sau gospodărie sunt corectate în funcție de numărul de persoane din unitatea fiscală și în funcție de care persoane sunt adulte și care nu. Am încercat să îi scutesc pe cititori de aceste detalii, care nu cred că afectează povestea generală pe care o spun, însă poate fi periculos să comparăm definiții diferite ale venitului, fără a efectua corecții sau ajustări. 27 Congressional Budget Office, Trends in the Distribution of Household Income. 28 Miles Corak, „Inequality from Generation to Generation: The United States in Comparison“, University of Ottawa, http://milescorak.files.wordpress.com/2012/01/inequality-from-generation-togeneration-the-united-statesin-comparison-v3.pdf. 29 Martin S. Feldstein, „Income Inequality and Poverty“, National Bureau of Economic Research Working Paper 6770, 1998; citatul provine din sumarul articolului. 30 Marianne Bertrand, Sendhil Mullainathan, „Are CEOs Rewarded for Luck? The Ones Without Principals are“, în Quarterly Journal of Economics, 116 (3), 2001, pp. 901–932. 31 Thomas Philippon, Ariell Reshef, „Wages and Human Capital in the U.S. Financial Industry: 1909–2006“, în Quarterly Journal of Economics, 127(4), 2012, pp. 1551–1609.

32 Jacob S. Hacker, Paul Pierson, Winner-take-all Politics: How Washington made the Rich Richer–and Turned its Back on the Middle Class, Simon and Schuster, 2011. 33 Gretchen Morgenson, Joshua Rosner, Reckless endangerment: How outsized ambition, greed, and corruption created the worst financial crisis of our time, St. Martin’s Griffin, 2011. 34 Thomas Piketty, Emmanuel Saez, Stefanie Stantcheva, „Optimal Taxation of Top Labor Incomes: A tale of Three Clasticities“, National Bureau of Economic Research Working Paper 17616, 2011. Trebuie notat că acești autori interpretează relația în mod diferit față de felul în care am făcut-o eu în text. 35 Larry Bartels, Unequal Democracy: The Political Economy of the New Gilded Age, Princeton University Press, 2010; Martin Gilens, Affluence and influence: Economic Inequality and Political Power in America, Princeton University Press, 2012. 36 Anne O. Krueger, „The Political Economy of the Rent-seeking Society“, în American Economic Review 64 (3), 1974, pp. 291–303; Jagdish N. Bhagwati, „Directly Unproductive Profit-seeking (DUP) activities“, în Journal of Political Economy 90 (5), 1982, pp. 988–1002. 37 Gilens, Affluence and influence. 38 Joseph E. Stiglitz, The Price of Inequality: How Today’s Divided Society Endangers our Future, Norton, 2012 (ediția în limba română: Joseph E. Stiglitz, Preţul inegalităţii: cum societatea divizată din ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul, traducere de Smaranda Nistor, Editura Publica, București, 2013). 39 Eric Jones, The European miracle: Environments, Economies, and Geopolitics in the History of Europe and Asia, Cambridge University Press, 1981; Growth Recurring: Economic Change in World History, Oxford University Press, 1988. 40 Stanley Engerman, Kenneth L. Sokoloff, Economic Development in the Americas since 1500: Endowments and Institutions, Cambridge University Press, 2011. 41 Daron Acemoglu, Simon Johnson, și James Robinson, „Reversal of Fortune:

Geography and Institutions in the Making of the Modern World Income Distribution“, în Quarterly Journal of Economics, 117 (4), 2002, pp. 1231–1294; Acemoglu, Robinson, Why nations fail. 42 Mancur Olson, The Rise and Decline of Nations: Economic Growth, Stagflation, and Social Rigidities, Yale University Press, 1982 (ediția în limba română: Mancur Olson, Creşterea şi declinul naţiunilor: prosperitate, stagflaţie şi rigidităţi sociale, traducere de Walter Fotescu și Aurelian Crăiuțu, Humanitas, București, 1999).

CAPITOLUL 6 1 A se vedea https://pwt.sas.upenn.edu/i.html, pentru informații despre Programul Internațional de Comparare a Prețurilor. Programul de colectare a prețurilor este găzduit de Banca Mondială; a se vedea http://siteresources.worldbank.org/IEXT/Resources/I_2011.html. 2 Angus Deaton, Alan Heston, „Understanding PPPs and PPP–national s“, în American Economic Journal: Macroeconomics, 2 (4), 2010, pp. 1–35. 3 Milton Gilbert, Colin Clark, J.R.N. Stone, et al., „The measurement of National Wealth: Discussion“, în Econometrica 17 (supliment, raport al întâlnirii de la Washington), 1949, pp. 255–272; citatul la p. 261. 4 Robert M. Solow, „A Contribution to the Theory of Economic Growth“, în Quarterly Journal of Economics, 70 (1), 1956, pp. 65–74. 5 Angus Maddison, Harry X. Wu, „Measuring China’s Economic Performance“, în World Economics, 9 (2), 2008, pp. 13–44. 6 William Easterly, Michael Kremer, Lant Pritchett, Lawrence H. Summers, „Good Policy or Good Luck? Country Growth Performance and Temporary Shocks“, în Journal of Monetary Economics, 32 (3), 1993, pp. 459–483. 7 Commission on Growth and Development, The Growth Report: Strategies for Sustained Growth and Inclusive Development, World Bank, 2008.

8 Paul Collier, The Bottom Billion: Why the Poorest Countries are Failing and What Can be Done About it, Oxford University Press, 2008. 9 Matthew Connelly, Fatal Misconceptions: The Struggle to Control World Population, Harvard University Press, 2008. 10 Julian L Simon, The Ultimate Resource, Princeton University Press, 1983. 11 David Lam, „How the World Survived the Population Bomb: Lessons from 50 years of Extraordinary Demographic History“, în Demography, 48 (4), 2011, pp. 1231–1262. 12 Angus Deaton, „Measuring Poverty in a Growing World, or Measuring Growth in a Poor World“, Review of Economics and Statistics, 87 (1), 2005, pp. 1–19. 13 Atul Kohli, Poverty Amid Plenty in the new India, Cambridge University Press, 2012. 14 Robert C. Allen, Tommy E. Murphy, Eric B. Schneider, „The Colonial Origins of the Divergence in the Americas: A labor market approach“, în Journal of Economic History, 72 (4), 2012, pp. 863–894. 15 Anthony B. Atkinson, Thomas Piketty, Emmanuel Saez, „Top Incomes in the Long Run of History“, în Journal of Economic Literature, 49(1), 2011, pp. 3–71. 16 Ibidem. 17 Maarten Goos, Alan Manning, Anna Salomons, „Job Polarization in Europe“, în American Economic Review, 99 (2), 2009, pp. 58–63.

18 Branko Milanovic, Worlds Apart: Measuring International and Global Inequality, Princeton University Press, 2007. O actualizare importantă în „Global Income Inequality“, 2010, http://siteresources.worldbank.org/INTPOVRES/Resources/4772271173108574667/global_in 19 Ronald Dworkin, Sovereign virtue, Harvard University Press, 2000, p. 6, apud Thomas Nagel, „The Problem of Global Justice“, în Philosophy and Public Affairs, 33 (2), p. 68.

CAPITOLUL 7 1 Aceste statistici și calcule provin de pe site-ul pentru calcule privind sărăcia al Băncii Mondiale: http://iresearch.worldbank.org/PovcalNet/index.htm?3. 2 Angus Deaton, Olivier Dupriez, „Purchasing power parity exchange rates for the global poor“, în American Economic Journal: Applied Economics, 3 (2), 2011, pp. 137–166. 3 http://www.givingwhatwecan.org 4 Richard Attenborough, „17p to save a child’s life“, în The Observer, 4 martie 2000, http://www.guardian.co.uk/world/2000/mar/05/mozambique.theobserver. 5 Smith, The theory of moral sentiments, III, 1, 1759, p. 46. 6 David Hume, An enquiry concerning the principles of morals, Project Gutenberg edition, part I, 1912 [1777] (publicată inițial în 1751). 7 Peter Singer, „Famine, affluence, and mortality“, în Philosophy and Public Affairs, 1(1), 1972, pp. 229–243; citatul la p. 242. 8 Idem, The life you can save: Acting now to end world poverty, Random House, 2009. 9 Datele legate de ajutoare, din acest capitol, provin, în cazul în care nu apar alte mențiuni explicite, de la Development Assistance Committee, OECD, http://www.oecd.org/dac/stats/, sau de la World Bank, World Development Indicators, http://databank.worldbank.org/data/home.aspx. 10 Termenul provine de la Jonathan Temple, „Aid and conditionality“, Handbook of development economics, Elsevier, capitolul 67, 2010, p. 4420. 11 Peter Bauer, Dissent on development, Weidenfeld and Nicolson, 1971, apud Temple, „Aid and conditionality“, p. 4436. 12 Sursa pentru multe dintre datele din această secțiune este Roger Riddell, Does foreign aid really work?, Oxford, 2007.

13 Apud Devesh Kapur, John P. Lewis, Richard Webb, ed., The World Bank: Its first half century, Volume 1: History, Brookings Institution Press, 1997, p. 128. 14 William Easterly, Claudia R. Williamson, „Rhetoric v. reality: The best and worst of aid agency practices“, în World Development, 39 (11), 2011, pp. 1930– 1949. 15 Ibidem; se aplică pentru următoarele două paragrafe. 16 Alberto Alesina, David Dollar, „Who gives foreign aid to whom and why“, în Journal of Economic Growth, 5(1), 2000, pp. 33–63. 17 Michael Maren, The road to hell: The ravaging effects of foreign aid and international charity, Free Press, 2002; Alex de Waal, Famine crimes: Politics and the disaster relief industry in Africa, Indiana University Press, 2009; Linda Polman, The crisis caravan: What’s wrong with humanitarian aid, Picador, 2011. 18 Helen Epstein, „Cruel Ethiopia“, în New York Review of Books, 13 mai 2010. 19 Angus Deaton, Ronald I. Miller, International commodity prices, macroeconomic performance, and politics in sub-Saharan Africa, Princeton Studies in International Finance 79, Princeton University Press, 1995. 20 Angus Deaton, „Commodity prices and growth in Africa“ în Journal of Economic Perspectives, 13(3), 1999, pp. 23-40. 21 Arvind Subramanian, Raghuram Rajan, „Aid and growth: What does the cross-country evidence really show?“, în Review of Economics and Statistics, 90(4), 2008, pp. 643–665. 22 Nancy Cartwright, Jeremy Hardie, Evidence-based policy: A practical guide to doing it better, Oxford University Press, 2012. 23 Nicolas van de Walle, Overcoming stagnation in aid-dependent countries, Center for Global Development, 2005; Todd Moss, Gunilla Petterson, Nicolas van de Walle, „An aid-institutions paradox? A review essay on aid dependency and state building in sub-Saharan Africa“, în William Easterly, ed., Reinventing foreign aid, MIT Press, 2007, pp. 255–281; Timothy Besley, Torsten Persson, Pillars of prosperity: The political economics of development clusters, Princeton

University Press, 2011. 24 Moss, Petterson, van de Walle, „An aid-institutions paradox?“. 25 Apud Deaton, „Commodity prices and growth in Africa“, p. 23. 26 Arvind Subramanian and Raghuram Rajan, „Aid, Dutch disease, and manufacturing growth“, în Journal of Development Economics, 94(1), 2011, pp. 106–118. 27 Michela Wrong, In the footsteps of Mr. Kurz: Living on the brink of disaster in Mobutu’s Congo, Harper, 2001. 28 Nicolas van de Walle, Overcoming stagnation. 29 Besley and Persson, Pillars of prosperity; de asemenea, Timothy Besley, Torsten Persson, „Fragile states and development policy“, Journal of the European Economic Association, 9 (3), 2011, pp. 371–398. 30 Jakob Svensson, „Why conditional aid does not work and what can be done about it“, în Journal of Development Economics, 70(2), 2003, pp. 381–402; „The institutional economics of foreign aid“, în Swedish Economic Policy Review, 13(2), 2006, pp. 115–137. 31 Ravi Kanbur, „Aid, conditionality, and debt in Africa“, în Finn Tarp, ed., Foreign aid and development: Lessons learnt and directions for the future, Routledge, 2000, pp. 318–328; citatul la p. 323. 32 Robert H. Bates, „Banerjee’s approach might teach us more about impact but at the expense of larger matters“, în Boston Review, septembrie 2006, pp. 67–72. 33 William Easterly, The elusive quest for growth: Economists’ adventures and misadventures in the tropics, MIT Press, 2002; citatul la p. 116. 34 Polman, The crisis caravan. 35 Michela Wrong, Its our turn to eat: The story of a Kenyan whistleblower, 2009, Harper. 36 Nick Cullather, The hungry world: America’s Cold War battle against poverty

in Asia, Harvard University Press, 2010. 37 Nicolas van de Walle, Overcoming stagnation. 38 Connelly, Fatal misconceptions. 39 James Ferguson, The anti-politics machine: “Development“, depoliticization, and bureaucratic power in Lesotho, University of Minnesota Press, 1994. 40 Leif Wenar, „Poverty is no pond: Challenges for the affluent“, în Patricia Illingworth, Thomas Pogge, Leif Wenar, ed., Giving well: The ethics of philanthropy, Oxford University Press, 2010. 41 William Easterly, The White Man’s Burden: Why the West’s efforts to aid the rest have done so much ill and so little good, Penguin, 2006. 42 Mark Mazower, No enchanted palace: The end of empire and the ideological origins of the United Nations, Princeton University Press, 2009. 43 Michela Wrong, I didn’t do it for you: How the world betrayed a small African nation, 2006, Harper. 44 Ruth Levine et al., Millions saved: Proven successes in global health, Center for Global Development, 2004. 45 Anthony S. Fauci, Gregory K. Folkers, „The world must build on three decades of scientific advances to enable a new generation to live free of HIV/AIDS“, în Health Affairs, 31 (7), 2012, pp. 152–1536. 46 Deon Filmer, Jeffrey Hammer, Lant Pritchett, „Weak links in the chain: A diagnosis of health policy in poor countries“, în World Bank Research Observer, 15 (2), 2000, pp. 199–224; citatul la p. 199. 47 Helen Epstein, „The lost children of AIDS“, în New York Review of Books, 3 noiembrie 2005. 48 O întrebare favorită (și pertinentă) a lui William Easterly; a se vedea, de exemplu, „How I would not lead the World Bank: Do not, under any circumstances, pick me“, în Foreign Policy, 5 martie 2012.

49 World Health Organization, Macroeconomics and health: Investing in health for economic development, 2001, http://www.cid.harvard.edu/archive/cmh/cmhreport.pdf; Jeffrey Sachs, The end of poverty: Economic possibilities for our time, Penguin, 2006.

50 http://www.oecd.org/dac/aideffectiveness/parisdeclarationandaccraagendaforaction.htm#Paris 51 Nancy Birdsall, William Savedoff, Cash on delivery: A new approach to foreign aid, Center for Global Development, 2010. 52 Jagdish Bhagwati, „If it is hard to think of aid being spent productively in Africa, why not spend it elsewhere for Africa“, în Boston Review, 2006, pp. 91– 97; citatul la pp. 95–96. 53 Thomas Pogge, „The Health Impact Fund: Enhancing justice and efficiency in global health“, în Journal of Human Development and Capabilities, 2012, DOI: 10.1080/19452829.2012.703172. 54 Michael Kremer, Ruth Levine, Alice Albright, Making markets for vaccines: Ideas to action, Report of the Advance Market Commitment Working Group, Center for Global Development, 2005. 55 http://www.gavialliance.org/funding/pneumococcal-amc/about/. 56 Michael Kremer, Seema Jayachandran, „Odious debt“, în American Economic Review, 96(1), 2006, pp. 82–92. 57 The Extractive Industries Transparency Initiative, www.eitc.org. 58 Kofi Annan, „Momentum rises to lift Africa’s resource curse“, în New York Times, 14 septembrie.

POST-SCRIPTUM: CE URMEAZĂ? 1 Jared Diamond, Collapse: How societies choose to fail or succeed, Viking, 2004.

2 Olson, Rise and decline of nations. 3 Steven Pinker, The better angels of our nature: Why violence has declined, Viking, 2011. 4 Kenny, Getting better.

Great Society (Marea societate) este setul de programe politice inițiate de președintele Lyndon B. Johnson, între 1964 și 1965, având ca scopuri principale eradicarea sărăciei și a inegalităților rasiale. Ca dimensiuni și nivel de implicare al statului federal, el amintește de celebrul New Deal propus de președintele Franklin Roosevelt. (n.tr.) Termen care îi denumește pe fermierii și pe lucrătorii agricoli din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord (n.tr.)