Teza Doctorala Despre Mihail Sadoveanu 426b9

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA CATEDRA DE LITERATURĂ ROMÂNĂ ŞI TEORIE LITERARĂ

Cu titlu de manuscris C.Z.U. 821. 135. 1. 09. „19”

Vicol Dragoş

VIZIUNE ONTICĂ ŞI ARTĂ POETICĂ ÎN PROZA ROMÂNEASCĂ – M. SADOVEANU 10.01.01- Literatura română

Teză de doctor habilitat în filologie

Consultant ştiinţific: Dolgan Mihail, membru corespondent al A. Ş. M., doctor habilitat în filologie, profesor universitar Autorul Vicol Dragoş

Chişinău 2005

CUPRINS Introducere ........................................................................................................3 Capitolul I. Itinerarul vieţii şi al creaţiei lui Mihail Sadoveanu ............................16 §1. De la biografia scriitorului la biografia neamului ..................................17 §2. Repere artistice şi critice .....................................................................31 Capitolul II. Mihail Sadoveanu şi unitatea spirituală a principatelor istorice......... 48 Capitolul III. Hanul – simbolul arhetipal predilect al romancierului..................... 74 Capitolul IV. Principiul istoricităţii în evocarea trecutului ....................................91 §1. Veridicitatea faptului istoric şi ficţiunea artistică ..................................92 §2. Virtuţile etice şi estetice ale romanului istoric ....................................106 §3. Parametrii spirituali ai universului ştefanian .......................................122 Capitolul V. Valorificarea şi reinterpretarea miturilor naţionale din perspectiva onticului ............................................................................................... 152 §1. Romanul Baltagul: între mitul popular şi mitul personal al scriitorului ..................................................................................... 153 §2. Imaginea păstorului la M. Sadoveanu şi I. Druţă: afinităţi şi delimitări ....................................................................................... 170 Capitolul VI. Sacru şi profan în creaţia lui Mihail Sadoveanu .............................178 §1. Romanul Creanga de aur: avatarurile existenţiale şi metafizico-filosofice ale sufletului dac .......................................................................... 179 §2. Sincretismul sacrului şi al profanului – o dominantă spiritual-artistică a lui Mihail Sadoveanu.................................................................... 195 Capitolul VII. Aspecte ale poeticii operei sadoveniene: între harul de a istorisi şi lirismul magic al rostirii .......................................................... 207 §1. Statutul artistico-filosofic al romancierului total .................................208 §2. Poezia naturii şi a sufletului românesc ...............................................222 §3. Între fascinaţia motivelor biblice şi clasicismul poeziei populare ........ 240 Concluzii .........................................................................................................258 Bibliografie selectivă .......................................................................................... .285 Adnotare ....................................................................................................... 296 Summary.........................................................................................................298 Резюме ............................................................................................................300 Cuvinte-cheie ...........................................................................................302

2

INTRODUCERE Actualitatea temei. Creaţia lui Mihail Sadoveanu suscită şi va suscita în permanenţă diverse şi multiple (re)interpretări şi chiar (re)considerări de ordin estetic, literar, istoric. Acest fapt denotă perpetua actualitate a scriitorului. Tematica operei sadoveniene cuprinde întregul spaţiu etnic şi întregul timp al existenţei noastre istorice. Critica literară începe evaluarea estetică a operei sadoveniene încă de la începutul secolului XX. Se conturează, astfel, un portretcadru general, bine nuanţat. Aprecierile critice stabilesc pe temei ştiinţific, cu o aproximare învederată a adevărului, viziunea sadoveniană proprie asupra lumii. Acest veritabil Weltanschanng artistic, elaborat printr-o muncă titanică timp de o viaţă, zdruncină ipoteza

că

opera

lui

M.Sadoveanu

nu

ar

depăşi

graniţele

“sămănătorismului sau poporanismului”, rămânând ostatică acestor curente literare cu iz patriarhal. O nuanţă parte comportă valorificarea şi cunoaşterea creaţiei sadoveniene în spaţiul dintre Nistru şi Prut. Introducerea în circuitul basarabean presupune renunţarea la prejudecăţile şi la referirile privind manifestarea unui anumit oportunism în perioada postbelică. În spaţiul nostru cultural eforturile trebuie depuse în direcţia reconstituirii unui univers artistic complex, care a impus tradiţia narativă crengiano-sadoveniană şi pe care au cultivat-o şi foarte mulţi prozatori basarabeni. Întârzierea se datorează unor condiţii sociale vitrege, impuse sub formă de tratament ideologic “Ceahlăului literaturii noastre”. Abordarea adevăratei valori estetice depăşeşte aspectul etic al aşa-zisului „oportunism”. Re-punerea “în drepturi” a autorului Fraţilor Jderi, cel 3

mai român dintre scriitorii moldoveni şi cel mai moldovean dintre scriitorii români, porneşte de la premisa cunoaşterii “in nuce” a operei sale. În Republica Moldova, din păcate, “în perioada sovietică s-a întreprins doar o tentativă bizară de a-l „traduce” pe autorul Baltagului şi al Fraţilor Jderi în limba “moldovenească” [1, p.3]. Acest fapt este pe cât de ridicol pe atât şi de dramatic. De menţionat revolta lui Mihail Sadoveanu, care, atunci (în anul 1952) când a aflat că fusese editat la Chişinău în “limba moldovenească”, nu şi-a putut potoli mult timp indignarea, afirmând că “Mitrea Cocor, editat la Chişinău, e o operă proastă”[2, p.84-100]. [E adevărat, romanul în discuţie, evocând reforma agrară din 1945, nu este lucrarea reprezentativă a scriitorului (chiar dacă în 1951 a obţinut Medalia de aur a Păcii), ea plătind un greu tribut regimului comunist]. În această ordine de idei, relevante sunt articolele lui Constantin Olteanu Cine l-a salvat pe Sadoveanu? (Odiseea povestirii “Mitrea Cocor” la Chişinău), cu o serie de documente, note explicative, anexe, informaţii, stenograme… semnate de

E.Bucov,

P.Cruceniuc,

V.Şişmariov,

I.Canna,

A.Lupan,

R.Piotrovski, I.Varticean, N.Corlăteanu, V.Coroban, şi al lui Ion Preaşcă Sadoveanu a fost tradus în moldoveneşte (120 de ani de la naşterea clasicului M.Sadoveanu), apărut în Ţara,2000, 3 noiembrie, precum şi convorbirea de la Moscova, din 17 decembrie 1955, dintre academicienii M.Sadoveanu şi V.Vinogradov (revista Basarabia, 1992, nr.8). Materialele documentare, selectate de Ion Preaşcă şi, în special, de Constantin Olteanu, relevă curajul lui E.Bucov, A.Lupan, N.Corlăteanu, V.Coroban, I.Creţu, care s-au opus cu vehemenţă traducerii lui Mitrea Cocor din limba rusă în “moldoveneşte”, insistând 4

ca această operă să apară fără nici o traducere, fapt pentru care au fost supuşi unor necruţătoare persecuţii. E.Bucov, de exemplu, a fost acuzat de naţionalism burghezo-românesc. I.Creţu, sfidând restricţiile cenzurii, s-a încumetat să excludă de pe pagina de titlu a volumului faptul că naraţiunea este tradusă în “moldoveneşte”. În consecinţă, Mitrea Cocor (1952), având un tiraj de 15 mii exemplare, a fost imediat nimicit. Abia în anul 1954 a văzut la Chişinău lumina tiparului varianta cenzurată a romanului, cu menţiunea tradus în moldoveneşte, responsabil de ediţie fiind D.Dovba, şeful Editurii de Stat a RSSM. Chiar dacă mai târziu, după 1989, la Chişinău (la Întreprinderea Editorial-Poligrafică “Ştiinţa”) au început să apară Opere alese (în 22 volume) de M.Sadoveanu (până în prezent au văzut lumina tiparului doar 6 volume), situaţia nu s-a prea schimbat, inerţia editorială continuând. Cu excepţia unor articole omagiale (Bogdan Istru: M.Sadoveanu la 80 ani în revista Limba şi Literatura Moldovenească, nr.4, 1960 şi Andrei Lupan: M.Sadoveanu în Cultura Moldovei, 1960, 10 noiembrie), a unor microstudii, semnate de cercetătorii Doina Florea de la Iaşi (M.Sadoveanu sau Magia rostirii // Basarabia, nr.10, 1990), Ion Oprişan de la Bucureşti, Institutul de Istorie şi Teorie Literară “G.Călinescu” (Biblicul în opera lui Mihail Sadoveanu // Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.3, 1991), Mihail Fridman de la Moscova (M.Sadoveanu: o ipostază românească a relaţiei naţionaluniversal, de asemenea în Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.3-4, 1992), precum şi a unor marginalii la opera lui M.Sadoveanu (semnate de critici şi istorici literari, lingvişti, publicişti, pedagogi autohtoni, dintre care semnalăm următoarele nume: M.Cimpoi, V.Beşleagă, Iu.Colesnic, P.Balmuş, N.Mătcaş, V.Bahnaru, V.Nastasiu, 5

I.Iachim, N.Onea, E.Gârlă), în Republica Moldova nu s-a publicat aproape nimic despre scriitor. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că savanţii Doina Florea şi Ion Oprişan sunt din România, iar Mihail Fridman din Rusia, ei nereprezentând şcoala critică basarabeană. Starea de lucruri semnalată justifică alegerea de către noi a unei teme aproape neinvestigată de critica şi istoria literară din Republica Moldova, fără de care nu se poate constitui ansamblul literaturii române şi nici realiza, în consecinţă, unitatea ei. Sincronizarea literaturii române cu valorile universale se produce inclusiv prin capodoperele sadoveniene. Realizarea cu succes a unei asemenea “operaţii” este posibilă doar prin intermediul cercetării minuţioase a operelor respective. De altfel, aceasta şi este motivaţia esenţială a M.Sadoveanu

actualităţii temei investigate. Puţinele articole despre publicate

în

Republica

Moldova

au

valorificat

nesatisfăcător elementul artistic durabil, limitându-se la dezvăluirea doar a unor elemente marginale, insignifiante. Judecata critică a fost incorsetată ideologic, neapropiindu-se de dimensiunile artistice sadoveniene esenţiale. Concesiile ideologice făcute de M.Sadoveanu în Mitrea Cocor şi Aventura în Lunca Dunării nu prejudiciază calitatea celorlalte opere artistice. Se impune un examen estetic care să nu se confunde cu cel etic şi care să conţină o raportare la capodoperele literaturii universale. Mihail Sadoveanu depăşeşte “condiţia” scriitorului simplu, ordinar. El impune o altă “condiţie” – cea a creatorului nativ, imprimând operei sale originalitate. În consecinţă, putem afirma că există un veritabil model narativ sadovenian, pe care critica literară din ultimele decenii a căutat să-l asocieze termenului de sadovenism. 6

Cazul Sadoveanu aduce dovada faptului că literatura română este deschisă spre universalitate. Am încercat, prin urmare, să relevăm elementele definitorii ale “fenomenului” sadovenian. Noutatea demersului nostru critic rezidă în evidenţierea temelor şi motivelor fundamentale, a tehnicilor narative predilecte, a topoi-lor frecvenţi. Am urmărit coordonatele interioare ale universului sadovenian, completând unele aprecieri critice care s-au făcut până acum. Actul interpretativ a presupus parcurgerea metodică a scrierilor sadoveniene, indiferent dacă obiectul cercetat a fost proza, publicistica, memorialistica, interviurile, anchetele etc. Am căutat un fir orientativ în multitudinea de perspective critice asupra creaţiei scriitorului, în controversele, exagerările, confuziile şi chiar în acţiunile de desconsiderare. Analiza echidistantă a condus la depistarea şi formularea caracteristicilor definitorii, ce vizează creaţiile de vârf ale lui Mihail Sadoveanu. În consecinţă, s-a impus valorificarea atentă a analizelor critice mai vechi

(G.Ibrăileanu,

G.Călinescu,

T.Vianu,

Perpessicius,

P.Constantinescu, Vl.Streinu) şi mai noi (D.Micu, C.Ciopraga, Al.Paleologu,

I.Vlad,

I.Rotaru,

N.Manolescu,

M.Spiridon,

F.Băileşteanu, Z.Sângeorzan, M.Tomuş), inclusiv a celor de ultimă oră (C.M.Popa). Apreciat încă de la debutul excepţional (Nicolae Iorga a denumit “anul 1904” – “anul Sadoveanu”) cu patru volume într-un an: Şoimii, Crâşma lui moş Precu, Dureri înăbuşite şi Povestiri, scriitorul a ridicat la un nivel superior “tablourile de viaţă şi vibraţiile de simţire românească adunate de pe tot cuprinsul fostei Dacii, scoase din literatura populară şi din scrieri vechi”[3, p.5]. Accentul a fost pus, 7

în primul rând, pe investigarea fondului autohton şi pe relecturarea tehnicii “povestirii” sadoveniene din perspectiva zilei de azi. Am cercetat structura interioară, care ţine de ceea ce am putea denumi stratul “obscur”, „arheologic” al creaţiei. Elementele expuse aici reprezintă scopul principal pe care şi l-a propus autorul tezei. În centrul atenţiei competitorului s-au aflat următoarele obiective: - teoretizarea “modelului sadovenian” în contextul prozei româneşti şi celei universale; - evidenţierea

importanţei

operei

sadoveniene

prin

aplicarea

comparatismului literar naţional şi universal; - conturarea unei imagini critice de sinteză a operei sadoveniene; - reliefarea viziunii sadoveniene asupra lumii şi asupra universului etno-socio-cultural-lingvistic, stabilirea

similitudinilor de ordin

ontologic cu viziunea respectivă la alte popoare; - identificarea ului mitologic şi biblic al operei sadoveniene, fundamentarea critică a aspectelor ce vizează dimensiunile artistice ale simbolului şi imaginilor arhetipale; - abordarea “dacismului”, cultului originilor şi al trecutului în creaţia lui M.Sadoveanu, a dimensiunii filosofice a acestora; - definirea artei poetice sadoveniene, a oralităţii stilului şi a originalităţii prezentării artistice a acestuia; - identificarea lirismului sadovenian ca principală trăsătură a romanului românesc, alimentat în plan artistic din tradiţia baladescă populară. Caracterul ştiinţific inovator rezidă în valorificarea operei sadoveniene, care evită prejudecăţile extraliterare, în examinarea din interior a particularităţilor modelului narativ. Fără a fi un filosof 8

propriu-zis, Mihail Sadoveanu este unul din marii scriitori ai lumii care au o viziune profund originală asupra existenţei şi specificităţii poporului din care face parte. Tocmai aceste lucruri au fost urmărite îndeaproape, ca o preocupare specială, ajungându-se la identificarea, în opera sadoveniană, a unor componente definitorii: legătura cu “şirul generaţiilor”, apartenenţa la o anume credinţă, conştiinţă, predestinării asumate, subordonarea faţă de datinile străvechi, identificarea destinului propriu cu cel al neamului, vieţuirea sub zodia religiozităţii panteiste, determinarea stratului latent, esoteric, care pune în dependenţă elementele autohtone de cele transtemporale. Prezenţa puţinelor referinţe critice în spaţiul cultural din Republica Moldova, precum şi necesitatea de a relectura, în mod actualizat, creaţia sadoveniană au determinat oportunitatea alegerii temei - Viziune ontică şi artă poetică în proza românească - M.Sadoveanu. Principiile şi metodele de cercetare aplicate sunt, în general, proprii comparatismului critic, de sorginte tradiţional-istorică, dar cu referinţe la întregul context al istoriei literaturii universale. Au fost folosite şi metodele criticii arhetipale, ale intertextualităţii, ale studiului sistemic, structural, semiotic etc. Referinţele la alţi scriitori au constituit un element indispensabil demersului nostru ştiinţific. Am raportat creaţia sadoveniană la contextul literar al epocii, la opiniile critice, ţinându-se cont de faptul că, mai ales, debutul editorial sadovenian a suscitat şi reacţii adverse, venite din partea unor somităţi critice (E.Lovinescu), precum şi din partea unor condeie mai puţin avizate (H.Sanielevici cu Tabloul sinoptic). În alte cazuri, examenul critic a presupus reliefarea celor mai reprezentative “probe” de originalitate

9

artistică, depistate în opera lui Mihail Sadoveanu cu ajutorul analizei critice propriu-zise. Fundamentul teoretic şi metodologic îl constituie principalele judecăţi de valoare, formulate pe parcursul anilor pe marginea operei lui Mihail Sadoveanu. Aceste opţiuni critice au fost exprimate atât în arealul românesc, cât şi în străinătate. Prin prisma acestor investigaţii analitice au fost descoperite o seamă de valenţe importante ale operei sadoveniene:

descrierile

vieţii

interioare

a

eroilor,

prezenţa

sentimentului religios şi a sentimentului morţii, atitudinea faţă de destin – momente esenţiale regăsite şi în filosofia lui Lucian Blaga şi Mircea Eliade. Bazele teoretice şi metodologice ale investigaţiei au presupus analiza surselor literare, istorice, filosofice foarte vechi, începând cu creaţia populară, cu operele cronicarilor şi ale lui Dimitrie Cantemir şi continuând cu reflecţiile despre fiinţa românească în perioada modernă (B.P.Hasdeu, M.Eminescu, N.Iorga, V.Pârvan, C.Noica, M.Vulcănescu, L.Blaga). Am parcurs unele studii serioase, citate în lucrare, menţionând gradul de contribuţie adus la valorificarea operei sadoveniene. Dacă exegetului Dumitru Micu i-a fost rezervat rolul de “prim-judecător”, graţie demersului său critic avizat şi lucidelor analize efectuate asupra fenomenului sadovenian, la Alexandru Paleologu sau Mircea Tomuş neam referit doar parţial, acest fapt nepresupunând respingerea valorii şi originalităţii monografiilor: Treptele Lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu (1978) şi, respectiv, Mihail Sadoveanu: Universul artistic şi concepţia fundamentală a operei (1978).

10

Un loc deosebit a revenit ideilor susţinute într-o serie de cercetări, monografii consacrate, apreciate în spaţiul critic românesc şi chiar european: G.N.Vorona, Mihail Sadoveanu (1957), Dumitru Micu, Romanul românesc contemporan (1959), Yuri Kojevnikov, Mihail Sadoveanu (1960), Savin Bratu, Mihail Sadoveanu: O biografie a operei (1963), Eugen Simion, Scriitori români de azi (1976), Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau Utopia Cărţii (1976), Zaharia Sângeorzan, Mihail Sadoveanu: Teme fundamentale (1976), Fănuş Băileşteanu, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu (1977), G.I.Tohăneanu, Arta evocării la Sadoveanu (1979), Constantin Ciopraga, Fascinaţia tiparelor originare (1981), Ion Vlad, Cărţile lui Mihail Sadoveanu (1981), Monica Spiridon, Sadoveanu sau Divanul înţeleptului cu Lumea (1982) etc. Importanţa teoretică şi practică rezidă în confruntarea şi cristalizarea unei imagini complexe şi sintetice a scriitorului Mihail Sadoveanu. Opera prozatorului analizat posedă certe dimensiuni ontice, integratoare, cuprinzând principalele caracteristici ale specificului nostru naţional. Am făcut unele referinţe la rolul epocii literare în care a activat Mihail Sadoveanu şi în care s-a impus cu autoritate. Un alt element semnificativ îl constituie faptul că aportul scriitorului este analizat dintr-o dublă perspectivă: în contextul literaturii române şi în cel al literaturii universale. Altfel spus, creaţia sadoveniană a fost examinată printr-o prismă comparatistă, pentru a-i reliefa faţetele-i originale, ce îi imprimă un caracter universal. Teze din prezenta lucrare au fost prezentate pe parcursul a trei ani de zile, sub forma unui curs special Mihail Sadoveanu, studenţilor anului V de la Facultatea de Litere (USM). 11

Rezultatele cercetărilor prezentei disertaţii s-au concretizat în două monografii şi o culegere de articole ştiinţifice (Sadoveniana. Studii şi Cercetări, 2005): Sadoveanu sau miracolul sufletului românesc (distinsă cu Premiul special al Facultăţii Litere, Universitatea Bucureşti, în anul 1998, pentru “contribuţie substanţială la cercetarea complexă a operei lui Mihail Sadoveanu”); Sadoveanu: Viziunea românească asupra lumii (învrednicindu-se de premiul săptămânalului Literatura şi Arta (2000), “pentru valorificarea operei lui Mihail Sadoveanu”, de menţiunea Salonului Naţional de Carte (ediţia 2000), apreciată drept monografia anului de Senatul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova (2000). Acelaşi studiu a obţinut şi Premiul de Stat pentru Tineret în domeniul Literaturii şi Artelor (2001), Premiu Naţional decernat de Guvernul Republicii Moldova). Volumele respective au beneficiat de recenzii şi referinţe critice pozitive, dintre care menţionăm, selectiv, numele unor critici literari de prestigiu: Dumitru Micu, Ionel Oprişan, Stancu Ilin, Alec Hanţa, Mihail Dolgan, Sava Pânzaru, Viorel Dinescu, Ion Apetroae etc. Rezultatele cercetărilor, de asemenea, sunt învederate în diverse studii şi articole ştiinţifice (inclusiv în Literatura şi Arta, care, pe parcursul anilor 1999-2001, a publicat, la rubrica Sadoveniana, 18 articole ştiinţifice ale competitorului cu privire la opera lui Mihail Sadoveanu : Poetica operei sadoveniene, 11 martie 1999; Mihail Sadoveanu – un romancier total, 1 aprilie 1999; Mihail Sadoveanu: fascinaţia motivelor biblice, 8 aprilie 1999; Mihail Sadoveanu: poezia naturii, 6 mai 1999; Sacru şi profan în creaţia lui Mihail Sadoveanu, 9 septembrie 1999; Carisma operei sadoveniene, 18 noiembrie 1999; Izvoarele universului sadovenian, 29 iunie 2000; Biograful destinului 12

românesc, 19 octombrie 2000; Drumurile basarabene ale lui Mihail Sadoveanu, 26 octombrie 2000; Mihail Sadoveanu: hagiografia sufletului, 2 noiembrie 2000; Un prieten basarabean al lui Mihail Sadoveanu: Alexandru Vicol, 9 noiembrie 2000; Oameni şi locuri basarabene, 16 noiembrie 2000; Moştenirea părintească sau Basarabia în opera lui Mihail Sadoveanu, 23 noiembrie 2000; Hermeneutica operei sadoveniene, 30 noiembrie 2000; Sadoveanu sau descătuşarea prin robie, 7 decembrie 2000; Sadoveanu, liturgicul, 14 decembrie 2000; Mihail Sadoveanu – mântuirea prin creaţie, 21 decembrie 2000; Eminescu şi Sadoveanu, 18 ianuarie 2001), aprobate şi recomandate de Senatul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova; participări la conferinţe şi simpozioane ştiinţifice, în ţară şi peste hotare: Symposia Professorum, ediţiile 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005; Lecturi Filologice II, III, IV (ULIM), 2001, 2002, 2003 (triplex ştiinţific internaţional Chişinău - Universitatea Bucureşti - Universitatea Catolică, Paris). Aspecte din teză au fost prezentate şi în cadrul unor sesiuni de comunicări ştiinţifice (AŞM, USM, ULIM, Biblioteca Naţională etc., pe parcursul anilor 1997-2002), cât şi în cadrul unor simpozioane ştiinţifice de la Universităţile din România: Bucureşti (Mihail Sadoveanu: Fascinaţia motivelor biblice, 17-19 octombrie 1998); Craiova (Mihail Sadoveanu: Poezia Naturii, 22-26 iunie 1999); Târgu Jiu (Sacru şi profan în opera lui Mihail Sadoveanu, 4-7 octombrie 1999); Galaţi (Sadovenizarea universului ştefanian, 30 noiembrie 2000 şi Izvoarele universului sadovenian, 14 aprilie 2001); Băile Herculane (Hermeneutica operei sadoveniene, 23 octombrie 2000 şi Mihail Sadoveanu: hagiografia sufletului, 29 noiembrie 2001) etc. 13

Lucrarea a fost discutată şi aprobată în cadrul şedinţelor Catedrei Literatura Română şi Teoria Literară (USM), Seminarului Ştiinţific de Profil de pe lângă Catedra de Literatură Universală (USM), Seminarului Ştiinţific de profil de pe lângă Institutul de Literatură şi Folclor (AŞM), cu participarea unor specialişti notorii în domeniul ştiinţei literare din republică Teza e compartimentată după cum urmează : o introducere, şapte capitole distincte, omogene, concluzii bibliografie selectivă, adnotare, summary, резюме, cuvinte-cheie, examenul critic cuprinzând un vast registru al scrierilor sadoveniene. Centrul de greutate îl constituie, însă, operele referenţiale, fără ca autorul să subscrie demersului unor exegeţi prea puţini avizaţi, conform cărora opera de început a prozatorului ar sta totalmente sub semnul nerealizării şi este, ca atare, nesemnificativă. Din aceste considerente, am expus o atitudine polemică, recuperatorie, cu ajutorul doar a argumentelor ştiinţifice. Competitorul şi-a propus să identifice componentele-cheie ale universului spiritual autohton al lui Mihail Sadoveanu. Punctul iniţial la constituit premisa că pătrunderea în “tainiţele interioare” ale capodoperelor autorului, ce descoperea lumea exterioară, s-a produs prin “interiorizare” creativă. Momentele reconstituite, mai ales datorită confesiunilor pline de înţelepciune din Anii de ucenicie, au alcătuit firul călăuzitor, din perspectiva căruia au fost efectuate aprecieri privind procesul de formare a personalităţii sadoveniene. Continua adâncire “in mite” a universului sadovenian cuprinde pământurile străbune, care au fost descrise într-o manieră artistică inconfundabilă.

14

Scopul final al tezei este prezentarea universului artistic sadovenian din perspectiva celor mai reprezentative elemente ale acestuia: viziunea ontică şi arta poetică, elemente definitorii nu doar pentru receptarea operei sadoveniene, ci şi pentru “identificarea” modelului narativ şi a virtuţilor lui estetice în cadrul literaturii române.

Referinţe bibliografice

1. Dolgan, M. Integrare din interior în spiritualitatea românească // Moldova Suverană, 26 septembrie 1998. 2. Olteanu, C. Cine l-a salvat pe Sadoveanu? (Odiseea povestirii “Mitrea Cocor” la Chişinău) // Basarabia, 1992, nr.8. 3. Micu, D. Pe urmele marelui său învăţător // Literatura şi Arta, 9 aprilie 1998

15

Capitolul I. ITINERARUL VIEŢII ŞI CREAŢIEI LUI MIHAIL SADOVEANU

16

§1. DE LA BIOGRAFIA SCRIITORULUI LA BIOGRAFIA NEAMULUI Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880, în Paşcani, un mic orăşel de provincie situat în nordul Moldovei, pe malul râului Siret. Aici viitorul scriitor şi-a petrecut copilăria. Impresiile acestor ani de viaţă şi-au găsit reflectare magistrală în operele sale. Primul cu lumea cărţilor s-a produs în biblioteca tatălui, Alexandru Sadoveanu, coborâtor din neamul unor olteni pribegi, pripăşiţi la curtea Bălşeştilor din Iaşi, avocat de profesie, intelectual de frunte. Micuţul Mihai asista zilnic la adevărate lecţii de patriotism, ascultând incitantele istorisiri ale părintelui său despre faptele de vitejie ale

neînfricaţilor domnitori. Astfel, tematica istorică va pivota în

creaţia sadoveniană. Un alt reper semnificativ e şi faptul că bunicul dinspre tată al lui Sadoveanu, tot Mihai, era de pe aceleaşi pământuri, geografic vorbind, cu Tudor Vladimirescu. Anume consecinţele răzmeriţei de la 1821 au determinat familia Sadoveanu să abandoneze locurile natale, Gorjul Olteniei, şi să se aşeze cu traiul în Ţara Moldovei. Mama scriitorului se numea Profira Ursachi, descendentă dintr-o familie de clăcaşi scăpătaţi, originari din Verşenii Moldovei de Nord. Evenimente de neuitat pentru copilul Sadoveanu deveneau vizitele pe care le întreprindea, împreună cu mama sa, la bunicii Gheorghe şi Anghelina. Acest moş Gheorghe era rotar, dar şi un neîntrecut şi mucalit povestitor. Astfel viaţa ţăranilor de pe aceste plaiuri va prinde contururi vii în Nada florilor.

17

Istoricul literar Dumitru Micu opinează că în cazul lui Sadoveanu este inoperant să-i reproşezi tinereţea. Vânătoarea şi pescuitul, atât de dragi scriitorului, sunt “atribute” ale juneţii, şi, odată asimilate, nu s-a mai putut dispensa de ele întreaga viaţă. Exegeţii operei sadoveniene au constatat un lucru primordial pentru destinul autorului: majoritatea scrierilor sale au drept punct de plecare simţul de observaţie de mare acuitate. O demonstrează cu prisosinţă cele două mari pasiuni menţionate mai sus. În Anii de ucenicie M.Sadoveanu a încercat să răspundă: ce a fost la început, vânătoarea sau literatura? Apelând la înţelepciunea esopică, povestitorul va susţine că prima a fost vânătoarea, dar, într-un fel, tot prima a fost şi literatura, apărând drept expresie a sentimentelor trăite la maximă intensitate de omul pe cale de formare. Vârsta de 12 ani marchează pentru autor un eveniment semnificativ. El este “is” în tagma vânătorilor, fiindu-i încredinţată şi o armă pe potrivă. Bineînţeles, va avea şi un învăţător în ale artei cinegetice, Pricop Şentilici, cel dintâi amic care îl va iniţia în meşteşugul vânătorii. Drumurile întreprinse prin toată ţara îi vor “satisface” autorului pofta de a călători, cu puşca sau undiţa pe umăr, dar, mai important, îi vor aprofunda cunoştinţele despre Ţară, despre oamenii ei. Din acest punct de vedere sunt relevante următoarele consideraţii critice: “A reface cu câteva date exacte biografia lui Mihail Sadoveanu este o încercare grea şi într-o măsură fără sens. În cazul lui, datele biografice strict exterioare nu sunt revelatoare pentru adâncul omului” [1, p.5].

18

Deşi şi-a urmat destinul timp de 81 de ani (povestitorul se stinge din viaţă la 19 octombrie 1961), Mihail Sadoveanu este un om fără vârstă, indiferent în ce postură este surprins: la Academie sau în cadrul atâtor alte ocupaţiuni, mai importante sau mai puţin importante. La 24 de ani Mihail Sadoveanu editează, concomitent, ca nimeni altul, 4 volume – Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite şi Crâşma lui moş Precu, care vor marca debutul excepţional al celui care urma să dureze Decameronul românesc. Trebuie menţionat faptul că la începutul secolului XX, literatura în România, inclusiv profesiunea de literat erau considerate drept un lux. Acest lucru însă nu l-a împiedicat pe Mihail Sadoveanu să contribuie în 1901, la îndemnul lui Şt.O.Iosif, la lansarea revistei Sămănătorul, iar în 1905 – să-şi abandoneze serviciul de la Ministerul Artelor, unde avea şanse reale de promovare. Aceste decizii temerare l-au determinat pe scriitor să remarce cu ironie în volumul Anii de ucenicie: “Eram ca un D’Artagnan: aveam extrem de puţini bani în buzunar, dar n-aveam cal de vânzare şi nici resursele gasconului. El avea spadă, eu eram complet dezarmat”. Întreaga-i viaţă M.Sadoveanu a trăit cu gândul la baştină; adâncul fiinţei sale îl îndemna să părăsească oraşul zgomotos, să se dezică de tumult şi aglomeraţie, să revină pentru totdeauna la tihna care îi era cel mai fidel aliat. A luptat cu aceste antinomii în permanenţă: avea de ales între marea urbe, unde se plămădea cultura, şi locurile dragi ale Moldovei, de care îi era mereu dor. Locul unde şi-a găsit liniştea necesară pentru creaţie a fost Fălticeni, providenţa făcând să trăiască în casa din strada Rădăşeni, unde, pe vremuri, a locuit Ion Creangă, modelul său spiritual-artistic. 19

Aici se plimba deseori prin livada străjuită de un zăplaz de viţă-de-vie. În orele de respiro, “dura” câte un coteţ pentru găinile sale de rasă, îngrijea de stupi sau zăbovea îndelung în grădină, îndeletnicindu-ce cu tragere de inimă de zarzavaturile sale. Se mândrea, îndeosebi, cu pădurea “ca o streaşină verde”. Amintindu-şi cu nostalgie de vremurile când făcea sfat cu argaţii, ducea caii la apă sau stătea “călare pe păr”, “se războia cu dihăniile născocite de dânsul”, hoinărea zile întregi prin lunca Siretului, se juca de-a haiducii sau trudea să prindă ceva în Împărăţia apelor, Mihail Sadoveanu nota cu satisfacţie: “Mulţămesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie” [2, p.8]. Scriitorul i-a ademenit cu farmecul pescuitului şi al vânatului şi pe confraţii săi de condei de la Viaţa Românească: pe George Topârceanu, Demostene Botez, Mihail Sevastos. Această pasiune a devenit atât de “contagioasă” pentru ei, încât îl însoţeau pe Sadoveanu peste tot, fiind părtaşii multor peripeţii şi martori oculari la “metamorfozarea” faptelor de viaţă în fapte de ficţiune, iar uneori – în capodoperă. Când se despărţea pe un timp de aceste pasiuni, Sadoveanu aduna cu migală material pentru scrierile ulterioare. În caz dacă inspiraţia îl abandona, ştia cum s-o ademenească. Cerceta munţii (l-a condus pe scriitorul Panait Istrati la Cheile Bicazului), poposea la mănăstiri, fiind oaspetele monahilor de aici. Deseori era însoţit în aceste peregrinări şi de Al.I.Brătescu-Voineşti, de D.D.Pătrăşcanu. În faţa frumuseţilor naturii, Mihail Sadoveanu rămânea, aparent, insensibil. Doar în faţa foii imaculate de hârtie se metamorfoza. Aici aduna artistic impresiile, zugrăvind superbe minunăţii ale Naturii: “Balta scăpăra de bulbuci şi pânza de stropi se învălui brusc – apoi rămase curgând asupra noastră, călduţă şi totuşi răcoritoare” [3, p.59]. 20

S-a vorbit chiar de un anume cult pe care M.Sadoveanu îl nutrea pentru “baltă”. Apa reprezenta pentru el totul, ea îl făcea să-şi recapete puterile irosite odinioară. În Ţara de dincolo de negură autorul mărturiseşte cu multă exactitate psihologică şi plastică: “Ochii lui aţinteau zăvoaiele Siretului, pete de-o dulce culoare cafenie, sub fumegări străvezii. Era un ţărm de visuri, unde încă nu-i călcase piciorul. Dintr-acolo se întorceau de multe ori la marginea târgului vânători bărboşi, care vorbeau de vulpi, de iepuri, de vidre, de sitari şi raţe. Dintr-acolo soseau cu undiţa pe umăr, în zori de vară, pescari, ţigani cu peşte puţin, însă cu amintirea neştirbită a unui somn uriaş, pe care l-au prins cândva, sub sălcii, într-un loc ascuns pe care numai ei îl ştiu. În afară de aceste imagini şi ecouri, împletite cu bucuria tinereţii, în sufletul lui nu mai era nimic. Toate legăturile cu lumea dispără. Cărţile de şcoală şi profesorii, fierberea impură a târguşorului de provincie căză în întuneric, ca păpuşile în cutia lor” [4, p.47]. Desprindem din rândurile de mai sus o pronunţată notă autobiografică, ce emană candoarea copilăriei şi o aleasă curăţenie a sufletului. Eul artistic sadovenian se contopeşte, în foarte multe puncte, cu întreaga creaţie a autorului. Aici găsim principalele ei elemente constituente: istorie, folclor, mitologie, esoterism. G. Călinescu afirma că Mihail Sadoveanu are nu interesul pentru nişte preocupări banale, cum sunt pescuitul sau vânatul, ci avantajul că el “pândeşte apa şi pădurea”. Criticul literar Cornelia Ştefănescu susţine că nici unul dintre prozatorii români n-a atins o “atât de multiplă şi diversă bogăţie de 21

exprimare plastică. Fastuoasele descrieri sadoveniene au o savoare ireductibil complexă, o întindere extraordinară şi neaşteptată, de la materia palpabilă până la fantasticele apariţii legendare din romanele istorice” [ 1, p.14]. Mihail Sadoveanu este un profund cunoscător al faunei şi florei româneşti, evocând peisaje dintre cele mai vaste, epoci istorice dintre cele mai îndepărtate, spaţii geografice de mare diversitate. Opera lui e o vatră legendară de eroi. Contemporanul său, romancierul Camil Petrescu, nota: “Faima lui Sadoveanu s-a tot ridicat, a depăşit zarea ţinuturilor de obârşie, integrată în edificiul literaturii româneşti ca un stâlp, devenit cu timpul stâlp de reazem. De la văpaia dintru început, care mărturisea despre obârşia telurică, pe măsură ce se înălţa pe firmament, această stea a devenit mai limpede şi mai nuanţată în limpezimile ei; căci meşteşugul dintâi al povestitorului a prins să se decanteze în iscusinţe stilistice, care au scos un fruct nou din limba literară”

[5, p.50].

Referindu-ne la biografia lui M.Sadoveanu, este imposibil să nu amintim de învăţătorul şcolii primare din Paşcani, N.Busuioc, rebotezat de autor Domnu Trandafir: “Ca dânsul, afirmă Sadoveanu, poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă prietene, când te gândeşti bine, au fost nişte Apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea...” [6, p.14]. Anul 1894 aduce scriitorului o mare pierdere, de nerecuperat: se stinge subit din viaţă mama sa. Autorul rememorează în Anii de ucenicie acest tragic eveniment. Ca să-şi aline durerea, a început să citească extrem de mult. Venise timpul cunoaşterii, familiarizării cu 22

opera lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Cantemir, Dimitrie Bolintineanu şi, bineînţeles, Eminescu şi Creangă. Lecturile fecunde îi dezvoltă imaginaţia. Reîntors într-o iarnă acasă de la liceul “Alecu Donici” din Fălticeni, este rugat să scrie pentru şcoala din localitate un colind. Rezultatul îl va constitui un poem despre haiducul Iancu Jianu. Deşi versurile au plăcut tuturor, fiind vorba de o creaţie calendaristică, în curând au fost date uitării. Abia în 1940, în timp ce călătorea prin ţară, Mihail Sadoveanu a auzit, în unul din satele din jurul Iaşului, versurile pe care el le-a compus în copilărie. Încă de pe băncile şcolii viitorul scriitor îşi făcea planuri mari, propunându-şi să concureze cu lumea creată de Dumnezeu. Departe de ochii profesorilor, dar şi de ai tatălui, care vedea în faptul de a scrie o pierdere de timp, o inutilitate, pregătindu-i fiului o profesie “sănătoasă”, cea de legiuitor, tânărul autor plăsmuieşte un “roman”, din 4 părţi, cu multiple ilustraţii şi intitulat Haiducul Florea Corbeanu. Scopul romanului, conform unor amintiri ale prozatorului, era de a contribui la unificarea tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat unitar. Soarta manuscrisului s-a dovedit a fi, însă, nu dintre cele de bun augur. Profesorul său, A.Stino, în mâinile căruia a nimerit, a zădărnicit nevinovata tentativă a autorului de a scoate la lumină întâia sa creaţie de factură istorică. Aceste prime încercări literare sunt “păcatele tinereţii” ale autorului şi trebuie, în consecinţă, judecate ca atare. Nici profesorul de română, Nicolae Apostol, n-a rămas încântat de o povestioară a lui M.Sadoveanu, prezentată de către acesta spre lectură. El a opinat că bucată este nepublicabilă. Aceste şi alte “eşecuri” n-au făcut decât să stimuleze ambiţia tânărului scriitor. Modestele încercări erau absolut obligatorii, 23

prevestind încă de pe atunci viitoarele capodopere, care aveau să devină demne de “realismul unui Balzac şi melancolia unui romantic, meditaţia aspră a lui Miron Costin, voluptatea senzorială a unui Rabelais” [7, p.3]. Experienţa amară a debutului literar este valorificată de către M.Sadoveanu în anul 1935 cu prilejul apariţiei volumului Cele mai vechi amintiri. Naraţiunile din această culegere posedă o structură dinamică, tinzând să păstreze cronologia vieţii autorului. Ele reprezintă o “sumă” de amintiri, de frânturi de dialog, rememorări, atitudini, accente etc. Caracterizându-se prin discontinuitate, cartea urmăreşte scopul de a reconstitui în mod fidel evenimentele vârstei copilăriei, evocate în cheie romantică. Din negura acelor timpuri, autorul reţine mai multe aspecte, deosebit de relevante din punctul său de vedere: cuţitul unchiului Vasile, după care tânjea atât de mult, biciul, pe care îl rupe în două pentru a stârpi răul de pe faţa pământului, “părul din ograda bunicilor”, care îl bucura nespus de mult în fiecare toamnă cu roadele lui. Aceste locuri, mărturiseşte autorul, “mă cheamă, mă mângâie; uneori suspină şi lăcrămează”. Creaţia artistică a lui M.Sadoveanu constituie laboratorul unor experienţe lăuntrice, terenul unor explorări intense de viaţă personală. Ecoul ei îl regăsim în Otava, Cuţitul, Întâmplare cu nişte comedianţi, Domnu Trandafir, Jocuri cu primăvara (ultimele două nefăcând corp comun cu celelalte scrieri). În volumul Ţi-aduci aminte, Teofile, M.Sadoveanu îşi propune să “reînvie oameni şi întâmplări dintr-o perioadă ceva mai târzie celei anterioare, deşi cronologic, ele sunt scrise înaintea Celor mai vechi amintiri” [8, p.3]. 24

Povestirea Ţi-aduci aminte, Teofile... este o evocare a primului fior de dragoste, într-o tonalitate gravă, sub formă de confesiune, ce adânceşte sentimentul iubirii. Apelând, în aparenţă, la simple artificii mnemotehnice, scriitorul pregăteşte cu minuţiozitate “introducerea” în decorul Ţării de dincolo de negură şi al Împărăţiei apelor. Explicaţia este găsită în Foi de toamnă, dar şi în O întâmplare ciudată. Aici sunt rememorate experienţa primelor legături de prietenie şi propria-i personalitate în cristalizare prin intermediul aducerilor aminte. În Catastiful păcatelor M.Sadoveanu istoriseşte: “În iulie 1904 a apărut Povestiri. În puţinătatea de producţii şi în seceta de scriitori de atunci, cartea, cu îngrijire tipărită şi frumos prezentată cu o copertă ilustrată de desenatorul V.Rolla-Piekarschi, a găsit destui cumpărători, aşa încât, în zece zile, domnul G.Filip mi-a arătat o faţă satisfăcută şi a pus imediat în lucru Şoimii. Tirajul prim al romanului a trecut în câteva săptămâni. La începutul toamnei tipăream o ediţie nouă, pentru corectura căreia editura binevoia să-mi acorde o gratificaţie de trei sute de lei. Această sumă mi-a fost acordată şi pentru a doua ediţie a Povestirilor. Editura îmi cerea, în acelaşi an, al treilea şi al patrulea volum, despre care ştia că le am gata. Astfel, în 1904, a continuat tipărirea Durerilor înăbuşite şi a Crâşmei lui moş Precu” [42, p.266]. Ancheta revistei Luceafărul din 1908 încearcă să facă lumină în culisele operei sadoveniene, însă răspunsurile scriitorului sunt extrem de succinte. Poate doar datele din cadrul conferinţei Cum lucrează dl. Mihail Sadoveanu [9, p.1-2] explică ceva mai limpede aspecte necunoscute din actul de creaţie al autorului. Aceste date biografice sunt vădit îmbogăţite de Valer Donea (Profira Sadoveanu) în reportajele 25

sale: De vorbă cu dl. Mihail Sadoveanu [10, p.1-2]. Însă, după apariţia Celor mai vechi amintiri, scriitorul găseşte o soluţie salvatoare, itinerând, într-un volum, anii formării sale intelectuale. Începe publicarea însemnărilor cu un caracter pronunţat autobiografic, memorialistic, sub titlul general Mărturisiri. Aceste creionări au fost reluate şi pe parcursul războiului. Referindu-se la calităţile pe care le-a moştenit de la părinţi, Mihail Sadoveanu stăruie în mod deosebit asupra descendenţei materne a fiinţei sale: “Tot ceea ce nu fusese ea, tot ce nădăjduise, tot ce regretase trebuia să realizez eu în altă formă. Viaţa ei distrusă şi pustiită trebuia s-o răscumpăr eu” [2, p.7]. Cărţile lui Mihail Sadoveanu de la începutul secolului trecut, ca şi volumele maturităţii, surprind şi reflectă artistic “oameni şi locuri, filtrate prin nostalgia copilăriei ireversibile şi colorate corespunzător de lirismul creatorului” [11, p.4]. Cele mai caracteristice personaje literare ale debutului sadovenian sunt vardistul orăşelului, Baciu, chipurile în continuă îmbătrânire ale lui Isac Zodaru, Iosub Orbul şi David Focşăneanu, fiecare cu soarta şi îndeletnicirea sa. Pentru a-i putea surprinde pe aceşti eroi, fie în prăvălia cu mătăsuri, fie ducând gunoiul pentru câţiva bănuţi, scriitorul a trebuit să dea dovadă de curajul “de a evada din curtea părintească până în preajma acestor tărâmuri. Printre ele “dugheniţa Mutului” rămâne locul de ispită. Pentru că aici se afla o lume de basm, mirifică, plină de taine, în care se “vindea aţe pentru smeie, fluiere şi muzicuţe”” [11, p.5]. Cercetătoarea Ovidia Babu-Buznea observă cu pătrundere că pentru Mihail Sadoveanu târgul unde şi-a petrecut copilăria era “universul privilegiat în care ochii copilului nu identificau urâtul ca 26

atare, nu măsurau limitarea, găseau totul firesc, chiar cu deosebire plăcut, în avantaj, prin comparaţie, cu lumea satului” [11, p.5]. În faza debutului, orizontul lui Sadoveanu cuprinde zone familiare, bine cunoscute de el. Leit-motivele, mereu reluate, sunt satul şi târgul de provincie. Aparent, această literatură poate fi considerată periferică, celulară. Dar, de fapt, închiderea nu este decât o variantă, un arhetip devenit factor al literaturii universale. E o modalitate artistică, ce ne permite efectuarea unor arheologii interioare ale personalităţii scriitorului. Nu am spune adevărul întreg dacă l-am considera pe Mihail Sadoveanu doar autorul frescei spirituale moldave, muntene, ardelene sau dobrogene. Prozatorul a demonstrat din interiorul creaţiei sale, că este un excelent cunoscător, pe orizontală şi verticală, nu numai al provinciilor istorice româneşti. Autorul Nopţilor de sânziene a exprimat fidel privelişti de pe tărâmuri îndepărtate; a pătruns în religia lui Zamolxe, rodul acestor investigaţii ştiinţifice fiind transfigurate artistic în romanul Creanga de aur. În paginile sale sunt prezente şi frumuseţile netrecătoare ale Bizanţului, precum şi ale altor locuri devenite celebre. Materialul deosebit de bogat şi variat, utilizat la istorisirea celor întâmplate, i-a facilitat autorului munca la scrierea Priveliştilor dobrogene şi a Locului unde nu s-a întâmplat nimic. Pentru a percepe în adâncime filosofică virtuţile, dar şi metehnele acestui neam, Mihail Sadoveanu cercetează din interior specificitatea fiinţei româneşti, în plan arhetipal, dar şi psihologic. În opera sa, geografia reprezintă doar un reper simbolic de cunoaştere şi recunoaştere a pământurilor străbune. Astfel, în primăvara anului 1929, M.Sadoveanu vizitează Constantinopolul, însoţitor şi tovarăş de 27

călătorie fiindu-i scriitorul Ionel Teodoreanu. Autorul îşi aduce aminte: “Pe mine mă interesau îndeosebi unele privelişti şi locuri în legătură cu istoria Moldovei. Aveam nevoie de ele pentru un roman istoric pe care tocmai îl isprăveam: Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă” [12, p.36]. Vânătoarea şi pescuitul l-au determinat pe Sadoveanu să înţeleagă spiritul multor oameni, să le cunoască “durerile înăbuşite”, să se bucure cu ei, să participe la obiceiurile şi datinile lor. Taifasurile, istorisirile hazoase, nararea mucalită sunt surse inepuizabile de percepere a spiritualităţii

româneşti.

Căutările

permanente

ale

peregrinului

Sadoveanu se transformă artistic într-un “rai al vânătorilor şi pescarilor”. Experienţa acumulată, odată cu deprinderea “probelor vieţii”, l-au ajutat pe autor să-şi contureze şi să-şi precizeze principalele teme ale scrierilor ce i-au adus notorietatea. Vânătoarea ca modalitate de existenţă, de percepere, de comunicare apare nu numai în Fraţii Jderi, unde “de astăzi într-o săptămână, adică vineri 11 septembrie, dorim să ieşim sub muntele Ceahlău, la vânătoare de bouri”. Şi în Divanul persian experienţa cinegetică cunoaşte o abordare mai mult picturală decât mitică, căci “unii vânători erau călări pe cai, purtând suliţe în mână şi junghiuri la coapsă. Alţi slujitori stăteau pe cămile, stăpânind pe genunchi copoii. Pe cămila cea mai bătrână era un slujitor vechiu, care ţinea în lănţug, în foişorul lui de trestie-bambu, pe vulturul cel mare care se cheamă bercut. S-au adus şi şapte asini pentru cei şapte sfetnici; şi mulţi catâri care purtau samare grele, cu gustarea de prânz a măriei-sale şi a alaiului” [13, p.62]. Deşi ritualul hieratic, presărat cu reminiscenţe ale culturii orientale, ne îndepărtează de 28

vânătoarea naţională, apărută cu mult înainte de Dragoş Vodă şi chiar de vechii daci, Mihail Sadoveanu îşi învederează viziunea românească ontică prin descrierile-i particulare. În ele oamenii deţin chintesenţa gândirii şi comportamentului strămoşilor. “Procedeul” hăituirii fiarelor are valoare gnoseologică, fenomen perceput de scriitor prin ochii vânătorului. Fiind un “pelerin” neobosit, M.Sadoveanu a preţuit mult călătoriile întreprinse. “Drumurile” parcurse presupun în mod obligatoriu un “rod”: acumularea iubirii, răzbunarea, pedepsirea răului, revederea celor dragi, întâlnirea cu prietenii; alteori ele, aceste drumuri, vor să probeze iscusinţa călătorului, scoţându-i în relief abilitatea, puterea, răbdarea, agerimea minţii, virtuţile morale. Aşa se face că mai toate personajele sadoveniene se află într-o eternă autocompetiţie. Caută, uneori fără voinţa lor, aventura, indiferent că se numesc Vitoria Lipan, Nicoară Potcoavă, Kesarion Breb sau Paul de Marenne, Ionuţ Jder, Bogdănuţ Soroceanu. Un paradox uimitor are loc în Zodia Cancerului, unde abatele, graţie ospitalităţii fără margini a moldovenilor, devine unul “de-al casei”, pe când nefericitul beizade, din cauza iubirii pătimaşe pentru Catrina Duca, ajunge un înstrăinat. Această inversare paradoxală aminteşte de stratagema labirintică a sufletului omenesc, zonă în care Mihail Sadoveanu este un neîntrecut investigator. Este insuficient a judeca debutul scriitorului doar din perspectiva celor 4 volume, ce au marcat anul 1904. Mai mult, “creaţia sadoveniană posedă o unitate interioară atât de organică încât a interpreta romanele fără a face referiri la publicistică, la notele de drum, la memorialistică este, practic, imposibil” [14, p.6]

29

Primele scrieri ale lui M.Sadoveanu abordează o tematică ce pune un accent definitoriu pe ancestral, pe vechime, titlu preferat de autor şi pentru unul din volumele sale. Reprezentarea acestui univers, lumea lui Sadoveanu, se produce prin prezenţa tuturor componentelor unui univers arhetipal, biologic, psihologic printr-o prismă cosmică şi profund telurică. Aşadar, debutul lui M.Sadoveanu conturează cu precizie temele fundamentale ale creaţiei sale, care, de acum înainte, vor fi mereu aprofundate şi subtilizate artistic.

30

§2. Repere artistice şi critice Creaţia literară a lui Mihail Sadoveanu cuprinde un amplu şi impresionant ansamblu de idei şi valori proprii unui popor, relevant în contextul patrimoniului naţional. Spiritualitatea autohtonă, sub toate faţetele ei integratoare, este prezentă în majoritatea lucrărilor sadoveniene, marcând virtuţile artistice, etice şi estetice ale autorului. Modul şi filosofia de viaţă a eroilor din scrierile sale denotă o cunoaştere subtilă a profunzimilor sufletului omenesc, un paseism complex, ce individualizează, prin originalitate, opera sadoveniană în context universal. Exegezele ştiinţifice constată, ca o certitudine, o latură distinctivă: contopirea simpatetică totală cu spiritualitatea poporului ce i-a dat naştere. E vorba, în fond, de o identificare de ordin ontologic, scriitorului aparţinându-i o „rostire esenţială” a fiinţei (în sensul lui Heidegger). M.Sadoveanu continuă tradiţia literaturii vechi, reprezentată de Miron şi Nicolae Costin, de Grigore Ureche şi Ion Neculce, de luminaţii prelaţi Varlaam şi Dosoftei. În operele cronicarilor şi-a găsit o vie reflectare întregul patrimoniu spiritual al neamului nostru. Tradiţiile, obiceiurile şi datinile strămoşeşti au fost valorificate de către aceştia din plin. Nimic nu le-a scăpat primilor cărturari: nici vitejia, nici sacrificiul celor care ne-au apărat moşia, nici lăcomia, nici barbarismul asupritorilor. În acest context se cuvin a fi precizate “rădăcinile” care au influenţat benefic “apariţia” operei artistice sadoveniene. Prin anvergura

31

preocupărilor şi noutatea ideilor, un rol deosebit de important îi revine lui Dimitrie Cantemir. El este primul învăţat de formaţie enciclopedică din cultura română şi un deschizător de drumuri în multiple şi variate domenii umanistice. Referindu-se la exigenţele pe care trebuie să le comporte o lucrare istorică, principele moldav nota că ea, lucrarea, trebuie să prezinte obiectiv faptele prin cercetarea cât mai completă a izvoarelor şi folosirea critică a materialului. În Descriptio Moldaviae D.Cantemir îşi propunea să realizeze o relatare cât mai obiectivă a lucrurilor: “În vreme ce încercăm să descriem năravurile moldovenilor (fapt despre care nimeni sau numai puţini străini au o imagine adevărată), dragostea ce avem pentru Patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne tragem, iar pe de altă parte dragostea de adevăr ne împiedică, întraceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi trebuit, după dreptate, de osândit”.[15, p.135]. Din lucrarea amintită se poate desprinde poziţia imparţială a lui Cantemir faţă de principalele caracteristici etnice comportamentale ale neamului nostru. În creaţia lui Mihail Sadoveanu vom putea găsi mai multe situaţii-cheie care ilustrează opiniile formulate de Dimitrie Cantemir. Deloc surprinzătoare este şi trecerea operei sadoveniene din registrul cronicilor în cel al frescelor artistice intrinseci. Prin modalităţi artistice de mare plasticitate M.Sadoveanu a stabilit coordonatele unui model literar profund autentic şi ale unei tehnici narative de excepţie. Am putea distinge următoarele particularităţi structurale ale scriitorului: dacă cronicarii se rezumă, în primul rând, la selectarea şi depozitarea surselor orale şi scrise, iar D.Cantemir le conferă o interpretare cu caracter strict ştiinţific, atunci Mihail Sadoveanu 32

“împrumută” acestor izvoare condiţia superioară de operă artistică. Identificăm, aşadar, un „arbore genealogic” viguros, cu ramificaţii puternice de la un ram la altul. “Rădăcinile”, numite Neculce, Costin, Ureche alimentează “tulpina” Cantemir, iar aceasta, prin viabile seve ştiinţifice, revigorează “coroana” Sadoveanu. Cert este faptul că precursorii sus-numiţi atribuie o importanţă majoră tradiţiilor populare, pe care le explorează în mod critic în opera lor. Iar Neculce, în plus, imprimă tradiţiilor şi obiceiurilor o aleasă expresie artistică prin legendele O samă de cuvinte. Ulterior, spre mijlocul secolului al XIX-lea, Nicolae Bălcescu va sublinia importanţa creaţiei populare, în speţă a literaturii ca izvor istoric. Unele scrieri sadoveniene beneficiază de o pronunţată “filieră” cronicărească, stilul naraţiunii amintind mai mult de Miron Costin, în De neamul moldovenilor, alte pagini resimţind alura şi specificitatea paginilor lui Dimitrie Cantemir din Hronicul vechimii romano-moldovlahilor. Constatările de mai sus ne conduc la ideea că “tăcerea unui fapt istoric nu te îndreptăţeşte nici să afirmi, nici să tăgăduieşti un lucru” [16, p.194]. Acelaşi Dimitrie Cantemir atenţionează: “Împotriva romano-moldo-vlahilor cu neprietenie a merge iaste cea mai desăvârşită nebunie” [16, p.37]. Se pare că această afirmaţie memorabilă exprimă cel mai deplin ideea de romanitate, implicit şi de eternitate “a neamului evghenie”, pe care le vom regăsi aprofundate artistic în opera lui Mihail Sadoveanu. În bejenie, la Dimitrovka, principele D.Cantemir, dincolo de expunerea monografică a cadrului istoric, social, cultural şi etnografic a ţării sale, investighează în Descriptio Moldaviae creaţiile populare – 33

dansurile, obiceiurile, legendele, ritualurile ancestrale. O face cu scopul de a defini specificitatea existenţei noastre şi a demonstra o percepere superioară a caracterului şi funcţiei sociale a folclorului. În capitolul Despre năravurile moldovenilor, D.Cantemir îşi caracterizează supuşii ca fiind: “cutezători, semeţi”, “glumeţi, veseli”, “dornici să petreacă în ospeţe”. Ei “întind” bine arcul, “poartă cu îndemnare suliţa” [15, p.137]. Nu sunt trecute cu vederea nici viciile lor, cum ar fi lenevia şi faptul că nu sunt iubitori de carte. Este relevată şi proverbiala ospitalitate moldovenească: “Deşi foarte săraci din pricina învecinării cu tătarii, totuşi nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare şi găzduire unui oaspe şi-l adăpostesc fără plată, timp de trei zile, împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu faţa voioasă, ca şi când le-ar fi fost frate sau altă rudenie. Unii aşteaptă cu masa de prânz până la al nouălea ceas din zi (...) ca să nu mănânce singuri” [15, p.139]. D.Cantemir notează că locurile pe care s-au aşezat cu traiul supuşii săi sunt ca nişte grădini deosebit de frumoase. În directă continuitate cu gândurile cantemiriene vine creaţia lui Mihail Sadoveanu, în care se afirmă că plăcerea de a trăi pe aceste plaiuri devine aproape un viciu. Astfel, asemuirea de către Cantemir a Ceahlăului cu Olimpul, Pindul sau Peliosul a fost preluată şi în scrierile lui Sadoveanu. Munţii, marea, lanurile noastre au constituit surse de inspiraţie pentru ambii cugetători, iar doinele, baladele, legendele au exprimat plenar frumuseţile interioare şi exterioare ale băştinaşilor, deveniţi protagonişti ai creaţiilor cantemiriene şi sadoveniene. Transpunerea în slovă a spiritului autohton de către Dimitrie Cantemir capătă contururi şi rezonanţe inedite în cultura noastră.

34

Opera sadoveniană merită o mai amplă analiză din perspectiva viziunii ontice şi artei poetice, pe care a imprimat-o prozei româneşti a secolului XX. Dimitrie Cantemir este un adevărat deschizător de drumuri pentru opera lui Mihail Sadoveanu. Referitor la această “filiaţie”, mai ales sub aspect ideatic, au cugetat şi au scris mulţi cercetători şi filosofi consacraţi. Mircea Vulcănescu, de exemplu, înscris pe “linia de idei” Cantemir-Hasdeu-Xenopol-Pârvan, este unul dintre profunzii gânditori care au cunoscut bine sufletul strămoşesc. Autorul Dimensiunii româneşti a existenţei (1991) se află mereu în căutarea axei de orientare a spiritului românesc “în existenţa şi raţiunea prin care ne justificăm dreptul de a fi români în faţa spiritului pur” [17, p.21]. Acest explorator rafinat al sufletului naţional defineşte cu precizie componentele esenţiale ale spiritului românului: “Veşnicia, afirmă el, este pentru român o esenţială calitate a fiinţei” [17, p.101]. Cercetătorul consideră românitatea o caracteristică spirituală imuabilă. O permanenţă inseparabilă, ce ţine de “ispitele sufletului”, o constituie obsesiile ancestrale: dacice, tracice. Pentru a ne cunoaşte, opinează M.Vulcănescu, trebuie să încercăm o determinare a componentelor sufletului naţional. Spiritul strămoşesc este o realitate complexă, având la rădăcini mioriticul. Credinţa noastră e şi ea complexă, de aceea, concluzionează Mircea Vulcănescu, este inoportun să defineşti o incertitudine prin alta. O altă dimensiune a sufletului mioritic, neclarificată până în prezent, este conexiunea vieţii noastre cu aştrii, frăţia universală a lucrurilor omeneşti cu cele ale întregii firi, legătura lor mitică şi întrepătrunderea destinului cu voinţa. În opera sadoveniană aceste 35

momente sunt prezente în romanul Nopţile de sânziene şi, mai ales, în Baltagul. Ca şi în practicile de invocare la vechii traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român. “Una e chemarea pământului, a doua e chemarea codrului; chemarea singurătăţii; a vitejiei, a haiduciei. Chemarea culmilor aspre şi reci, chemarea apelor şi a stelelor ce se oglindesc în ape” [17, p.50]. Mulţi scriitori şi filosofi au resimţit pericolul “siluirii străinilor”. În astfel de momente, când totul e apăsător, când incertitudinile curmă orice speranţă, există un singur remediu: Ad radices, întoarcerea la rădăcini, la izvoare. Disperarea, conform acestor cugetători, trebuie alungată, căci avem un suflet de munte. Temerile noastre sunt cu atât mai pronunţate cu cât conştientizăm faptul că ne aflăm la porţile Orientului, unde aproape totul este tratat cu superficialitate. Constantin Noica şi-a cristalizat o viziune proprie asupra fenomenelor în discuţie: “Viaţa noastră spirituală a fost întru realitatea cuprinzătoare şi plină de înţelesuri a Maicii firi, dându-ne acel sentiment al realului concret, despre care vorbesc toţi cei care au cunoscut sufletul românesc” [18, p.37]. Trecerea noastră efemeră pe Terra, nota filosoful de la Păltiniş, este marcată de câteva momente cruciale pentru existenţă. Naşterea, nunta, moartea se găsesc în cântecul bradului, în cel al miresei, în colinde şi bocete, cât şi la priveghi. Maica din balada Mioriţa îşi vede fiul ba mort, ba reînviind. Sufletul omului, conchide Constantin Noica, trece astfel din vamă în vamă până ajunge la Tatăl Ceresc. Iar M.Vulcănescu remarcă:

“Cântecul lui e cântecul lumilor şi

lacrimile lui sunt suspinele ei negrăite (...) cântecul paparudelor înmoaie inima lui Dumnezeu pentru ploaie” [17, p.51]. 36

Constantin Noica atribuie o importanţă deosebită funcţiilor şi sugestiilor cuvântului dor. Prin prisma acestui cuvânt, sentimentul naţional al fiinţei devine mai apropiat, mai accesibil şi plin de înţeles. Mai mult decât atât: este un oximoron, o plăcere a durerii, posedând alese virtuţi împărăteşti. [19, p.206] Lazăr Şăineanu, în Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice, notează: “Astfel, este întâiul basm din Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, care sub forma sa integrală pare a fi necunoscut în literatura folclorică europeană” [18, p.63]. Basmul românesc ne duce la gândul fiinţei noastre ca entitate arhetipală, un gând pe care l-a purtat cu el şi Eminescu,

iar

Sadoveanu

i-a

găsit

o

transfigurare

artistică

inconfundabilă. Începând cu epoca cronicarilor şi până la Lucian Blaga, fiinţa naţională este de natură ţărănească, arhetipală. Cercetătorul Traian Herseni afirmă că toate formele superioare ale culturii noastre populare ţin de singurătatea pastorală: dorul ca şi jalea, doina ca şi basmul. Ovid. Densusianu susţine că dorul nu poate fi conceput decât născându-se în lumea păstorilor, unde singurătatea şi despărţirea sunt experienţele cele majore. Găsim în făptura păstorului, deopotrivă, un îndemn spre vis şi unul spre fapta neobişnuită, care conferă alte dimensiuni sufletului naţional. Această

“stratagemă”

labirintică

poate

fi

înţeleasă

prin

intermediul pilduitor al înţelepciunii biblice: “Abel e cioban şi Cain e 37

plugar. Abel rătăceşte prin lume şi Cain frământă locul. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel” [18, p.63]. Deseori opera scriitorilor noştri înaintaşi a fost acuzată, pe nedrept, de o exacerbare fundamentalistă a credinţei, de bigotism chiar. Opinia ştiinţifică exprimată de filosoful Constantin Noica în Bisericuţele noastre vine să răstoarne această ipoteză, specificându-se că în fiecare “suflet naţional” moare câte un sfânt. Gânditorul consideră că identitatea naţională a românilor a suferit multiple presiuni, încât actualmente ne raportăm prea puţin la trecut, la duhul istoriei. Concluzia filosofului este că noi nu putem creşte spiritual, deoarece nu îndrăznim, iar sfinţii, arhanghelii, prorocii ne mor pe pereţii bisericilor. Dar, mai ales, ne mor în suflete... Duhul Laic, venit din exterior, nu putea să nu aducă odată cu el şi un suflu de păgânism în atmosfera românească. El pângăreşte credinţa strămoşească, alterând sufletul, dar, mai ales, adânceşte suferinţa. Lucian Blaga scria: “Poporul românesc s-a născut abia în momentul când spaţiul-matrice a prins forme în sufletul său” [20, p.24]. Pe parcursul istoriei milenare, suferinţele cele mai cumplite ale băştinaşilor erau alinate cu ajutorul Mioriţei, în care descifrăm reminiscenţe ancestrale de “omor ritual”. Însăşi moartea păstorului e identificată cu patimile şi răstignirea lui Isus Hristos. Astfel, ea nu e moarte, ci e o nuntă, o comuniune sacramentală, o unire cu cosmosul, un act esenţial, iar natura e un Lăcaş Sfânt. În operele sale de vârf Mihail Sadoveanu s-a dovedit a fi un subtil analist şi un autor exponenţial al spiritualităţii româneşti. Elementele constitutive ale acestei spiritualităţi ating cele mai sensibile coarde ale sufletului omenesc. 38

Cuvântul “spiritualitate” se identifică cu istoria, cu tot ce este ancestral, cu viaţa interioară a unei etnii. Frumuseţea neamului nostru, spiritul său în perpetuă devenire l-au determinat pe Lucian Blaga să constate cu iraţie: “Parcă ar ieşi dintr-o biserică, acest mic popor, atât e de vioi şi de sărbătoresc” [20, p.43]. Universul artistic al operei sadoveniene este atât de profund şi de polivalent, încât argumentele invocate de către cercetător rareori clarifică ceva din complexitatea lui. Atunci când încercăm să descifrăm spiritul unei opere, pornim de la premisa investigării atât a elementului vizual, cât şi a celui emotiv. Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, de exemplu, accentuau în creaţia sadoveniană latura plastică, vizuală, pe când George Călinescu şi, mai ales, Tudor Vianu constatau “supremaţia” laturii auditive. Traseul spre

universul artistic interior al operei sadoveniene

presupune multe impedimente. Ceea ce facilitează “pătrunderea” este limbajul, mai ales ansamblul realităţilor gramaticale şi unduitoarele şi infinitele orizonturi ale sugestiei [21, p.5]. Descriptivul face parte din recuzita mijloacelor de transfigurare artistică a artei sadoveniene. Identificăm această modalitate în Împărăţia apelor, Ţara de dincolo de negură, Nopţile de sânziene, Istorisiri de vânătoare, Poveştile de la Bradu-Strâmb, Privelişti dobrogene. Şi în scrierile de factură narativ-istorică vom întâlni un viu colorit naţional: Şoimii, Creanga de aur, Nicoară Potcoavă. În atare cazuri, atestăm “îngemănarea văzului cu auzul; fuziunea acestora, definitorie 39

pentru personalitatea prozatorului, (care) incită la demersuri analitice pasionante” [21, p.6]. Conform opiniei critice exprimate de cercetătoarea Doina Florea, opera sadoveniană conţine o cromatică foarte variată. Ceea ce nu înseamnă că sunetul reprezintă pentru autorul Crengii de aur ceva secundar: “Ca şi Eminescu, Sadoveanu e Muzică” [22, p.6]. Pornind de la aceste idei, istoricul literar Constantin Ciopraga se arată a fi rezervat în privinţa traducerii în alte limbi a operei sadoveniene, considerând că „versiunile străine ar fi o dezagregare de esenţiale structuri expresive” [21, p.7]. “Mihail Sadoveanu, remarcă Doina Florea, se integrează familiei acelor scriitori dotaţi cu o sensibilitate - limită, cu o genială hiperestezie sinestezică în care parcă nici unul din elementele ce colaborează, în cuvânt, la formarea expresiei nu e neglijat” [22, p.9]. Critica şi istoria literară românească s-a pronunţat în mod diferit asupra ipostazelor definitorii ale procesului de creaţie. Vladimir Streinu opinează că virtutea cea mai originală este “intuiţia genială a domnului Mihail Sadoveanu ce se îndreaptă neobosit (...) spre peisajul inalterabil, prin care simte a veni în atingere cu recea statornicie a legilor Naturii. Această aspiraţie de a se depăşi, de a sări peste efemer, de a face corp cu acea unică realitate fără istorie, cu Natura veşnică, este comună tuturor marilor artişti; şi sub oricât de felurite aparenţe s-ar afla disimulat, ea le destăinuie clasicismul latent” [23, p.4]. În viziunea lui Petru Comarnescu, “stadiul naturist al culturii noastre explică din plin apariţia unui Creangă, Sadoveanu, Brâncuşi,

40

Luchian şi confirmă autenticitatea de ton, vibraţie, suflu epopeic al Fraţilor Jderi” [24, p.17]. Perpessicius reiterează virtuţile descriptive ale lui Mihail Sadoveanu, afirmând: “Poezia noastră descriptivă, fie în proză, fie în versuri, nu cunoaşte un virtuos mai desăvârşit ca autorul Baltagului” [25, p.79]. E.Lovinescu

absolutizează

caracterul

olfactiv

al

percepţiei

universului de către Mihail Sadoveanu, menţionând că, vizualiceşte, scriitorul “nu se interesează de raporturile abstracte ale lucrurilor, nici de valoarea lor morală, ci de aspectul lor exterior, determinat de forme şi colori” [26, p.211]. Tudor Vianu stabileşte contiguităţi de ordin literar între Eminescu şi Sadoveanu, pe ei, în opinia savantului, apropiindu-i “notele peisagiste” [27, p.218], aflate în descrierea amândurora. Pompiliu Constantinescu accentuează veneraţia profundă a scriitorului faţă de simţul cosmic şi de cel al eternităţii. Garabet Ibrăileanu intuieşte în opera lui Mihail Sadoveanu o evidentă linie de echilibru între stările auditive şi cele vizuale. Alexandru Philippide observă că “Sadoveanu, când descrie o privelişte de natură, o cuprinde şi o înfăţişează astfel încât să ne-o comunice în întregime” [28, p.237]. Constantin

Ciopraga

consideră

drept

irepetabilă

reveria

sadoveniană, iar Şerban Cioculescu o defineşte “simfonie nedesluşită” [29, p.40]. Dumitru Micu, urmărind identificarea elementelor individualizante ale operei sadoveniene, scoate în relief sentimentul plinătăţii ei vitale: “Cântăreţ al vieţii fără de apus şi fără hotare, Mihail Sadoveanu se 41

confundă cu ceea ce e mai bun în oamenii descrişi de el, cu tot ce natura are înălţător. De aceea, marele nostru scriitor e pururea proaspăt, imens şi inepuizabil ca natura” [30, p.12]. Vom finaliza această “trecere în revistă” cu consideraţiile lui George Călinescu. Marele critic român vedea în Sadoveanu omul cel mai inteligent artisticeşte dintre contemporanii săi, titanul care percepea toate gândurile universului. “Opera lui Mihail Sadoveanu, observa metaforic G.Călinescu, e o ţiteră uriaşă, cu mii de strune, toate acordate cu grijă, timp de o viaţă de om, pentru ca nici o surpriză cacofonică să nu fie cu putinţă. Toate gândurile, priveliştile, figurile, sunt puse pe portativ, virgulele cântă şi ele, punctele aşteaptă risipirea ecourilor” [31, p.7]. Nicolae Manolescu vede în opera sadoveniană un “suflet” istoric, o ipostază poetică, meditaţie şi realizare artistică plenară. Nuvela, schiţa, povestirea, romanul şi epopeea sadoveniană constituie un Univers spiritual omogen, care trebuie conceput ca atare şi supus unei analize critice pe potrivă. Opera lui M.Sadoveanu este o amplă frescă istorică, socială, etică, psihică, etnică. Ea demonstrează în mod expres predilecţia scriitorului pentru valorile trecutului, pentru timpurile apuse ale istoriei naţionale. Totodată, trebuie menţionat faptul că M.Sadoveanu a păstrat doar convenţia poporanismului şi sămănătorismului. Aceasta însă nu înseamnă că modalităţile de exprimare ale prozatorului ar fi tradiţionaliste, în sensul că ar dispune de capacităţi artistice reduse şi că ar fi necorespunzătoare spiritului vremii. Mihail Sadoveanu a scris peste 13 mii de pagini de literatură originală, fiind consultat în calitate de raportor pentru zona geografică a Moldovei la elaborarea Atlasului 42

Lingvistic, alături de alţi doi importanţi scriitori: I.Al.BrătescuVoineşti– pentru Muntenia şi Ion Agârbiceanu - pentru Transilvania. G. Călinescu afirma că dacă s-ar trezi din mormânt Ştefan cel Mare şi Sfânt, nu ne-ar înţelege pe noi cum vorbim. Pe Sadoveanu însă l-ar ira cu siguranţă! Istoricul literar Dumitru Micu, considerându-l pe M.Sadoveanu drept un scriitor important şi un confrate mai mare din familia creatorilor

de

seamă:

-

I.Slavici,

I.Agârbiceanu,

L.Rebreanu,

G.Galaction, menţiona: “Unul din cei mai mari scriitori români ai secolului, Mihail Sadoveanu ne-a dăruit o producţie colosală, constituind un monument unic în literatura noastră. Pecetea geniului sadovenian imprimă acestei opere, ce reprezintă o continuare a celor mai bune tradiţii ale literaturii noastre, un caracter aparte” [30, p.36]. O componentă definitorie a operei sadoveniene o constituie omogenitatea caracterelor şi a faptelor. Opera scrisă în tinereţe are o continuitate directă şi se regăseşte în volumele maturităţii. Se observă cu claritate o descendenţă a aspiraţiilor eroilor sadovenieni. Prozatorul s-a întruchipat în ei cu multă abilitate, inoculându-şi propriile vibraţii sufleteşti, sensul intim al vieţii sale. Mihail Sadoveanu este creatorul unei viziuni filosofice particulare asupra umanităţii şi a rostului dăinuirii. Fericirile oamenilor îl bucură, “durerile înăbuşite” îl mâhnesc incurabil. Destinul indivizilor “sadovenieni” se compune din mici bucurii. Pentru ei, noţiunea de a fi echivalează cu noţiunea de a izbândi, cu încercarea de a domina timpul, prin perpetuarea speciei umane, cu toate componentele indisolubile ale specificului naţional. Profundul vizionarism artistic sadovenian are la bază credinţa ţărănească. 43

“Confruntând filosofia eroilor sadovenieni cu viaţa, remarcă Dumitru Micu, vom recunoaşte în ea concepţia poporului nostru despre lume. Poporul nu este numai părintele literar al lui Sadoveanu. E şi dascălul de la care artistul a deprins înţelegerea vieţii. Temeiul înţelepciunii populare este acceptarea pământului pe care-l populăm drept cea mai bună dintre lumile posibile şi în consecinţă o simpatie universală, o iubire neprecupeţită pentru întreaga existenţă ce curge firesc în făgaşurile menirii sale nestrămutate” [30, p.48]. Unul din cele mai pregnante momente ale operei sadoveniene este şi depăşirea condiţiei de inerţie, valorificată prin dorinţa omului de a se realiza plenar, prin voinţa de a se determina cu precizie ce vrea. Prin intermediul eroilor săi, autorul îşi identifică prietenii, sfidând vrăjmaşii, pe care, la rându-i, îi cunoaşte şi îi “deconspiră”. Mihail Sadoveanu înzestrează destinul eroilor literari cu calităţi ieşite din comun, uneori chiar oraculare, aceştia posedând harul de a deosebi binele de rău şi de a conştientiza rosturile vieţii patriarhale. Personajele sadoveniene nu cunosc, de regulă, sentimentul fobiei. Teama de ceva le este improprie. Netemerea de nimeni şi de nimic le înnobilează. Până şi moartea nu reprezintă un motiv pentru lamentare. Comportamentul acestor eroi se reduce la tăcere, o tăcere providenţială care denotă multiple elemente de înţelepciune arhaică. În concepţia lor necuvântarea “glăsuieşte” mai tare decât tunetul! Rostul acestei vieţi poate fi explicat din perspectiva concepţiei eroilor asupra existenţei umane, marcate de un puternic sentiment al plinătăţii vitale. Astfel de sentimente sunt expresia cugetului şi sufletului popular – principala sursă de inspiraţie a scriitorului, care face ca elementul naţional să se convertească în valoare perenă. 44

Pe parcursul întregii sale vieţi Mihail Sadoveanu s-a aplecat cu multă migală asupra cărţilor predecesorilor, considerând că doar acolo va putea găsi strădaniile strămoşilor noştri, împrumutând ulterior modelul lor de viaţă, de simţire şi gândire operelor sale de rezistenţă.

Referinţe bibliografice 1. Ştefanescu, C. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Domnu Trandafir Bucureşti: Editura Tineretului, 1969. 2. Sadoveanu, M. Anii de ucenicie. - Bucureşti: ESPLA, 1958. 3. Sadoveanu, M. Împărăţia apelor. – Bucureşti: Editura Naţională, 1928. 4. Sadoveanu, M. Ţara de dincolo de negură. – Bucureşti: Editura Naţională, 1926. 5. Petrescu, C. La 75 de ani // În: Omagiu lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: ESPLA, 1955. 6. Sadoveanu, M. La noi la Viişoara. Scrisori către un prietin. – Bucureşti: Editura Minerva, 1907. 7. Călinescu, G. Mihail Sadoveanu// Contemporanul. – 11 noiembrie 1960, nr. 46 (735). 8. Bălu, I. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Anii de ucenicie. – Bucureşti: Editura Minerva, 1970. 9. Ancheta // Adevărul literar şi artistic. – 30 aprilie 1952, nr.591. 10. Ancheta // Adevărul literar şi artistic. – 18 august – 15 septembrie 1935, nr.767-771 11. Babu-Buznea, Ov. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Dureri înăbuşite. – Bucureşti: EPL, 1966. 45

12. Sadoveanu, M. Fantazii răsăritene.- Bucureşti: Editura Adeverul, 1946. 13. Sadoveanu, M. Divanul persian. – Iaşi: Editura Junimea, 1976. 14. Micu, D. Cuvânt înainte // În: Mihail Sadoveanu. Drumuri. – Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1977. 15. Cantemir, D. Descrierea Moldovei. – Bucureşti: Editura Minerva, 1986. 16. Cantemir, D. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. – Bucureşti: Editura Albatros, 1981. 17. Vulcănescu, M. Dimensiunea românească a existenţei. – Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1991. 18. Noica, C. Sentimentul românesc al fiinţei. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1978. 19. Noica, C. Cuvânt împreună despre rostirea românească. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1987. 20. Blaga, L. Spaţiul mioritic. – Bucureşti: Editura Humanitas, 1994. 21. Ciopraga, C. Cuvânt înainte // În: Doina Florea. Mihail Sadoveanu sau magia rostirii. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1986. 22. Florea, D. Mihail Sadoveanu sau magia rostirii. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1986. 23. Streinu, V. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Ochi de urs. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1977. 24. Comarnescu, P. Stilul epopeic al dlui Sadoveanu faţă de romanul istoric al lui Walter Scott. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1977. 25. Perpessicius. Menţiuni critice // În: Mihail Sadoveanu. Baltagul – Bucureşti: Editura Eminescu, 1977. 46

26. Lovinescu, E. Opere. Vol.I. – Bucureşti: Editura Minerva, 1982. 27. Vianu, T. Arta prozatorilor români. – Bucureşti: Editura Albatros, 1977. 28. Philippide, Al. Consideraţii confortabile. Vol.I. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1970. 29. Cioculescu, Ş. Valori muzicale în opera lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Albatros, 1975. 30. Micu, D. Sensul etic al operei lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: ESPLA, 1955. 31. Călinescu, G. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Romane şi povestiri istorice. – Bucureşti: EPL, 1961.

47

Capitolul II. MIHAIL SADOVEANU ŞI UNITATEA SPIRITUALĂ A PRINCIPATELOR ISTORICE

48

Proza lui Mihail Sadoveanu este una complexă, mai ales prin bogatul registru de evocare a evenimentelor, prin varietatea prismelor naratologice, prin tehnicile-i artistice inconfundabile. Aşa încât citirea de cuvinte în creaţia scriitorului echivalează, uneori, cu opera propriuzisă. Fiecare parte de vorbire: substantiv, verb, adjectiv, adverb participă plenar la constituirea întregului, la formarea acelui tot artistic care împrumută lucrării o unitate indisolubilă. Geo Bogza, şi el un pasionat călător şi autor de pagini “peregrine”, l-a numit pe Mihail Sadoveanu “voievodul slovei româneşti”, graţie cuprinderii şi întruchipării în cuvânt de către autor a unor ipostaze temporale de mare amploare, conjugând prezentul imediat cu cele mai străvechi perioade istorice. Uneori, observă Geo Bogza, însăşi geneza din creaţia sadoveniană nu pare a fi atât de îndepărtată, autorul construind imagini “abisale” de o rară forţă revelatorie. Rod al nenumăratelor cutreierări prin întreaga ţară, volumele “de călătorie” sadoveniene, după cum notează Dumitru Micu în Sensul etic al operei lui Mihail Sadoveanu, prezintă “o natură blând-măiestoasă, (...) un peisaj edenic, icoane vii din timpuri defuncte, drumeţi enigmatici, ştiutori de lucruri nemaipomenite, pescari şi păstori (printre aceştia scriitorul intuind eternul uman - n.a.), purtând în priviri nesfârşirea cerurilor şi apelor, solomonari şi haiduci, o lume, în sfârşit, tulburătoare şi fascinantă” [1, p.17]. Eroii sadovenieni sunt surprinşi în ipostaze dintre cele mai diverse, însă cu toţii, indiferent de ocupaţie sau rang social, ştiu că acolo, “la domnie, sus la Suceava, în căutare de dreptate”, vor găsi adevărul. Limbajul lor se ţese din istorisme şi formule cronicăreşti, din frazeologisme şi metafore populare, din comparaţii şi epitete ornante. 49

„Arta lui Sadoveanu e ca o magie lucidă, în virtutea căreia făpturile intră în posesia adevăratei lor naturi. (...). E o umanitate reinstalată în prototip” [1, p.48]. Opera lui M.Sadoveanu ne permite să ne regăsim propria fiinţă în timp, spaţiu şi istorie, ne ajută să ne dobândim identitatea şi unitatea naţională, vorba lui M.Kogălniceanu, prin cultură, pe calea unei limbi şi literaturi comune. Astfel, aspiraţiile sadoveniene se alimentează din platforma ideologico-estetică a patruzecioptiştilor şi, mai ales, din Introducţie la Dacia Literară, în care M.Kogălniceanu îşi propunea “o foaie, dar, care, părăsind politica s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, o foaie care, făcând abstracţie de loc, ar fi numai o foaie românească şi, prin urmare, s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune” [2, p.146]. Această motivaţie, în opinia savantului şi omului de stat, constă în faptul că “istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii” [2, p.147]. Prin impresionante întruchipări artistice, M.Sadoveanu propune “o variantă” neaoşă de re-afirmare a neamului; reînvie lumea patriarhală ca o “ripostă” dată lumii “simandicoase”, în care intrarea la Curte presupune un ceremonial obligatoriu şi, mai ales, o îndelungată pregătire. În acest univers minciunile şi frica pier, urmând ca realitatea imediată să redevină ca la începuturi. Treptele iniţierii artistice a lui Mihail Sadoveanu coincid cu căutările şi performanţele sale în sfera limbajului şi a tehnicilor narative, profund individualizate, dar uşor recognoscibile. 50

Bunăoară, vorbind de Vasile Alecsandri, putem lega numele lui de lunca Mirceşti şi râul Siret; evocându-l pe Octavian Goga sau George Coşbuc, îi identificăm cu întinderile paradisiace ale Ardealului; vaierul codrilor mari de brad se desprinde din “spaţiul ondulat” al lui Lucian Blaga; Miorcanii Prutului se “confundă” cu versurile lui Ion Pillat; Alexandru Odobescu elogiază câmpia; Calistrat Hogaş rămâne un “aed” al muntelui. Dar Mihail Sadoveanu? Unde îi este locul? Ce aspecte dezvăluie şi îl caracterizează? Unde ar putea fi încadrat? Viziunea lui Sadoveanu asupra meleagurilor româneşti poate fi asociată cu Dacia eminesciană din Memento mori, ţară de basm, adâncită în “mite”. În totalitate, spaţiul şi timpul naţional şi-au găsit o reflectare imperisabilă doar în creaţia lui Mihail Sadoveanu. Dacismul se manifestă la acest scriitor prin cultul pentru reconstituirea trecutului, pentru fiinţa românească în devenirea istorică şi are o veritabilă semnificaţie existenţială. Altfel zis, conform opiniei exprimate de academicianul Mihai Cimpoi: „Dacismul înseamnă odiseea identificării poporului cu ceea ce i-a fost dat să realizeze, cultul originilor şi al trecutului, certitudinea fiinţei că aparţine la o istorie”. Paginile sadoveniene confirmă viziunea organicistă eminesciană: “totul trebuie dacizat” în substratul sufletului românesc [3, p.17]. Indiferent dacă e vorba de Moldova, de pe ambele maluri ale Prutului, de Dobrogea, Ardealul sau Ţara Românească, Mihail Sadoveanu istoriseşte cu aceeaşi deschidere şi cu aceeaşi putere de fascinaţie, de parcă s-ar afla într-un cerc restrâns de prieteni. Scriitorul se serveşte cu iscusinţă de confesiunea familiară, cu tonalitatea-i specifică, pe care o presoară cu interjecţii şi poante semnificative. Cum e şi firesc, “atmosfera” naraţiunii e una având un “circuit închis”, 51

peripeţiilor cinegetice atribuindu-li-se o importanţă primordială, în acelaşi timp păstrându-se descrierea exactă a locurilor prin care a “hălăduit” povestitorul. Zugrăviri similare vom atesta şi în opera literară a lui C.Hogaş, N.Iorga, Em.Bucuţa, I.Simionescu. Numai că la aceştia lipseşte interiorizarea priveliştilor evocate, în timp ce Sadoveanu e preocupat de viaţa naturii, de “drama divină” a veşnicei mişcări a materiei (vezi: Anii de ucenicie). Însuşi scriitorul “deconspiră” harul său de încorporare a vieţii şi a lucrurilor, având senzaţia că “totul trăieşte în felul său particular: brazdă, stâncă, ferigă, tufiş de zmeură, arbore şi tot ce pare nemişcător: faptul de a avea asemenea cunoaştere îl face să ia parte la viaţa tainică a stâncii, arborelui, zmeurii şi ferigii” [4, p.8]. Autorul Nopţilor de sânziene expune întâmplări captivante din timpul excursiilor, momente ce l-au marcat profund, alteori repovesteşte cu vervă legende sau creaţii populare referitoare la locuri arhicunoscute, cum ar fi Lacul Roş sau Piatra Craiului; evocă aspecte din propria sa copilărie, rememorând ospeţe sau alte împrejurări semnificative. Istoricul literar Dumitru Micu afirmă că apa, aparent obişnuită, reprezintă pentru scriitor mediul eternei geneze: “Atras mai puţin de peisaj ca atare, (...) Sadoveanu e fără pereche când e vorba de a descrie paradisul dobitoacelor din pădure sau animalele acvatice. Opera sa include o categorie completă a jivinelor de pe cuprinsul pământului românesc. Cele mai impresionante pagini i le inspiră lui Sadoveanu – balta.(...) De exemplu, evocând un asfinţit în Deltă, cel din Privelişti dobrogene, Sadoveanu se abandonează unei reverii meditative de neuitat” [4, p.9].

52

Un alt topoi important, generator pentru creaţia sadoveniană, mai ales în plan descriptiv, este conceptul de vechime, ca un atribut peisagistic indispensabil, ce vizează elementul ancestral, de continuitate etnică, vechimea în plan comparativ. Dumitru Micu vede în acest cuvânt magic pentru Mihail Sadoveanu “cheia palatului fermecat, care e opera sa” [4, p.10]. Motivarea este plauzibilă, căci autorul imprimă atât naturii, cât şi personajelor sale, lumină, bunătate, dreptate. Astfel de virtuţi, după M.Sadoveanu, nu pot fi descoperite decât fie într-un trecut foarte îndepărtat, fie în mediul ţărănimii, care îşi păstrează o statornică bunăcuviinţă. “Vechimea e, în sensul lui Sadoveanu, expresia integrităţii şi, implicit, a trăiniciei. Vechi înseamnă pentru scriitor permanent. Munţii, câmpiile, râurile, balta sunt vechi şi nepieritoare. Poporul care le locuieşte e de vârsta lor şi va trăi cât ele” [4, p.11]. În paginile sadoveniene timpurile ancestrale, începând chiar cu epoca predacică, reprezintă o firească continuitate a viitorului şi o perpetuare a străbunelor legi, nescrise, dar respectate cu stricteţe. Geo Bogza, autorul cărţii Basarabia – ţară de pământ, vede în Mihail Sadoveanu mai degrabă un bărbat măreţ şi veşnic în măreţia şi veşnicia ţării lui, decât un scriitor pururi aplecat peste manuscrise, monumentalizându-i imaginea astfel: “El va dăinui cât vor dăinui apele şi pământurile acestei ţări şi atât cât cei ce vor trăi între hotarele ei vor vrea să ştie din ce neam de oameni se trag” [5, p.336]. Ţinuturile populate de oamenii lui Sadoveanu sunt extrem de vaste şi variate, ele nu iau în considerare pietrele de hotar şi împărţirile teritorial-istrative. Astfel, Moldova din opera scriitorului e de o 53

vastitate incomensurabilă. Ea “se întinde” pe suprafaţa unui întreg univers, cu toate componentele-i constituente. Încă Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, vedea Ceahlăul de la Cetatea Albă: “În asfinţituri limpezi de octombrie silueta de biserică a muntelui celui mare se vede din toată câmpia Moldovei şi a Basarabiei” [6, p.31]. În opera lui M.Sadoveanu oamenii simpli se “contopesc”, în luarea de decizii majore cu demnitarii curţii, fără ca măcar să tresară atunci când, lângă ei, apar boieri şi domnitori. Personajul Nicoară Potcoavă întâmpină la vadul Ionaşcului moldoveni sadea, cum ar fi Ile Caraiman, în preajma căruia se iţesc băştinaşi purtând nume ruseşti sau rusificate, ca Stepan (Ştefan) şi Andriuşa (Andrei). Siretul apare şi el frecvent sub pana scriitorului. Nicoară îl traversează, dând dubăsarului un taler de argint din punga-i de pielicică neagră. Brudnicul cel vechi se miră de o astfel de plată domnească, dorind să afle numele mărinimosului, pentru ca popa să-l pomenească la “proscomidie”. Când descrie Prutul, năpădit de ploi, Mihail Sadoveanu imprimă cuvintelor un caracter de stihie, abisal: “Apa acelui râu mare şi larg se umflase de ploile din sus şi măturase ca pe nimic podul umblător. Podarii fugeau cu căruţele la vale, în lungul malului, ca să prindă şăicile oprite prin scruntare şi grinzile risipite de pe unde le aruncaseră talazurile” [7, p.136]. Pe maluri de ape scriitorul aşează localităţi unde se desfăşoară evenimente cruciale pentru destinul comunităţii, înviind oameni descinşi din basme, care vorbesc pestriţ, ţin datini strămoşeşti, comunică fireşte cu fantasticul. Pescari precum cei conduşi de Axinte, pădurari ca Vavel, care pierde cornul moştenit de la taică-său, “juruindu-l” lui Ile, dacă acesta 54

va putea suna din el; luntraşi ca cei ai lui Agapie Lăcusta – îşi părăsesc rosturile patriarhale, adunându-se în grabă la Jiliştea şi Catlabuga ca să oştească sub braţul lui Ioan Vodă cel Cumplit. Tot în Nicoară Potcoavă, Mihail Sadoveanu aminteşte şi de un “Ostrov al moldovenilor”, unde diacul Radu îi trece în “tablele” sale pe cei dornici să fie primiţi în oştirea domnească. Autorul “îndeamnă” pe nişte pescari să-i comunice lui Vodă: “te-am duce prin pustietăţile acestea până la Nistru”. Iar căpitanul Petrea completează: “Calea noastră e pârtie veche, din corhan în corhan, până la Lipşa”. Aflăm, în continuare, că “Vadul Lipşei nu-i departe de târgul Movilăului, care se află în ceea parte de Nistru”. Încât dacă “tuşeşti la Lipşa, s-aude la Moghilău” [7, p.147]. Indiferent de vastitatea Moldovei, personajele sadoveniene o consideră mică, unindu-i aceleaşi obiceiuri, datini şi, mai ales, flacăra frăţeniei. Oamenii din aceste scrieri sunt ba “curaţi” ca lacrima, ba poftesc la hanul lui Pintiloae, “unde

hoţii îşi scutură

leţcaiele şi purecii”, iar cele mai de nădejde popasuri sunt la BudăileNegre, unde căpitanul Cozmuţă îşi mai aduce aminte de domnia Lăpuşneanului-Vodă. Incertitudinea oamenilor se asociază totdeauna cu instabilitatea naturii. Dacă ceaţa şi viscolul prevestesc primejdia, atunci şi Bugeacul, Hotinul sau Iaşul sunt la fel de ameninţătoare ca şi stihiile cerului. Bătrâni ca moş Barnea îşi mai aduc aminte că “în vremea tinereţii mele nu erau turci la Hotin, nici tătari la Căuşeni” [7, p.184]. Unele descrieri sadoveniene se referă şi la cetatea Benderului, însă mai întâi sunt prezentate “scene artistice” din preajma Sculenilor, dealul Popricanilor, Cahulul şi Roşcanii. “Oameni şi locuri” sunt cercetate atent de către scriitor, care conştientizează faptul că “acuma, la 55

Moldova, aveam înaintea-mi timpul şi spaţiul”. Întâmplarea echivalează la Sadoveanu cu meşteşugul “cel mai iscusit şi cel mai tainic al lui Dumnezeu”. De altfel, “calificativul” de moldovean nu era chiar atât de uşor de obţinut. Această cinste o dobândeşte Neculai Şuţu doar prin căsătoria cu o pământeancă din neamul Cantacuzinilor. În capitolul XVII al Amintirilor sale, N.Şuţu notează: “Moldova în vremea aceea era foarte bogată în vânat de tot soiul, deşi nici o lege şi nici o rânduială nu-l ocroteau. De la Hălăuca până în ţărmul Dunării, de la Comăneşti până la Prut, munţii şi văile, pădurile şi câmpiile desfăşurau înaintea vânătorului toate neamurile de vânat cu păr şi cu pene cunoscute în Europa” [8, p.62]. Prin Sadoveanu cultura românească depăşeşte condiţia primară, convertind, ca şi în cazul operelor fundamentale ale lui Eminescu sau Blaga, privirea în gândire. Cărţile scriitorului “împletesc” o mulţime de drumuri-destine: ale copilului spre târg, ale vânătorului-ucenic şi pescarului-novice spre hăţişurile întunecoase ale pădurilor, spre fascinantul mister al apelor Dunării, ale lui Kesarion Breb spre pretinsa “lume nouă”, ale voievodului Ştefan cel Mare către Izvorul Alb, ale abatelui de Marenne prin câmpia Moldovei, ale drumeţilor din Ţara de Jos spre Ţara de Sus, ale Vitoriei şi ale lui Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor Lipan etc. Cu toate că Poveştile de la Bradu-Strâmb reflectă cu predilecţie natura Transilvaniei, vom observa că Mihail Sadoveanu înfăţişează aici şi “priveliştile de la Prut, de la bălţile Dunării, (...) cafenii ca nămolurile şi cenuşii ca huma”. Oamenii săi sunt mereu aceiaşi pretutindeni: “înveşmântaţi în colori asemănătoare, au parcă privirea nesigură şi 56

vitroasă a peştilor din limanuri, calcă greoi şi rar cu cisme grele, umblă împovăraţi de soare copleşitor” [9, p.499]. În opera lui M.Sadoveanu fiecare personaj îşi are “năcazul” său, visul şi iluzia reprezentând temelia sufletului nostru. Locurile evocate păstrează totdeauna sfinţenia pământului, au ceva miraculos (vezi pietrele din povestirea Ostrov). Acestea sunt tămăduitoare, vindecă oamenii şi vitele de boli incurabile; sunt, în definitiv, ca un panaceu universalizat. În ceea ce priveşte Basarabia, Mihail Sadoveanu a consemnat în mai multe scrieri note de călătorii şi impresii despre ea. Două titluri de referinţă, privind această zonă geografică, sunt: Drumuri basarabene şi Orhei şi Soroca. Apărută la editura “Glasul Ţării” din Chişinău, în anul 1921, cea de-a doua scriere este, practic, ediţia princeps, care, ulterior, cu mici modificări, a constituit drept sursă şi model pentru Drumurile basarabene [10]. Pentru Mihail Sadoveanu “ţara aceasta rar s-a bucurat deplin de bunurile ei. Pe pământul ei a curs atâta sânge şi lacrimi, a fost atâta încălcare şi atâta silă, încât privirile şi cântecele urmaşilor au rămas triste. Însă buchia Evangheliei este sfântă şi izbăvitoare de rele şi cei tari se vor smeri şi cei umiliţi se vor înălţa” [11, p.11]. În timpul călătoriei sale în Basarabia, autorul Nopţilor de sânziene evocă în mai multe rânduri momente semnificative din lucrarea lui Dimitrie Cantemir Descrierea Moldovei: “Cartea aceasta puţin citită e pentru mine ca o grădină părintească, veche şi părăsită, în care umblu înfiorat. În fiecare ungher sufletul meu tresare” [11, p.10]. În general, Mihail Sadoveanu a cercetat, cu precădere, zona de centru şi de nord a Basarabiei. Vizitează, în iulie 1919, mănăstirea 57

Cuşălăuca din ţinutul Sorocii, observând că acest locaş de călugăriţe sărace are o strană în partea dreaptă a bisericii, pe vremuri rusească, unde în prezent se cântă româneşte. Cu acest prilej autorul inaugurează o serie de “istorisiri basarabene” cu filon monahicesc. Schiţele dedicate vieţii isihastre din Basarabia: Gârbovăţ, Hârjăuca, Svoboda, Răciula, Frumoasa beneficiază de titulatura “locuri de dezmierdare şi tihnă”. Cunoscând puterea miraculoasă a unui “vin ce aduce şi puţintel sfat”, M.Sadoveanu află şi despre minunea icoanei Maicii Domnului de la Gârbovăţ, şi despre faptul că au fost scoase din mănăstiri şi aruncate “bucoavnele muscăleşti”. În Svoboda este conturată o stare de coşmar: dezmăţul unor antihrişti, care dărâmă porţile mănăstirii, înjurând “despre respublică” şi despre “Neculai Ftaroi”, concluzionând că “cine răcnea mai tare acela avea mai mare dreptate”. Scriitorul aseamănă mănăstirea Răciula cu aşezările de maici din munţii Neamţului. Aici, stareţa Evghenia istoriseşte cu patos despre orgiile petrecute sub ţar. Tot în ţinutul Sorocii scriitorul consemnează o întâmplare plină de haz, dar şi de tâlc. E vorba de un fel de pariu, pe care l-ar fi făcut dracul cu moldoveanul: cel care va şti mai multe cântece îl va duce în spate pe celălalt, atâta timp cât acesta va cânta. Bineînţeles, mucalitul şi încercatul răzeş va învinge, şi ucigă-l toaca se va opinti să-l ducă în spinare, în timp ce moldoveanul nu-şi va mai conteni doinele pline de jale şi de dor. Într-o altă consemnare, intitulată Actori pribegi, Mihail Sadoveanu constată că Soroca “era o staţie climaterică cercetată de depărtaţii moscoviţi”. Drumul de fier nu ajunge până aici – un alt prilej pentru scriitor de a fi nedumerit. În altă ordine de idei, este evocat spectacolul unei trupe de actori, condusă de A.Bobescu, în legătură cu care se 58

observă că cinovnicii de aici, deşi erau ruşi (rămăşiţele boierimii băştinaşe se rusificau deplin, bătând metanii ţarului), găsesc curajul de a vorbi în limba băştinaşilor, făcându-se auziţi “mahalei moldoveneşti”. Prozatorul mai notează şi faptul că, în pofida rusificării acerbe întreprinse în Moldova, se vorbea totuşi “limba veacului trecut”. Diverse întâmplări, destine, amintiri îl fac pe scriitor să cerceteze gospodăriile oamenilor şi să dezvăluie un adevăr de netăgăduit: locuitorii de aici au rămas şi continuă să fie curaţi sufleteşte şi nevinovaţi. Iar atunci când le vine cineva în vizită, se adună cu toţii să întrebe de vreo rudă uitată sau de alt amănunt. Toate acestea întâmplându-se în jurul unui ulcior cu vin de Soroca, ce “era minunat şi se vindea cu oala pe bani mărunţi”. La apariţia unei trupe de actori primii care îşi socot copeicile din buzunare sunt copiii, ducându-se să asculte, bunăoară, Baba Hârca. Introducând cititorul în “universul basarabean”, Mihail Sadoveanu fixează momente dintre cele mai neobişnuite, mai “tari”: “De la Ungheni spre Bălţi trenul parcă începe a străbate pentru întâia oară, într-o recunoaştere, o regiune de căpcăuni şi mine. Înaintează cu o încetineală uneori comică. Călătorii pot sta de vorbă cu drumeţii care merg pe alăturea” [11, p.19]. Astfel descrie scriitorul Basarabia începutului de secol XX în naraţiunea Dor vechiu. Tot aici, un băştinaş rosteşte o sacramentală definiţie: “Dragostea pentru pământul nostru la noi, moldovenii, e o boală”. Prozatorul prezintă scene zguduitoare, de o profundă intensitate interioară, menţionând că istoria a fost deosebit de vitregă cu aceste pământuri. De la dramele colective se trece cu iscusinţă la dramele personale: o cucoană din neamul Cantacuzinilor, stabilită cu traiul în 59

Basarabia, pune să se zidească pe malul stâng al Prutului un turn cu foişor, pentru a vedea cum asfinţeşte soarele în Iaşi, “vechea cetate moldovenească cu turnurile de biserici, mănăstiri şi cetăţui. Se gândea la neamuri, la prieteni, la trecut şi se mai alina”. Aproape în toate notele sale privind Basarabia, Mihail Sadoveanu constată cu regret dispariţia unor virtuţi autohtone, înstrăinarea basarabenilor, dezmoştenirea lor. În pofida faptului că “Nistru e încă o apă măreaţă, care curge limpede în albia stâncoasă”, pe malul acestui râu nu prea se mai văd cătune româneşti, ridicându-se, “chiar în faţa Sorocii, satul malorus Ţichineuca, unde au fost odată curţi ale DucăiVodă celui bătrân, domn moldovean şi hatman al Ucrainei turceşti” [11, p.22]. Multe din realităţile crude pe care M.Sadoveanu le întâlneşte în Basarabia nu pun în umbră, totuşi, calităţile băştinaşilor. De exemplu, în schiţa Târgoveţi moldoveni prozatorul îl “înnobilează” pe un personaj de-al său cu calificativul “vechiu moldovan”. Deşi numele lui nu este concretizat din start, autorul ţine să observe că “e unul din cele de baştină, frumos şi colorat”. Soţia eroului este descrisă drept “gospodina lui, cu ghiocei în păr şi cu ochii melancolici, ce are în blânda ei vioiciune toată înfăţişarea pământencelor”. Scriitorul apreciază că această familie “e o păreche blajină de moldoveni, grăiesc nestricat limba bătrânilor, deşi pe dânsul cunoscuţii îl numesc Vasile Gheorghevici şi ei îi zic Ecaterina Andreievna”. În altă schiţă, intitulată Intelectualii, prozatorul evocă pe doi fii ai unui mazil, studenţi la Iaşi, care ni se spune, pe vremea când Prutul era graniţă, studiau la Kiev. E prezent aici un fel de aer idilic, ce ne aduce aminte de Viaţa la ţară a lui Duiliu Zamfirescu, îndeosebi de muncile câmpului şi de cântecele 60

populare descrise de către acesta. Basarabia era tot mai des supusă unor invazii de către cetele lui Petliura, motiv pentru Sadoveanu de a “reconstitui” bubuitul tunurilor şi zgomotul infernal al obuzelor de la Iampol. Despre atrocităţile comise, scriitorul notează: “Fără îndoială, în om trăieşte o fiară. Vai de el când gratiile au fost rupte şi bestia adulmecă sânge” [11, p. 24]. Din firea strămoşească a basarabeanului, remarcă autorul, n-a rămas decât simţul incomensurabil al ospitalităţii, atât de caracteristic acestuia. În afară de boierii vechi, de oamenii de viţă aleasă, nimic nu mai aminteşte prozatorului că s-ar afla într-o casă de români. El este întâmpinat “în aburii stacanelor de ceaiu”, “nu lipseşte nici straşnica vodcă a moscoviţilor”, “se vorbeşte cu însufleţire şi mult ruseşte”. E un temei pentru autor de a conchide că “suntem deci într-o familie burgheză în curs de înstrăinare”. Totuşi, Mihail Sadoveanu nu dramatizează lucrurile; el ţine să constate că se mai serveşte “vinul cel bun al Basarabiei”, că se mai pun pe masă minunatele fripturi şi plăcinte. Dincolo de acestea, asistăm la un proces, în agravare, al dezmoştenirii şi deznaţionalizării, căci “svoboda aduce de bună-seamă sărăcia tuturor, a ţăranilor în primul rând”. E vorba aici nu atât de o pauperizare materială, cât de o întinare a sufletului, care rămâne “ceva ciudat şi straniu, de dincolo de ocean”. Mihail Sadoveanu sintetizează motivele principale ale acestei înstrăinări. Gospodarul casei se căsătoreşte cu o străină de neam, port şi limbă, intrând astfel în rubedenii ruseşti, pierzându-şi “această sfântă moştenire”. Iar “copiii lui din jurul mesei (...) ascultă vocabulele noastre moldoveneşti ca pe ceva ciudat şi străin”.

61

Discuţia dintre amfitrion şi oaspeţi este adeseori întreruptă cu “acea delicată şi prea des auzită întrebare, care în limba noastră e o cacofonie” (rusescul kak), iar cuvintele “troikă”, “zakuskă”, “samavarul”, la care se adaugă “blănile lor grele de modă rusească”, le sunt indispensabile. După care M.Sadoveanu concluzionează: “Copiii vorbesc într-o limbă gângavă. Iar nepoţii sunt nişte străini, cu glasuri nevinovate şi subţirele” [11, p.30] În afară de “interiorul” localnicilor, scriitorul “cercetează” şi aşezămintele acestora, modul lor de trai, filosofia vieţii, aspectele materiale, gastronomice etc. Chiar şi atunci când înfăţişează întâmplări grave, autorul inserează şi diverse momente umoristice, pentru a “aplana” situaţiile-limită. Oamenii locului, scrie Sadoveanu, sunt în deplin acord, într-o armonie perfectă cu învăţătura creştină. Prozatorul descoperă în Odrasle boiereşti, pe “drumul din Cotiugenii-Mici la Soroca”, ce “trece prin Cuhureşti”, oameni vrednici, cum este căruntul mazil Alexandru, care nu poate răbda “vorba străină”. Localnicii de aici nu acceptă vânătorile de modă rusească, cu ogari nemţeşti, cu puşti de la Paris; ei preferă javrele lor jegoase, dar care adulmecă totdeauna vânatul, puştile ruginite, dar care doboară de fiecare dată păsările cerului, vacile de la oborul lor, dar care dau lapte mai mult şi mai gras decât dobitoacele tiroleze, preferate de aristocraţia din Petersburg. Predilecţia-veneraţie pentru valorile trecutului în opera lui Sadoveanu poate fi regăsită şi în paginile despre Basarabia. Una din ultimele însemnări din itinerarul lui basarabean este dedicată vestitului iarmaroc din Căpreşti – un bun prilej pentru scriitor de a-şi învedera alesele-i calităţi de observator descriptiv. Întâlnim aici, la câţiva metri 62

de apa Răutului, firme vechi cu litere ruseşti, unele fiind înlocuite cu cele latineşti. Răzeşii dau năvală la târg din toate satele din împrejurimi: Ştefăneşti, Prodăneşti, Răspopeni, Brânzeni, Ordăşei – “aşezări pomenite de răposaţii diaci domneşti de odinioară”. Simţul de povestitor al lui Mihail Sadoveanu iese la iveală odată cu trecerea minuţioasă în revistă a produselor scoase de vânzare la obor: cituri colorate, horbote şi cordeluţe, zarzavaturi şi fructe, slănini, mezeluri, peşte sărat. Vânzătorii îşi laudă marfa cu glas tare, răguşit, cu ochii bulbucaţi şi obrajii asudaţi. Neruşinarea lor e atât de mare, încât pe unii, simpli privitori (un fel de gură-cască), îi trag de mânecă, îi îmbrâncesc cu de-a sila în dughenele lor, punându-le stofe pe umeri, umplându-le buzunarele cu zaharicale, silindu-i apoi să cumpere măcar câte ceva. În această zarvă, Mihail Sadoveanu găseşte şi un moment fascinant: negocierile, pe care le consideră ieşite din comun, fantastice. Preţurile extrem de mari, după îndelungi tocmiri, ajung a nu mai fi deloc ridicate, ci, dimpotrivă, devin accesibile sau chiar derizorii. Totul aminteşte de forfota şi vacarmul unui bâlci de pomină, unde sunt frecvente prefăcutele plecări ale cumpărătorilor şi falsa nepăsare a negustorilor. Este o atmosferă specifică târgurilor moldoveneşti, şi mult familiară lui Sadoveanu, care ajunge să “confunde” Căpreştii cu Paşcanii săi, cu Moghilăul sau Botoşanii. La fel de plastic este creionat şi târgul Teleneştilor, cu toate elementele specifice unei localităţi, inclusiv cu spitalul doctorului G., amenajat într-o veche proprietate boierească părăsită. Aici suferinzii stau cu faţa în sus, “ascultând tăcerea”. Autorul este impresionat de sunetele pe care le produce semnalul străjerilor din Teleneşti. Acea sonerie ciudată i se pare o vibraţie melodioasă de lemn “ce tresare în 63

răstimpuri printre celelalte vuiete ale nopţii”. Scriitorul reţine faptul că puţini basarabeni mai ştiu că Teleneştii au fost o veche colonie “ovreiască”. În acelaşi timp, observă că localitatea respectivă este “un înfiorător târguşor cu uliţi murdare, pe care le cutreierau porci şi câini, ca nişte harnici agenţi sanitari”. Această “vedere” însă nu constituie un impediment pentru Sadoveanu de a se revedea imaginar “într-un târguşor, ca cel în care am copilărit, cu crâşme, dugheni, iarmaroc de vite, colb, limonadă şi cerşători”. Până şi numele întâlnite îi sunt la fel de familiare: Lapte-Dulce, Şapte-Fraţi, Bou-Negru. Până nu demult se cunoştea că Mihail Sadoveanu a cercetat doar partea de nord şi de centru a Basarabiei. Despre acest fapt au scris, la noi, M.Cimpoi, Mihail Sadoveanu // În: Sfinte firi vizionare: Clasici români (Chişinău, 1995), Iu.Colesnic, Mihail Sadoveanu: Scriitorul şi Basarabia // În: Basarabia necunoscută (Chişinău, 1997), V.Nastasiu, Mihail Sadoveanu la Chişinău// Capitala (18 noiembrie 2000) etc. Ultimele investigaţii au descoperit că popasurile reale, dar şi cele literare ale scriitorului, s-au produs şi în zona de sud a Basarabiei. Mărturie ne stă articolul Prieten unic, dedicat cunoscutului critic literar Garabet Ibrăileanu, cu ocazia morţii (Viaţa Românească, 1936, nr. 4-5), în care prozatorul rememorează “drumurile cahulene” şi priveliştile deosebite care i se deschid “în locuri ascunse, într-un cotlon al bălţilor Prutului cu numele Crihana”. Descrierile peisagistice de aici se integrează unitar în ansamblul descriptiv general al autorului: “Soarele lucea splendid şi divers în ochiurile de ape şi în cotiturile canalurilor, stufurile misterioase se întindeau până la mari depărtări; luntraşul vorbea încet, spunând felurite lucruri despre cele o sută şi una soiuri de raţe care cuibează pe acele meleaguri; din când în când zburătoarele 64

acestea, felurit şi măiestrit colorate, zburau cu zgomot mare de aripi din ghioluri ori ocoleau în curbe graţioase pe deasupra noastră; în unele răstimpuri izbucneau greoi gâştele, când se făcea linişte, suna adânc glasul buhaiului bălţii. Vântul şuşuia lin prin foltane (aşa se cheamă acolo desişurile de stuf)”. Aceste completări scot în vileag plenitudinea şi complexitatea perceperii artistice a “spaţiului basarabean” de către M.Sadoveanu. Moldova, în concepţia artistică a lui Mihail Sadoveanu, este un tărâm mirific, un univers în deplinul sens al cuvântului. Din această “lume” face parte şi Basarabia, pe care scriitorul n-o poate concepe decât ca parte componentă a întregii Moldove. Iată de ce, vrând să accentueze omogenitatea aceluiaşi teritoriu, el observă, în Drumuri basarabene, că în ochii localnicilor pluteşte ceva din blândeţea oamenilor Moldovei. M.Sadoveanu acceptă o “apropiere” de ruşi, dar în context cultural, bucurându-se când zăreşte pe un perete din casa unui gospodar portretul “patriarhului Lev Nicolaevici Tolstoi, în cămaşă de mujic, cu privirile pierdute în depărtarea viitorului ş-a Rusiei pravoslavnice”. Criticul literar Z.Ornea menţionează că paginile sadoveniene, “în care natura e recreată aproape demiurgic, sunt un antidot cuminte pentru existenţa noastră pururea stresată. Aici apare, parcă aievea, veşnicia opusă vremelniciei, oferind omului un necesar spaţiu protector. De altfel, uneori prozatorul a scris aceste cărţi ale sale tocmai din nevoia de apărare a fiinţei umane de sălbăticia timpului. Poveştile de la BraduStrâmb este scrisă în 1943, în plin război” [12, p.117]. Timpurile potrivnice şi-au găsit reflectare în aceste pagini sadoveniene, având drept efect procesul de recreare. Priveliştile râului 65

Sebeş, care se varsă în Mureş, l-au determinat pe Lucian Blaga (şcolit prin poeziile lui M.Eminescu şi prozele lui M.Sadoveanu) să-l considere pe autorul-călător al Oaşei, Prigoanei şi Bistrei “cel mai mare meşter al prozei noastre şi totodată cel mai de seamă poet” [13, p.33-34]. Povestirile lui M.Sadoveanu despre Transilvania au apărut, iniţial, în revistele Luceafărul, Viaţa Românească, apoi în volumele Depărtări (1930) şi Vechime (1940). Însă titlurile de referinţă sunt: Valea Frumoasei, Poveştile de la Bradu-Strâmb şi Ochi de urs, reunite sub titlul general Istorisiri din Ardeal. Istoricul literar Ionel Pop constată că, din numeroasele sale drumuri, Mihail Sadoveanu “s-a întors totdeauna cu ceva de preţ, cu mult mai de preţ decât tolba bogată în pradă sau un coş greu cu peşte. A cules pe rând boabele de aur din care au răsărit apoi multe din nestematele scrisului său” [14, p.493]. Universul ardelean al prozei lui Sadoveanu cunoaşte, rând pe rând, pe badea Toma, “omul vechi al muntelui şi al codrului”, de la care află “mersul anotimpurilor, crugul lunii, mişcarea stelelor, semnificaţia vânturilor (...), obiceiurile dihăniilor”, pe Ilie Hârşoveanul, lunganul din Jina, “cât o cumpănă de fântână”, pe Pali-Baci, care ştia să prepare “într-o sută şi una de feluri” cartofii, pe Huszar Sandor, cel care “a cârmuit maşina vreo 15 ani”, pe lemnarii îndemânatici Romuluţ şi Popăciuc. În istorisirea Despre această ţară şi despre vânat şi pescuit M.Sadoveanu notează: “Am fost aşa de ahotnic ucenic-păstrăvar cu undiţa în Valea Sebeşului, încât fiinţa mea întreagă se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisajele. Învăţătura mea e că lăsam să pătrundă în mine taina acelor locuri nouă”. Băştinaşii i-au destăinuit scriitorului locul aflării Văii Frumoasei, acea căldare largă dintre Cindrel şi Oaşa66

Mare, de o parte, şi Smida şi Vârful-lui-Pătru, de alta. Universul “ardelean” al scriitorului cuprinde cele mai semnificative atribute ale habitatului vegetal, uneori umanizat, alteori prezentat ca atare: “baltă, pârloage şi mirişti, singurătăţi şi fapte demult întâmplate, înţelepciuni exprimate în proverbele unei lumi apropiate de natură, vânători şi ospeţe, mărturisiri cu valoare de document” [15, p.7]. Ca şi în cazul celorlalte scrieri sadoveniene, descoperim şi în aceste pagini o lume demult apusă, cu toate componentele ei. Ţăranii încă nu pot renunţa la coacerea pâinii “în ţest”, iar “mierea granulată” este mâncată cu lopăţelele de lemn, peştele se frige pe lespezi încinse, friptura de berbece e “făcută tâlhăreşte” şi oala cu jintiţă rămâne de neînlocuit. Drumeţul Sadoveanu a intuit, prin sondări adânci în sufletul naturii şi al oamenilor, eternul general-uman. Apariţia ciobanilor, pescarilor, vânătorilor în textul său au efectul pătrunderii într-o lume arhaică. Formaţia sa conceptuală, profund filosofică, prin recurgerea permanentă la valorile naţionale, ancestrale, a creat o legătură organică indestructibilă între autor şi oamenii simpli, cuprinzând un areal vast de întâmplări: de la blestemata cârciumă până la sfânta mănăstire. Sunt revelate peste tot, indiferent de scopul propus al lucrării, datini, tradiţii, obiceiuri. Are loc o implantare firească a (sub)conştientului în psihologia colectivă. De peste tot şi de asupra tuturora străbate şi planează simţul dreptăţii. Izvoarele cunoaşterii, atât de adânci, cuprind întregul spectru de observaţii referitoare la caracteristicile neamului, dar şi ale umanităţii: înţelepciunea, ospitalitatea, jovialitatea, mucalitul, omul iute la mânie, individul calm, exuberant, interiorizat, în general: bărbatul, nevasta, copiii. 67

Este utilizată în mai toate scrierile descriptive ale lui Sadoveanu o tehnică de mare eficacitate “artistă”, care, în definirea făcută de B.Cazacu, sună astfel: “transferul asociativ de la auditiv la vizual, ca şi îmbinarea auditivului cu vizualul, ce constituie într-adevăr una din particularităţile distinctive ale stilului autorului, (...) sensibilitatea faţă de frumuseţile măreţe ale naturii, predispoziţia de a înregistra glasurile şi zgomotele ei tainice” [16, p.26]. Scriitorul, în acest sens, se serveşte, mai întâi de toate, de comparaţii, îşi îmbină sensibilitatea cu imaginile naturii. Marele critic literar Garabet Ibrăileanu considera această “proprietate” drept “primul stadiu al inteligenţii figurative, care este comparaţia” [17, p. 46]. Metafora, epitetul, alte figuri de stil apar după aceea. M.Sadoveanu se “revendică” artistic din Creangă, despre opera căruia acelaşi Ibrăileanu nota că este plină de “credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia poporului cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic, dedesubtul fluctuaţiunilor de la suprafaţa vieţii naţionale”. Dacismul sadovenian este unul pictural şi poetic, încadrat pe fundalul vegetaţiei

virgine, ce exprimă

“sensibilitatea, senzaţia ce i le dă natura”. Poezia pură stabileşte “contingenţa lumii externe cu lumea internă, e punctul unde se contopesc cele două lumi” [17, p.182-183]. În studiul Povestirile lui Creangă, Garabet Ibrăileanu susţine argumentat că autorul lui Moş Ion Roată şi Unirea „este Homer al nostru”. Vom îndrăzni să completăm această zicere memorabilă, afirmând că şi Sadoveanu poate fi definit drept “rapsod” naţional, drept “părinte” al epopeii româneşti (Fraţii Jderi).

68

M.Sadoveanu pătrundea în ţărmurile Dobrogei ca un necunoscut, ca un simplu călător, însă, după sondarea realităţilor de aici, modela caractere umane memorabile, proiectându-le, firesc şi organic, pe fundaluri de natură, cum sunt: Mehmed Caimacanu, frumoasa Zebila – Hanâm etc. Creionările peisagistice au cuprins arbori, ploi şi amurguri “cu un sunet altfel, mai bogat, mai amplu întregit şi mai dur” [18, p.7]. Prozatorul Fănuş Neagu, căutând să reconstituie traseul dobrogean al lui M.Sadoveanu, consemnează următoarele: “E o noapte coborâtă din Sadoveanu – şi-n clipa aceea, însemnată cu o scuturare de fulger care a luminat ţărmurile Dobrogei şi s-a stins în minaretele Asiei, am avut imaginea scriitorului, care a dislocat lumi dintr-un cer fantastic şi le-a aşezat între noi şi lângă noi, dându-le fiecăruia, într-o pornire dezlănţuită, anotimpuri şi munţi şi câmpii şi istorie cu voievozi tragici, patimi şi nebunie, dragoste cu femei aprige, o sete crâncenă pentru dreptate şi o iubire neasemuită pentru acest fund de mare sarmatică” [18, p.5]. Ciclul dobrogean, în care sunt creionate cu exactitate picturală crestele pleşuve ale Hercinicilor, întinderile Caranasufului şi în care sunt relatate legendele de peste Cara-Su, cu excepţia câtorva bucăţi (Histria, 24 iunie, Delta, Miraj), au apărut iniţial în volumele Ţara de dincolo de negură, Vechime şi Fantazii răsăritene, fiind, ulterior, adunate tematic în Privelişti dobrogene (1914) şi Ostrovul lupilor (1941). Priveliştile... poartă mai mult amprenta unor note documentaristice, în care tehnica de comunicare este cea a secvenţei autonome şi a explicaţiei fragmentare. Volumul Ostrovul lupilor urmează însă cadenţă narativă a sfatului moldav, libertatea de fantezie şi barocul bizantin. 69

Istoricul literar G.I.Tohăneanu, în lucrarea Arta evocării la Sadoveanu (1979), remarcă în legătură cu principalele caracteristici ce ţin de evocările Dobrogei: “Cunoscător, de visu, al tuturor meleagurilor româneşti şi, de auditu, al tuturor graiurilor, purtând cu sine şi păstrând în suflet, adânc, ecourile dăinuitoare ale istoriei, Sadoveanu a colindat şi a îndrăgit “ţara” dintre Dunăre şi Mare (totdeauna la el, Marea e scris cu majusculă) cu numele ei proprii de rezonanţă ciudată - de la Callatis, Tomis şi Dinogetia până la Taşaul, Duingi şi Caranasuf...” [19, p.204]. Deşi scriitorul n-a manifestat preferinţă excesivă pentru un ţinut aparte sau pentru un tipar uman concret, el a “creat” locuri, fiind atras, după cum mărturiseşte, de “orice peisagiu în orice împrejurare şi în orice clipă a vieţii, fără să mă obosească, fără să mă plictisească” [20, p.21]. Criticul literar Al.Protopopescu opinează că pentru Mihail Sadoveanu, Dobrogea, Ţara Prefacerilor, cum o numea prozatorul, reprezenta un “tărâm prin excelenţă compozit, spaţiul dintre Dunăre şi Mare era un cosmos plin de surpriză şi varietate. Pe nesimţite treceai de la luxurianţa şi belşugul vegetal al Deltei, în stepele încinse de calcar, în care năzărea “apa morţilor”, de la câmpiile mănoase, în care lumina floarea de mac, la greabănul ros al munţilor Măcin, de la nisipăriile sarmate la pajiştile cu dropii. Mai diverse decât zburătoarele erau graiurile şi seminţiile, mai capricioase decât vremea erau firea şi obiceiurilor lor” [21, p.15]. Peste tot Sadoveanu resimte acuta necesitate de “autenticitate artistică”, atunci când evocă ţinuturi pe care le descoperă sau le redescoperă. În experienţa dobrogeană, ca şi în cea ardeleană sau moldavă, această necesitate interioară prevalează asupra celorlalte 70

obiective urmărite, chiar dacă Dobrogea reprezintă “ţara de exil”, cu funcţionari nefericiţi şi desperaţi. În pofida faptului semnalat, scriitorul vede în Dobrogea doar “o ţară cu multe frumuseţi şi curiozităţi (...), plină de morminte şi de rămăşiţele bejeniilor trecutului (...), cu bălţi tainice şi nestrăbătute ascunzişuri în deltă” [21, p.17]. Scriitorul, referindu-se la arealul cuprinderii spaţiale a principatelor istorice în opera sa, specifică următoarele particularităţi definitorii pentru fiecare “pământ” în parte: Moldova e timp şi spaţiu; Basarabia este o rană mereu sângerândă, ce aşteaptă lumina soarelui; Ardealul e un cuib al zăganilor şi al străbunilor; Dobrogea este locul de trecere dintre pustie către Raiul Împărăţiei. Traseele literare ale lui M.Sadoveanu sunt o formă de cuprindere şi cunoaştere, pe orizontală şi verticală, a spiritualităţii autohtone în perpetuă dinamică şi dialectică. Astfel, volumelor de această factură li se imprimă un pronunţat caracter naţional prin comportamentul neaoş al personajelor, prin definirea eroilor în perspectiva speţei şi prin evidenţierea vetrei strămoşeşti în strălucirea ei eternă.

71

Referinţe bibliografice 1. Micu, D. Sensul etic al operei lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: ESPLA, 1955. 2. Kogălniceanu, M. Scrieri literare, sociale şi istorice. – Chişinău: Editura Litera, 1997. 3. Cimpoi, M. Dacia Literară şi Dacismul // Revista de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.6, 1990. 4. Micu, D. Cuvânt înainte (Prefaţă) // În: Mihail Sadoveanu. Drumuri. – Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1977. 5. Bogza, G. Mihail Sadoveanu // În: Omagiul lui Mihail Sadoveanu cu prilejul celei de-a 75 aniversări. – Bucureşti: ESPLA, 1956. 6. Cantemir, D. Descrierea Moldovei. – Bucureşti: Editura Minerva, 1986. 7. Sadoveanu, M. Nicoară Potcoavă. – Bucureşti: Editura Minerva, 1986. 8. Şuţu, N. Amintiri. – Bucureşti: EPL, 1974. 9. Pop, I. Addenda // În: Mihail Sadoveanu. Istorisiri din Ardeal. – Bucureşti: Editura Minerva, 1972. 10. Sadoveanu, M. Povestiri pentru moldoveni. – Chişinău: Editura Glasul Ţării, 1920; Orhei şi Soroca. Note de drum. – Chişinău: Editura Glasul Ţării, 1921; Drumuri basarabene. – Bucureşti: Editura Librăriei H.Steinberg, 1922. 11. Sadoveanu, M. Drumuri basarabene. – Bucureşti: Editura Antares, 1994. 12. Ornea, Z. Înţelesuri. – Bucureşti: Editura Minerva, 1994. 13. Blaga, L. Mihail Sadoveanu şi Valea Frumoasei // Steaua, 1955, nr.10. 72

14. Pop, I. Oamenii de la Valea Frumoasei în scrierile lui Sadoveanu // În: Mihail Sadoveanu. Istorisiri din Ardeal. – Bucureşti: Editura Minerva, 1972. 15. Ştefănescu, C. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Oameni şi locuri. – Bucureşti: Editura Albatros, 1973. 16. Cazacu, B. Arta descriptivă a lui Mihail Sadoveanu // Limba şi literatura română, 1957, nr.3. 17. Ibrăileanu, G. Pagini alese, vol.II. – Bucureşti: ESPLA, 1957. 18. Neagu, F. Într-un septembrie sub Ostrovul lupilor // În: Mihail Sadoveanu. Privelişti dobrogene. – Bucureşti: Editura Minerva, 1974. 19. Tohăneanu, G.I. Arta evocării la Sadoveanu. – Timişoara: Editura Facla, 1979. 20. Sadoveanu, M. Anii de ucenicie. – Bucureşti: ESPLA, 1958. 21. Protopopescu, Al. Prelungiri ale universului sadovenian // În: Mihail Sadoveanu. Privelişti dobrogene. – Bucureşti: Editura Minerva, 1974.

73

Capitolul III. HANUL - SIMBOLUL ARHETIPAL PREDILECT AL ROMANCIERULUI

74

Colectivitatea, şi nu anumiţi exponenţi separaţi ai ei, prezintă în opera lui M.Sadoveanu expresia plenară a datinilor, tradiţiilor şi obiceiurilor acestui neam. Prin intermediul factorului uman colectiv, bogăţia sufletului, ideea de vechime, comportamentul şi gândirea personajelor sadoveniene prind contur spiritual, etic şi estetic. Cârciuma, cazarma şi mai ales hanul devin acele spaţii închise/deschise de autodezvăluire a personajelor, care se transformă artistic în veritabile teme şi topoi pentru autor. Prozatorul are posibilitatea de a-şi desfăşura pe acest teren toate investigaţiile sale complexe, sondând conştiinţe şi destine. Ideea românismului o regăsim în mai toate scrierile lui Sadoveanu. Ea devine permanenţă de necontestat, dominând spaţiul vast al paginilor istorice sau de altă factură ale autorului Fraţilor Jderi. Imaginile cele mai reprezentative ale eposului şi etosului naţional revin obsesiv în actualitate, acest lucru vizând identificarea şi prezentarea interiorităţilor indigene, depistate în creaţia lui M.Sadoveanu fie în “incinta” spaţiilor închise/deschise, fie în cadrul procesiunilor populare. Prin prisma sufletului împovărat de ani, scriitorul conturează harta artistică a spiritualităţii naţionale. Neamul românesc, consideră prozatorul, trăieşte o dramă istorică cutremurătoare ce constă în însăşi existenţa lui. Împletită din mituri, basme, balade, legende, hagiografii şi tutelată de spaţiul mioritic (credinţa strămoşească în Dumnezeu), opera sadoveniană reuşeşte să întruchipeze imaginea paradisiacă, cu toate elementele integrale ale arealului românesc. Meserii demult apuse, îndeletniciri esoterice (vraci, zodieri, căutători cu furcuţa de alun, prezvitere, solomonari, fântânari miraculoşi), chipuri şi destine plasate în zona irealului şi fabulosului contribuie semnificativ la conturarea 75

complexului univers artistic al lui Sadoveanu, care se impune printr-o viguroasă forţă de asamblare şi de unificare. Indiferent dacă ne referim la opera debutului sau la cea a maturităţii, observăm o predilecţie aparte a scriitorului pentru pitorescul datinilor şi tradiţiilor strămoşeşti. Orizontul sadovenian cuprinde o arie geografică vastă: munţi, câmpii, păduri, râuri etc. Modul ontic românesc este urmărit şi revelat pe câmpurile de bătălie, în bordeiele celor săraci şi, mai ales, în cadrul procesiunilor ceremoniale. Naşterea, botezul, nunta, moartea, parastasurile, dar şi protocolul (de curte, gastronomic, cinegetic, aulic), jocul, reculegerea, îndeosebi viaţa din lăcaşele sacralităţii – toate acestea sunt ipostaze ale existenţei personajelor sadoveniene în timp, spaţiu şi istorie. După opinia lui Eugen Lovinescu, creaţiile sadoveniene din tinereţe se încadrează în curentul sămănătorist. Din această cauză, criticul îl consideră drept unul dintre cei mai mari poeţi lirici ai acestei şcoli, iar cercetătorul Savin Bratu remarcă: “Debutul rămâne o etapă distinctă în opera scriitorului, epocă a căutărilor substanţei proprii. Realitatea operei contrazice atât ideea că literatura sadoveniană ar fi redusă, de-a lungul ei, la liniile evidente în debut, cât şi ideea că ea ar fi apărut matură de la început. Semnul egalităţii, şi chiar continuitatea înţeleasă mecanic, cu excluderea transformărilor calitative, nu poate fi pus niciodată între Şoimii şi Zodia Cancerului, nici dacă facem abstracţie de valoarea artistică” [1, p.655]. Chiar de la începutul activităţii sale literare, scriitorul manifestă o puternică predilecţie artistică faţă de lumea pestriţă a hanului. Astfel, în anul 1904, perioada uceniciei literare, este definitivat volumul Crâşma lui moş Precu. Autorul remarcă în aceste pagini, referindu-se la 76

personajul principal al naraţiunii: “Român înalt, adus puţin din spetele late (...), mâinile mari, cu o palmă şi un bivol ar fi răsturnat, picioarele groase, cu nişte labe ca de urs: se cutremura crâşma când dupăia odată, la vreo mânie”; ţinea “crâşma între târgul Şomuz şi între satul Broşteni, drept la jumătate de cale” [2, p.320]. Amplasarea acestor “obiective” nu se făcea întâmplător, existând în toate un calcul. Moş Precu este un nemaipomenit amfitrion, un creator al fuziunii “timpului dionisiac al petrecerii cu timpul apolinic al meditaţiei” [3, p.57]. El nu uită niciodată să le facă pe plac muşteriilor, îndeplinindu-le orice dorinţă. Iată un exemplu revelator în această ordine de idei. La auzul vorbelor: “Nănăşele! Mare păcat îţi faci cu noi! Ne laşi cu cana goală!”, se sculă grăbit de pe prispă, intră iute în beci şi, cât ai zice peşte, era cu vinul înapoi, zicând: “Poţi să bei ş-o vadră şi nici nu simţi!”. Opera care a surprins însă magistral imaginea şi complexitatea hanului, recreând un timp mitic al întâmplărilor în spaţiul istorisirilor narate, este, indiscutabil, Hanu Ancuţei. Scriere a maturităţii, acest volum de factură romantică, plin de lirism şi diverse motive populare, vede lumina tiparului în anul 1928. În această carte Mihail Sadoveanu cuprinde principalele momente ale trecerii efemere a omului pe pământ. Autorul, folosindu-se de prisma prezentului, relevă permanenţele trecutului. Criticul literar Pompiliu Constantinescu observa judicios că operele sadoveniene de o atare factură sunt un amestec de realism şi romantism, de epic şi liric. Acelaşi critic îi atribuia lui Sadoveanu chiar paternitatea acestui “aliaj”: unicitatea şi originalitatea lui considerându-le drept o derulare violentă a lucrurilor, a pasiunilor şi a caracterelor. Întâmplările catastrofale se 77

succed într-o fatalitate a instinctelor. Sfârşitul sau dezlegarea enigmei sunt mai totdeauna tragice. Despre Hanu Ancuţei s-a afirmat că este un text de un lirism “solar”, având o structură clasică, ce însumează nouă povestiri: Iapa lui Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuţă, Judeţ al sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac, Istorisirea Zahariei Fântânarul. Ca motiv literar, apariţia într-o operă artistică a unui han nu este o invenţie sadoveniană. Însă, prin reflectarea profundă a principalelor dimensiuni ale sufletului popular, atât cel de toate zilele, cât şi, mai ales, cel de sărbători, hanul devine o temă literară, cu proiecţii arhetipale doar odată cu M.Sadoveanu. Rateşele pot fi întâlnite şi în unele lucrări ale lui Ioan Slavici sau I.L.Caragiale: Hanu ciorilor şi, respectiv, Hanul lui Mânjoală. Cercetătorul literar Ştefan Badea încearcă să stabilească anumite contiguităţi, de divers ordin, ale scriitorilor care au abordat în creaţiile lor tematica hanului. El notează: “Atât la Caragiale, cât mai ales la Slavici, asistăm la un joc între real şi ireal, pe un teren nestabil şi ciudat, în care obsesiile şi confuzia întreţinută de o vreme potrivnică creează şi întreţin impresia supranaturalului” [4, p.8]. În hanuri se derulează lucruri stranii, localizate pe tărâmul imaginarului. Prin comparaţie, sfera supranaturalului prevalează asupra celei raţionale. Mihail Sadoveanu este, aşadar, un continuator al literaturii de zugrăvire a vechilor hanuri. Însă el nu se limitează doar la evocarea celor sosiţi din depărtări şi adăpostiţi peste noapte, nici la descrierea întâmplărilor care au loc aici: le îmbină pe amândouă armonios. Autorul ştie să abandoneze terenul imediatului, trecând 78

naraţiunea pe tărâmuri misterioase, cu eroi şi creaturi extraterestre, cu vrăji şi cu puteri supranaturale, izvorâte fie din propria-i imaginaţie fecundă, fie din năzdrăvăniile inepuizabile ale personajelor sale. Cu sau fără

modele

reale

sau

cvasi-reale,

naraţiunea

se

desfăşoară

incandescent, vibrează de mirific şi mistic. Textele sale învederează că “oamenii vechi” puneau mare preţ pe spirit. În povestirea sadoveniană, mereu în căutare de proiecţii mitice, asistăm la naşterea plenară a însuşi eresului. Originalitatea lui Sadoveanu rezidă în faptul că scriitorul reuşeşte să extragă din lucruri aparent ordinare conotaţii artistice dintre cele mai neaşteptate. Chiar şi cu riscul de a introduce unele detalii dezolante, fatale. Creativitatea sa artistică se decantează odată cu explorarea fabulaţiei vechi, a straturilor mitice. În Hanu Ancuţei naratorii sunt personaje autentice. Unele din apoziţii întregesc numele lor, altele – doar ocupaţia, celelalte relevă defectele fizice şi starea lor socială: Haralambie, Negustor lipscan, Orb sărac, Istorisirea Zahariei Fântânarul. Povestirea Istorisirea Zahariei Fântânarul ne transpune în mijlocul unei acţiuni cinegetice neobişnuite. Vânătoarea are drept epilog o nuntă. Fiica boierului Mârza, Aglăiţa, primeşte binecuvântarea de la Vodă Calimah. Ursitul ei este tânărul Ursachi Ilieş. O altă evocare se referă la vremurile de rea pomină ale lui Duca Vodă, fapt ce denotă că Sadoveanu a citit cu mare atenţie vechile cronici. Povestirea Orb sărac e scrisă în spiritul legendelor şi basmelor populare, impunând un stil inconfundabil, cu arabescuri epico-lirice, mărturie că scriitorul este un poet al sufletului românesc, circumscris unei naturi pure şi purificatoare. 79

Taifasul personajelor la han e mai mult decât o şezătoare, unde, se pare, nimic nu este luat în serios. E mai mult şi decât o clacă, unde se povestesc lucruri aparţinând prezentului şi doar foarte rar trecutului apropiat, e mai mult decât o evocare a grijilor cotidiene şi a visurilor care rămân, de cele mai multe ori, iluzii. În romanul Moromeţii de Marin Preda echivalentul hanului este fierăria ţiganului Iocan. Însă în cazul de faţă au loc discuţii înflăcărate despre viaţa politică a epocii, cu intercalări din ocupaţiunile zilnice, împresurate cu înjurături şi calificative la adresa celor inactivi. E şi aici o regulă nescrisă ce trebuie îndeplinită. Cine nu o respectă poate fi expus ironizărilor, zeflemisirilor. Mai rar, unei prigoane sau chiar unei excomunicări. La han, însă, se întâlnesc oameni de aiurea, şi fac un divan în deplinul

înţeles

al

cuvântului.

Timpul

îşi

pierde

noţiunea,

atemporalitatea devenind autoritară. E un “bâlci”, unde eroii trăiesc vremuri idilice în locuri nedefinite, unde se desfăşoară un adevărat judeţ, se cumpănesc lucrurile, se aduce aminte de epoci de glorie, de făptuitorii isprăvilor de pomină. De la un povestitor la altul, se modifică nu numai structura şi expresia fabulei, ci se împletesc diverse stiluri cu diferite rezonanţe pentru fiecare personaj în parte. Deşi, aparent, lucrarea se constituie din secvenţe separate, ea are omogenitate şi organicitate, se prezintă ca un tot unitar. Cum e şi firesc, naraţiunea, la trecerea ei din gură în gură, capătă coloraturi romantice, interpretări specifice, completări şi modificări de substanţă. În ceea ce priveşte tehnica narativă din Hanu Ancuţei, ea a fost dezvăluită cu penetraţiune încă de Tudor Vianu, care distingea două poziţii / atitudini ale scriitorului: cea de narator din unghiul de vedere al 80

personajelor şi cea de gazdă care îi determină pe aceştia să povestească. Nu este decât o strategie inedită din recuzita artistică a lui Sadoveanu de a istorisi din perspectiva unui om cult, superior, interpretând, prin propria-i viziune, oameni concreţi, întâmplări şi locuri. Retragerea autorului în istorie, în trecut este o înclinaţie firească pentru a oscila între arhaic şi cotidian. Această stare de fapt este explicitată de către Alexandru Paleologu în felul următor: “Regresiunea spre elementar nu înseamnă un refugiu în sălbăticie, ci voinţa de a conserva esenţa unui anumit tip de civilizaţie” [5, p.113]. Neliniştile sufletului, vitregiile sorţii, premoniţiile sunt componente indisolubile ale personajelor sadoveniene din această operă. Ele duc dorul “rânduielilor vechi” şi se împotrivesc tuturor acelor schimbări care le-ar periclita bunul mers al datinii din veac în veac. Această filosofie provine din non-conformismul firii umane, fapt ce conduce, în creaţia scriitorului, la drame acute. Privirile eroilor se îndreaptă, în timpul naraţiunii, spre arhetipuri, spre pildele strămoşilor, acestea servindu-le drept model în derularea acţiunilor din prezent. Iată de ce delimitarea dintre lumea prezentă şi cea trecută este depăşită cu multă uşurinţă în prima povestire – Iapa lui Vodă. “Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanu Ancuţei. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, de mult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei”. Acest pericol nu e deloc întâmplător, Sadoveanu inoculând în credinţa oamenilor ideea că cei care nu ascultă de poruncile Domnului vor fi pedepsiţi prin nenorociri dezastruoase. Personajele din sus-numita scriere nu au nesocotit vrerea providenţială. De aceea: “Împăratul-Alb 81

şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne şi, ca să se îndeplinească zodiile, a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Ţara de Jos de nu mai aveau vierii unde să puie mustul” [6, p.13]. Toate aspectele trecutului, fiecare particularitate, fiecare element devin în opera lui M.Sadoveanu, printr-o evocare inspirată, topoi determinant în plan artistic. Oamenii sadovenieni, aidoma călugărilor care se autoflagelau, se probozesc doar pentru faptul că sunt contemporanii unor “vremuri becisnice”. Singura alinare stimulatoare pentru aceşti eroi rămâne a fi aducerea aminte. Cele nouă istorisiri, cu pronunţata lor aură romantică, prezintă o Moldovă statornică în virtuţile-i definitorii: bărbăţia, ospitalitatea, înţelepciunea, eroismul. Arta spunerii îl apropie pe Mihail Sadoveanu nu numai de autorul Amintirilor din copilărie, tehnica străveche a narării în ramă ne aminteşte, prin analogie, şi de Halima, şi de Decameronul lui G.Boccacio, şi de Heptameronul Margaretei de Navarra, şi de Povestirile din Canterbury ale lui G.Chaucer. Înmănuncherea celor nouă povestiri (separate, n-ar fi fost capabile să comunice un efect artistic pe potrivă) scot în vileag organicitatea operei prin intermediul factorilor de vorbire înţeleaptă, de logos. Haralambie este călugăr la un schit din munţii Durăului, căpitanul Isac este din Moldova de Jos, comisul Ionuţ vine din părţile Sucevei. Ciobanul a coborât din vârful muntelui şi tot din locuri deosebite s-au întâlnit la han Zaharia Fântânarul, negustorul Lipscan, Leonte Zodierul şi orbul sărac, fiecare în parte cumulând experienţa şi tensiunea specifică locurilor natale. Ei condensează şi simbolizează o densitate ontică proprie unui neam întreg.

82

Odată cu dezvăluirea celor mai semnificative crâmpeie din viaţa lor, eroii conştientizează faptul comuniunii: un singur destin poate aduna şi constitui o istorie întreagă, relevând dominantele unei epoci care, de-a lungul timpului, nu se deosebeşte esenţial de începutul şi sfârşitul lumii. O tăcere sacramentală, o înţelegere mută îi face pe toţi participanţii să se oprească în punctele nodale ale povestirii, căci, oricât de dramatică ar fi viaţa, ea trebuie trăită. La începutul fiecărei naraţiuni atenţia este îndreptată către cel ce va lua cuvântul. Toţi sunt extrem de atenţi, tăinuind convingerea că ar fi în stare să istorisească cu mult mai minunat şi mai dramatic. Vinul din vechile oale de lut alungă tristeţea prin consumarea lui. Se găsesc, cu această ocazie, o multitudine de prilejuri de a porni o destăinuire: o stare, o întorsătură a sorţii, dorinţa de a da un sfat cuiva sau, pur şi simplu, limbuţia. Căpitanul Isac în Fântâna dintre plopi are prilejul să-şi istorisească amintirile tinereţii sale, adumbrind întrucâtva auditoriul cu sfârşitul tragic al unei fete de ţigan. Perpessicius, elucidând motivele esenţiale pentru care această scriere atinge condiţia de capodoperă, avea să remarce: “Pentru că Hanu Ancuţei este mai mult decât o însăilare de basme, este un tot organic, o atmosferă bine definită, atmosferă de autentică feerie epică, zonă fermecată în care cuvântul trăieşte şi deşteaptă ecouri de dincolo de învelişul lui de sonuri, în care oamenii se mişcă, făptuiesc şi cuvântă într-un ritm ireal, mai proiectaţi, lipsiţi de precizia tuturor dimensiunilor, nedespărţiţi de placenta de vis ce-i generează şi le amplifică misterul” [7, p.353]. Aproape toate istorisirile desfăşurate în acest han, care, dincolo de sensul lui iniţial de hotel şi cârciumă, este aidoma unei cetăţi, îl prezintă 83

în mod expres şi cât se poate de armonios pe nuvelistul şi poetul Mihail Sadoveanu. În ceea ce priveşte hangiţa, ea întruneşte toate calităţile unui veritabil amfitrion. Mereu jovială, dornică de chefuri, abia reuşeşte să “execute” comenzile muşteriilor. Indiscutabil, ea e foarte frumoasă, “mlădiindu-se cum ştia ea că-i şade bine”. Când Ancuţa aude despre virilitatea lui Neculai Isac din Bălăbăneşti, este nerăbdătoare să afle cât de aprig şi de cuceritor de femei e acesta. Atunci, ca să placă tuturor, ea îşi înalţă sprâncenele, îşi potriveşte, zâmbind, mărgelele la gât, ridicându-şi cârligele de păr la urechi. O întreagă suită de povestitori plini de har se îndeamnă reciproc la istorisiri, dar şi la băutură. Iar când unii dintre ei aţipesc sau stau imobilizaţi, hrănind focul, se simte pe undeva, în văzduhuri, demonul. Un diavol blând, mai degrabă un spiriduş, vrând să răstoarne o ulcică, să scoată din gura cuiva o înjurătură sau să dea târcoale convivilor prin diferite ghiduşii, se strecoară pe nevăzute. Miezul nopţii în Hanu Ancuţei este descris ca o feerie, ca o vrajă, ca un miraj fosforescent. Prin specificitatea derulării acţiunii, această scriere stabileşte afinităţi de ordin artistic cu marile epopei ale civilizaţiei umane. Darul de a evoca, calitate supremă a oricărui rapsod, atinge dimensiuni cuceritoare în Hanu Ancuţei. Personajele îşi întrerup uneori naraţiunea proprie, generalizând o durere sau o bucurie comună pierdută: “Săracă ţară moldovenească, erai mai frumoasă în tinereţile mele, – exclamă căpitanul Isac – înghiţite pentru totdeauna de neagra fântână a trecutului” [6, p.48]. O altă particularitate a spiritului naţional o regăsim în povestirea Orb sărac, unde cântecul mioarei, îngânat de bătrân, devine un prilej pentru lacrimi 84

şi compătimiri. Totodată, crâşma reprezintă şi o îndeletnicire în afara căreia fericirea n-ar fi deplină. Îndestularea materială este şi ea un factor important în acest context. G.Călinescu observa în legătură cu atmosfera în care se desfăşoară acţiunea: “Ei trăiesc la modul Cananului, ospătând numai cu carne friptă şi bând vin, însă după orânduiala care cere iniţiere. Fiecare povesteşte cu ulcica în mână” [8, p.351]. După moşul Leonte, obiceiul de a gusta vin e foarte vechi, la fel ca şi obiceiul de a se sfătui la acest han. Ascultarea întâmplărilor de odinioară se asociază cu încăperea care are zăbrele, pivniţă şi, mai ales, un vin foarte bun. Tradiţia de aducere a vinului de către hangiţă în cofăiel, cu o ulcică mereu nouă, este respectată cu sfinţenie în Moldova din scrierile lui Sadoveanu. Întâmpinarea oaspeţilor se face la han cu pui fripţi, serviţi în talger de lut, şi cu pită proaspătă. Un alt ceremonial nu poate fi conceput, dar nici tradus în viaţă de către aceşti oameni naivi în frumuseţea lor. La auzul ştirilor despre mâncările din străinătate, toţi rămân uluiţi. Trebuie remarcat şi faptul că scriitorul a exprimat fidel limba poporului, a moldovenilor săi. În această ordine de idei, criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga formulează următoarele consideraţii adânci: “Hanu Ancuţei e o carte de atmosferă. E şi o carte a filosofiei populare aducând elogiul vieţii curate, al bunătăţii şi prieteniei. Nu vinul şi bucatele cu aer de belşug, în realitate frugale, constituie balsamul căutat. Un cuvânt care se aude des e acela de înţelepciune, aceasta presupunând calităţi umane ţinute în cinste. La popasul de la han oamenii pe care numai hazardul i-a adunat într-un divan, lângă aceleaşi focuri se găsesc prieteni şi fraţi, bucurându-se şi întristându-se în unison. Pentru ei omenia înseamnă a te 85

asocia din tot sufletul suferinţei altora, dar şi a-i asocia pe alţii mulţumirii proprii. Cadenţa povestirii, perfect adecvată faptelor, probează o mare sensibilitate pentru nuanţe. Savoarea cărţii stă în special în limbă, nu în fabulaţie; o limbă când ceremonioasă, când obişnuită, trecând uşor de la registrul liric la accente epice. Impresionează când arhaismul cu rezonanţe cronicăreşti, când reverenţa cristalizată în formule, când diversitatea expresiei figurate” [3, p.61]. Proza lui Mihail Sadoveanu este “populată” de personaje cu aură legendară, mitică. Ele reprezintă o lume apusă, ale cărei umbre “înfioară timpul istoric”. Scriitorul le imprimă un caracter nostalgic, exponenţial pentru trecutul lor nebulos, le interiorizează trăirile psihologice, aducându-le în starea de frământ. Eroii naraţiunilor sale dialoghează despre multele antinomii ce determină trecerea omului pe pământ. Există un crez comun al tuturor ţăranilor moldoveni din creaţia autorului: a nu te mira de nimic şi a ite orice, calităţi ce ţin de domeniul înţelepciunii. Vorbirea lor este pilduitoare, abundă în expresii idiomatice, este întreţesută cu metafore sugestive şi, mai ales, cu multe comparaţii străluminătoare – mărturie a unei gândiri arhaice. Hanul, după cum menţionează istoricul literar Ion Rotaru, se situează pe poziţia de personaj propriu-zis al povestirii de cadru. Cronica celor petrecute în aceste rateşe ajunge să fie respectată de către toţi şi are puterea unui ritual. Într-un astfel de context putem plasa ritualul lui Dabija Vodă, evocat de Ion Neculce şi Mihai Eminescu. Hanul ca simbol arhetipal reprezintă o întreagă Moldovă, “o ţară a oamenilor simpli - cu obiceiuri arhaice, cu practici săvârşite ritualic şi cu întâmplări care se succed după date calendaristice” [9, p.253].

86

Descoperim în Hanu Ancuţei un Sadoveanu, am putea zice, „gânditor”. Cercetătorul literar George Gană explică astfel motivele esenţiale ale acestei stări: “Structural, Sadoveanu este un contemplativ, nu un observator, el priveşte totul de la o mare distanţă, într-o perspectivă, se poate spune, cosmică, în cadrul căreia lucrurile devin componente ale unui mare tot, momente într-o curgere continuă” [10, p.239]. Autorul îşi asumă rolul de judecător, de factor decizional, care “cumpăneşte ciorovăielile şi diatribele”, regizând până în cele mai mici detalii întreaga desfăşurare a acţiunii. Timpurile străvechi apar la Sadoveanu aureolate de o bunăstare şi un belşug basmic. Acest moment constituie o contradicţie în raport cu aspectele terifiante ale trecutului zugrăvite de scriitor, începând cu Răzbunarea lui Nour şi până la Neamul Şoimăreştilor. Autorul şi-a propus să prezinte artistic o lume stabilă şi armonioasă, “accesul” personajelor în han având menirea descinderii “într-un spaţiu şi timp fabulos, al poveştii, al naşterii ei continue, pentru care e nevoie de respectarea unei vorbiri şi unei gestici solemne, ritualice, aşadar, faţă de cele obişnuite, stilizate, şi de o stare de spirit senină, voioasă” [10, p.242]. Limba utilizată în Hanu Ancuţei este una de mare naturaleţe şi cursivitate, cu atragere ponderată de arhaisme şi regionalisme, ce individualizează specificul “trăirii şi rostirii moldoveneşti”. Cercetătorul literar Constantin M.Popa, în lucrarea Mihail Sadoveanu. Morfologia ceremonialului (1998), afirmă că discutabilă este nu capodopera, ci criteriile de recunoaştere a ei, Hanu Ancuţei beneficiind de unele “intervenţii cronicăreşti”, totodată evitându-se arhaizările forţate sau 87

abundenţa regionalismelor. Vorbirea neaoşă a personajelor sadoveniene este una firească, nedisimulată. Naraţiunea părăseşte treptat cadrul prozei şi trece în registrul poematic. În această operă pulsează cu intensitate inima unei lumi vechi, cu toate atributele constituente. Deloc deranjantă, este repetarea frecventă a cuvântului “atunci”, ca, de altfel, şi în creaţia lui Calistrat Hogaş. Acest termen va să însemne supremaţia spiritului popular asupra prezentului din naraţiune, unde baladescul comportă conotaţii etice diferite. Deşi rezervat în aprecierea propriilor cărţi, Mihail Sadoveanu aşează Hanu Ancuţei printre volumele sale de maturitate, care vor rezista peste vremuri. Din interviul acordat în 1942 ziaristului Vasile Netea, rezultă că nu are nimic de reproşat acestei opere. Paul Georgescu îl defineşte pe scriitor drept “rapsod al rapsozilor, marele rapsod al poporului român” [11, p.19]. Oricât de multe studii şi monografii i se vor dedica autorului Hanu Ancuţei, afirma criticul Mihai Ralea, acestea nu vor putea prezenta integral complexitatea artistică, spirituală şi etică a celui mai important scriitor român din secolul XX: “Sadoveanu poate scrie mai mult decât putem citi noi” [12, p.17]. Hanu Ancuţei prevesteşte viitoarele romane sadoveniene, în care spiritul autohton va fi “dimensionat” şi reflectat din alte perspective, dar la fel de relevante în contextul operei scriitorului. De inspiraţie istorică sau exprimând viaţa satului patriarhal românesc, ele, aceste creaţii, vor încerca să elucideze şi să definească artistic principalele coordonate spirituale ale neamului nostru. Personaje ca Nichifor Căliman, Leonte

88

Zodieru, Vitoria Lipan vor suscita mereu interesul criticii şi istoriei literare. Referinţe bibliografice 1. Bratu, S. Mihail Sadoveanu. O biografie a operei. – Bucureşti: EPL, 1963. 2. Sadoveanu, M. Crâşma lui moş Precu //În: Opere Alese. vol.2. – Chişinău: Editura Ştiinţa, 1993. 3. Ciopraga, C. Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Tineretului, 1966. 4. Badea, Şt. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Hanu Ancuţei. – Bucureşti: Editura Albatros, 1985. 5. Paleologu, Al. Treptele lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1978. 6. Sadoveanu, M. Hanu Ancuţei. – Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995. 7. Perpessicius. Repere istorico-literare// În: Mihail Sadoveanu. Hanu Ancuţei/Baltagul. - Bucureşti: Editura Minerva, 1979. 8. Călinescu, G. Repere istorico-literare // În: Mihail Sadoveanu. Hanu Ancuţei/Baltagul. - Bucureşti: Editura Minerva, 1979. 9. Rotaru, I. O istorie a literaturii române, Vol.II. – Bucureşti: Editura Minerva, 1972.

10. Gană, G. Postfaţă // În: Mihail Sadoveanu. Hanu Ancuţei. – Bucureşti: Editura Minerva, 1973.

89

11. Georgescu, P. Păreri literare. – Bucureşti: EPL, 1964. 12. Ralea, M. Mihail Sadoveanu şi specificul naţional // Viaţa Românească, 1960, nr.11.

90

Capitolul IV. PRINCIPIUL ISTORICITĂŢII ÎN EVOCAREA TRECUTULUI

91

§1. Veridicitatea faptului istoric şi ficţiunea artistică Mai mulţi exegeţi în domeniu (Dumitru Micu, Fănuş Băileşteanu, Nicolae Manolescu etc.) au specificat în monografii şi studii de sinteză că termenul de sadovenism presupune o stare de spirit în faţa istoriei, o relaţie de mare subtilitate a omului cu natura, dar şi un deosebit farmec lingvistic, în definitiv un “stil poetic” aparte. Deşi debutul scriitorului n-a putut satisface şi exigenţele marelui critic G.Călinescu: volumul Şoimii, apreciat de contemporani la apariţie, a fost considerat de către acesta unul minor. Practic, perioada primelor scrieri ale autorului s-a încheiat odată cu “etapa 1904”. Mihail Sadoveanu publică în Sămănătorul, în anul 1906, nuvela Vremuri

de bejenie, care prefigurează întreaga substanţă

artistică a lucrărilor de maturitate. În obiectiv sunt atraşi oameni ajunşi în pragul disperării, din cauza sărăciei şi a foamei, autorul exprimând tabloul veridic al condiţiei umane în timpuri vitrege. Momentul îngrozitor din această operă rezidă şi în faptul că eroii naraţiunii nu-şi deplâng soarta, fiind conştienţi, graţie unei lucidităţi ancestrale, că această condiţie le-a fost hărăzită de undeva de sus. Pe feţele lor, afirmă M.Sadoveanu, citim o resemnare fatală în faţa destinului, pe care l-au avut şi străbunii lor, îndurând chinurile şi vitregiile istoriei. Prozatorul scrie că aceste făpturi “erau gata să moară fără să geamă, îngrăşând cu sânge pământul urmaşilor” [1, p.41]. Inevitabilă, în aceste condiţii, este apariţia în lucrare a unui viteaz ca din poveste, a unui erou care să-şi asume destinul întregii colectivităţi. El se numeşte, în nuvelă, Tudoruţ din Bogdăneşti şi reprezintă prototipul de Bărbat al neamului.

92

Deşi marile romane Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, Nunta domniţei Ruxanda, Vremuri de bejenie, Neamul Şoimăreştilor, Fraţii Jderi aveau să demonstreze nivelul artistic în ascensiune pe care îl realiza prozatorul de la o carte la alta, Şoimii au însemnat un moment semnificativ în biografia operei sale de tinereţe. Scaunul Moldovei demult nu cunoscuse un voievod pe potriva gloriei sale istorice (autorul face referinţe la tiranica domnie a lui Petru Şchiopu). Mihail Sadoveanu a încercat în toate scrierile sale cu caracter istoric să îndrepte fărădelegile comise de cei răi, să “suprime” viciile şi defectele oamenilor ţării, în deosebi – linguşeala, care era prezentă, în cele mai variate forme, la curţile boierilor de rang înalt şi ale domnitorilor. Oştenilor lui Ioan Potcoavă le este dat să poarte toga de izbăvitori. Ei răspund cerinţei poporului, mergând să izgonească din tronul Moldovei pe domnitorul crud şi hrăpăreţ, ca pe o chemare providenţială. În debutul naraţiunii apare un han, cel al lui Goraşcu Haramin. În prim plan se profilează diacul Radu Suliţă, care domină atmosfera acţiunii, impresionând nu atât prin veştile aduse de el, ca simplu repovestitor, cât, mai ales, ca participant direct la faptele relatate. Acest lucru exercită o atracţie sporită asupra celorlalte personaje, care, atunci când îşi exprimă îndoiala, prin gura hangiului Haramin, primesc din partea diacului următoarea dezvăluire: “Eu am fost cu acest soţ al meu la Roşcani şi la Cahul şi am văzut cu ochii câte s-au întâmplat” [2, p.190]. Sosirea eroilor-izbăvitori se produce într-o zi de Rusalii (anul 1576), ca semn al aflării Moldovei sub “tutela” Celui Rău (semantismul complex al acestei sărbători se identifică, în tradiţia 93

populară, cu semnificaţii funeste), demonstrând necesitatea şi acuitatea venirii lor. Descrierea izbăvitorilor denotă faptul că ei posedă toate calităţile miraculoase ale personajelor de basm, vrând să înscăuneze un principe tânăr şi chipeş, după modelul lor. Drumul parcurs de personaje continuă linia tradiţiei: este dificil, periculos, cu treceri de vaduri, străbateri ale câmpiilor moldave, lupte crâncene împotriva năvălitorilor. La aceste cazne istovitoare se adaugă rezistenţa stoică opusă oştirilor de curte ale voievodului. Inspirat, probabil, din monografia lui B.P.Hasdeu, M.Sadoveanu creează o serie de tipologii umane profund contrastive. Lupta de la Cahul a însemnat un moment crucial în destinul eroilor. Răzbunarea este singura cale de împăcare a conştiinţei rănite. Moartea lui Ioan Vodă, imaginea atroce a execuţiei domnitorului îi urmăreşte peste tot, iar ocolul pe care îl întreprind prin Moldova le răscoleşte inima, ştiind că şi paşii stăpânului au atins aceste meleaguri. Frecventele popasuri în inima ţării îi înduioşează, rănile sufleteşti încep să se vindece; potecile, dealurile, văile, vânătorile, natura coborâtă din mit reprezintă un balsam cu adevărat tămăduitor. Autorul, un bun cunoscător al locurilor prin care hălăduiesc personajele, nu ratează prilejul de a descrie viaţa unei curţi şi a unui sat boieresc. Şi în această scriere neliniştile omului sunt examinate de către prozator cu multă minuţiozitate. Noţiunea de dor este multiplicată prin sensurile pe care le degajă. Potcoavă, căzut la pat, nu vrea decât să-şi revadă stepa nemărginită. În acelaşi timp, un alt dor îi răscoleşte sufletul: dorinţa de a răzbuna moartea fratelui său. Ajuns în acest punct, prozatorul conferă sentimentului datoriei o anume alură idilică. Iar indecizia fetei, a Ilincăi, de a alege între cei doi fraţi, îl pune în faţa unei 94

mari dileme: sau iubire, sau răzbunare? Capacitatea prozatorului de a scrie pagini de o asemenea factură este definită de către Mihai Ralea drept consecinţă a spiritului pandur, prezent în majoritatea operelor sadoveniene. Tradiţiile, ospitalitatea moldovenilor sunt evocate cu însufleţire şi în această lucrare. Deşi preocupaţi de îndeplinirea unei “misiuni” importante, Potcoavă şi ai săi rămân totuşi prizonieri ai unor slăbiciuni omeneşti. Ei vânează şi chefuiesc; servesc, după obiceiul casei, vin bun dintr-un polobocel scos din hrubă; băutura este turnată în cofe, iar eroii o beau direct din oale de lut. Se poate crea impresia că eroismul de altă dată este adumbrit de viaţa plăcerilor. Însă, trebuie ţinut cont de faptul că aceste inerente destinderi fac parte din “ritualul” cotidianului moldav. Introducerea în scenă a Ilincăi este dramatică şi plină de multiple conotaţii artistice. Frumuseţea acesteia, cred oştenii lui Potcoavă, este prejudiciată de faptul că Golia, trădătorul, este tatăl ei, care se afla în relaţii tensionate cu bunelul (Ilinca trăia la bunel). Întrucât se putea ajunge la un deznodământ tragic, părăsirea curţii Davidenilor de către luptători reprezintă unica şansă de a tranşa litigiul dintre cei doi fraţi. Şi în acest roman descrierea naturii constituie un element organic al actului de creaţie: “Moldova şoptea aproape. Lunca şoptea împrejur şi trunchiurile albe ale mestecenilor sclipeau ca nişte lumânări”. Pe acest fundal, notează G. Călinescu, “romancierul istoric a ajuns la un chip de compoziţie vastă de caracter foarte procesional, în care un erou străbate Ţara Moldovei şi cunoaşte munţii şi apele ei, pustietăţile şi bogăţiile, stările şi oamenii. Fastuoasele tablouri naturale şi sociale ne întâmpină pe pereţii acestei maiestuoase fresce” [3, p.16].

95

Mihail Sadoveanu a reuşit să integreze în opera sa artistică o mare parte din elementele complexe şi definitorii ale universului spiritual românesc. Acelaşi critic literar, relevând principalele caracteristici ale romanului Nicoară Potcoavă, constată metaforico-aforistic: “Marea operă de artă este în fond o lucrare de senectute, tinereţea adevărată stă pe vârful suprem al muntelui, de unde ai vederea cea mai largă a omenescului. Fericit acela care nemurind pe cărarea urcuşului ajunge până sus” [3, p.28]. Oştenii lui Nicoară Potcoavă îşi continuă călătoria în acelaşi duh. Totul le este prielnic: oamenii, natura. Uneori străinilor le este dat să se bucure mai mult de priveliştile acestor plaiuri decât localnicilor. Alteori, într-o atmosferă cu totul diferită (în alte vremuri), venirea lor nefastă, cu gânduri de jaf şi pierzanie, este însă întâmpinată de natură cu ură şi duşmănie. Acest ultim element se referă la “destinul” inginerului Bernard din Nopţile de sânziene. Locurile paradisiace de pe întinderile Moldovei, descrise de prozator, sunt extrem de “ospitaliere”, dar ele reclamă, în schimb, respectul, neatingerea valorilor naţionale. Descrierea acestor veritabile “colţuri de rai” sunt completate de prezenţa membrilor comunităţii, care, în mijlocul unei poieni, ospătează patriarhal, iar feciorii lui Fedeleş, pentru a face mai plăcută şederea, se avântă într-un dans popular molipsitor. Bucatele servite aici sunt împrumutate din universul basmelor naţionale: friptură de purcel tăvălit în mujdei şi alte varietăţi gastronomice apetisante. Şi aici prozatorul introduce “plosca gospodărească”, care trebuie “istrată” nu oricum, ci conform unui ceremonial aparte: “- Măi, tu, măi! Vin ai? Auzi, tu? Vin bun! - Bun, zise hangiul, bun cum nu se mai află!” 96

Popasul la hanul lui Ariton dezvăluie alte secrete din arta culinară a zonei respective. Viteji, dornici de băutură, oştenii vor să pătrundă în beci. În spiritul aventurii, acţiunile personajelor cunosc modificări radicale de conţinut: descoperirea unei iscoade, asasinarea hangiului. Sunt însă apăsaţi de regretul că n-au avut timp suficient “batâr de-o înghiţitură de vin”. Isprava de la han e urmată de o mică ciocnire cu urmăritorii trimişi de Petru Şchiopu. În aceste încăierări cad câţiva tovarăşi de luptă. Fraţii Potcoavă sunt forţaţi să treacă peste Nistru, dar nu se lasă măcinaţi de resemnare. Amarul este izgonit prin noi chefuri. Filosofia vieţii acestor personaje constă în cinstirea unei ulcele de vin, căci, afirmă ele, ziua de mâine s-ar putea să n-o mai apuce. Emotivitatea unor atare clipe sporeşte cu atât mai mult cu cât soarta cade implacabil asupra lor, scoţând în vileag caracterul efemer al vieţii omului. Scopul a fost, totuşi, realizat, Potcoavă fiind înscăunat domn al Ţării Moldovei. Răzbunarea, odată cu venirea la tron, cunoaşte dimensiuni ameninţătoare: prădăciunile se extind în toată ţara, sunt jefuite curţile boierilor, sunt înecate în sânge revoltele sociale. Romanul atestă o inversare aproape de neconceput. Alexandru îl roagă pe Nicoară să nu-l omoare pe tatăl Ilincăi. Se creează, aşadar, o situaţie antinomică, în care dorinţa de a ucide pe Golia e anihilată de mila pentru frumoasa jupâniţă ce poate rămânea orfană. Nimic însă nu poate opri vendeta, şi trădătorul este pedepsit. Fraţii par a conştientiza faptul că venirea lor la tronul Moldovei ar putea provoca multe jertfe, suferinţe, durere. Motiv pentru care Nicoară abdică de la tron. Unul din momentele culminante, anterioare înscăunării lui Potcoavă, îl constituie moartea personajului Gânj, care se dovedeşte a fi adevăratul tată al celor doi fraţi. 97

În Arta prozatorilor români Tudor Vianu menţionează: “Meşter priceput este Sadoveanu când este vorba să învie o figură sau o situaţie printr-o trăsătură unică, o imagine sau o comparaţie. Descrieri mai întinse, cu acumulare de note văzute, nu lipsesc în opera atât de întinsă a povestitorului, în care oamenii sunt evocaţi uneori în fizionomie sau în portul lor” [4, p.202]. Romanul istoric Nicoară Potcoavă evocă realităţile definitorii ale spaţiului mioritic: pământul, munţii, apa, lumina, pădurea. Prin plasarea dispozitivului sadovenian într-o anumită parte a ţării, ele, aceste realităţi, sugerează imaginea întregii moşii, cititorul descoperind o armonie perfectă între oameni şi natură. Chiar dacă eroii se află pe marginea unui pârăiaş, evocările artistice se supradimensionează, amintind Siretul, Prutul, Moldova, Bistriţa, Nistrul sau delta Dunării. Fiind foarte tânăr, Mihail Sadoveanu afirma că nucleul Fraţilor Potcoavă (forma iniţială a Şoimilor) o constituie imaginaţia pură şi nu evenimentele istorice propriu-zise. Aceasta în pofida faptului că acţiunile fraţilor lui Ioan Vodă fac parte, totuşi, din cadrul istoric cvasireal. Materialul documentar a constituit, aşadar, baza naraţiunii, epicul şi lirismul conferind valoare incontestabilă ficţiunii şi darului neîntrecut de a povesti. Ca şi în cazul celorlalte romane istorice ale maturităţii, se atestă şi aici un ceremonial al faptelor. El, ceremonialul, provine din legendele şi baladele populare, cele expuse găsindu-şi utilitatea doar prin încadrarea lor într-o lume mitică, dominată de fabulos şi de mioritic. În scrierile istorice ale lui Mihail Sadoveanu natura este investită cu puteri magice. Ea ajunge o divinitate tutelară, prevalând asupra forţelor umane şi celor care se împotrivesc minunilor misterioase. Aceasta din cauza că 98

natura, consideră autorul, îşi are propria existenţă, devine o supraindividualitate. Subliniind importanţa pe care o au valorile naţionale asupra actului său creativ, scriitorul afirma în Anii de ucenicie: poporul este părintele meu literar şi ţăranul este personajul principal al operei. Unul dintre eroii din creaţia de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, pârcălabul Ştefan Soroceanu din Nunta domniţei Ruxanda, constată povăţuitor cu privire la rosturile vieţii: “Ai să vezi cât de înşelătoare sunt toate ale tinereţii şi ale iubirii. Statornicie e numai această simţire care mă leagă pe mine de tine şi care, la vreme, are să te lege şi pe tine de altul ieşit din sângele tău” [2, p.113]. Ideea de statornicie, de aşezare a vieţii pe aceste plaiuri, ideea de veşnicie a spiritualităţii autohtone, de continuitate a ei poate fi regăsită în multe opere sadoveniene. Povestea căsătoriei Ruxandei cu hatmanul Hmelniţki respectă cu fidelitate scenariul mitologic relatat de cronicarul Ion Neculce, fiind doar un pretext pentru naraţiune. Personajul-cheie al scrierii pare a fi timidul boieraş Bogdănuţ. Figura lui artistică, plasată într-o zonă ireală, impresionează, mai ales, datorită trecerii lui prin peştera ce simbolizează reînvierea spiritului Sorocenilor, implicit al neamului. Toposul fiind bine precizat, cartea e o proiecţie imaginară a unui rit de iniţiere, care rezidă în reactualizarea unui eveniment originar. Prozatorul descrie sobru, dar sugestiv, prin intermediul unor caracterizări artistice sui-generis, trufia domnitorului Vasile Lupu: “Vodă vorbea posomorât şi cu barba în piept. Ţinea mâna în şold, pe straja bătută în mărgăritare a sabiei, iar piciorul drept înainte. Dădeau fulgere pietrele nestemate în care erau îmbumbate ceaprazurile. Curtea 99

domnească nu se arăta cu măreţia clădirilor de la Bizanţ, însă înăuntru se dovedea întru totul împărătesc” [2, p.42]. M.Sadoveanu îşi permite să “substituie” unele documente propriu-zis istorice cu descrieri detaliate şi somptuoase ale decorurilor de curte domnească, ale meterezelor şi palisadelor

cetăţilor,

ale

malurilor

râurilor,

ale

bisericilor şi

mănăstirilor. Domniţa Ruxanda, la o cercetare mai amănunţită, este o întruchipare a Magdei Orheianu, cu specificarea că descrierea ei se produce într-o lumină amplificată. Pârcălabul Sorocii, în schimb, este un ins lucid, ager la minte şi plin de fineţe spirituală, “înrudindu-se” cu contemporanul său muntean Udrişte Năsturel. Dominanta sufletească definitorie a acestuia este resemnarea în faţa oricăror schimbări de decor şi credinţa nestrămutată în fatalismul ce planează de-asupra oamenilor. În pofida faptului că despre fiica Lupului scriseseră mai înainte Gh.Asachi (în versuri) şi N.Gane (în proză), M.Sadoveanu abordează şi el această tematică, însă din altă perspectivă artistică. Referirile anterioare la domnia lui Vasile Vodă acopereau doar sumar spectrul epocii; acum însă autorul a reuşit să-i extindă dimensiunile. Domnitorul moldovean se înrudeşte cu hatmanul Bogdan Hmelniţki în scopul opririi hoardelor otomane. El pecetluieşte pactul prin măritişul Ruxandei cu Timuş – o chezăşie a alianţei celor doi conducători de oşti. Dar Ruxanda, dată în căsătorie, fără asentimentul ei, după prinţul cazac slut, “cu obrazul stricat de vărsat şi privirile-i şterse, grămădite sub frunte”, nu se va bucura de dragostea sfiosului paj Bogdănuţ, care nu-i va putea dezlega niciodată taina femeiască. Pretendenţii la mâna 100

tinerei domniţe vor cădea răpuşi, unul după altul. Din porunca lui Timuş, vor fi ucişi atât pisarul de latinie Kotnarski, cât şi marele ataman Vihovski. Naraţiunea se derulează pe multiple planuri, ce conţin diverse evenimente: descrierea curţilor voievodale, unde “casa cea mare a Domnului, a spătăriei şi a divanului era deosebită de casele mici ale Doamnei”, a conacelor marilor boieri, intrigilor epocilor, consumate, mai ales, în timpul divanului de judecată, când se făcea “dreptate norodului”, a desfătărilor gastronomice ce durează trei zile, a feredeului turcesc al Măriei Sale, a nunţii Ruxandei, unde se închină vin în acompaniamentul lăutarilor ţigani şi unde mireasa, “aplecând fruntea la altar, auzea întâia oară glasul mirelui” etc. O mare parte a romanului conţine imagini artistice reuşite ale Iaşului din timpul lui Vasile Lupu, cu scena cununiei din biserica Sfântul Neculai Domnesc. Binecuvântarea este oficiată de mitropolitul Varlaam, socrii mici, Vodă şi Doamna Teodosia, ţin “făclii înalte de ceară” şi “cununiile”, la care se adaugă “danţul” de la Curte, precedat de o “plimbare cu rădvanele”. Romanele istorice sadoveniene au un timp şi un spaţiu bine conturat, nu it ambiguităţi sau neconcordanţe de ordin factologic sau artistic. Deşi autorul se documenta temeinic înainte de scrierea fiecărei pagini, datele exacte, numele proprii, acţiunile, referinţele conţin totuşi deseori un caracter generalizator. Personajele istorice sadoveniene au un crez clar şi de neclintit, care izvorăşte din însăşi esenţa vieţii efemere a omului. Dragostea, în concepţia lor, nu moare niciodată. Deşi boierul Bârnova încearcă să contrazică această legitate.

Criticul şi istoricul literar Eugen Stănescu, 101

care s-a ocupat îndeaproape de determinarea specificităţii operei de factură istorică a lui Sadoveanu, a ajuns la concluzia că răzeşii se ridică cu

violenţă

în

primul

rând

împotriva

“tristeţii

fatalităţii

”

[5, p.36]. În multe romane ale scriitorului principatele româneşti sunt prezentate ca fiind în destrămare şi devastate. Iar vorbele personajului sadovenian Alecu Ruset din Zodia Cancerului, cum că aceste pământuri nu mai au “tihnă şi vremuri vitrege au început să sosească” devin exponenţiale pentru opera prozatorului. Criticul literar Nicolae Manolescu observă, în eseul Sadoveanu sau utopia cărţii, că “primele prefaceri ale artei le descoperim în romanele istorice ale lui Sadoveanu, cele de început. Ele sunt influenţate de scrierile lui Alexandre Dumas, V.Hugo, W.Scott. Romantismul primelor scrieri are o atracţie inspirată din istoria naţională. Acest poet romantic în proză îşi imagina lucrurile lumii aşa cum s-ar cuveni să fie şi adeseori nu sunt” [6, p.51]. Romanul Neamul Şoimăreştilor oferă o îngemănare armonioasă a elementului real cu cel fictiv. Fundalul naraţiunii aminteşte de legendele şi baladele noastre populare. Domniile sunt şi ele veridice, la fel şi bătălia de la Cornul lui Sas. Abia după încetarea conflagraţiei intervine în acţiune latura ficţiunii, a invenţiei artistice. Având la bază faptul istoric, al luptei pentru putere dintre Ştefan Tomşa şi familia Movileştilor, cele întâmplate sunt zugrăvite în culori vădit romantice. Autorul operează cu recuzite specifice genului: evadări, ostracizări, răpiri, cavalcade. Poporul de jos e ridicat la rang de personaj principal. Însuşi titlul sugerează această idee. Puterea colectivităţii constă, mai ales, în faptul că eroii erau dârji, deşi “au fost urgisiţi şi prigoniţi, dar s-au ţinut cu tărie”. “Şoimii”, vorbind la figurat, sunt păsări ale cerului, 102

ale înălţimilor, care trăiesc cu speranţa în libertate şi dreptate, luptând pentru păstrarea moşiei şi neprihănirea sufletului. Personajul colectiv obţine dimensiuni epice, imaginea finală a celor umiliţi vehiculând un efect artistic impresionant. Oricare roman am analiza: Nicoară Potcoavă sau Fraţii Jderi, Zodia Cancerului sau Nunta domniţei Ruxanda, Viaţa lui Ştefan cel Mare sau Neamul Şoimăreştilor, vom constata că în viziunea artistică a lui Mihail Sadoveanu istoria Moldovei se prezintă ca o serie ritmică de fluxuri şi refluxuri, ca o pendulare între un ideal râvnit, spre exemplu, “vremea lui Ştefan cel Mare”, şi o imagine contrarie, spre exemplu, Vremea Ducăi Vodă [7, p.108-109]. În Crucea Răzeşilor, capitol ce descrie reîntoarcerea “fiului”, M.Sadoveanu înfăţişează o pitorească localitate rurală. Aspecte esenţiale ale acestei existenţe: portul popular, procesiuni şi sărbători, reprezentanţi de frunte ai colectivităţii – toate sunt prezente aici. Sătenii din naraţiunea sus-numită sunt zugrăviţi cu migala unui bun cunoscător al vremurilor: “Femei şi fete cu caţaveici de vulpe şi cu fuste de lână, dungate cu vrâste galbene şi roşe pe fond negru, veneau la liturghie. Femeile aveau broboadă cafenie pe cap, fetele erau cu capetele goale, gătite cu flori de grădină. Unele erau tinere şi spionau cu priviri agere pe cei trei oşteni” [8, p.214]. Deosebit de tulburătoare sunt revederile cu verii şi mătuşele din neamul Şoimărilor. Scena din cimitir, unde Mihu îl duce pe Tudor la mormântul părintelui, e mai mult decât o revoltă, căci tatăl său “a pierit ucis de buzdugan mişelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile şi ocinile noastre strămoşeşti, sculând la război toate neamurile şi toate aşezările orheienilor!” [8, p.216]. 103

Tudor Şoimaru scapă de “capcanele” dragostei. El nu devine captivul unei iubiri imposibile: nu acceptă mâna Magdei, care aparţine altei clase sociale. Va lua apărarea răzeşilor, îndeplinind cumplitul judeţ. Sunt pedepsiţi toţi vinovaţii, inclusiv asasinul lui Ionaşcu. Tatăl orheiencei cade şi el răpus de sabia Şoimarului. Epoca descrisă de Mihail Sadoveanu apare ca o prezentare complexă, tumultoasă a revoltelor răzeşeşti. E cronica unei civilizaţii de brad şi de stejar. Scriitorul cunoştea bine faptul că viaţa răzeşilor de la Orhei se schimbase prea puţin. El a cercetat cu minuţiozitate elementele de existenţă

rurală,

evidenţiind

caracteristicile

traiului

patriarhal,

descoperind o Moldovă arhaică. Toate acestea pornind de la cunoaşterea amănunţită a satelor moldoveneşti, fapt ce i-a permis reconstituirea tabloului veridic al universului ţărănesc de la 1615. De remarcat că atât în Şoimii cât şi în Neamul Şoimăreştilor, indiferent de situaţiile prezentate, cultul pentru vechime este unul determinant, încât totdeauna morţii poruncesc celor vii. Imaginea lui Tudor Şoimaru reprezintă reîntoarcerea puiului la cuibul său. Exprimându-ne în termeni sadovenieni, putem afirma că el prinde rădăcini. Suferinţele colectivităţii se confundă cu tragedia lui proprie, încât idealurile neamului sunt înfăţişate prin fiinţa unui exponent al său. Eroul, desprins din mulţime, devine o conştiinţă, în care se regăseşte fiecare membru în parte. Scrierile de factură istorică ale lui M.Sadoveanu se pretează postulatului formulat cândva de N.Gogol: “a lovi în prezent prin evocarea trecutului”. Povestitorul a investigat din diferite perspective artistice problematica istorică. Astfel, el a încercat să fructifice diverse forme originale de “prelucrare” a documentelor epocii, proiectându-le 104

în metaforă sau simbol. Semnele trecerii timpului, afirma autorul, trebuie reînviate în permanenţă prin formule artistice inedite, novatoare, parcurgând drumul sinuos de la letopiseţ, monografie până la roman sau epopee, cu scopul de a “înlocui” “substanţa anemică” a faptelor brute cu stări de spirit, peisaje, frământări sufleteşti, dezvăluiri psihologice. Dacă în cazul romancierului z Romain Rolland istoria este un “tablou simfonic al unui ciclon al poporului”, atunci pentru Mihail Sadoveanu ea presupune un motiv pentru retro-viziune, la care se adaugă fantezia prolifică a creatorului. Criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga specifică în această ordine de idei: “Sadoveanu nu reconstituie riguros, ci evocă, nefiind preocupat de gravura pe porţiuni mici. El nu are vocaţia amănuntului, ci a gestului şi a fizionomiei sugestive” [9, p.7]. Acesta se datorează faptului că “scriitorii însufleţiţi de înalte idealuri patriotice şi democratice dinaintea lui 1848 îşi propuneau, cu sentimentul unei datorii faţă de popor, să reînvie scene din istoria naţională. Negruzzi şi Odobescu au lăsat nuvele valoroase. Până la marile evocări mai era mult. Cel care avea să dea expresie literară proiectelor bine intenţionate ale înaintaşilor trebuia să se numească Sadoveanu. Eposul sadovenian, impregnat de înţelepciune, respirând un nezdruncinat umanism, e, în acelaşi timp, o mărturie a unui patriotism luminos: un “carmen patrium” [9, p.61]. Documentele istorice au servit drept material factologic pentru opera literară a lui M.Sadoveanu, la care autorul a “adăugat” din belşug ficţiune, tradiţie, inovaţie artistică, lirism.

105

§2. Virtuţile etice şi estetice ale romanului istoric Literatura universală cunoaşte două mari făgaşe, pe care s-a dezvoltat specia romanului, inclusiv cel istoric. Dacă autorii romantici au preluat din experienţa lui Walter Scott tendinţa spre erudiţie, accentul plasat pe aventură şi suspans, plus un cadru enigmatic, la limita exotismului sau a bizareriei, atunci “realiştii”, în contradicţie flagrantă cu Victor Hugo sau Alexandre Dumas-tatăl, “vor renunţa la pitorescul gratuit, la “culoarea locală”, în folosul pictării exacte, veridice până la ultimele detalii, a realităţii concret-istorice, indiferent dacă e vorba de o realitate din timpul sau de dinaintea vieţii autorilor” [10, p.177]. E firesc să ne întrebăm unde l-am putea “încadra” pe autorul Şoimilor? Opera sadoveniană se dovedeşte a fi cât se poate de “neordinară” pentru a o putea raporta la o direcţie sau alta. Este croirea unui drum propriu, ce înfruntă “liniile de structură” şi sfidează formulele generale. Potrivit opiniei criticului literar Nicolae Manolescu din Arca lui Noe, “Opera lui Mihail Sadoveanu simbolizează prin cele trei faze ale sale (doric, ionic, corintic – n.a.) însăşi vârstele romanului naţional: perioada romanelor romantice, sentimentale şi ideologice, urmată de realismul balzacian şi apoi de romanul corintic, caracterizat prin alegorie şi parabolă filosofică. Primei perioade îi aparţin romanele de început ale scriitorului – Cazul Eugeniţei Costea, Floare ofilită, Însemnările lui Neculai Manea, a doua perioadă include Baltagul, iar Creanga de aur, Ostrovul lupilor şi Divanul persian fac din Sadoveanu unul dintre primii scriitori români de romane corintice” [11, p.28]. Intervalul de timp prezent în opera istorică a scriitorului este foarte vast: de la ultimele adieri ale sufletului dacic în Creanga de aur până la 106

momentele istorice ce s-au desfăşurat după moartea lui Ştefan cel Mare. După evocarea aventurilor fraţilor Jderi, scriitorul se va lăsa preocupat de glorioasa domnie a lui Ioan Vodă în Şoimii, de epoca Movileştilor în Neamul Şoimăreştilor, de domnia lui Vasile Lupu în Nunta domniţei Ruxanda şi a lui Duca Vodă în Zodia Cancerului. Această perioadă cuprinde două secole şi îşi menţine continuitatea prin povestirile haiduceşti: Judeţ al sărmanilor şi Cosma Răcoare. Arta literară a lui Mihail Sadoveanu este, prin excelenţă, una “vizionară”. După cum susţinea Tudor Vianu, ea se încadrează în lumea realismului, dar al unui realism propriu, cel din lumea visului. Cu alte cuvinte, autorul Crengii de aur a intenţionat să creeze un propriu univers, un micro-cosmos artistic particular. Cunoscând profund epocile istorice descrise, prozatorul s-a dovedit a fi şi cel mai doct interpret al atributelor noastre naţionale. Mihail Sadoveanu este romancierul român cu cel mai desăvârşit dar artistic al istorisirii, impunându-se nu numai ca un strălucit mânuitor al cuvântului, ci şi un neîntrecut mântuitor de cuvinte (L. Blaga). La începutul secolului XX tânărul scriitor se lasă atras tot mai mult de tematica istorică, încercând să valorifice artistic anumite aspecte ce i se păreau de importanţă pentru neam. În această ordine de idei, s-a oprit la epoca domnitorului Ioan Vodă cel Cumplit. Purtând şi el obârşie răzeşească, autorul va sonda mai târziu teme şi motive istorice de amploare, atât în plan cantitativ, cât şi calitativ. Referitor la primele încercări literar-istorice, M.Sadoveanu va mărturisi: “Umblam la apa Moldovei cu fraţii lui Ion Vodă cel Cumplit, eram martor vitejiilor şi suferinţelor lui Nicoară şi lui Alexandru Potcoavă. I-am însoţit în Iaşi pe drumurile stepei, până în amurgul carierei lor şi jeleam cu lacrimi pe 107

moş Petrea Gânj. Douăsprezece zile n-am fost în timpul meu. Absorbit într-o schivnicie subită, îmi povesteam mie însumi aventuri romantice. Văzusem şi cunoscusem toate, fără îndoială, Ghiţă Botgros îmi fusese prieten şi-l întâlnisem în hugeacurile de la Oprişeni; iar popa Ciotică a fost şi el aievea în această viaţă, deoarece m-a cufundat cu ale sale mâini în cristelniţa de la biserica din Miteşti” [17, p.250]. Romanul Nicoară Potcoavă, deşi conceput în anul 1903, la începutul secolului trecut, avea să vadă lumina tiparului abia în 1952, fiind considerată drept una dintre cele mai “mature”, mai profunde şi tulburătoare scrieri istorice ale lui M.Sadoveanu. Dacă Şoimii, lucrare apărută în anii debutului, era o naraţiune sumară, cu un strat epic subţiatic, faptul datorându-se avântului juvenil al autorului, Nicoară Potcoavă reprezintă, după istoricul literar Ion Roman, “magnifica lespede de marmură, cioplită minuţios cu mâna unui maestru încercat” [13, p.8]. La începutul secolului XX în literatura română existau deja mai multe scrieri cu caracter istoric. E vorba de Vlaicu Vodă şi Balada strămoşilor de Alexandru Davilla, de trilogia (în curs de definitivare) a lui Barbu Delavrancea Apus de soare, Viforul şi Luceafărul. Istoricul Nicolae Iorga publica Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc. Comemorarea a patru secole de la moartea lui Ştefan cel Mare a determinat apariţia unei serii de scrieri cu caracter omagial. Peisajul istoric intra tot mai frecvent în câmpul de investigaţie artistică al multor scriitori, se producea o revitalizare şi o trezire a conştiinţei naţionale. Aspiraţiile scriitorilor erau solidare cu compatrioţii lor aflaţi încă sub jug străin. Reîntregirea neamului devenise un gând omniprezent şi în creaţia autorilor ce abordau tematica istorică. 108

Aspectele rurale şi cele istorice se împleteau şi se completau în mod organic. George Coşbuc dedica un ciclu de poezii războiului pentru Independenţă, iar Mihail Sadoveanu tipărea Povestiri din război. Mihail Sadoveanu devenise un devotat adept al paşoptismului. Iată ce declară el în legătură cu sentimentele pe care le nutrea în acei ani: “Mă oprisem în vara aceea a anului 1900, la proza lui Alecsandri, la Costache Negruzzi şi Kogălniceanu. Fusesem profund mişcat de Cântarea României, care pe atunci era atribuită lui Bălcescu. Primisem până în fundul inimii un fior de flacără cetind discursurile lui Mihail Kogălniceanu în chestia ţărănească” [12, p.204]. Istoria pentru Sadoveanu reprezintă un obiect de predilecţie. Cu excepţia romanului Viaţa lui Ştefan cel Mare, o scriere cu caracter special, autorul se va îngriji întotdeauna să evite subiectele şi eroii care i-ar fi impus o respectare riguroasă a documentului stânjenitor la tot pasul. De la Şoimii la Nicoară Potcoavă, romancierul a parcurs un traseu dificil, din punct de vedere al expresiei artistice. Însă, în general, subiectele au rămas aceleaşi. Sursele sale de inspiraţie au fost Letopiseţul lui Grigore Ureche şi cel al lui Nicolae Costin. A istorisi doar despre incursiunile în Moldova ale lui Nicoară Potcoavă şi despre luptele lui cu Petru Şchiopu, autorului i s-a părut insuficient. El şi-a propus să abordeze un subiect complex, în care accentul să nu fie plasat doar pe eforturile pentru acapararea tronului domnesc. Rămânerea lui Potcoavă o lună la Iaşi nu putea să confere eroului un nimb şi un scop concret, generalizator. Voinţa lui era aceea de a-l decapita pe trădătorul Golia. “Vânzarea” de la Cahul a domnului pentru treizeci de mii de galbeni va marca obsesiv sufletul lui Nicoară, fapt care îl va face să nu accepte iertarea. 109

Potcoavă, în această scriere, apare ca o figură de baladă. Pot fi stabilite afinităţi de ordin moral cu Gruia lui Novac, cu Vasile cel Mare, cu Tudor Şoimaru. Personajul impresionează prin complexitatea sa interioară. Umanist profund, M.Sadoveanu urmăreşte cu mare atenţie lupta lăuntrică a eroului, o luptă între pasiune şi datorie. Neliniştea, pe care i-o provoacă în suflet scrisoarea Olimbiadei, îl determină să se angajeze în prigonirea lupului solitar. Dintre toţi slujitorii de credinţă ai lui Potcoavă: de la Suliţă, diacul cu carte, până la Caraiman, robul cu veleităţi poetice, personajul care se impune cel mai pregnant este Petrea Gânj. Asemănarea lui cu unii eroi antici este mai mult decât evidentă. El intervine de fiecare dată cu faptă bună şi sfat util. Monahul Agatanghel, haiducul Strămurare, năvodarul Lăcustă şi căpitanul Cozmuţă se alătură şi ei cauzei lui Nicoară Potcoavă. Ghiţă Botgros îşi pierde imaginea uşor hazlie din Şoimii. Aici el pare îndreptăţit, din punct de vedere psihologic, să devină vestitul Botgrozna. Podar, pescar, morar, haiduc sau făurar, fiecare erou devine un exponent al năzuinţelor şi virtuţilor neamului. În Nicoară Potcoavă, Aniţa din Şoimii este înlocuită cu Olimbiada. Se pare, că această doftoroaie se pricepe a vindeca nu numai rănile trupeşti, ci şi pe cele sufleteşti. Nu-i lipsesc înţelegerea şi înţelepciunea. E iniţiată şi în revelarea tainelor, având tact şi delicateţe. Însănătoşirea unui corp omenesc rănit e una dintre tainele prezviterei. Autorul descrie rânduielile vindecării, care sunt ştiute doar de cei ai casei. Totul trebuie să fie nou şi proaspăt: apa neîncepută, ulcelele nefolosite. Obligatorie este respectarea cu stricteţe a datinii. În acest context, descântecul are puteri supranaturale, stihurile şoptite au vrajă de litanie, inspiră încredere, calmează. Destăinuirile făcute de prezviteră constituie un 110

excelent procedeu de valorificare a folclorului românesc, conjugat cu cunoştinţele în sfera medicinii populare: Floare de pojarniţă uscată la umbră, Plămădită cu untdelemn de candelă Şi ţinută la soare nouă săptămâni de vară. Strecurată după aceea prin pânză de borangic. Şi în acest olei, draga mamii, Am picurat, de pe un vârf de ac, Venin de doamna mare mătrăgună. Să-i fie leacul de folos Măriei sale. Să doarmă somnul câmpului Să-i cânte adierea vântului Să-i intre puterea pământului. Ştiinţa

prezviterei

Olimbiada

constituie

rezultatul

propriei

experienţe de viaţă, este însăşi esenţa înţelepciunii populare. Chipul ei e înzestrat cu trăsături de pământeancă, dar şi de fiinţă basmică. Ca şi în cazul Sfintei Vineri din poveste, în curtea ei mişună fel de fel de dihănii sălbatice. Aici pot intra doar cei buni şi blajini. Izvorâtă direct din folclorul autohton e scena “franciscană”, în care Alexandru o surprinde pe Ilinca înconjurată de sălbăticiuni prietenoase. Dacă Ion Creangă a introdus în fabulos realitatea vieţii ţărăneşti, Mihail Sadoveanu procedează invers, împlântând folclorul în traiul cotidian al personajelor sale. Faptul conturează o adevărată imagine a trecutului. Vechimea este cel mai bine conservată în tezaurul folclorului naţional. În Nicoară Potcoavă identificăm una din variantele sau chiar geneza legendei-hagiografie: Corniţă, mezinul logofătului Iorgu 111

Samson, împreună cu vărul său, aduc vestea că l-ar fi văzut pe Sântilie. Peisajul în care li s-a arătat sfântul este întru totul patriarhal: pe când erau cu caii la păscut, l-au văzut zburând în căruţa sa cu fulgere şi trăsnete. Stupefacţia este fără margini când, printre oaspeţi, băiatul îl va descoperi

pe “Sântilie” în persoana moşului Gânj. Oarecum non-

convenţională e şi deprinderea moşului de a pufăi tutun din lulea, de a vărsa fum şi foc pe gură şi nări. Cântecul şi stihul popular însoţesc personajele sadoveniene în clipele de răgaz şi odihnă (lucrul acesta se va întâmpla mai târziu şi la prozatorul Ion Druţă). Nicoară îi atrage atenţia mezinului “cam nesăbuit”: “Alexandre, nici Făt-Frumos al poveştilor nu-şi dobândeşte bucuria fără lupte şi jertfe”. Tot aici, humorul popular se manifestă prin apariţii spontane şi strigături. Când mulţimea asistă la decapitarea boierilor şi pe deasupra curţii zboară un cârd de gâşte, un glumeţ, spre mulţumirea gloatei care hohoteşte, exclamă: “Babă Marie, ţi se duc raţele la baltă”. Atmosfera mitică a povestirii lui Sadoveanu se încarcă aici de taină şi poezie. Dat fiind că acţiunea naraţiunii se desfăşoară în Ţara de Sus, respectarea culorii locale devine o necesitate pentru scriitorul istoric. Îmbrăcămintea, locuinţele şi uneltele gospodăreşti sunt descrise de un bun cunoscător al trecutului. Realizarea ambianţei se efectuează prin tonalitate baladescă, pe calea sugerării specificităţii vieţii de odinioară. Focul de vreascuri se aprindea cu criţă, cremene şi iască, iar arcul, sâneaţa, arcanul, scăpărătoarea, surguciul prins la căciulă nu lipsesc nici ele din Nicoară Potcoavă. M.Sadoveanu afirma că a urmărit cu interes vorbirea pestriţă a locuitorilor Moldovei. 112

Până la apariţia romanelor istorice ale scriitorului, în care unii domnitori se fac vinovaţi de trădare, lăcomie, laşitate etc., literatura românească a beneficiat de unele scrieri, care, fără îndoială, i-au servit drept model artistic tânărului Sadoveanu. Aceleaşi fapte de bravură, presărate cu scene populare, obiceiuri şi datini folclorice, pot fi regăsite în Doamna Chiajna şi Mihnea Vodă cel Rău de Alexandru Odobescu, Răzvan şi Vidra şi Răposatul postelnic de B.P.Hasdeu, Bogdan Vodă şi Gaspar Graţiani de Ioan Slavici etc. Un grav poem în proză, dedicat nostalgiei şi trecerii ireversibile a timpului, se arată a fi fragmentul despre abaterea pe la curte a lui Potcoavă. În Poiana Ursului oştenii întâlnesc o tabără de ţigani rudari, a căror poveste este plină de nenorociri. Şatra, pendulând între realitate şi legendă, se retrage în colibe de frunzar. Străbate un molipsitor cântec acompaniat de o cobză, care îi înteţeşte şi mai mult dorul de trecut al lui Potcoavă. Toate aceste şi alte momente semnificative ne permit să afirmăm că opera lui Mihail Sadoveanu este o epopee a poporului român, o rapsodie moldavă, în care crezul lui Nicoară Potcoavă cunoaşte proporţii vaste, extinzându-se asupra întregului neam: Nu voi pieri întreg. Fiinţa lui, împreună cu faptele-i de vitejie, dăinuiesc în eternitate. Ţara Moldovei, în creaţia lui Sadoveanu, îşi capătă imaginea ei adevărată prin evocarea multor locuri sacre – simboluri ale neamului: mănăstiri, biserici, schituri, chinovii. Cuviosul pocăit Agatanghel, ajuns la ceasul destăinuirilor, e poate cel mai smerit personaj sadovenian. El găseşte în tihna mănăstirii un sprijin de nădejde, socotind modul pustnic de viaţă mult mai demn decât ocupaţiunile mirenilor. 113

Atmosfera credinţei şi sfinţeniei este învecinată cu sălaşul haiducului Strămurare, “de meserie hoţ”. “Fraţii” săi de suferinţă, ajunşi la capătul răbdării, se transformă în apărători ai poporului, pedepsind cu asprime pe toţi cei ce asupresc ţăranii. Amplasarea Pietrăriei lângă ansamblul monastic poate avea, în acest roman, şi următoarea explicaţie: izbăvirea de sărăcie şi obedienţă este binecuvântată de însuşi Cel de Sus, care permite haiducilor, prin metode mai puţin ortodoxe, să facă dreptate. În zilele de sărbătoare pandurii poposesc la biserică, spovedindu-se şi primind binecuvântare. “Nu e vorba nici de mizantropism, nici de un “instinct al sălbăticiei”, cum s-a afirmat uneori, remarcă Dumitru Micu în monografia Romanul românesc contemporan, ci tocmai de o sforţare, potrivită condiţiilor istoriei, de a salva, prin lepădarea lanţurilor, valorile umane esenţiale” [10, p.181]. Datorită unei înalte arte a naraţiunii, eroii sadovenieni devin “transsubstanţiali”, sunt investiţi cu puteri supraomeneşti, posedă anumite atribute proprii zeificării, fiind introduşi în procesul de mitizare. Aceşti oameni sadovenieni se identifică cu suferinţele semenilor, sunt răspunzători direcţi pentru rănile lăsate de duşmani, devenind, după spusa scriitorului, sarea pământului şi juzii neamului. Cugetul lor atinge neprihănirea, văzându-se căzuţi în deznădejde. Ei conştientizează că pustia morţii nu e decât în noi, mişeii pământului. Dumitru Micu observă că este o tentativă de a înfrunta efemerul, de a domina inevitabila scurgere a timpului, prin lăsarea, pe culmile istoriei, a unei străluminări meteorice. Filozofia lor practică rezidă într-o împăcare armonioasă cu ordinea universală, cu alcătuirea firavei fiinţe trecătoare, dintr-o perspectivă epicuriană. Idealul lor etic îl 114

reprezintă urmarea legilor din veci ale existenţei, încât nu vom întâlni în toată opera scriitorului “un personaj chinuit de nelinişti metafizice” [10, p.183]. Romanul istoric a lui M.Sadoveanu cuprinde universul uman în toată vastitatea şi diversitatea lui. Autorul “decodifică” cugetul onticofilosofic al lui Cubi Lubiş, vrednicia leahului Pan din Movilău şi a lui Tadeus Kopiţki, neînfricarea cazacului Pokotilo, orientalismul hanului Demir Ghirai, culoarea tuciurie a lui Ile Caraiman. Este prezentată o lume pestriţă, de diferite neamuri: de la evrei la ţigani, de la slavi la tătari etc. Şi în romanul Nicoară Potcoavă descoperim o viziune lucidă a eroilor asupra morţii. Pragul acestei vieţi, din punctul lor de vedere, este doar o trecere dintr-o formă în alta. Bunăoară, personajele moş Frăsinel sau baba Cireaşă sunt, afirmă metaforic autorul, aidoma unor frunze luate de vânt în acelaşi drum comun. Romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă se numără printre realizările de seamă ale maturităţii artistice a autorului. Lucrarea a apărut în anul 1929 şi propune o perspectivă inedită asupra evenimentelor istorice, în contextul devenirii naţionale. Scrierea depăşeşte dimensiunile şi dramele liniare ale prozei romantice, detaşându-se prin meditaţii grave. E un roman de dragoste, avându-i ca protagonişti pe Alecu Ruset şi pe fiica domnitorului Duca, Catrina. Atractivitatea subiectului este dinamizată de înverşunarea lui Alecu Ruset de a intra în “vârtejul” unei iubiri interzise, imposibile. Beizadeaua este duşmanul de moarte al monarhului, şi primejdia cade implacabil asupra lui. Sfârşitul tragic al eroului este o continuitate logică a căutărilor înfrigurate pe care acesta le întreprinde pe tărâmul 115

periculos al vieţii şi al morţii. Ruset, ca şi alte personaje sadoveniene, este sortit pieirii. Criticul literar Nicolae Manolescu afirmă că Zodia Cancerului, cel puţin în primele sale 200 de pagini, este o vastă descriere a Moldovei. Exegetul îl consideră pe Ruset mai mult un interlocutor decât un protector al abatelui Paul de Marenne. Paradoxal e faptul că însuşi Alecu e mereu în pericol, fiind fecior de domn mazilit. Cei doi, pornind de la graniţă, străbat ţara în trapul cailor, fac popasuri, se desfată cu mâncări dintre cele mai gustoase, iar uneori mai şi tăifăsuiesc despre politică, “ca, de altfel, în Fraţii Jderi şi în celelalte romane istorice, descriind, toate, o Moldovă sadoveniană, cu natura, locuitorii, obiceiurile şi religia ei, cu o, în fine, istorie proprie, structuri şi instituţii politice, războaie şi domnitori” [6, p.180]. Abatele este uimit de natura virgină, bogată şi miraculoasă a Moldovei. Priveliştile i se deschid în cele mai frumoase zile ale toamnei, la sfârşitul lui septembrie. Anume toamna este anotimpul preferat al descrierilor autorului, anotimp când se încheie muncile câmpului şi încep petrecerile şi poveştile. Sub ochii călătorilor se perindă un plai bogat, fertil, care produce (aşa consideră drumeţii) multe bunuri fără prea mare muncă. În timpul călătoriei, Moldova li se prezintă celor doi eroi ca un corn al abundenţei. Abatele are funcţia de a descoperi şi “gusta” toate tainele acestei lumi edenice. E vremea când oamenii se strâng împreună şi petrec, când în câmp nu se văd lucrători, pentru că, în viziunea autorului, “bucatele fuseseră strânse demult de necăjiţii pământului”, iar atmosfera este de sărbătoare, ca şi în cazul întoarcerii acasă a lui Tudor din romanul Neamul Şoimăreştilor. Fie că s-au strâns la palavre de Rusalii la hanul 116

lui Goraşcu Haramin (Nicoară Potcoavă) sau fie că întind călătorilor “vin cu pită”, oamenii lui Sadoveanu sunt veseli, bine dispuşi, primitori. Romanul analizat este pătruns de spirit popular, de credinţa poporului în spusele Vlădicăi Gherontie de la Mănăstirea Neamţu, care ar fi văzut într-un gromovnic vechi că aceşti ani “sunt scrişi cu mare belşug de vite, miere şi grâu”. În opinia lui M.Sadoveanu, acesta ar fi motivul esenţial pentru care lumea e “veselă şi buiacă, iar satele ţăranilor proşti şi chiar a răzeşilor se ţin numai de nunţi, cumetrii şi beţii”. Voia bună a oamenilor, jovialitatea, cumsecădenia, bonomia sunt calităţile intrinseci ale fiinţei româneşti din multe creaţii ale lui M.Sadoveanu. De regulă, personajele se autodezvăluie în voie şi cu deplinătate la crâşme, rateşe, lângă focuri în tabere, dar şi în conace, curţi domneşti. În pofida acestor vremuri pline de belşug, beizadeaua Alecu Ruset se plânge de timpuri grele, fapt ce determină o mare mirare din partea abatelui: “Nu se vede asta, prinţule, Dumnezeu a pus aici un paradis”. Motivul căderii periodice în barbarie este abordat în romanele Zodia Cancerului, Neamul Şoimăreştilor şi Nicoară Potcoavă. În Nunta domniţei Ruxanda şi în Fraţii Jderi asistăm la o epocă de stabilitate socială. Din acest punct de vedere, primele pot fi considerate scrieri ale decăderii neamului, pline de frământări (adăugând aici şi Vremuri de bejenie), iar ultimele – drept reflectări ale vârstei de aur, ce înfăţişează o societate patriarhală şi ideală, armonioasă şi bogată. Abatele de Marenne cunoaşte în Moldova nişte lucruri neobişnuite. Un cântec interpretat de ţigani din ţambale şi dible i se pare repulsiv, dar, întovărăşit de un vin fără preţ, capătă armonie şi, mai ales, o omogenitate cu pădurile Moldovei. Sunt apăsătoare şi negre pentru 117

Ruset vremurile lui Duca-Vodă. Iar domnitorul însuşi se află sub zodia Cancerului. Acest roman este o parabolă a puterii, un jurnal de călătorie indirect, principalele sale elemente de construcţie artistică fiind limbajul de un viu colorit, cu ziceri rare, dar şi cu o simbolistică particulară. Obiceiurile strămoşeşti, păstrate cu sfinţenie de moldoveni, îl încântă, dar îl şi miră pe abate. El este poftit să respecte “canoanele” locului, iar această supunere va fi doar spre folosul său. Nu lipsesc din naraţiune nici unele nedumeriri ale personajului: “Luându-şi răgaz, după ce împinse la o parte strachina înflorită cu smalţ, abatele privi curios la sarmale. Ochii nu-i mai văză aşa ceva, însă nările îi dădeau o bună înştiinţare” [14, p.39]. Este de remarcat, îndeosebi, “cultul vinului” pe care îl au moldovenii. Istorisirile despre licoarea lui Matiaş, Cotnari şi altele îl fac pe orice străin să se dedea la petreceri bahice. Ca şi în celelalte scrieri ale lui Sadoveanu, şi în acest caz vinul e servit doar îndeplinindu-se anumite rânduieli: i se face o legendă legată de o figură proeminentă a istoriei (Feltin Sasu, pivnicerul lui Ştefan cel Mare, de exemplu), se aduce în ulcioare pentru delectare (“s-aduc întâi un ulcior să-l gustăm”), apoi se însufleţeşte atmosfera cu vorbe de duh (“vinul însă e fără rival” sau “bine e să bei vin bun; rău e să umbli după aceea. Deci, să stăm aici, cât avem ulcioare. Bine-i să taci, dar mai bine-i să spui prostii. Rău e să nu bei. Şi mai rău e să bei vin prost, după ce ai băut un vin bun. Aşa că trebuie să isprăvim ulcioarele pecetluite. Căci vinul ales, domnule Abate de Marenne, îmblânzeşte mădularele, mintea şi sufletul. Îmblânzindu-le, face pe om mai bun. Îmbunătăţind pe om, Dumnezeu îl va primi bine la judeţul său”) [14, p.42]. 118

Mihail Sadoveanu, în Zodia Cancerului, a demonstrat artistic, din interior, că, dincolo de măiestria de a povesti şi de a însăila un subiect, mai este şi un strălucit evocator al tradiţiilor bahice moldoveneşti. Eroii lui “cunosc leac pentru mahmuri, ori de ce naţie ar fi”, mai ştiu să pregătească nişte plăcinte, numite poale-n brâu, cum numai gospodinele zonei pot face. Într-un contrast izbitor cu toate aceste aspecte edenice ale lumii rurale vine imaginea despotului Duca-Vodă. Prin comportamentul său tiranic, de o cruzime lombroziană, în scurt timp el devine temut în toată Ţara Moldovei. În pofida acestui fapt, ar dori să rămână în istorie drept un domnitor cucernic, ziditor de biserici, cultivator al principiilor familiale sănătoase, ocrotitor al moralităţii. Mitropolitul Dosoftei asocia viaţa familiei domnitorului Duca Vodă cu “o chilie de monahi care vieţuiesc fără prihană, ca odinioară Andronic şi Anastasia”. Criticul literar Pompiliu Marcea, în cartea Umanitatea sadoveniană de la A la Z (1977), confirmă faptul

că principele avea un

comportament monstruos. El poseda nenumărate turme de oi, prisăci, herghelii, heleştee, păduri şi lanuri, învederând o mare inventivitate în aplicarea celor mai cumplite pedepse. Iată ce ordin dă călăului în legătură cu boierul necredincios, Lupu slugerul: “Buga, tu ai meşteşug să faci pe îndărătnici să cânte. Îi poţi face şi acestuia slujbele de trebuinţă, ca să-şi aducă aminte. Crestează limba cu briciul şi presară-i-o cu sare. Găteşte spini şi aşchii ca să baţi sub unghii, pedepsind degetele care au păcătuit. Suceşte-i şi desfă-i picioarele care au alergat împotriva stăpânului său. Şi numai după ce va birui toate aceste încercări, taie ce-ai sărat şi pune la fum” [14, p.106-107]. 119

În schimb, voievodul, arată în roman M.Sadoveanu, a dat dovadă, în toate situaţiile, de o abilitate excepţională, ştiind cu cine să se alieze. El cheltuieşte sume enorme de bani, atunci când o mărită pe fiica sa, Catrina, cu Ştefan Misirliu, petrecerea durând două săptămâni. Însă, ca peste tot în creaţia sadoveniană, cei răi îşi primesc, până la urmă, răsplata binemeritată. Uncheşul Constantin din Hanu Ancuţei consideră ziua de 14 octombrie drept o zi de izbăvire pentru Ţara Moldovei, când “s-a întunecat cerul, s-au tulburat stihiile, ş-a prins a bate o zloată cu vifor”. Atunci, rememorează eroul, a apărut un demon adus de vânt care l-a împins spre pieire pe Duca. L-a dus cu averi cu tot în calea lotrilor, l-a despuiat şi l-a aruncat într-o râpă, “împlinindu-se blestemul celor asupriţi”. În romanul Zodia Cancerului preferinţele creative ale autorului sunt de esenţă populară şi prevalează asupra materialului istoric. Naraţiunea beneficiază de o imaginaţie fecundă, corolară a unei adânci cunoaşteri a sufletului şi cugetului naţional. Filtrată printr-o viziune accentuat poematică, istoria capătă în creaţia sadoveniană contururi inedite, prefigurând interpretări pe calea metaforei şi a simbolului. Or, perceperea trecutului nebulos, în scrierile istorice ale autorului nu se poate realiza în afara acceptării verosimilităţii elementelor mitice în reconstituirea faptelor reale. Ancestralul operei sadoveniene ne apropie astfel de imn, letopiseţ, odă, cântecul de vitejie, baladă. Atras cu măiestrie în procesul de creativitate ficţională, evenimentul cvasi-real se dovedeşte a fi un argument istorico-documentar profund credibil şi convingător. Acest lucru nu vizează însă pericolul enunţat de Liviu Rebreanu în Lauda ţăranului român: “Mila, compătimirea şi dragostea pentru ţărănime au 120

creat o imagine falsă a ţăranului, o idealizare ieftină şi dulceagă, departe de realitate”. Personajele romanelor istorice ale lui M.Sadoveanu, după cum s-a afirmat, gândesc în basme şi vorbesc în poezii. Ele se contopesc cu marii eroi ai neamului, care au stat la temelia fiinţării noastre, a creării statului nostru. M.Sadoveanu a împletit armonios realitatea concret-istorică cu mitologia populară, reconstituind epopeic tot ce are mai durabil şi mai sfânt un popor, o ţară: frumuseţile naturii, măreţia oamenilor, idealul de libertate şi fericire, rosturile trecerii lor pe pământ ca fiinţe superioare, înzestrate cu suflet şi raţiune.

121

§3. Parametrii spirituali ai universului ştefanian Mihail Sadoveanu a urmărit în permanenţă să întruchipeze, la modul

magistral,

destinul

neamului,

cu

toate

virtuţile

ce-l

caracterizează. Încă cu mult înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, el a năzuit ca această întruchipare să fie regăsită în imaginea unei singure personalităţi. Dimensiunile istorice, dar, mai ales, cele legendare ale domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt l-au impresionat atât de mult pe Mihail Sadoveanu, încât a ajuns să-l identifice, la un moment dat, pe voievod cu întreaga spiritualitate românească. Aşa a luat naştere epopeea noastră naţională Fraţii Jderi, o trilogie compusă din Ucenicia lui Ionuţ (1934), Izvorul alb (1936) şi Oamenii Măriei Sale (1942). După cum istoriile altor popoare au ca personalităţi exponenţiale pe Robin Hood sau pe Taras Bulba, pe kneazul Igor sau pe Rolland, tot aşa şi neamul nostru îl are pe Ştefan cel Mare şi Sfânt. Împărtăşind această axiomă, Mihail Sadoveanu a căutat s-o ridice la rang de crez artistic suprem. Deşi romanul este o “construcţie” epică realistă, evenimentele din interiorul lui sunt proiectate prin viziuni mitologice, în timp ce elementele de basm supradimensionează personajele şi faptele lor. Totul este văzut printr-o optică şi atmosferă legendară, eroii au grandoarea personajelor din poemele vitejeşti şi din romanele cavalereşti. Dacă în piesa Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea figura lui Ştefan este sacralizată, în Fraţii Jderi domnitorul este prezentat drept un personaj pământesc, cu slăbiciuni inerente omului muritor. S-a afirmat că Mihail Sadoveanu a reuşit, ca şi Homer în antichitate, să structureze 122

legende şi mituri într-un flux epic inepuizabil, arhitectonica lucrării fiind întocmită din mai multe romane, fiecare personaj având viaţa lui. Iar autorul le-a istorisit această viaţă prin intermediul comparaţiei, în primul rând, dar şi al altor modalităţi artistico-stilistice de mare diversitate. În prefaţa Vieţii lui Ştefan cel Mare scriitorul se arată încântat de eroismul neamului nostru: “Ştefan Voievod Muşat a apărut, inexplicabil în aparenţă, în viaţa acestui neam, dezvoltând o forţă în dezacord cu mediul contemporan şi realizând o operă armonioasă ce rămâne încă o pildă pentru ce va să fie” [15, p.205]. În viziunea sa artistică întreaga istorie a românilor este populată fie de Ştefani mai mici, fie de pseudo-voievozi, antipozi ai ideii de măreţie. Vorbind, prin gura preotului dominican Geronimo della Rovere (un personaj al romanului), Mihail Sadoveanu decretează aforistic: Braţul Măriei Sale a lovit, a stăpânit şi a călăuzit. Convingerea prozatorului este că această perioadă constituie o epocă de glorie în istoria noastră. Ţara stăpânită de Ştefan cel Mare, principiile ei de funcţionare sunt bazate pe structuri dinastice. Această proprietate este specifică atât satului răzeşesc, moşiei şi ţinutului, cât şi întregii Moldove. Relaţiile dintre personajele operei sunt de strictă supunere, dar îmbrăcând forma unei conlucrări fructuoase. În acest context, cei cinci fii ai comisului Manole Păr Negru sunt dornici să slujească, dar şi să consulte pe domnitor. Bătrânul Davideanu simbolizează şi el “comportamentul” întregii Moldove, unde singurul guvernator este Ştefan cel Mare. Ca într-o familie, Voievodul nu uită să-şi mai probozească, dar şi să-şi însufleţească supuşii. Astfel, domnitorul îl ceartă părinteşte pe Simion Jder, ştiind că acesta, nefiind 123

demult tânăr, încă nu este însurat. Mai târziu, uitându-şi “mânia”, îi botează

copilul.

Criticul

literar

Nicolae

Manolescu

afirmă:

“Devotamentul, încrederea, recunoştinţa în raportul dintre domnitor şi supuşi, îmbracă în aceste condiţii o formă specială: când ţara e o familie, patriotismul însuşi nu e decât un sentiment familial, ce ataşează pe părinţi şi copii de mediul firesc al vieţii lor comune. Trecutul naţional devine istoria familiei, eroii de demult sunt strămoşii celor de azi” [6, p.190]. Romanul Fraţii Jderi este o operă cu multiple elemente de ritualitate. Indiferent că sunt răzeşi, boieri sau domnitori, toate personajele duc o viaţă înscrisă în aceeaşi matrice mioritică: muncesc, sărbătoresc, iau parte la nunţi, botezuri, la diverse procesiuni şi ceremonii. Ei călătoresc pe aceleaşi drumuri şi se avântă, cu toţii, vitejeşte în războaie. Eroii se recunosc după reguli nescrise, după port şi după vorbă. Îi unesc obiceiurile şi memoria comună. Până şi gesturile le devin expresive prin îmbinarea lor cu ritul. Imaginea voievodului e înconjurată de mister şi legendă. Domnitorii sunt în genere idealizaţi de popor. Iar Mihail Sadoveanu îi aureolează artistic şi mai mult. Sosirea lui Ştefan este anunţată din timp cu surle şi trâmbiţe. Apariţia alaiului domnesc se produce cu un fast ieşit din comun. Mai întâi de toate, scriitorul preamăreşte în romanul Fraţii Jderi vrednicia neamului românesc. Sunt prezentate, rând pe rând, ceremonii, vânători sacre, spaţii paradisiace, scăldate într-o lumină magică; pe orizontală şi verticală sunt investigate artistic atât sufletul, cât şi înţelepciunea oamenilor. Autorul creează o amplă şi impresionantă imagine a microcosmosului moldovenesc, cu proiecţii de mit. Predilecţia naratorului se îndreaptă, şi de data aceasta, spre epos, 124

spre poveşti, spre legende. Trecerea de la real la fabulos se face fără denaturarea adevărului istoric. Imaginea lui Ştefan cel Mare apare ca un soare, bourul cel alb fiind simbolul Moldovei. Toposul magic, în aceste condiţii, este în roman corespondentul mitologic al spaţiului mioritic moldovenesc. Călătoriile, în general drumurile (cele definite de cercetătorul Edgar Papu) dau naştere unei impresii de incursiune în ireal, cu senzaţia descălecării pe nişte tărâmuri nepopulate. Epopeea ştefaniană din Fraţii Jderi se impune, în primul rând, prin complexitatea psihologică a eroilor şi a evenimentelor, care îi conferă grandoare, universalitate. Aceste momente vizează: comportamentul, vitejia, vigoarea fizică, tăria de caracter, încrederea în faptele proprii etc. Viaţa spirituală, pe care o trăiesc aceşti eroi, se asociază evenimentelor de cotitură ale istoriei. Faptele personajelor devin determinante pentru Ţara Moldovei, rolul factorului colectiv fiind unul de o importanţă majoră. Acţiunile eroilor sadovenieni sunt totdeauna decisive; ei înfruntă primejdii, dar şi “cumpăna anilor”. Însuşi domnitorul pare a fi trimis de către Dumnezeu, ca să deştepte şi să înalţe poporul. La fel şi fraţii Jderi, care au menirea providenţială de a ajuta “misiunii” lui Ştefan. Mihail Sadoveanu specifică, în Amintiri, că există în inima personajelor sale istorice o cauză comună, o credinţă nestrămutată: cea a izbândei! De dragul ei, preciza scriitorul, oştenii au pornit la luptă, şi-au urmat suveranul, au murit cu zâmbetul pe buze, deşi vremea dacilor lui Zamolxe apusese demult. În monografia Romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu cercetătorul Nicolae Frigoiu vine să confirme aceeaşi idee formulată de prozator: “Durata vieţii, din prisma ciclurilor cosmice implacabile, e una permanentă în Fraţii Jderi, monolitică în 125

timp” [16, p.173]. Fraţii Jderi au un subiect complex, cu multe linii şi stratificări. Varietatea structurilor de compoziţie vorbeşte de multitudinea de acţiuni. Orice detaliu separat colaborează organic cu întregul. Lirismul prozei lui Mihail Sadoveanu se datorează, mai ales, farmecului evocării. Delimitarea planurilor este bine efectuată, autorul propunându-şi o iniţiere. Astfel, dacă în Ucenicia lui Ionuţ are loc formarea acestuia, rostul unei domnii constituie substanţa artistică din Izvorul alb. Accederea în lumea curţii, mai exact spus, în interiorul unei familii din anturajul voievodului, se produce în Oamenii Măriei Sale. Începutul se remarcă prin atracţia neobişnuită pe care o exercită Ştefan cel Mare asupra oamenilor simpli. Această atracţie devine şi mai puternică în clipele decisive pentru ţară. Motivele ce duc la

apoteozarea

domnitorului sunt multiple. Pe lângă faptul că Ştefan cel Mare era un bun strateg şi un priceput al moşiei, un fin psiholog, cu o aleasă cultură bizantină, el îşi iubea poporul, îi înţelegea grijile şi nevoile, făcea parte celor nedreptăţiţi. Chipul lui Vodă este înfăţişat sub două aspecte, clar delimitate: cel mitic şi cel cvasi-real. Dacă în primul caz, figura legendară atinge dimensiuni de simbol, al unei măreţii supreme, în cel de-al doilea caz, omul Ştefan cunoaşte incertitudinea, frica de a lua o decizie nepotrivită, îndoiala ce planează asupra celor făptuite – slăbiciuni inerente speţei umane. Mihail Sadoveanu a cercetat cu minuţiozitate cronicile boierilor vremii, care reflectau uneori subiectiv, în dependenţă de atitudinea lui Ştefan faţă de ei, faptele domnitorului. Imaginea voievodului capătă, astfel, caracterizări părtinitoare, de la un caz la altul. Prin reliefarea calităţilor, dar şi a metehnelor, se profilează ideea posibilei ridicări a 126

individului la rang de geniu sau chiar de personaj sacru. Autorul argumentează aceste stări de extaz, ale poporului în faţa monarhului, în felul următor. Mulţimea, adunată buluc, aşteaptă cu nerăbdare, dar şi cu o anumită spaimă, apariţia domnitorului. Şoaptele rostite la ureche vestesc apariţia celui ieşit din rândurile lor, renăscând speranţa că şi aici, pe meleagurile moldovene, ar putea creşte un viitor voievod. Se zvoneşte că Măria-Sa “are pecete pe braţul stâng şi legământ sfânt”, că ar fi fost botezat în mare taină la una din bisericile de pe Sfântul Munte Athos şi că nu cunoaşte moartea, cu atât mai puţin înfrângerea. Imaginea sa e direct coborâtoare din chipul lui Făt-Frumos, la al cărui naştere îşi fac apariţia ursitoarele, fiecare aducându-i un dar preţios. Înglobate într-un tot întreg, virtuţile urmăresc să preamărească până la idealizare personajul, predestinat să răzbune răul din această lume şi să readucă lumina pe pământ. Pot fi depistate anumite afinităţi cu mitul lui Prometeu: atât misiunea, cât şi grandoarea eroului sunt aproape identice. În roman Ştefan cel Mare îşi îndeamnă supuşii: “Să ne înarmăm pe dinăuntru cu credinţă tare, dar pe dinafară să nu uităm a pune zale şi a ţinea în mână sabie ascuţită.” Sfatul Domnesc, în calitate de organ istrativ cu rol consultativ, transfera asupra domnitorului toată povara deciziilor şi, mai ales, a acţiunilor. Voievodul conştientiza, notează scriitorul, că trecuse timpul deplângerii prezentului şi al evocării trecutului ca etalon al gloriei militare şi al demnităţii naţionale. Venise vremea acţiunilor decisive pentru Ţară. Lumea plină de vicii, marcată de vicistitudini, vedea un singur izbăvitor în această situaţie: Ştefan cel Mare. 127

Mihail Sadoveanu prezintă cu multă veridicitate această realitate, imprimând eroului principal (deşi în centrul scrierii se află lumea, universul ştefanian, cu toate atributele-i specifice) un rol mesianic, ce descătuşează mentalităţi, degajă putere supranaturală. În creaţia lui Sadoveanu, Ştefan Vodă nu va putea realiza de unul singur obiectivele propuse. Va stabili un climat de coeziune cu supuşii săi, bazat pe principiile sincerităţii şi devotamentului. El va fi probat odată cu trecerea timpului. Formula de experiment nu poate dura prea mult, scopul propus necesitând o înfăptuire rapidă. Aspiraţiile se transformă în reuşită, fiind depăşite frustrările iniţiale, unele justificate. De menţionat că în romanul Fraţii Jderi situaţiile imposibile, fantastice chiar, sunt substituite prin cele verosimile, datorită credinţei ţărăneşti: că cine doreşte ceva foarte tare, până la urmă ajunge să obţină. Iată de ce multe situaţii din acest roman desfiinţează cu uşurinţă linia de demarcaţie, şi aşa subţire, dintre real şi ireal, aceste noţiuni comportând înţelesuri dintre cele mai complexe şi variate. Cuplul pe care M.Sadoveanu a năzuit să-l prezinte cât mai desăvârşit, după modelul întregii Moldove, Ionuţ – Ştefan cel Mare acţionează la antipoduri, fiind aidoma unei comunităţi sociale. Destinul statului moldav, aflat la începuturi, preocupa atenţia domnitorului, el dându-i lecţii de meditaţie şi istorie celui pe care îl tutela, iniţiindu-l atât în problemele majore ale guvernării, cât şi în problemele cotidiene, pur umane. Aceste relaţii privilegiate sunt mai intense chiar decât raporturile dintre domnitor şi fiul său Alexăndrel. Criticul literar Nicolae Frigoiu adaugă realităţilor date anumite componente ale unei lumi virtuale: “cadrul cosmic şi cel biologic ce se integrează armonios

128

şi dau naştere la viaţa istorică, generatoare de valori culturale” [16, p.157]. Adresându-se starostelui Căliman, Ştefan Voievod afirmă: “Războiul meu, să ştii că îl am cu această ţară fără rânduială”. Domnitorul conştientizează că nedreptăţile au paralizat întreaga Ţară a Moldovei. Introduce măsuri autocrate, care urmau să fie îndeplinite cu stricteţe: stârpirea hoţilor, pedepsirea boierilor avari, acţiuni ce conduc la instaurarea ordinii pe moşie. M.Sadoveanu motivează iniţiativa monarhului prin aceiaşi factori “providenţiali”: viţa sa domnească şi conştiinţa superioară a domniilor anterioare. Astfel, scriitorul nu renunţă la prezentarea firii contradictorii, în unele cazuri, a lui Ştefan. De altfel, acelaşi procedeu este aplicat şi în romanul Nicoară Potcoavă, unde calităţile, dar şi metehnele eroilor îşi află o reflectare artistică adecvată. Neliniştile voievodului sunt explicate, mai ales, din perspectiva condiţiilor istorice vitrege pe care le traversa Ţara Moldovei. În anul 1453 turcii ocupaseră de acum Constantinopolul. Ortodoxia, în momentul încoronării lui Ştefan Vodă, a fost profanată: “de numele împăraţilor porniţi de la prorocul mincinos”. Începuse zodia lui Satan, marcată de o prăpăstioasă decădere materială şi spirituală. În aceste timpuri, creştinismul a devenit unica salvare în calea dispariţiei civilizaţiei bizantine. Figura domnitorului este surprinsă în situaţii-limită. Forţa de gândire, aptitudinile strategice, calităţile combative ale voievodului sunt “inoculate” poporului, firea lui Ştefan fiind stăpânită, în acele momente grele, de un sentiment profund religios, explicabil prin gravitatea condiţiilor istorice, în general, şi a stărilor afective, trăite de domnitor,

129

în particular. Iată de ce prozatorul imprimă scrierii un caracter de rit şi mistică. Mihail Sadoveanu conştientiza “povara” scrierii unui roman despre faptele lui Ştefan cel Mare. Critica literară, din acea perioadă, semnala două ipostaze posibile ale autorului: fie că va reuşi să realizeze o capodoperă, fie că va rata înaltul obiectiv, devenind, după opinia exprimată de Mihai Ralea, un proscris, care a făptuit un sacrilegiu, profanând sfinţenia eroului hagiografiei româneşti. Pentru a prezenta un tablou artistic cât mai veridic al faptelor şi al timpurilor demult apuse, prozatorul împleteşte cu măiestrie elementul documentar cu cel fictiv, rezultatul fiind o frescă narativă, cu bogate şi variate detalii artistice, inclusiv cu stări sufleteşti trăite la maximă intensitate de către personaje. Autorul descrie calul domnesc fără asemănare, ţinut în frâu doar de voievod, făcând o analogie cu Ţara Moldovei care putea fi stăpânită doar de un bărbat aidoma lui Ştefan. Sfântul Gheorghe, ocrotitorul Moldovei, omorând balaurul, prevesteşte

pe

continuatorul

său

care

va

repurta,

asemeni

Arhanghelului, victorii strălucite asupra Necuratului... Calul lui Ştefan posedă calităţi supranaturale, are un instinct neobişnuit – de a presimţi lupta. Voievodul este oşteanul binelui, iar spahiii turci simbolizează răul. Criticul literar Nicolae Frigoiu sintetizează: “Steagul de luptă al lui Ştefan cu bourul, simbolul sălbăticiei organice îmblânzite, şi cu icoana Sfântului, patronul Ţării Moldovei, reprezintă o viziune clară asupra ortodoxismului, ca factor de rezistenţă în mobilizarea totală a ţării pentru apărare” [16, p.159]. Ştefan devine domn al Moldovei în aprilie, luna primenirilor, a transformărilor naturii. Un semn prielnic, de bun augur de a se bucura şi 130

de a vesti ceasul înfrângerii semilunii şi propăşirii moldovenilor. Urcarea pe scaun se produce în joia din Săptămâna Patimilor. De aici, probabil, vine şi concepţia lui Ştefan că el nu trebuia să devină un bici al lui Dumnezeu, ci unsul Lui. Un “uns” care să ofere lumină fără a primi nimic în schimb. Personalitatea lui Ştefan cel Mare capătă în imaginaţia populară contururi de fiinţă demiurgică, având legături cu transcedentalul. Această “filosofie”, ce marchează gândirea lui Ştefan, nu este decât o continuare a principiilor Vechiului Testament şi al celui Nou, şi nu o negare a acestuia. “Cei curaţi cu inima sunt văzători de Dumnezeu şi acei îl vor vedea pe Domnul, care s-au lipsit de păcate şi răutate”, se afirmă în Sfânta Scriptură, iar Ştefan urmează cu sfinţenie toate poruncile Evangheliei. În cazul de faţă nu se poate vorbi despre un anumit fanatism al domnitorului, dat fiind că el e profund pătruns de Iubirea faţă de Dumnezeu. Această dragoste se resimte şi în comportamentul lui Ştefan faţă de apropiaţii săi: Jderii. Credinţa lui Ştefan este globală, ca şi Legea Nouă, promovând Învăţătura Divină pentru obţinerea mântuirii. Legea Veche, în mentalitatea epocii, a fost o pregătire, ca şi credinţa dacilor în Zamolxe, către Mântuire, o călăuză spre Christos. Domnitorul aplică în viaţă poruncile biblice. Primenirea Ţării Moldovei, prin luarea sceptrului de către Ştefan, urmează litera sacră: “Legea cea Veche prin Moise s-a dat, harul şi adevărul au venit prin Isus Christos”. Totuşi, societatea ştefaniană rămâne la Legea Veche, unde iubirea de semeni se limita doar la cei de un neam. Acest lucru e justificat prin faptul că pericolul păgânităţii era atât de real şi de evident, încât Iubirea către orice Om, fără deosebire de neam, credinţă, limbă, stare socială era considerată o inepţie. Romanul Fraţii Jderi nu 131

atinge

principiile

unei

Iubiri

Universale,

mentalitatea

epocii

nepermiţând oprirea păcatului săvârşit prin răzbunare. Drept exemplu poate fi adus faptul uciderii de către Ştefan a asasinului tatălui său. Această sete de răzbunare împlinită nu-i provoacă satisfacţie, ci, din contra, îl întristează pe domnitor, îl predispune la meditaţii asupra rostului trecerii prin timp a omului. Răul, cugetă el, a fost răsplătit prin rău. E o stratagemă (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte) aproape obligatorie a naraţiunilor sadoveniene, stratagemă coborâtă direct din gândirea milenară a popoarelor lumii. Postulatele credinţei, învăţăturile biblice au servit drept model pentru domnitor, ajutându-l să-şi modeleze o conduită adecvată în momentele cruciale. Ştefan Vodă nu pornea niciodată la luptă fără a îngenunchea şi a rosti, alături de oştenii săi, Tatăl Nostru. Titlul romanului vorbeşte şi el despre caracterul organic al viziunii artistice, sugerând miezul temei şi al subiectului. Accentul cade pe rolul determinant al maselor în crearea “edenului” terestru. Aceste momente sunt prezente şi în alte scrieri sadoveniene de factură istorică: Neamul Şoimăreştilor, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, cu menţiunea că Duca este supus unei negaţii totale. Ştefan Vodă atrage în jurul său oameni de care se îngrijeşte, oferindu-le mici privilegii, promovează treptat boierimea şi târgoveţii, atenţia sa îndreptându-se şi spre cei mai credincioşi şi destoinici ţărani. Aşa se face că în naraţiune apare “clanul” Jderilor, cei cinci fii în frunte cu tatăl lor, Manole Păr-Negru. Particularitatea feciorilor jupânului Comis este, la primul , unitatea în varietate a familiei din care provin. Ei se deosebesc prin temperament, caracter, înfăţişare, dar nutresc şi învederează o adeziune totală faţă de planurile politice ale 132

domnitorului. Sunt oricând gata, necondiţionat, să-i vină în ajutor, să-l slujească fără a pune condiţii. Cei cinci (cifra, considera prozatorul, nu are nimic esoteric) formează un tot indestructibil, lipsit de vulnerabilitate. În ceea ce priveşte rosturile vieţii şi ale familiei, aici opţiunile lor diferă, dar nu prea mult. Romanul are aproape 1000 de pagini şi însumează mai mult de 200 de personaje, are o varietate a registrelor compoziţionale, necesară senzaţiei de imanenţă organică a vieţii, dar, consideră criticul literar Nicolae Frigoiu, şi al “meandrelor şi răsfrângerilor din lumini şi umbre atât de caracteristice epopeii ce trebuia să cuprindă toate categoriile artei de la tonul ritual şi oracular până la tonul umoristic şi caricatural, ca un suspens şi o destindere în sfera cotidianului, după ritmul crescendo al aventurii şi încordarea nervoasă a acţiunilor. Echilibrul stenic dintre cele două planuri opuse vieţii: planul eroic şi planul civil se realizează prin intermediul descrierii unui prototip de nucleu familial convergent: familia Jderilor” [16, p.161]. Familia de la Timiş este o întruchipare veridică a unei celule a societăţii patriarhale din acele timpuri. Modalitatea ei de a trăi la nivelul grijilor zilnice reînvie viziunea naturistă a societăţilor gentilice din Vechiul Testament. Comisul Manole Păr-Negru se caracterizează distinct prin raţionalitate şi obiectivitate, indiferent de situaţia în care nimereşte . Soţia sa, jupâneasa Ilisafta, e părtinitoare, însă comportamentul îi este perfect justificat prin condiţia maternă pe care şi-o asumă, chiar şi pentru mezinul Ionuţ. Deşi nu este copilul ei propriu-zis, ea manifestă o mare dragoste faţă de el, protejându-l de cele rele. În literatura română, se pare, nu vom mai descoperi o asemenea relaţie afectuoasă dintre o 133

mamă vitregă şi copil. În această ordine de idei, este deosebit de grăitor momentul când Ştefan îl “înrolează” pe Ionuţ. Ilisafta cugetă “matern” la rosturile cazone, întrebându-se: “Ce poate înţelege un bărbat?” În acele clipe, zice ea, doar inima de femeie, de mamă, poate înţelege cumplita plecare a puiului de la cuib. În viziunea istoricului literar Edgar Papu, Fraţii Jderi reprezintă un “fruct al unei îndelungi meditaţii şi elaborări, această grandioasă lucrare am putea spune că alcătuieşte însuşi “rodul pământului” din bogata ţarină sadoveniană” [17, p.5]. Mihail Sadoveanu ar fi, după E.Papu, unul din cei mai mari “poeţi imnici”, care a îndrăznit să ne prezinte în acelaşi timp şi “epopee şi roman istoric, cronică, legendă, poem folcloric, rapsodie naţională şi roman realist” [17, p.5]. Prozatorul valorifică modalităţile de umanizare a naturii, proprii scriitorilor elini din antichitate, însă folosind un procedeu invers, cu mai multe posibilităţi de intensificare. Acest procedeu poate fi regăsit în multe situaţii din Fraţii Jderi. “Cosmomorfismul” umanului (după E.Papu) influenţează asupra “rânduielilor firii”, preschimbând, într-o anumită măsură, motivaţia şi, implicit, intensitatea datinii. În consecinţă, toţi reprezentanţii familiei Jderilor au ajuns să aibă câte ceva din elementul zoomorf, animal. Cercetătorul Constantin Mihai Popa opinează că formele de viaţă vegetale şi animale, natura sau obiectele ce înconjoară personajele, determină, în anumite momente de mister, comportamentul acestora, punând în evidenţă, prin analogii tranzitive, sorgintea lor mitică, arhetipală. Vegetaţia este omniprezentă în

romanul lui Sadoveanu,

condiţionând chiar “cursul” naraţiunii. Omul sadovenian de la Izvorul Alb “punea urechea la pământ ca s-audă glasul pământului”. Alteori, 134

descifra “mersul stelelor şi al pământului”. Aşadar, Ţara Moldovei ar fi înzestrată cu forţe paranormale. Însuşi Ştefan este un adevărat mag. El afirmă: “Noi, domnii şi stăpânitorii de noroade, trebuie să urmăm pilda soarelui, dând în fiecare zi lumină...”. O altă prezenţă a elementului fabulos o atestăm în episodul vânătorii domneşti, scopul ei fiind, de fapt, unul oracular: aflarea destinului ştefanian, dar, mai ales, al Moldovei. Suita, anturajul princiar nu sunt lipsite de varietate şi contraste. Tăcutul Simion (prozatorul utilizează sintagma “zăvorât în sine”) este completat de limbutul Cristea. Sobrietatea jupânesei Maruşca este opusă frumuseţii Candachiei, iar vacarmul războaielor îl găseşte pe cuviosul Nicoară nu pe câmpul de luptă, ci retras în tihna chiliei monahale. Toţi Jderii se caracterizează printr-o serie de particularităţi aproape identice. Pe lângă unele cusururi, specifice fiecărui individ în parte, ei sunt de o robusteţe fizică herculeană, sunt soţi fideli, cu un echilibru psihic puternic, posedă o evidentă seninătate sufletească. Ataşamentul lor necondiţionat faţă de domnitor şi vitejia dusă până la sacrificiul suprem sunt condiţionate, în bună măsură, şi de jupâneasa Ilisafta, care le întreţinea “pacea interioară” printr-o neîntreruptă dragoste şi stabilitate. În faţa mamei toţi se pleacă cu respect. Rolul ei de cronicar al vremurilor îl determină până şi pe comisul Manole să tacă în faţa “armei lingvistice neîncetate a comisoaiei”. Ideea de nemurire a oamenilor capătă în roman o dezbatere artistică dintr-o perspectivă ortodoxă. Formele de viaţă au o funcţie magică, intermediară în stabilirea unor raporturi ontologice dintre om şi forţele naturii. ul cu natura influenţează comportamentul oamenilor, viziunea lor asupra rosturilor vieţii, el, ul, dovedindu135

se a fi unul benefic, cu corespondenţe mitice. Nicolae Frigoiu aminteşte, în această ordine de idei, de efectul “păsării Phoenix”. Datorită acestei tehnici artistice, eroii naraţiunii devin mai puternici, mai plini de vioiciune, mai echilibraţi psihic. Trecerea timpului nu-i mai marchează, ul cu natura îi fortifică; ei se renasc din propriile forţe, ca din cenuşă. Descrierea ceremonialului de la curte cuprinde nu doar interiorul odăilor domneşti, ci urmăreşte cu minuţiozitate mai multe aspecte: protocolul gastronomic, cel de primire al solilor, ritualul naşterii, botezului şi al nunţii; sunt concretizate până şi arhitecturile interioare şi exterioare ale edificiilor. De exemplu, mesagerul Papei, în raportul său către suveranul pontif, notează: “N-aş putea susţine că Voievodul Moldovei nu mi s-a arătat şi mie, în primul ceas, întru toată măreţia unei curţi orientale, căci aşa cere rânduiala când vin solii”. Primirea mesagerilor italieni presupune anumite “învăţături” ce se impun unui asemenea eveniment diplomatic de importanţă. Trimişii Republicii Veneţiene vor fi “luaţi în primire” mai întâi de comisul Ionuţ Păr-Negru şi de postelnicul Ştefan, care rosteşte “binevenirea”, adică oraţia de bun sosit. În conformitate cu tiparele procedurale, specifice locului, sunt trataţi oaspeţii şi la Vaslui. Vodă îşi pune pe el “strai bizantic de brocart şi aur şi spătarul său, jupânul Mihail Vrânceanu, îi purta cununa, buzduganul şi spada, iar în jurul său toţi boierii se înşirau în haine grele şi lungi”. Chiar dacă ceremonialul se desfăşoară într-o tabără militară, tradiţia este respectată cu sfinţenie, timpurile vitrege neconstituind un impediment în bunul mers al datinii.

136

Autoritatea şi providenţa sunt, după părerea nepotului Papei Sixt, sursele primordiale ale puterii lui Ştefan. În timpul cât s-a aflat în Ţara Moldovei, veneţianul Giuseppe Vanini, cu toate că a descoperit în voievod un prinţ adevărat, rămâne a fi un mare disperat, după propria-i declaraţie, din cauza lipsei totale a distracţiilor de aici: “N-am găsit nimic din obiceiurile noastre, din mâncările noastre, din petrecerile noastre”. Cel de-al treilea emisar, signor Giudo Salari, va observa, cu fineţea ce-l caracterizează, doar latura militaro-strategică a oştirii moldovene. Atenţia sa va fi îndreptată spre aspecte ce vizează şi unele caracteristici specifice: sărăcia impusă de războaiele cu turcii au afectat nu atât strălucirea, luxul, cât rânduiala aulică. Tabăra sultanului Mehmed, scrie Sadoveanu, dispreţuieşte, însă, valorile păstrate cu sfinţenie la curtea din Suceava. În iurtele sale se află la loc de cinste doar bucătăria. Alaiul celor angajaţi în slujba marelui dregător turc se compune, în temei, din “patruzeci de calfe de bucătari cu başbucătarul şi şaizeci de calfe de baclavagii cu meşterul de baclavale; şi numai treizeci de cafegii şi rahatgii”. Romancierul înfăţişează cu minuţiozitate nu doar anturajul conducătorilor, al celor ce stăpânesc destinele unei ţări. El descrie până şi detaliile intime ale unui iatac prenatal. În chinurile facerii este surprinsă jupâniţa Maruşca, cea care urmează să înmulţească neamul comisului Simion Păr-Negru. Autorul afirmă că ea stă “întinsă pe spate în crivat (...) legată la cap cu grimea de mătasă roşă, ca să nu se deoache”. Tentativele soţului ei de a pătrunde în odaie sunt zadarnice, ca şi cele ale nanei Chira. Acum femeile “poruncesc”. Ele pun la cale şi supraveghează întreaga rânduială. Tabloul înfăţişat sugerează ideea că 137

moaşele nu reuşesc, încurcându-se între ele, să execute toate cele necesare, totuşi, precizează autorul, “au schimbat oleiul la candelă de la icoana Născătoarei de Dumnezeu şi au pus feştilă proaspătă de iască”. După ce i-au dat Maruşcăi să bea dintr-un păhărel de vinars amestecat cu untdelemn sfinţit, la al treilea val de dureri, au coborât-o jos din pat, “căci aşa ni-i dat nouă (...), aşa ni-i dat nouă după datina din veac, să naştem pruncul pe pământ”. Comisoaia Ilisafta, fiind cea care conduce întreaga orânduială va arata nou-născutul, întâi tatălui, zicând: “Copilul a ieşit la lume ţipând cu mânie”, semn că va deveni un bărbat vrednic, ca şi bunicul său. Botezul va avea loc sub “înaltul patronat” al domnitorului, gest al marii bunăvoinţe faţă de familia Jderilor. Ceremonia, în sine, este prezentată sub semnul simplităţii: “intrăm în paraclis şi creştinăm pruncul”. Descrierea vieţii de familie aminteşte de exactitatea detaliului balzacian. “Pater familias” veghează cu autoritate asupra educaţiei fiilor în spiritul datinii şi al tradiţiilor, împiedicând orice abatere de la normalitate. El este comandantul suprem al oştii, împuternicit de Cel de Sus să aibă grijă de toate rânduielile. Întreaga Ţară a Moldovei e întemeiată după aceste legi nescrise. G.Călinescu observa cu exactitate că toată Moldova e ca o familie, capul căreia este, indiscutabil, Ştefan cel Mare. Calităţi paterne denotă şi alte personaje, mai ales, specifică prozatorul, cele “sortite să ocârmuiască ocina”. Ca un tată se manifestă nu doar Ştefan în romanul Fraţii Jderi, ci şi bătrânul Mihu, boierul Dăvideanu sau Ştefan Tomşa. Ştefan este responsabil de soarta oamenilor săi. Voievodul are şi anumiţi favoriţi: Simion Jder, Nechifor Căliman şi, mai ales, Ionuţ.

138

Criticul literar Nicolae Frigoiu afirmă: “Oamenii din roman cunosc o puritate a credinţei, nepângărită de forma convenţională. Romanul absoarbe lumea ca pe o punere în mişcare a acestuia, ultima citadelă rămasă neviolată de tentaculele analizei sale: abisurile sufletului uman” [16, p.171]. Faptele reale, consemnate şi în documentele istorice, cunosc modificări substanţiale. Cutremurul dinaintea luptei de la Podu-Înalt este explicat prin intermediul forţelor supranaturale, ca şi apariţia negurii din ajunul bătăliei şi risipirea ei imediată după încetarea ostilităţilor. Este adevărat, afirmă prozatorul, sunt nişte semne providenţiale, nişte simboluri sugestive ale victoriei. E vorba de un râu sau un ram, care opun rezistenţă duşmanului, rămânând aliat de nădejde doar celui care l-a ocrotit sau sădit. Lumea din romanul Fraţii Jderi cunoaşte o grăbită şi înteţită maturizare. În decurs de doar 6 ani (1469-1475) personajele se nasc, cresc, se manifestă plenar, îmbătrânesc şi mor. Copilul Ionuţ, de exemplu, nu dispune de timp pentru jocuri copilăreşti. El are de parcurs drumul sinuos al iniţierii: mânuirea armelor, călirea în luptă, bărbăţia precoce, toate devenind probe ce marchează trecerea sa spre maturitate. Este un timp pe care prozatorul îl asociază termenului iureş, menţionând că scurgerea timpului era abia palpabilă, fără a lăsa vreo urmă, vreo “încrestătură pe răbojul anilor”. Evidentă este şi similitudinea cu lumea basmelor, unde eroii cresc în şapte zile tot atâta cât muritorii de rând în şapte ani. Universul Fraţilor Jderi consemnează o situaţie de basm, în care domină tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Protagoniştii şi personajele se află într-o cursă permanentă cu ei înşişi, având temeri că nu vor reuşi să-şi atingă idealul. 139

După cum am remarcat anterior, personajele din “penumbra istoriei” concurează cu imaginea marelui domn în vederea determinării rolului prim al naraţiunii. Acest lucru se produce nu din cauza că “veacul său nu-l preţuieşte îndeajuns pe Măria-Sa”, ci cu scopul de a amplifica prestaţia lui. Apreciat de străini (cum este Geronimo della Rovere), temut de ismailiteni, domnul, în accepţiunea unor personaje, este cumplit la mânie, având un paloş necruţător, care scurtează capetele boierilor laşi şi trădători. Factorul (credinţa în mitologie) se râsfrânge asupra mentalităţii cuviosului Nicodim, al doilea fiu al lui Manole Păr-Negru. Acesta declară: “Vine vremea ca luptătorul să cheme pe domnii pământului întru prigonirea fiarei care s-a ridicat asupra seminţiilor. Mehmet e fiara: are şapte capete, adică păcatele de frunte şi zece coarne, adică înfruntarea celor zece porunci. E scris ca luptătorul pe cal alb s-o întâmpine şi s-o lovească, vărsându-i spurcăciunea sângelui”. Imaginea voievodului este proiectată pe calea unor dimensiuni mitice şi supradimensionale, personajele din naraţiune purtându-i o iraţie unanimă. Am pomenit de sentimentul fricii, în sensul bun al cuvântului, pe care îl resimt supuşii la apariţia domnitorului. Acest sentiment, de proporţii inimaginabile, este asociat de către M.Sadoveanu cu un puternic fior ce le învăluie întreaga făptură. Apariţia lui Vodă produce “uimire şi înfricoşare”, încât o femeie de la Drăguşeni chiar “a slobozit din măruntaiele ei un prunc”. Personajele Onofrei şi Samoilă Căliman “îngălbenesc la faţă” când au de dus o misivă cu pecete domnească. Epistola fiind pentru ei ceva deosebit de preţios, spaima îi face să obosească. Ei se opresc deseori şi schimbă unul de la altul “povara”. La 140

procesul de mitizare artistică a voievodului participă un spectru larg de eroi din naraţiune. De la vlădică la opincă, de la supus la răzvrătit, de la judecător la lotru, de la călugăr la zbir – cu toţii se întreabă retoric: “Cum să îndrăzneşti a săvârşi o faptă împotriva stăpânului celui mare? Acela numai un deget îl mişcă şi gata. Suntem sub tălpile luminăţiei Sale Ştefan Vodă ca nişte seminţe de cânepă”. Se creează impresia, cel puţin din perspectiva romanului Fraţii Jderi, că istoria Moldovei n-a cunoscut o pietate şi o consideraţie mai profundă adusă unui domnitor, ca în cazul Muşatinului. E un lucru absolut cert, menţiona istoricul literar Ion Rotaru, că acest pământ a născut o figură uriaşă, un Domnitor Absolut. Apariţiile în public ale lui Ştefan provoacă supuşenie şi ascultare. Personajele din Fraţii Jderi nutresc o veneraţie cu totul ieşită din comun faţă de figura domnitorului, transfigurată în simbol: “Atuncea când strănută Vodă, apoi boierii din divan fac toţi la fel, încât detună cetatea”. Calităţile umane ale lui Ştefan sunt reliefate de către prozator în cele mai grele momente pentru Ţară, pentru supuşii săi. Iată câteva exemple de situaţii mai mult decât grăitoare. Când se întoarce din război, Căliman îşi găseşte moşia jefuită de boieri. Însă este împroprietărit imediat de către domnitor cu o moară la Pârăul Alb şi cu două pogoane de vie domnească la Cotnari, iar pârcălabul hrăpăreţ este decapitat “pentru că a obijduit pe un slujitor vrednic al Domniei”. Lui Manole Păr-Negru, Ştefan cel Mare i-a dat în stăpânire păşuni imense, lăsându-l la bătrâneţe să se bucure de linişte şi belşug. Jupânul Comis n-a acceptat astfel de daruri, găsindu-şi moartea eroică pe câmpul de luptă. 141

Unul din momentele-cheie ale operei îl constituie prezentarea bătăliei de la Podu-Înalt. Ştefan pierde în această încăierare pe cei mai viteji oşteni ai săi: comisul Manole, al doilea comis Simion, pe Nechifor Căliman cu fiul său Samoilă, zis Strâmbă-Lemne. Durerea, scrie Mihail Sadoveanu, sfâşie întreaga Ţară, şi Ştefan porunceşte post şi rugăciune. Pentru a cinsti memoria celor căzuţi, Vodă îngenunchează în faţa trupurilor neînsufleţite. După această luptă, ca şi după fiecare război, Ştefan înalţă o biserică şi un schit pentru pomenirea şi neuitarea celor căzuţi în bătălie. De remarcat că prozatorul reuşeşte să devină credibil în plan artistic atunci când prezintă momentele-nodale pentru destinul Ţării Moldovei, când domnitorul devine una cu supuşii săi. Coeziunea lui Ştefan cu oamenii de jos nu intervine doar în situaţiile limită (“Când Ţara e cernită şi mamele îşi plâng în bocete prelungi fiii, care nu s-au mai întors la vatră”). Şi în tovărăşia Jderilor Ştefan renunţă la ceremonialul aulic, discutând îndelung cu ei; nu ezită nici când trebuie să mănânce pe butuci de brad claponi fripţi, pregătiţi cu mare iscusinţă de comisoaia Ilisafta… S-a afirmat că în romanul Fraţii Jderi voievodul însuşi şi-a limitat plăcerile lumeşti, atunci când a mărturisit: “Bucuriile şi dezmierdările voievozilor trebuiesc să fie puţine şi ascunse. Având toate sub dreapta lor, nu le au pentru sine. Robului şi sărmanului le sunt îngăduite greşalele şi păcatele; dar stăpânitorii au altă rânduială”. Totuşi, în pofida celor declarate, voievodul nu renunţă totalmente la plăcerile vieţii: se opreşte la câte un han, serveşte vin şi chiar petrece cu femei. Grăitor este “popasul” făcut la crâşma bogatului, dar sterpului Iaţco

142

Hudici. În urma acestei escapade, soţia hangiului va da naştere gingaşei Maruşca. Ştefan nu consideră un păcat această aventură, căci, în viziunea domnitorului, “n-a fost decât un mare dar pentru hangiul Iaţco”. Urmează o precizare salvatoare, făcută cu subtilitate de Mihail Sadoveanu: “Om fiind, nu te poţi desface de cele omeneşti”. Prozatorul pune “rătăcirile” domnitorului pe seama spiritului petrecăreţ şi a nepăsării noastre, menţionând că este “asta ş-o moştenire a neamului moldovenilor”. Din mărturisirile fiicei scriitorului, Profira Sadoveanu, aflăm că multe personaje din romanul Fraţii Jderi au avut drept prototipi membrii familiei Sadoveanu. Câţiva dintre Jderi sunt întruchipaţi după fiii autorului. Eroul Ionuţ, de exemplu, întrunea toate calităţile mezinului Mihu. Prozatorul declara, în unul din interviurile acordate lui Vasile Netea, că a dorit, prin evoluţia artistică a lui Ionuţ, care ajunge în roman comis şi conducător al cavaleriei domneşti, să anticipeze cariera fiului său. Din păcate, Mihu a avut un sfârşit tragic, murind pe câmpul de bătălie de la Turda în timpul războiului, abia trecut de 20 ani. M.Sadoveanu descrie vitejia moldovenilor, conduşi în luptă de Ştefan, menţionând că cele mai nobile calităţi combative ale acestora suscitau iraţia străinilor. Unul din emisarii Papei de la Roma, venit în Ţara Moldovei, îi considera pe oştenii locului nişte sciţi, care îl bătă cândva pe Darius al lui Istaspe. Din acele timpuri străvechi este desprinsă imaginea încăierării dintre Ionuţ şi fiorosul Uzun. Nu doar forţa îi caracterizează pe urmaşii sciţilor, avea să menţioneze trimisul veneţian, ci şi abilitatea, care primează în această luptă, unde Ionuţ recurge la un şiretlic: aruncă praf asupra adversarului său, reuşind astfel să-l înşface şi să-l imobilizeze. 143

Criticul literar Pompiliu Marcea afirmă metaforic că “Ionuţ PărNegru este un D’Artagnan românesc, vădind însă, faţă de celebrul erou al lui Dumas, un însemnat spor de puritate interioară şi de poezie, creaţie prin excelenţă sadoveniană, foarte apropiată de eroii eposului nostru popular” [18, p.29]. De altfel, asemănarea cu gasconul e perfect valabilă şi în cazul autorului, al lui Mihail Sadoveanu însuşi, care, în volumul memorialistic Anii de ucenicie, se declară a fi “în pielea acestuia”, atunci când se stabileşte, pentru prima dată, în Bucureştii începutului de secol XX. Mezinul Jderilor mai posedă o calitate specifică muşchetarului z: exercită o atracţie irezistibilă asupra femeilor, indiferent de rang, stare socială sau civilă. El este îndrăgit atât de Maria de Mangop, cât şi de soţia vistiernicului Cristea, Candachia, precum şi de jupâneasa Nasta. Farmecul său se datorează mustăţilor abia mijite, ochilor înflăcăraţi şi trupului feciorelnic, în care se îmbină candoarea adolescentină cu forţa bărbătească. Junele Ionuţ cunoaşte însă puţine stări afective din partea părintelui său, marele comis Manole. Aceasta nu din cauza unei indiferenţe sau lipsei de dragoste paternă. Motivul este de sorginte paladină, “descendent” al mentalităţii cavalereşti stoice. Jderul cel Bătrân nu-şi permite, nici chiar în momentele de duioşie, să îmbrăţişeze pe mezin, motivându-şi rezerva prin faptul că “un bărbat nu se cade a fi sentimental, cu atât mai mult cu cât acest lucru ar fi apărut ca o slăbiciune în faţa fiului pe care-l educase în spiritul tăriei morale”. Ionuţ, conştientizând motivaţia comportamentală a părintelui său, se apleacă plin de emoţie şi sărută dreapta comisului. Ca şi în cazul altor 144

scrieri sadoveniene, şi în acest roman intensitatea trăirilor sufleteşti este precedată de o tăcere profundă, filosofică. Pompiliu Marcea accentuează că “poezia adevărată a Fraţilor Jderi nu stă în evocarea unor întocmiri arhaice sau a unei naturi primitive, ci, mai ales, în rafinamentul zugrăvirii virtuţilor umane din epoca de prosperitate şi glorie a lui Ştefan cel Mare” [18, p.36]. Constantin Ciopraga îşi propune, în cartea Fascinaţia tiparelor originare, să aprecieze obiectiv demersul analitic al criticilor literari, care, până la cel de-al doilea război mondial, erau convinşi de faptul că domnitorul Moldovei nu-şi găsise încă imnograful pe potrivă, după modelul lui Mircea cel Bătrân care “se refugiase” de la Cozia în Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu. Criticul şi istoricul literar numit stăruie asupra imaginii principelui moldovean, aducând în primplanul monografiei sale descrierea istoricului polonez Dlugosz, care îl considera, în cronica sa, pe Ştefan cel Mare drept un “bărbat demn de irat, întru nimic inferior conducătorilor eroi, pe care atât îi irăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie strălucită împotriva turcilor”. irat de supuşii săi, dar şi de străini, doar într-o “lumină de sacralitate”, Ştefan din romanul Fraţii Jderi este considerat de către Constantin Ciopraga drept un om “sfânt şi senzual, semeţ şi pocăit, impulsiv şi drept” [19, p.224]. În Divanul persian, un personaj providenţial afirmă: “Când la putere se adaugă înţelepciune, atunci a fost scris muritorului în zodia sa cunună de lumină”. Este o frază aforistică definitorie în creaţia lui Sadoveanu, în ansamblul ei, căci personajele acestor naraţiuni posedă o profundă omenie, înainte de a fi eroi. Calităţile umane le sunt proprii în 145

cele mai complicate momente, inclusiv atunci când se dedau la voluptăţi sau chiar atunci când sunt stăpâniţi de sentimente mai puţin pozitive. Însă, contradicţiile specifice omului îi fac mai frumoşi, mai originali, mai plauzibili, decât indivizii cumpătaţi, lipsiţi de metehne (prozatorul îşi înzestra personajele sale cu un fior al riscului), care nu se prea încadrează în tiparele general valabile ale vieţii. Constantin Ciopraga consideră că “toate istoriile lui Sadoveanu pendulează între arhetipuri şi modele contemporane scriitorului, efortul acestuia fiind de a face abstracţie de documente pentru a stabili noi conexiuni metaforice, simboluri ale concretului” [19, p.226]. În această ordine de idei, Mihail Sadoveanu efectuează o explorare originală: el se conformează unor permanenţe spirituale, cercetând vestigii, cioburi, sigilii, chinovii surpate, reconstituind cronici apocrife, documente ale epocilor, alte mărturii, fie scrise sau orale. Romanul Fraţii Jderi conţine şi unele referiri importante la arta scrisului. În viziunea personajelor, oameni simpli, puţin cunoscători de carte, acest “meşteşug” apare ca o bizarerie. Motivaţia ar fi că de “forţele” scrisului “se folosesc cei slabi, ca să aibă har şi căutare la domni şi boieri”. Unul din eroii sadovenieni rămâne consternat în faţa literelor văzute în pisanii. El afirmă: “Asta-i minune mai mare şi decât cutremurul”. Aceşti răzeşi, aflaţi în slujba domnului, rămân nedumeriţi şi se întreabă retoric: “Cum se poate una ca asta că unul zgârie cu o pană la Suceava pe hârtie şi altul ceteşte la Neamţu?”. Mihail Sadoveanu este creatorul unui univers artistic de mare amploare şi unicitate, ce conţine multiple elemente de ritual, dar şi esoterice, cu un vădit caracter ascuns. Cele mai multe din personajele lui rămân ca şi cum necunoscute, faptul explicându-se prin caracterul 146

arhaic

al

acestui

univers,

în

sensul

conservării

principiului

tradiţionalităţii. Evenimentele moderne sunt percepute de către oamenii sadovenieni cu neîncredere şi naivitate patriarhală. Enigmele nepătrunse de eroi nu sunt nici ignorate, nici banalizate. Omul “rudimentar” ridică taina la nivel de sacralitate, considerând că cei luminaţi, dregătorii sunt chemaţi să descopere înţelesurile ascunse ale acestei lumi, pe care ei o doresc stabilă şi nesupusă transformărilor. Cărturarii şi clericii nu sunt luaţi în derâdere, nu se fac ironizări pe seama lor. Deşi nu se pătrund în adâncime de sensul Evangheliei, ţăranii lui Sadoveanu îşi fac cu regularitate şi evlavie semnul Sfintei Cruci, fiind siguri de faptul că pomelnicele, cazaniile, rânduielile şi cursul vieţii lor nu se pot afla în pericol. În romanul Fraţii Jderi un mare mister îl reprezintă şi “gromovnicul” dascălului Pamfil. Jupâneasa Ilisafta, fiind sceptică, este rezervată în privinţa informaţiilor oculte conţinute în această carte, întrebându-se contrariată “de legătura ce poate exista între slovele ca furnicile şi fenomenele naturii pe care le spune de-acolo dascălul, care nu-i decât un biet mişel ca toţi mişeii”. Provoacă nedumerire şi faptul că o “banală” carte valorează cât doi cai buni. Comentatorul Petre Răileanu afirmă că “oamenii ăştia care ştiu să citească toate semnele de pe cer, de pe pământ şi de pe chipurile semenilor nu sunt încă preocupaţi de cele ale scrisului” [20, p.6]. De aici, probabil, acea puritate de cristal a gândurilor, proprie eroilor sadovenieni. Mihail Sadoveanu a manifestat un deosebit interes, încă din primii ani ai debutului său editorial, pentru imaginea marelui domnitor. Încercând să surprindă artistic cât mai reuşit destinul voievodului, scriitorul, iniţial, a realizat o reconstituire ştiinţifică în Viaţa lui Ştefan 147

cel Mare. Criticul literar Pompiliu Marcea sublinia că scrierea numită este cea mai puţin reuşită, din punct de vedere artistic, din operele istorice ale autorului. Aceasta din cauza că scriitorul a rămas “prizonierul” detaliului documentar, suprimând, practic, metafora şi, în general, ficţiunea artistică din naraţiune. Totuşi, acestei lucrări nu i se poate contesta funcţia de popularizare a domnitorului. Tentativa însă a comportat şi unele avantaje pentru autor. Mihail Sadoveanu, înainte de a ajunge la Fraţii Jderi, trebuia să parcurgă o etapă obligatorie de acumulare factologică în vederea abordării epopeii ştefaniene. Fiica prozatorului, Profira, declara că tatăl ei “visase să scrie o viaţă a lui Ştefan cel Mare încă de când ţinuse întâia oară condeiul în mână”. Lucrarea Viaţa lui Ştefan cel Mare, după cum susţine istoricul Dumitru Almaş, i-a permis lui Sadoveanu “ca figura eroului să i se dezvăluie în toată faima şi lumina ei eroică” [21, p.10]. Chipul, trăsăturile personajului începeau să capete viaţă, devenind o certitudine artistică. Aserţiunea criticului z H.Taine: “ca să fii istoric, trebuie să fii un mare scriitor” este valabilă în cazul lui Mihail Sadoveanu, a cărui creaţie demonstrează că faptele istorice documentare cel mai bine pot fi “corijate” prin poezie. Iată de ce el poate fi considerat creatorul unor romane-poeme în proză. Literatura ză dispune şi ea de cazuri similare. Bunăoară, istoricul Piérre Louis Couriér opinează: “Există mai mult adevăr în F.Rabelais decât în A.Mezerai”. În romanul Fraţii Jderi M.Sadoveanu imprimă personajelor sale un caracter de continuitate etnică. Multe din zicerile înţelepte, mesianice ale domnitorului Ştefan cel Mare vizează atât aspecte ce ţin de prezent, cât şi responsabilităţi asumate pentru viitorime. Ştefan cel Mare şi Sfânt 148

se adresează generaţiilor viitoare atunci când face legământ cu Providenţa, procedeu artistic utilizat de prozator pentru a reliefa, odată în plus, dimensiunile gândirii şi acţiunilor domnitorului. Din aceste considerente, un nimb de sfinţenie este atribuit demersului Cancelariei Curţii Domneşti, care remite comunicate autorităţilor regale din ţările vecine şi în care se afirmă: “Făgăduim pe credinţa noastră creştinească cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru (din Cartea de lătinie, către domnii Europei, după lupta de la Vaslui, din 25 gerar 1475)”. Particularitatea fundamentală a romanului Fraţii Jderi, nota Perpessicius, este aspectul lui epopeic, criticul motivându-şi afirmaţia prin faptul că autorul este un romancier dublat de un rapsod. Prozatorul Marin Preda îl considera pe Sadoveanu nu atât “un scriitor, ci o literatură” [22, p.4], iar Constantin Ciopraga situa Fraţii Jderi “printre valorile universale de excepţie. E un fel de via appia scăldată în lumină” [19, p.222]. Universul ştefanian, cuprins în trilogia Fraţii Jderi, punctează reperul spiritual-artistic primordial al operei sadoveniene de factură istorică.

149

Referinţe bibliografice 1. Sadoveanu, M. Vremuri de bejenie. Nunta Domniţei Ruxanda.– Bucureşti: Editura Minerva, 1977. 2. Sadoveanu, M. Nunta Domniţei Ruxanda. Nicoară Potcoavă. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1980. 3. Călinescu, G. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Romane şi Povestiri istorice. – Bucureşti: EPL, 1961. 4. Vianu, T. Arta prozatorilor români. – Chişinău: Editura Litera, 1997. 5. Stănescu, E. Mihail Sadoveanu – prozatorul ruralului//Viaţa Românească, 1960, nr.2. 6. Manolescu, N. Sadoveanu sau Utopia Cărţii. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1976. 7. Spiridon, M. Sadoveanu sau Divanul înţeleptului cu lumea.Bucureşti: Editura Albatros, 1982. 8. Sadoveanu, M. Şoimii. Neamul Şoimăreştilor. – Bucureşti: Editura Minerva, 1983. 9. Ciopraga, C. Mihail Sadoveanu - evocator al istoriei. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1966. 10. Micu, D. Romanul românesc contemporan. – Bucureşti: ESPLA, 1959. 11. Manolescu, N. Arca lui Noe // În: Dicţionar de critică literară. – Braşov: Editura Orientul Latin, 1991. 12. Sadoveanu, M. Anii de ucenicie.- Bucureşti: ESPLA, 1958. 13. Roman, I. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Nicoară Potcoavă. – Bucureşti: Editura Tineretului, 1967.

150

14. Sadoveanu, M. Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă. – Bucureşti: Editura Tineretului, 1968. 15. Sadoveanu, M. Viaţa lui Ştefan cel Mare //În: Opere. vol.12. – Bucureşti: ESPLA, 1958. 16. Frigoiu, N. Romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu. – Iaşi: Editura Junimea, 1987. 17. Papu, E. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Fraţii Jderi. – Bucureşti: Editura Minerva, 1975. 18. Marcea, P. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Fraţii Jderi. – Bucureşti: EPL, 1963. 19. Ciopraga, C. Fascinaţia tiparelor originare. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1981. 20. Răileanu, P. Cuvânt introductiv // În: Mihail Sadoveanu. Fraţii Jderi. – Bucureşti: Editura Militară, 1955. 21. Almaş, D. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Viaţa lui Ştefan cel Mare. – Bucureşti: Editura Meridiane, 1970. 22. Preda, M. Cuvânt înainte // În: Mihail Sadoveanu. Fraţii Jderi. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1986.

151

Capitolul V. VALORIFICAREA ŞI REINTERPRETAREA MITURILOR NAŢIONALE DIN PERSPECTIVA ONTICULUI

152

§1. Romanul Baltagul: între mitul popular şi mitul personal al scriitorului Mulţi dintre criticii şi istoricii literari (D.Micu, Al.Paleologu, G.Gană, N.Manolescu) au considerat romanul Baltagul una dintre cele mai notabile scrieri ale literaturii române din perspectiva valorificării şi reinterpretării miturilor naţionale. De asemenea, s-a încercat descoperirea elementelor ontice în proza sadoveniană, pornind de la decodificarea acestei opere. E locul să pomenim aici cum a luat naştere acest roman. Mihail Sadoveanu, străbătând Valea Bistriţei şi pârăul Neagra, a acumulat o mulţime de fapte şi impresii artistice, care i-au permis scrierea în doar două săptămâni a Baltagului. Lucrarea vizează imaginea patriarhală a neamului nostru, pe care prozatorul o “aduce” în naraţiune prin intermediul calităţilor sale irepetabile de rapsod. Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, îşi amintea că, în clipele de maximă concentrare creatoare, tatăl ei se declanşa ca o furtună. Intensele trăiri sufleteşti, care precedau scrierea operei artistice, au exercitat un rol important asupra autorului şi în cazul plăsmuirii acestei epopei mioritice. Romanul, de aproape 200 de pagini, este, mai întâi de toate, o creaţie mitică din viaţa oierilor. G.Călinescu afirma că această naraţiune conţine o intrigă antropologică, care scoate în vileag simţul automatismului vieţii ţărăneşti de la munte. Criticul şi istoricul literar Perspessicius, însă, făcea o disociere netă între Mioriţa şi Baltagul, menţionând simbolistica acţiunii şi a personajelor, proiecţia mitică a subiectului. În opţiunea cercetătorului, în roman are loc o transfigurare a baladei într-un poem de atitudine şi de largi perspective, dar şi o ridicare a vieţii păstorilor la înălţimea eternă a poeziei. Nu numai Mioriţa a constituit sursa de inspiraţie pentru Mihail Sadoveanu. Astfel de componente ca setea de dreptate a eroinei, ambiţia, încrâncenarea, 153

prietenia dintre om şi animal sunt prezente şi în mesajul baladelor Şalga şi Dolca. Nota de originalitate ce conferă operei o aură aparte este şi dualitatea epico-lirică prezentă în structura romanescă, inclusiv elementele de basm. Putem afirma că prin armonizarea omului cu vegetaţia eternă, prin cântecul naturii umane, Baltagul atinge înălţimile unui poem. Amprenta mitică se face simţită prin motivul drumului iniţiatic, pe care îl parcurg personajele-cheie ale naraţiunii. Culturile străvechi atestau deseori trecerea dintr-un tărâm în altul, dintr-o condiţie în alta. Baltagul este opera concepută pe principiul ontic, al eternei stări de veghe. Prin extindere, această caracteristică devine generalizatoare pentru destinul întregului neam. Universul lumii din Baltagul sugerează un tot naţional, constituit pe aceleaşi principii etnice şi, mai ales, de continuitate. Eroii din roman îşi întretaie drumul vieţii şi al morţii individuale cu aştrii, cu însăşi Calea Lactee. Romanul începe cu mitul zămislirii (potrivit lui Silviu Angelescu, acest mit joacă rolul de factor ordonator al vieţii, capabil să dea sens relaţiei dintre om şi lume ) a unui univers şi se finalizează cu cel al recreării. Formula sadoveniană din Baltagul presupune scoaterea în evidenţă a mitului şi a efectelor lui, faţă de Rebreanu, care preferă ocultarea mitului, prin retragerea lui într-o ordine de adâncime a vieţii. George Călinescu menţiona mitul ca ficţiune hermetică la Sadoveanu, acesta “transcedând” limbajul operei. Mitul propune o viziune asupra vieţii, al cărui miez ontologic îl constituie sacrul. Mircea Eliade atrăgea atenţia asupra faptului că într-o cultură arhaică toate manifestările vieţii sunt impregnate de sacru, iar celebrul lingvist Max Muller considera mitul strâns legat de metaforă, fiind o „maladie” a limbajului. În Baltagul mitul califică un nivel ontic superior umanului, acela al divinităţilor care au creat lumea păstorilor. 154

Vitoria Lipan este făptura acestui univers, care posedă alese calităţi când profund umane, când profund fabuloase. Ea simte că soţului ei i s-a întâmplat ceva, având propriile premoniţii. Nechifor plecase la Dorna să cumpere oi, dar aşa şi nu s-a întors acasă nici de Sfântul Andrei. Visele femeii, cel dintâi semn, au tulburat-o mult. Copacii, păsările, orice vietate o convingeau de temeinicia presimţirilor ei. Îndoiala devine certitudine odată cu apariţia cocoşului porumbac, care nu-i aduce vestea cea bună. Protagonista, după ce o consultă pe baba Maranda, se roagă ca întârzierea soţului să fie chiar şi din cauza unui adulter, decât din cauza presimţirilor ei. Prozatorul descrie durerea crâncenă şi “ştiinţa” morţii lui Nechifor, care o fac pe femeie să se asocieze întunericului, stare abandonată cu mari sacrificii interioare. În acest punct se conturează întâiul gând, cel al aşteptării. Cel de-al doilea leit-motiv, al căutării, este marcat şi el de o varietate de semne. Vitoria îşi “vede” iarăşi soţul. Însăşi natura, fundalul pe care se desfăşoară evenimentele, vesteşte nenorocirea. Criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga remarcă: “Baltagul e romanul căutării urmelor, implicit un epos al oieritului, adică al căutării altor urme – în conştiinţă – într-o zonă de similitudini – rezervaţie naturală” [1, p.132]. În această scriere este înfăţişat un sat cu totul aparte, specific, individualizat din perspectiva dramelor umane interioare consumate aici. Oamenii de la munte, cu gândirea lor neaoşă, sănătoasă, dârzenia fiindu-le însuşirea de căpătâi, constituie un refugiu în eternitate, în care experienţa vieţii lor se cristalizează arhetipal din proverbe şi zicători, ca şi în cazul universului artistic al lui Ion Creangă. Gândurile negre ale Vitoriei se transformă în halucinaţii, atingând punctul culminant atunci, 155

când afirmă că nu poate vedea chipul soţului, dar că îi aude glasul. Altădată îşi vede soţul în visele sale în ipostaze bizare şi uimitoare. Tarcăul este un sat-tărâm desprins ca şi cum din basm. După acumularea mai multor semne, se recurge la descifrarea lor de către sfânta Ana de la mănăstirea Bistriţa. Intervin numeroase tabuuri, nu e permis să pronunţi numele diavolului, acesta fiind numit “cel cu nume urât”. Personajele naraţiunii afirmă: “Dacă-l spui şi n-apuci a-ţi face cruce cu limba îţi ia glasul”. De la Tarcău până la Dorna, străbătând Barca, Sabasa, Crucea Talienilor şi altele, Vitoria şi fiul ei refac drumul parcurs de Nechifor. Constantin Ciopraga formulează următoarele consideraţii: “Pentru fidelii miturilor originale, moartea e o instalare într-un tărâm nocturn, un fel de somn lung, alinător, cu condiţia ca fantomele celor duşi să fie însoţite de pietatea supravieţuitorilor. Baltagul devine capodoperă de îndată ce, punând între paranteze prezentul, introduce pe cititor în orizonturi abisale (...) pentru protagonista din Baltagul legea e datorie, iar liniştirea duhurilor întristate e un mod de purificare proprie” [1, p.134]. Ca şi în realitate, în roman se atestă o datorie, ridicată la rang de cult, pe care o au creştinii faţă de cei morţi. Cei apropiaţi caută cu orice preţ să întoarcă pământului trupul celor decedaţi. Acestei datorii sacre i se adaugă şi răzbunarea dreaptă. Nici o crimă nu trebuie să rămână nepedepsită – este crezul personajelor sadoveniene, în general, şi al eroilor Baltagului, în particular. În tot ceea ce întreprinde, Vitoria rămâne o ţărancă, acţiunile ei fiind circumscrise unei zone a mentalităţii rurale. M.Sadoveanu valorifică acest topoi, dezvăluind aspecte comportamentale, de logică, 156

de simţire, precum şi deprinderile, vorbele şi gesturile ei. Partea de originalitate a acestui personaj se datorează tocmai “apucăturilor” mocăneşti, caracterului inflexibil şi intransigenţei morale pe care le denotă. Vitoria a fost asemuită de G. Călinescu cu un Hamlet feminin, iar criticul literar Cornel Regman afirma că “ea este mai degrabă un Robinson, căci, asemenea acestuia, are eroismul de a înfrunta singură o realitate nouă care trebuie cunoscută şi cucerită pas cu pas. Semnele care i se arată, credinţele şi eresurile nu sunt acceptate de ea decât dacă vin în întâmpinarea convingerilor ei nestrămutate...” [2, p.9]. Lumea arhaică posedă multe virtuţi. Cea mai importantă dintre ele este rezistenţa tenace pe care o opune această lume, prin intermediul Vitoriei Lipan, încercărilor de a fi minţită. Baltagul se menţine în zona misterului şi a poeziei, a unui univers închis, aflat fie pe înălţimi de munte, fie mai aproape de soare sau chiar în mijlocul naturii. Această structură statică provine din fondul autohton, ce include etnografia istorică, bocetele şi alte ritualuri eshatologice. După ce Vitoria îl descoperă pe soţul ei într-o râpă, etapa căutării se încheie (acţiunea comportă similitudini cu periplul lui Dante prin Infern). Chiar dacă impactul este atât de dur la vederea cadavrului, devorat de animale şi cu craniul zdrobit de un baltag, Vitoria este oarecum împăcată, fiindcă va putea să facă rânduielile creştine în astfel de situaţii nefaste. Întrevedem în acest caz o ritualizare a existenţei, a universului ficţional sadovenian, dar conştientizăm şi semnul pe care îl poartă neamul păstorilor (Nechifor este păstor ca şi Abel, iar ucigaşul, după cum se va vedea, este plugar, ca şi Cain). Acest fapt denotă un profund fatalism, principiu al predestinării, specific lumii arhaice. Mihail Sadoveanu descrie în roman nepăsarea autorităţilor locale, care 157

lasă mortul în râpă timp de trei zile, tergiversând perfectarea formelor legale şi ridicarea lui, în dezacord cu obiceiurile de înmormântare ale oamenilor de la munte. Procesiunea de înhumare, fixată pe două pagini în naraţiune, este similară celeia din romanul Fraţii Jderi, cuprinzând toate componentele ceremoniale: preoţi, carul cu boi împodobit cu cetină, bocitoare, buciumaşi, pânză pentru datina podurilor etc. Văduva de la Tarcău strânge cu grijă rămăşiţele pământene ale soţului ei şi le adună într-o cutie de brad, stropindu-le cu vin. Respectarea acestor legi nescrise este supravegheată cu atenţie de Vitoria, ea neuitând să pună, conform datinii de la munte, peste sicriu “un lăvicer vrâstat negru şi roş”. Ascultă emoţionată sunetul emis de buciumaşi, dar şi plânsul pseudoisteric al femeilor plătite. În studiul etnografic al lui S. Fl. Marian Înmormântarea la români, care a apărut în anul 1892, identificăm aproape toate detaliile din procesiunea funerară a Baltagului, fapt ce demonstrează că Mihail Sadoveanu a cercetat cele mai importante studii de etnografie şi folclor. În corespundere cu aceste obiceiuri, adevărate norme de sfinţenie, este obligatoriu ca buciumele să nu emită un oarecare sunet, ci un buciumat special, jalnic şi sălbatic. Mortul, conform aceloraşi tradiţii, nu va putea trece apa cea mare din lumea cealaltă (Styxul, probabil), dacă, în drum spre cimitir, nu i se vor pune poduri, nu i se vor citi stâlpii şi nu i se vor da cel puţin trei stări. De asemenea, personajele din romanul Baltagul consideră că îngropatul fără bocire reprezintă un păcat major. Trupul răposatului este acoperit cu o “pocladă”. Conform unor obiceiuri existente în Bucovina, unde o bucată de pânză se aşează de-a lungul sicriului, această materie albă simbolizează drumul “arătat” celui dispărut pentru a ajunge unde 158

trebuie. Vitoria, scrie Sadoveanu, “dă la o parte un colţ de pocladă, ca s-audă mortul (...) şi să se uite la cer cu găvanele negre ale căpăţânii”. Un atare obicei este întâlnit în Ţara Fagilor, unde ferestruica lăsată are menirea ca decedatul să poată răsufla, dar şi să vadă lumea ce s-a adunat să-l conducă în ultimul său drum. O altă credinţă ne spune că mica deschizătură lăsată pentru mort permite acestuia să vadă şi să audă totul. Căci, conform eresurilor populare, până vine preotul să-l ridice din casă şi să-l ducă la cimitir, răposatul este “capabil” să perceapă multe din lucrurile celor vii. Prozatorul observă că în viaţa neamului au intervenit multe modificări, cu excepţia rânduielilor omului. Lumea din Tarcău este conservatoare şi respinge orice inovaţie. Adresarea “domnişoară” este considerată ruşinoasă, telefonul este atribuit celui necurat, iar trenul reprezintă simbolul diavolului. Pentru aceşti ţărani obiceiurile au mai mult decât putere morală, sunt legi. În ceea ce priveşte modul de comportare şi de bună creştere a unei fete mari, în naraţiune sunt subliniate două momente importante: buna păstrare a zestrei şi decizia autoritară a părinţilor cu cine trebuie să se mărite. Oraşul este asociat lumii “eterogene”. Constantin Ciopraga notează că “printr-un transfer de imagini, Vitoria, purtătoarea datinilor şi rânduielilor, intră afectiv în lumea din Baltagul, aceeaşi lege din adâncimea veacurilor veghind şi într-un spaţiu şi în altul” [1, p.139]. Resemnarea Vitoriei, a celorlalţi săteni care au morţi şi care ştiu să le păstreze amintirea, constă în faptul că aceste parastasuri le aduc celor dispăruţi linişte pe lumea cealaltă. Doar procedând astfel, cred ei, îşi pot aminti de cei răposaţi, invocând totodată şi multe cuvinte ritualice.

159

Paharul cu vin trece de la un om la altul, simbolizând sufletul şi amintirea celor dispăruţi. În volumul memorialistic Anii de ucenicie, M.Sadoveanu aduce omagii lumii patriarhale, de odinioară, afirmând: “Aşa au trăit părinţii noştri – aşa se cade să trăim şi noi. Cine face altfel e liftă...” [3, p.119]. Romanul Baltagul înfăţişează aspecte cotidiene din viaţa păstorilor de munte, împletite cu multiple elemente mitologice, circumscrise sufletului românesc. Stările antinomice caracterizează, prin diversitatea lor, personajele sadoveniene din această naraţiune. Puritatea gândurilor şi a acţiunilor Vitoriei este contrapusă demoniei banului asasinilor, care se aleg cu un destin fără destin. Parvenirea, înavuţirea rapidă şi fără eforturi îi determină pe unele personaje din roman să-şi abandoneze vatra şi îndeletnicirea transmisă ereditar. Astfel, cei doi păstori criminali se stabilesc în comuna Suha, venind dintr-un sat de câmpie. Ei îşi pierd atributele specifice locului de baştină, iar, odată cu ele, şi statornicia. Motivul “trecerii” de pe un tărâm în altul, de la o vârstă la alta, transformă naraţiunea Baltagul într-o carte a Mamei şi a Fiului, a Maicii Domnului şi a pruncului Isus, a unei lumi ce trăieşte conform vechilor legi ale firii, pătrunderea misterelor fiind posibilă doar prin actul iniţierii. Şi în această operă evenimentele împrumutate din realitate se derulează pe un fundal de poveste, într-o atmosferă mirifică. Romanul Baltagul reprezintă opera re-facerii prin jertfă. Cuvintele care finalizează cartea se integrează acestei viziuni artistice, în care lumea păstorească reîntemeiată se aşează în tiparele ei străvechi. Vitoria se adresează feciorului cu rugămintea de a aduce pe fiica ei, 160

Minodora, de la mănăstirea Văratic, ca să cunoască şi ea mormântul părintelui, această doleanţă reflectând principiul continuităţii etnice de cinstire a memoriei predecesorilor. Odată consumat acest act-datorie, cursul vieţii fireşti reîncepe, scriitorul menţionând că eroii se vor întoarce cu toţii la ale lor. La baza lucrării se află mentalitatea arhaico-rurală în situaţii dintre cele mai variate. Vitoria revine la ocupaţiunile şi aspiraţiile anterioare dramei: ea nu se poate împăca cu gândul de a-şi mărita fata cu “feciorul acela înalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor”, reluându-şi statutul de membru ordinar al societăţii . Un imens spaţiu spiritual-artistic este cuprins între povestea cu aspect cosmogonic a lui Nechifor Lipan de la începutul naraţiunii, referitor “la cumetrii şi nunţi”, şi cel de încheiere, de reaşezare firească a Vitoriei. E un teritoriu în care “experienţele” mitice se întrepătrund cu tradiţiile populare. Romanul poate fi divizat în trei părţi simbolice distincte: zona unde totul e determinat de aşteptare, fragmentul călătoriei şi reconstituirea destinului colectiv al acestui neam prin intermediul dramei personale a lui Nechifor Lipan. Evocarea praznicului conferă răzbunării un aer de îndeplinire a promisiunii fictive lăsate tatălui său. Intervine datoria morală de a pedepsi crima, indiferent de gradul de dificultate pe care îl presupune. În capitolele aşteptării şi călătoriei Vitoria se comportă ca un personaj de legendă, iar în capitolul parastasului, trăsăturile ei psihologice şi comportamentul propriu-zis sunt desprinse din realitate, având şi unele elemente de detectiv. În finalul scrierii văduva din Tarcău îşi reneagă acţiunile de la început, abandonând alura baladescă şi cea mitică. Ea apelează la 161

modalităţi de exprimare a propriului cuget şi a propriei psihologii, fapt ce conferă o credibilitate sporită acţiunilor protagonistei. G.Călinescu considera acest personaj ca fiind tipic pentru femeia munteancă, care îşi demonstrează deschis temperamentul, frumuseţea, dar şi slăbiciunile inerente. Ea rememorează aspecte patetice ale tinereţii sale, stările afective din aceste aduceri aminte alternând cu cele negative (ultimele vizând necazurile familiale), toate prezentate la modul grotesc. Rememorările vizează, de asemenea, şi acele zile negre, ce prevesteau moartea soţului ei, dramatismul evocării fiind mai intens decât cel al risipirii incertitudinii, odată cu aflarea adevărului. Momentele de frământare în această incertitudine şi trăirea intensă a aflării adevărului o determină pe Vitoria să abandoneze ipostaza tradiţională de soţie care îşi deplânge bărbatul – imagine completă a omului de munte, crescut şi educat în condiţii severe. Perseverenţa femeii determină apropierea clipei decisive, de demascare a oierilor criminali. Odată demascaţi, ei nu au cum să nege adevărul şi să riposteze. Fenomenul atingerii adevărului prin pedepsirea răului (în acest caz prin intermediul răzbunării) poate fi asociat, în naraţiune, cu “scoaterea obidei”. Vitoria obţine “satisfacţia” împlinirii doar după ce criminalii sunt loviţi în cap (prozatorul utilizează termenul de tidvă) cu acelaşi baltag, în locul în care şi soţul ei fusese atacat mortal. Abia pe la sfârşitul lucrării, conştientizând faptul împlinirii, ea va da ascultare şi glasului lăuntric, cunoscând stări afective de dragoste, duioşie, bunătate, clemenţă. După ce actul justiţiar este consumat, Vitoria îl poate ierta pe asasinul Calistrat Bogza, înainte ca acesta să închidă ochii. Ea se contopeşte apoi cu colectivitatea arhaică, redevenind un exponent fidel 162

al ei. Este conştientă că această vendetă nu vizează doar propria ei dramă, ci reprezintă un act de respectare a cultului morţilor şi de salvare a umanităţii de la degradare. Vitoria, prin toate acţiunile întreprinse, învederează asemănări de ordin moral, dar şi comportamental, cu Siegfried din Cântecul Nibelungilor, ambele personaje conducându-se exclusiv după vechile legi morale. Abia după ceremonia înmormântării creştineşti, “umbra” lui Nechifor încetează s-o mai urmărească în vise pe protagonistă. G.Călinescu menţiona că femeia vine dintr-o lume în care fiecare are o datorie de împlinit. Datoria ei în acest roman este de a restabili adevărul asupra morţii lui Nechifor Lipan şi, implicit, răzbunarea. Evocarea tradiţiilor şi datinilor strămoşeşti de către Mihail Sadoveanu vizează mai multe aspecte caracteristice. Unul dintre ele este faptul că Vitoria, pornind la drum, îl ia în calitate de însoţitor şi pe feciorul Gheorghiţă, care este adolescent, pentru a avea alături o “putere bărbătească”. Baltagul este simbolul armei strămoşilor, care restabileşte dreptatea, făcută după un cult ancestral. În conformitate cu datinile unui calendar din vechime, se hotărăsc până şi pornirile de acasă. După ce iese din sat, ea îşi face cruce, răsucindu-se la soare, căci el hotăra “plecările şi întoarcerile”. Cuvintele cele mai des utilizate în acest roman de M.Sadoveanu, pentru a desemna păstrarea obiceiurilor, sunt rânduială şi datorie. Vitoria Lipan este personajul tipic ce cristalizează calităţile morale şi intelectuale ale unei societăţi străvechi şi închise şi este un adevărat erou, în sensul pe care tragedia şi balada populară îl dau acestei noţiuni. Hotărâtă şi activă, pasionată, dar cu o mare putere de stăpânire, voluntară până la îndărătnicie, dar suplă în exprimarea socială, vorbind 163

când “cu glas de dulceaţă”, când dur, Vitoria este unul dintre cele mai reuşite tipuri de femeie din literatura română. Când îşi revede băiatul, Vitoria, rămasă fără bărbat, izbucneşte în plâns, dar numai după ce s-a retras singură în camera ei, şi a încuiat uşa. Meritul lui Mihail Sadoveanu, menţiona Perpessicius, constă în faptul că a reuşit s-o contureze pe protagonistă în trăsături omeneşti, dar cu un caracter aspru, nespecific femeii. Cornel Regman identifica în comportamentul Vitoriei o “vocaţie hermeneutică”, ea ştiind să descifreze şi să interpreteze “semne” de pe chipurile oamenilor, din natură, încât drumul ei de “investigaţie” poate fi contemplat şi sub semnul unei însumări de simboluri din civilizaţia milenară. Criticul literar Pompiliu Marcea defineşte trăsăturile Vitoriei în comparaţie cu cele ale personajului literar antic Antigona, specificând că deosebirea vizează doar exprimarea firii autohtone, strămoşeşti a destinului nostru. În context universal, eroina obţine, totuşi, o configuraţie aparte, prin complexitatea şi prin originalitatea ei. În fond, drumurile întreprinse de Vitoria sunt incursiuni/investigaţii prin propria ei viaţă, prin propriul ei destin. Ea reconstituie sinuoasa soartă a oierilor, care se regăseşte şi în parabola cosmogonică povestită de Nechifor, cu prilejul nunţilor şi al cumetriilor: “ – Apoi aţi venit cei din urmă, zise Domnul, cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutură; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe” [4, p.8].

164

Prin decodificarea intrigii antropologice şi a comportamentului personajului

principal,

romanul

scoate

în

relief

semnele

şi

caracteristicile neamului de ciobani. Naraţiunea se mai prezintă şi ca o tentativă de “descifrare” a sufletului popular, elementele epopeice romanţate, în care spiritul se manifestă plenar în tot ceea ce face, imprimând un caracter aparte, totalizator. Actul de iniţiere al lui Gheorghiţă se încheie cu mânuirea baltagului, ţipătul mamei sale consemnează intrarea acestuia în rândul bărbaţilor. Existenţa patriarhală a eroilor este “metamorfozată” într-un act ritualic, desfăşurat în cadrul naturii, unde prevalează rememorările, ceea ce în termeni sadovenieni poate fi definit drept tânguirile sufletului. Elementele habitatului sunt şi ele reflectate dintr-o perspectivă mitologică. Constantin Ciopraga susţine că “prozatorul pune în cuvânt un patos nobil, făcând ca morţii să i se suprapună fluxul biruitor al vieţii, centrat pe momente etnografice semnificative” [1, p.150]. Tema oierilor a fost una din preocupările primordiale ale lui M.Sadoveanu, oferindu-i posibilitate să definească ideile fundamentale ale existenţei naţionale. Aceste preocupări vizează multe scrieri, însă romanul Baltagul denotă un caz specific: autorul l-a scris cu încredinţarea că, după Mihai Eminescu, George Coşbuc şi Octavian Goga, el este ales să desăvârşească epopeea poporului român (N.Iorga). Romancierul a adoptat acest crez de continuitate literară în contrapunere cu ideile păgubitoare, vehiculate în perioada interbelică (atât în literatură, cât şi în politică) ale resemnării în faţa istoriei şi renunţării la lupta de independenţă, ale fatalismului predestinat şi acceptării umilinţei. Autorul Baltagului combătea aceste “principii”, 165

considerându-le sumbre prejudecăţi. Iată de ce, mai ales în acest roman, Sadoveanu insistă asupra trecutului glorios, pentru a demonstra contrariul: vitejia, măreţia neamului nostru încă din protoistorie. Criticul literar Nicolae Frigoiu, exprimându-se metaforic, afirma că Mihail Sadoveanu este corespondentul unei întregi literaturi, o veritabilă bibliotecă din Alexandria. Încă din perioada timpurie a activităţii sale scriitoriceşti, se vădeşte intenţia autorului pentru realizarea unor opere monumentale, expresie a celor mai nobile sentimente naţionale. În această ordine de idei, este elocventă scrisoarea adresată, la începutul anului 1907, prietenului său Garabet Ibrăileanu. În ea Sadoveanu afirmă: “Mă gândesc la planuri grozave de opere (...) cum mă înfricoşează pe mine când mă gândesc că n-aş putea să le fac niciodată”. Aceste temeri, fireşti pentru vârsta tinereţii a oricărui autor, au fost spulberate în perioada de maturitate. Dovadă, romanele: Baltagul, Fraţii Jderi, Creanga de aur, Nicoară Potcoavă etc. Creaţia sadoveniană cunoaşte o condiţie specială, pe care criticul literar Zaharia Sângeorzan o rezumă astfel: “Jertfa, truda, cultul progresului, totul e petrecut în tăcere, în anonimat, dar şi mântuirea prun cunoaşterea de sine, prin recunoaştere a vocaţiei ca un dat primordial” [5, p.7]. Aceste momente de importanţă au constituit teme şi probleme de cercetare ştiinţifică pentru critica şi istoria literară, condiţionând demersul naratologic sadovenian. Consideraţiile analitice au vizat atât creaţia timpurie a lui M.Sadoveanu, cât şi romanele-capodopere de la începutul anilor ’60 ai secolului XX. George Călinescu va renunţa, în consecinţă, la metodele analitice aplicate de predecesorul său Garabet 166

Ibrăileanu, iar Savin Bratu va disocia opera sadoveniană fără a prelua teoretizările ştiinţifice la care apelează frecvent Constantin Ciopraga. În toate cazurile, însă, critica literară, deşi a perceput diferit opera sadoveniană în ansamblu, a recunoscut-o drept valoare de excepţie a literaturii naţionale. Romanul Baltagul

conţine un pronunţat caracter moralizator,

provenit din experienţele trăite intuitiv, ce ating, în anumite cazuri, condiţia de mesianism. Tablourile naturii completează atmosfera operei, contribuind substanţial la crearea unei atemporalităţi spaţiale. Timpul are menirea de vestitor, care, prin “trâmbiţare”, aduce moartea nu a individului, ci a rânduielilor, a arhaicului. Filosofia existenţei patriarhale cunoaşte variate situaţii: se ajunge până acolo încât se ite înşelarea soţului, dacă soţia lui s-a căsătorit cu de-a sila. Cadrul naturii reprezintă forţa de rezistenţă a omului contra oricăror schimbări. Râul, câmpia, muntele, cerul constituie, în scrierile sadoveniene, elemente de pavăză. În concepţia omului din vechime, schimbările survenite în existenţă sunt “recuzitele” diavolului; ele prevestesc apariţii exhatologice, ameninţând status-quo-ul lor. Însăşi natura este contrariată de suflul schimbărilor. În romanul Baltagul vegetaţia este investită cu caracteristici umane, dar şi oraculare: “Soarele bătea de către amiază de pe ţancul Măgurii (…), iar brazii păreau mai negri”, motivul constituindu-l,

de

fapt,

“pâlcurile

de

nouri

alburii”.

Vitoria

conştientizează situaţia că, rămasă văduvă, nu va mai putea beneficia de stabilitate, iar copiii ei vor începe să cunoască “de-acu înainte supărările vieţii”. Absenţa îndelungată a unui membru activ al societăţii (iniţial numit

Gheorghiţă,

alias

Nechifor 167

Lipan,

schimbarea

numelui

producându-se în copilărie, “ca să nu-l mai cunoască bolile şi moartea”) provoacă nelinişte celorlalţi membri ai ei, aceştia încercând să găsească soluţii pentru oprirea dezintegrării lor treptate. Lumea păstorilor munteni este contrariată şi, mai ales, îngrozită de această dispariţie. Vitoria este asaltată de o mulţime de întrebări (prozatorul afirmă că un potop de întrebări o săgetează), căci toţi speră să afle motivul adevărat al întârzierii baciului. În acelaşi timp, ei doresc parcă să întârzie aflarea înfricoşătorului răspuns. Mihail Sadoveanu posedă calităţi naratologice remarcabile (artistice, tehnice), în procesul explorării mentalităţii şi psihologiei umane, îndeosebi atunci când înfăţişează situaţii-limită. Vitoria se “întâlneşte” cu soţul ei pe calea visului, în care i se lămuresc toate premoniţiile şi suspiciunile. Destinul soţului capătă contururi tot mai vii, deşi, la început, Vitoria avea îndoieli, nevrând să dea “ascultare” subconştientului. Clipele de incertitudine sunt înlocuite de aşteptări febrile, sunt substituite cu o speranţă, în fond – o amăgire. Această mobilitate psihică este şi mai mult accentuată de “drumurile” colaterale pe care le întreprinde eroina înaintea drumului iniţiatic de reconstituire. Vizitele la biserică, unde preotul ţinea locul întregii istraţii comunale, aduc doar nişte încurajări vagi; nici baba Maranda, care îl vede în “cărţile” ei pe Lipan “lângă una cu ochii verzi”, n-o salvează de anxietăţi şi “de gânduri, de patimă, de durere”. Vitoria, observă prozatorul, dând ascultare unui “vierme neadormit”, “se desfăcuse încet, încet de lume şi intra oarecum în sine”. Convingerea că Nechifor, soţul ei, a fost răpus, se produce la mănăstirea Bistriţa: privirea Sfintei Ana a făcut-o să înţeleagă că “omul ei s-a prăpădit”. Deşi căutarea-odisee abia începea, Vitoria avea de acum 168

înlăuntrul ei “ştiinţa morţii lui Nechifor Lipan”, văzându-se “eliberată din întuneric”. Conştientizarea faptului consumat îi conferă puteri nebănuite, hamletiene, ea devenind o luptătoare invincibilă în faţa vicistitudinilor care o aşteptau. Vitoria

porneşte la drum, având o

decizie fermă: “N-am să mai am hodină cum n-are pârăul Tarcăului, până ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”. Dorinţa ei este pe deplin necondiţionată, căci “dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul”. Viitorul îi rezervă femeii, prin propria ei doleanţă, o curăţire de orice gânduri, dorinţe, doruri, în afară de scopul propus. Vitoria, constata Cornel Regman, a devenit “bărbat”, probabil, printr-o transmitere a calităţilor şi virtuţilor lui Nechifor, căci în douăzeci de ani îi aflase toate drumurile şi întoarcerile. E un motiv pentru o rememorare familială: “Poate zăbovi o zi ori două, cu lăutari şi cu petrecere ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălaşul lui”. Atracţia cuplului, în accepţia Vitoriei, este că omul ei ştie “că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă”. Sunt nişte aduceri aminte pline de sensibilitate, însă deloc patetice, care prezintă aspecte importante din arta sadoveniană de zugrăvire (iniţial de “constituire” artistică) a sufletului omenesc. Personajele din romanul Baltagul sunt purtătorii

de spirit ai scriitorului,

caracterizându-i nobleţea interioară, lupta continuă cu vitregiile vieţii, resemnarea lor împlinindu-se abia în momentul atingerii scopului propus: a reaşezării în matricea firească a rânduielilor străvechi. Numai aşa, cred ei, lumea îşi poate reintra în curgerea normală, până la o următoare periclitare posibilă a bunului mers.

169

§2. Imaginea păstorului la M. Sadoveanu şi I. Druţă: afinităţi şi delimitări Omul marcat de tragedie va rezista cataclismului prin interiorizare. Indiferenţa faţă de cele cotidiene îl va mobiliza. Vitoria, exponent al acestei umanităţi patriarhale, va sesiza că pentru ea “vremea stătu”, sărbătorile de iarnă, alteori atât de vesele, acum o găsesc indiferentă. Remediul îl va găsi în “vinerile negre”, în care “se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură”. Toate aceste cazne sunt un exerciţiu major de pregătire a sufletului pentru unele experienţe inedite, presupunând o autoflagelare, o penitenţă asumată benevol. Credinţa oierilor din Tarcău este că omul dintotdeauna a fost o fiinţă plină de păcate, posturile şi rugăciunile constituind probe necesare de înduplecare a divinităţii, în vederea înmulţirii zilelor pentru muritori. E voinţa de a întârzia sau chiar de a modifica destinul. În acest context Vitoria doreşte, prin comportamentul ei, să intervină în “mecanismele” proniei cereşti, să implore pe Cel de Sus să schimbe deznodământul fatal al vieţii lui Nechifor, prin abstinenţă totală. În romanul Baltagul soţia baciului “se socotea moartă ca şi omul ei, care nu era lângă dânsa”, atribuind “fenomenelor naturii (ploaia, zăpada, vântul, ceaţa) un rol hotărâtor în actul de cunoaştere intuitivă a Vitoriei Lipan. Condiţiile meteorologice se produc în concordanţă cu stările ei sufleteşti: femeia îşi duce tristeţea şi deznădejdea sub ceaţă” [5, p.61]. În Baltagul sesizăm o rezonanţă actuală. Roman al vieţii mioritice, el conţine un principiu mitologic al existenţei montane, care stabileşte o relaţie dialectică viaţă-moarte, simbolizând continuitatea. Viaţa muntelui exprimă (ca şi în cazul romanelor Izvorul alb, Creanga de aur,

170

Uvar, Demonul tinereţii) un nivel superior al spiritualităţii mitice, un cod moral-etic şi estetic-filosofic în care primatul revine adevărului. Într-o postfaţă la romanul Baltagul istoricul literar Ion Dodu Bălan afirma că “toate datele biografice şi toate coordonatele creaţiei sadoveniene (...) îşi concentrează multiplele lor semnificaţii pentru a pune în întreaga ei lumină capodopera scriitorului. Aşa se face că în opera sadoveniană se concentrează, ca într-un focar, întreaga noastră istorie...” [6, p.164]. Din punct de vedere tematico-structural, romanul Baltagul face parte dintre marile epopei ale lumii. Acest lucru îl indică structura narativă, care înglobează toate elementele unui univers uman. Aceleaşi coordonate le întâlnim şi în paginile Odiseei, Eneidei, Iliadei şi Divinei Comedii. În anul 1952 Mihail Sadoveanu relata unor colaboratori de la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române imboldulfapt concret ce a declanşat ideea scrierii romanului Baltagul. Aflându-se într-una din numeroasele sale călătorii prin ţară, Sadoveanu se opreşte la un han. Scriitorul constată că, pe lângă faptul că era plin de praf şi extrem de obosit, afară “domnea o caniculă înăbuşitoare în ziua aceea plină de azur şi de linişti”. Odihnindu-se puţin, el devine martorul unei întâmplări istorisite de doi jandarmi de la masa vecină, porniţi în urmărirea presupuşilor făptaşi, care omorâseră un cioban. Abia ulterior, la masa de scris, va apărea, în imaginaţia autorului, şi chipul Vitoriei, consoarta baciului, care, după cum menţiona prozatorul, călărea “un cal negru ţintat în frunte”.

171

Lui Mihail Sadoveanu nu i-a fost suficient adevărul auzit de la jandarmi, el avea nevoie să-l extindă, să-l aprofundeze, să-l generalizeze. Într-un studiu analitic de excepţie dedicat romanului Baltagul (cuprinzând geneza, locul şi timpul acţiunii, eposul lumii arhaice, descrierea Lipanilor şi “incursiuni” în structura naraţiunii), istoricul literar George Gană formulează următoarea concluzie: “Mihail Sadoveanu creează imaginea unei lumi, reprezentând un mod de existenţă ce depăşeşte limitele unei zone geografice şi ale unui moment istoric. În geneza Baltagului sunt implicate nu numai elementele oferite de ul scriitorului cu oamenii şi locurile dintre Tarcău şi Dorna, ci toată opera lui de până atunci consacrată “omului cel vechi al pământului” şi mediului său cosmic, ordinii umane şi celei naturale, caracterizate prin permanenţă. Sadoveanu reia, după ce o exprimase de atâtea ori, tema lui fundamentală, realizând o capodoperă” [7, p.17]. În volumul Anii de ucenicie autorul se confesează referitor la munca asupra plăsmuirii romanului: “...frază cu frază, în gând, l-am compus. (...) După ce alcătuiam astfel întregul text şi-l memorizam, îl murmuram ca să-l aud cum sună, apoi îl treceam pe hârtie”. Naşterea, nunta şi moartea reprezintă, practic, aspectele fundamentale ale creaţiei lui M.Sadoveanu. Cu toate înţelesurile lor, aceste aspecte revin plenar şi în romanul Baltagul. Dacă la Borca, Vitoria şi Gheorghiţă sunt “cu de-a sila târâţi” de nişte oameni într-o curte, aceştia având “plăcere să cinstească pe drumeţi şi să-i ospăteze”, iar Vitoria, descălecând, va pune drept rodin sub perna lehuzei un coştei de bucăţele de zahăr, iar pe fruntea nou-născutului creştin – o hârtie de douăzeci lei; altădată, cu ocazia unei nunţi, personajele sunt avertizate: 172

“ori beau în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară pe loc”. Desigur, nu au ce alege, atmosfera fiind încinsă: “bărbaţii împuşcau cu pistoale asupra brazilor, ca să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna”, iar “săniile cu nuntaşi alunecau pe apa Bistriţei, mireasa şi druştele cu capetele înflorite, nevestele numai în catrinţi şi bondiţi”. Extinzând conotaţia titlului romanului, putem afirma că baltagul, fiind o armă nelipsită a omului de la munte, necesară pentru a se apăra, este, poate, în primul rând, simbolul existenţei perpetue a neamului nostru pe aceste pământuri. După Mihail Sadoveanu, imaginea baltagului ar mai exprima legătura pe care poporul mioritic o stabileşte cu datina din veac, cu cerul. Pe bună dreptate, un Sadoveanu al Basarabiei poate fi considerat prozatorul Ion Druţă, care a valorificat, şi el, într-o cheie aparte, personală, mitul mioritic. În ambele cazuri, şi la Sadoveanu şi la Druţă, subiectul baladei rămâne, în ceea ce are mai durabil, aproape intact. În Baltagul este inserat motto-ul „Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă ş-un câine...”, iar Toiagul păstoriei începe cu următoarele versuri din balada populară: „Mioriţă laie / Laie, bucălaie / De trei zile-ncoace / Iarba nu-ţi mai place / Gura nu-ţi mai tace...”. Ion Druţă intertextualizează materialul folcloric, păstrând dramatismul şi tragismul originar, însă, pornind de la mitul naţional, autorul creează un nou mit personal, sociologizat, ancorat în realitate. Ciobanul din Baltagul a fost deposedat mişeleşte de turmă şi ucis, cel din Toiagul păstoriei şi-a pierdut atributele existenţiale, căci nu mai are oi. De fapt, regimul totalitarist i-a „ucis” menirea, iar odată cu ea – fiinţa. Baciul din naraţiunea lui I. Druţă îşi face pe coama dealului o casă care seamănă cu o stână. El 173

trăieşte singur, izolat de restul sătenilor (aceeaşi însingurare o vom regăsi şi în rostul personajelor sadoveniene Uvar, părintele Natanail, pădurarul Peceneaga etc.). Deşi nu are oi, păstorul se mângâie cu faptul că le are în minte, în inimă. Faptul că trăieşte ca un schivnic îi face pe săteni să urzească fel de fel de bănuieli. În timpurile grele ale sistemului totalitar, ciobanul lui Ion Druţă, ca şi oierul din balada Mioriţa, ca şi Nechifor Lipan din Baltagul, intră sub steaua ameninţării. Personajul din Toiagul păstoriei era, iniţial, un om de cântec şi vorbă aleasă, un om mare la suflet şi la sfat. Şi aici analogia cu Sadoveanu este învederată, Lipan istorisind deseori, cu prilejul nunţilor şi al cumetriilor, diverse poveşti cosmogonice, invocând „pilduri” strămoşeşti, apelând la stihul popular, la proverbe, zicători, cimilituri. Transformările sociale, suferinţele îndurate îi macină, îi transformă radical pe aceşti eroi în oameni plini de stranietăţi. Baciul druţian a fost deportat un timp în Siberia, iar, după ce s-a întors, a rămas fără oi şi încearcă să ia viaţa de la capăt. Comportările lui ciudate suscită nedumerire din partea sătenilor. De asupra păstorului planează mereu o culpă şi o ameninţare. Dacă moartea ciobanului din Baltagul survine violent, atunci oierul din Toiagul păstoriei îmbătrâneşte şi moare, uitat de toată lumea. Moartea sa nu este răzbunată. El, neavând pe nimeni, este îngropat aproape ca un câine. Tarcăul, satul lui Sadoveanu, este preocupat obsesiv de dispariţia păstorului, cel al lui Druţă – de „întrecerea socialistă” cu alte sate, tinzând să le facă „frumoase” toate şi totul. Până şi cimitirul trebuia să arate frumos, bine curăţat şi îndreptat. Dacă

în

Baltagul,

odată

cu

înmormântarea

baciului

şi

„consumarea” răzbunării, lumea îşi re-intră în tiparele fireşti, de odinioară, atunci în Toiagul păstoriei doar întâmplarea face ca un sătean 174

să descopere într-o margine a cimitirului un petec de iarbă verde, crescut nu se ştie cum tocmai pe mormântul ciobanului fără oi. Această iarbă fără pereche li se pare tuturor un miracol. Oamenii nu ştiu să găsească vreo explicaţie, cum de a putut creşte această iarbă numai pe mormântul păstorului ciudat. Un consătean crede că baciul ar fi avut-o prin buzunare, că ar fi purtat-o în suflet, în inimă. De aceea miraculoasa iarbă „nu putea să nu răsară, pentru că dac-o fost cioban ş-o ţinut oi...”. Spre deosebire de personajul din Mioriţa şi cel din Baltagul, care aveau oi şi numai prin moarte au fost despărţiţi de ele, baciul lui Ion Druţă a fost despărţit de mioare de vitregiile vieţii, de destinul lui dramatic, iar când a încercat să-şi recapete turma, aşa şi n-a mai reuşit s-o facă. Iată de ce el îşi poartă cu demnitate numele de cioban (despre aceasta denotă şi simbolul ierbii verzi), chiar dacă a rămas fără mioare, chiar dacă satul nu l-a înţeles, considerându-l un om ciudat, ameninţat de culpă. Marea măiestrie artistică a lui Ion Druţă din nuvela Toiagul păstoriei rezidă, ca şi în cazul lui Mihail Sadoveanu, în explorarea, cu dezinvoltură şi multiaspectual, a paradoxului şi a simbolului sugestiv, a unor detalii revelatorii cu proiecţii de mit personal. De remarcat că sub modelul tutelar al prozei lirice druţiene, debutează Vlad Ioviţă cu nuvelele: Râsul şi plânsul vinului, Fântânarul etc. Criticul literar Zigu Ornea, în articolul Mihail Sadoveanu şi tezismul rousseau-ist, subliniază că scriitorul “a nutrit într-adevăr convingerea că formele de viaţă ţărăneşti străvechi sunt superioare. Superioare şi ca modalitate de organizare socială, şi sub raport moral, de vreme ce blândeţea şi echitatea prescrise din vechime erau norme de conduită respectate” [8, p.251]. În acest sens, Baltagul conţine un 175

pronunţat accent de mare baladă, romanţată, de mister cosmic. Iar Ovid. S. Crohmălniceanu, într-o lucrare de sinteză asupra literaturii române interbelice, susţine că romanul în discuţie evocă acele “comunităţi omeneşti care-şi păstrează sufletul ţărănesc patriarhal. Ele se retrag spre a trăi într-un fel de fortăreaţă naturală, închipuită de văile munţilor, unde s-au cuibărit satele păstorilor” [9, p.204]. Baltagul a însemnat pentru destinul literar al lui Mihail Sadoveanu o etapă creatoare net superioară celor precedente. Comparată cu balada Mioriţa, naraţiunea constituie fidel imagineafrescă a vieţii patriarhale româneşti. Jertfa, care însoţeşte destinul ciobanilor de la munte, este similară celei de pe parcursul istoric al neamului nostru, fiind accentuate curăţenia, dârzenia, lupta pentru adevăr, în definitiv – măreţia poporului. Baltagul a fost asemuit cu Coloana Infinitului a lui Constantin Brâncuşi, fiind considerat unul din cele mai marcante titluri ale literaturii române. Reinterpretând într-o cheie foarte individuală, originală mitul naţional al Mioriţei, Mihail Sadoveanu a ajuns să creeze, prin intermediul viziunii ontice asupra vieţii, un nou mit, un mit personal.

176

Referinţe bibliografice 1. Ciopraga, C. Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1981. 2. Regman, C. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Baltagul. – Bucureşti: Editura Tineretului, 1966. 3. Sadoveanu, M. Anii de ucenicie. – Bucureşti: EPL, 1958. 4. Sadoveanu, M. Baltagul. – Bucureşti: Editura Minerva, 1975. 5. Sângeorzan, Z. Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale. – Bucureşti: Editura Minerva, 1976. 6. Dodu Bălan, I. Postfaţă // În: Mihail Sadoveanu. Baltagul. – Bucureşti: Editura Minerva, 1975. 7. Gană, G. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Baltagul. – Bucureşti: Editura Albatros, 1972. 8. Ornea, Z. Sadoveanu şi tezismul rousseau-ist // Studii şi cercetări. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1972. 9. Crohmălniceanu, Ovid. S. Literatura română între cele două războaie mondiale. Vol. I. – Bucureşti: Editura Minerva, 1972.

177

Capitolul VI. SACRU ŞI PROFAN ÎN CREAŢIA LUI MIHAIL SADOVEANU

178

§1. Romanul Creanga de aur: avatarurile existenţiale şi metafizico-filosofice ale sufletului dac Mihail Sadoveanu a fost un scriitor foarte prolific, publicând în cei peste 80 de ani trăiţi cărţi într-un regim constant. În fiecare an prozatorul era prezent în librării cu noi volume, uneori ieşeau de sub tipar câte două-trei titluri concomitent. Această tradiţie a fost întreruptă doar în anii celor două mari conflagraţii mondiale. “Inter arma silent musae!”.

Criticul

literar

Pompiliu

Marcea

accentua

nu

atât

“dimensiunile ciclopice ale operei, ci puternica originalitate a scriitorului, care a impus un univers al peisajului, o tipologie şi un stil unice, imediat recognoscibile nu numai pe teritoriul literelor româneşti” [1, p.11]. La începutul deceniului trei al secolului XX, M.Sadoveanu a explorat de acum diverse tehnici naratologice, descoperind aspecte artistice inedite. Prozatorul întemeiase, prin intermediul scrierilor Floare ofilită, Însemnările lui Neculai Manea, Duduia Margareta etc., romanul târgului provincial, reflectase, în cele mai mici detalii, lumea uniformă, anemică, bovarică în Apa morţilor, Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Cazul Eugeniţei Costea. Realizase importante scrieri literare, de inspiraţie istorică, egalând şi chiar depăşind valoric, în unele cazuri, reprezentanţi de marcă ai literaturii universale, ca Walter Scott sau Alexandre Dumas-tatăl: Şoimii, Neamul Şoimăreştilor, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, trilogia Fraţii Jderi şi romanul senectuţii Nicoară Potcoavă. A prezentat în contextul literaturii române un strălucit model de roman pastoral, odată cu apariţia Baltagului. S-a manifestat cu succes în romanul erotic prin Venea o moară pe Siret, dar şi în romanul însingurării prin Demonul tinereţii, Nopţile de sânziene. A descifrat cu minuţiozitate, începând cu cele mai îndepărtate timpuri, semnele magice, obscure, valorificând 179

aceste aspecte revelatorii în Ochi de urs. A investigat artistic întinderile geografice autohtone din aproape toate zonele ţării, reţinând cele mai semnificative situaţii, detalii, momente, ca, de exemplu, în Ostrovul lupilor. Mihail Sadoveanu a practicat nu doar genul romanesc; el a cercetat destinele oamenilor, timpurile grele, idilele, dramele, extazul, bucuria şi durerea colectivă şi sub formă de nuvelă, povestire, schiţă etc. Începând cu anul 1905, au început să apară o mulţime de culegeri de povestiri ale autorului: Mormântul unui copil (1906), Oameni şi locuri (1908), O istorie de demult (1908), Cântecul amintirii (1909), Povestiri de sară (1910), Bordeienii (1912), File sângerânde (1917), Cocostârcul albastru (1921), Neagra Şarului (1922), Ţi-aduci aminte (1923), Hanu Ancuţei (1928), ultima scriere fiind, de altfel, considerată de critica literară, ba roman, ba culegere de povestiri. De aceeaşi perioadă ţin şi scrierile cu un caracter de profundă meditaţie asupra naturii, în care descrierile vegetaţiei, de pe întreg teritoriul ţării, se împletesc organic cu destinele vitrege ale unor personaje: Ţara de dincolo de negură, Împărăţia apelor, Valea Frumoasei, Poveştile de la Bradu-Strâmb. De notat că ultimul volum antum al autorului a văzut lumina tiparului în 1954, fiind intitulat Aventură în lunca Dunării. Anul 1933 marchează un moment important pentru destinul artistic al lui Sadoveanu: apare romanul Creanga de aur. Scriitorul atingea o vârstă a deplinei maturităţi creatoare – 53 de ani. Avea publicate, la acel moment, 70 de volume, fiind apreciat atât în ţară, cât şi peste hotare. Încerca să se apropie de o temă de mare importanţă pentru creaţia sa, experienţa trăită permiţându-i să abordeze subiecte complexe şi să

180

imprime scrierilor sale un caracter totalizator. Romanul Creanga de aur a reprezentat acea necesară descoperire artistică, care i-a permis lui Sadoveanu să investigheze cea mai îndepărtată epocă a istoriei noastre. Această operă, alături de Demonul tinereţii, vizează perceperea ideii de carismă din universul artistic al lui Mihail Sadoveanu. Vechimea, după cum s-a mai afirmat, a constituit, în permanenţă, o ruminaţie pentru scriitor, adică o frământare a unei idei obsedante. În aparenţă, Creanga de aur este un roman pe care l-am putea încadra cu uşurinţă în categoria scrierilor istorice propriu-zise. Motivul ce ne face să judecăm astfel este următorul: acţiunea se derulează într-o perioadă veche, dar bine precizată, şi anume anii 780-794. Iniţierea egipteană a personajului Kesarion Breb corespunde unor evenimente istorice cvasi-veridice, în pofida faptului că prozatorul nu oferă detalii relevante despre protagonistul lucrării. Naraţiunea începe într-o atmosferă învăluită de mister, aspectele-cheie fiind emblematice şi greu de decodificat, cu atât mai mult că autorul uzează de modalităţi de expresie generatoare de ambiguitate. Datele exacte, reţinute din vestigii şi documente autentice, denotă următoarele fapte concrete: anul 780 marchează moartea lui Leon Isaurianul, împăratul iconoclast căruia îi succede la putere soţia sa, Irina, instaurând, odată cu venirea la tron, cultul pentru icoane (iconolatria). Momentul fixat de Sadoveanu, când “egipteanul poposeşte la Bizanţ”, coincide şi el cu datele istorice, care prezintă valul masiv de redeschidere a locaşelor de cult ortodoxe, consfinţind apogeul domniei iriniene. Aceste evenimente de stabilitate, prosperitate şi pace socială sunt substituite de acţiunile criminale ale lui Constantin, fiul Irinei, 181

personaj diabolic, cu apucături tiranice, care va uzurpa puterea. Regimul său despotic durează 7 ani şi se încheie odată cu omorârea celui care l-a instituit. Cartea de la Sakkoudion din 797 relevă aceste evenimente satrapice, desfăşurate în Bizanţul cel Veşnic. Iar M.Sadoveanu dedică acelor timpuri memorabile capitolul penultim al scrierii. În linii generale, romanul Creanga de aur respectă adevărul referitor la cele mai importante momente din istoria Bizanţului. Ficţiunea apare atunci, când este prezentată lumea dacică, elementele sacre ale cultului lui Zamolxe. Datele privind coabitarea vechii legi cu cea nouă, a creştinismului, deci, înainte de apariţia primelor state româneşti, aveau nevoie de mai multe repere sigure. Or, informaţiile furnizate de textele istoricilor antici Strabon, Dion Chrysostomos, Iordanos s-au dovedit a fi extrem de sărace; faptul acesta a fost suplinit prin bogata-i imaginaţie a lui Sadoveanu, precum şi prin intuiţia lui excepţională. Romancierul, în prefaţa naraţiunii, ţine să asigure pe cititor că cele relatate sunt extrase fidele din manuscrisul “domnului Stamatin”, care nu este altceva decât “o poveste de dragoste”. Tehnici similare, definite drept strategii “de eschivare artistică”, de atribuire a paternităţii operei unor apocrife sau, în alte cazuri, manuscrise găsite în condiţii misterioase, sunt proprii şi altor scriitori cunoscuţi ai literaturii universale. În această ordine de idei este semnificativ cazul scriitorului italian Umberto Eco, care, în romanul Numele trandafirului, utilizează asemenea “tehnici” naratologice. Prin urmare, fiind mai întâi un roman istoric, Creanga de aur poate fi considerat şi o poveste de iubire, de prezentare interioară a unui 182

sentiment nobil, însoţit de purificare şi sacrificiu şi exprimat cu multă vrajă. Dragostea dintre cel de-al 32-lea Decheneu şi serafica Maria de Amnia este una tainică şi se află sub semnul imposibilului. Suverana, notează autorul, cu “un păr negru şi ochi mari, adumbriţi de gene lungi, având rotunjimea obrazului delicat şi a şoldului plin”, îl face pe Kesarion să rămână profund impresionat. El nu se poate abţine şi exclamă: “O! Vedenie a frumuseţii eterne”. Până şi expresiile obişnuite, de toate zilele ale magului, sunt considerate de doamna Teosva, mătuşa Mariei, drept “strună de aur”. Comportamentul şi “proprietăţile” lingvistice ale lui Breb denotă nu un individ, ci un supraom, căruia îi sunt specifice frumuseţea interioară eternă, fapt ce îl determină să conştientizeze situaţia că “începe să se întâmple ceva”. Reflecţiile personajului sondează abisul, nemărginirea; chiar şi atunci când cugetă asupra altor momente, observaţia lui bate în ţintă: “Viclenia unei copile e de multe ori mai primejdioasă şi mai înveninată decât a unei curtezane”. Mutaţiile care se produc în sufletul dacului sunt sugerate prin următoarea expresie a autorului: “Inima lui de pulbere îl umili, primind lovitura unei clipe, singura în veşnicie şi nemuritoare”. Mihail Sadoveanu accentuează relaţia antinomică dintre etern şi efemer, dintre tentaţia teluricului şi aspiraţia spirituală, dintre sacru şi profan. Momentul descumpănirii, al incertitudinii planează peste destinul călătorului, iar, prin el, şi asupra întregului său neam. El este rugat să dezlege de vrăji pe Maria de Amnia, care a ajuns să-şi urască soţul. Aceste evenimente se derulează pe un fundal miraculos, în care elementele de esoterism, misticism şi fabulos sunt omniprezente: “Era într-un ceas de trudă lăuntrică şi de răsucire pentru a domoli în el 183

însuşi o fiară”. De fapt, întreaga lucrare stă sub semnul tainei, disensiunile dintre cei doi soţi datorându-se, în parte, practicilor cabaliste şi oculte ale magului. Imaginea Mariei este înfăţişată ca o întruchipare a veşniciei, dar şi a întristării: ea “străpunge ochii plini de bucurie sau de spaimă” a intrusului dac. Mihail Sadoveanu îşi propune în romanul Creanga de aur un scop bine determinat: să transforme dragostea inocentă dintre Breb şi împărătiţă într-un purgatoriu al suferinţei, perpetuând-o, astfel, în eternitate. Calea ar fi următoarea: Maria trebuie “despovărată” de soţul ei, fiinţă profund telurică, aparţinând regnului uman inferior. Dacul Kesarion devine tranşant, afirmând: “Mărită stăpână, nefericirea nu ţi-a adus-o purtarea împăratului, ci iubirea mea”. Criticul literar Pompiliu Marcea depistează atitudini diferenţiate “între iubirea spirituală a lui Kesarion faţă de iubirea întunecată a Isaurianului. (...) Această iubire spirituală este simbolizată de creanga de aur” [1, p.13]. Personajul Breb se remarcă prin calităţi ontologice, reflecţiile sale purtând un profund caracter filosofic: “Iată ne vom despărţi. Se va desface şi amăgirea care se numeşte trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur, care va luci în sine, în afară de timp”. Aceste

afirmaţii

sunt

încărcate

de

general-uman

şi

de

“atemporalitate”, reprezintă viziunea scriitorului asupra lumii, din perspectiva credinţelor şi a eresurilor populare. Povestea dragostei constituie treapta finală în procesul de iniţiere a lui Breb, care, după cei 7 ani petrecuţi în templele Memfisului, unde şi-a exersat agerimea minţii şi voinţa de asceză, trebuia să depăşească 184

“stavila” decisivă: proba dragostei. Ultima “scară” nu presupunea o eschivare sau o renunţare la “nurii” iubirii, ci, dimpotrivă, – o înfruntare obligatorie pentru a rezista în faţa ispitei. Dacul depăşeşte obstacolele doar

prin maxima lor

potenţare. În această parte a operei lui Sadoveanu nu poate fi invocat, prin

similitudine,

comportamentul

necontrolat

al

personajelor

scriitorului V.Demetrius, care, în romanul Monahul Damian, prezintă patimile lubrice şi orgiile călugărilor din diverse mănăstiri. De altfel, şi în proza lui Damian Stănoiu, care s-a ocupat de abordarea “subiectelor monahiceşti”, vom atesta trăiri vicioase ale “purtătorilor de sutane”. În romanul lui Mihail Sadoveanu, însă, proba dragostei reprezintă o accentuare vădită a calităţilor bărbăteşti, a naturii umane puse în slujba celor mai nobile sentimente. În acest context, se produce deconspirarea virtuţilor de înfrânare a slăbiciunilor omeneşti ale lui Kesarion Breb, prin reliefarea, în contrast cu abstinenţa magului, a frumuseţii desăvârşite a Mariei de Amnia. S-a menţionat de către unii critici literari (în special, de Elena Zaharia-Filipaş) că această dragoste nu este nicidecum o provocare, o chemare, o piază rea, care ar vrea să corupă sufletul, neatins de vicii, al profetului dac Kesarion Breb. Bizanţul, oraşul în care ajunge magul, ascunde sub masca de urbe culturală, cu exemplare precepte etice, un morb al desfrânării, o etalare a poftelor lubrice. Roman istoric şi de dragoste, Creanga de aur este o creaţie epică de factură profund meditativă, o “piatră filozofală” sui-generis, cu inflexiuni voltairiene şi cu o libertate de gândire pe potriva marelui scriitor z Anatole . Kesarion Breb, după călătoria sa în Egipet, se va reţine încă 7 ani 185

în metropolă. Conform îndemnului marelui Decheneu, trebuia să se familiarizeze cu doctrina creştinismului, despre care se auzise deosebit de confuz şi la Muntele Ascuns şi care coabita în paralel cu credinţa dacilor. Un singur răspuns trebuia să afle Breb, un răspuns de o importanţă majoră, şi anume: religia adusă de Christos este superioară celei dacice? Cercetând cu minuţiozitate problema, iscoada va descoperi lucruri îngrozitoare, menţionând că “oamenii se pleacă legii împăratului şi legii lui Dumnezeu – însă cu viclenie, alcătuindu-şi dobândă numai pentru pofte şi patimi”. Magul este înzestrat cu “vederi” fabuloase, ce străbat dincolo de aparenţa lucrurilor, dincolo de “poleială şi strălucire”. Observaţiile sale atente scot în vileag aspecte revelatorii: “Vorbele şi zâmbetele au în ele otravă (…), iar flămânzii şi calicii împărăţiei s-au adunat aici, cerşind pe toate căile cetăţii, răcnind la hipodrom, pândind noaptea palatele, aşteptând căderea domnilor. (…) M-am îndreptat spre cuvioşii monahi din sfintele mănăstiri, nădăjduind să găsesc la ei altă lege. Am cunoscut şi într-înşii cerşetorii vieţii şi zarafii rugăciunilor. Am socotit pe cei buni, ostenindu-mă a-i cerceta şi la răsărit şi la asfinţit. De la unu – numărul lor nu l-am mai putut creşte” [2, p.121]. Aplicarea în practică a noii legi, în opţiunea pustnicului, a accentuat păcatele de căpătâi ale oamenilor, a desfiinţat ideea de vestale ale altarelor. Contrapusă rânduielilor vechi, se întrevede o superioritate spirituală netă a credinţei în Zamolxe, a legii Luminii. Noua învăţătură este considerată de Breb drept o ceaţă, un întuneric care vrea să acopere “cu negreaţa ei răsăritul soarelui”. Itinerarul lui Kesarion Breb parcurge traseul de la simpla prezenţă exterioară, fascinantă, până la capacitatea spirituală, ce depăşeşte 186

limitele omeneşti. Magul posedă o mare forţă supranaturală, încât poate intui ceea ce scapă oamenilor obişnuiţi. Referindu-ne la istoricul propriu-zis al scrierii romanului Creanga de aur, vom remarca că ghidul în lumea tainelor şi al misterelor pentru echipa ce colinda “ţinuturile mirifice” ale ţării şi din care făcea parte şi Mihail Sadoveanu era domnul Stamatin. Deşi, aparent, acest Stamatin constituie o ordinară sursă, din care aflăm întreaga poveste, el este, de fapt, mai mult decât un furnizor de informaţii, este vrăjitorul, care “deschide” celor prezenţi privelişti edenice. Fiind un “purtător de cheie” spirituală, el e capabil să reveleze lucruri prin simpla atingere a minţii, depăşind limitele omeneşti. Prin amplificarea simţirilor sale, Stamatin a ajuns să descopere minuni adevărate. Văzuse uragalos, cervus carpaticus, bison bonasus şi alte vieţuitoare, aparţinând faunei demult dispărute şi în doar ca “dihănii” antropologice. Tot Stamatin, surprins de M.Sadoveanu în ipostaza de personaj înzestrat cu “vervă naratologică”, va reitera performanţele atinse după multiple “experienţe” sufleteşti: “Am ajuns să preţuiesc şi să iubesc aceste alcătuiri vii ale religiei vechi a pământului acestuia, găsind în ele însăşi gândirea strămoşilor mei”. În prefaţa romanului, scriitorul afirmă: “E vorba de părinţii noştri de demult, iar stăruinţa bătrânului mag de odinioară e departe de a fi o simplă iluzie”. Stamatin este personajul prezent, dar care, prin evocări permanente ale lumii trecutului, apare ca un erou imemorabil al timpurilor străvechi, un terapeut al sufletului în care “sălăşluieşte” spiritul bătrânului preot. Legătura de continuitate etnică, pe care o stabileşte M.Sadoveanu şi în această operă, este exprimată de autor aproape aforistic: “Duhul lui trăieşte încă în mine, cum a trăit în atâtea generaţii succesive”. 187

Importante consideraţii cu privire la nemurirea sufletului, precum şi alte aspecte ontologice ale personajelor sadoveniene, implicit ale lui Stamatin, pot fi identificate în lucrarea Teoria Nemuririi, scrisă de cercetătorul Dimitrie Cuclin, care aminteşte chiar de o “artă a veşniciei” [3, p.86]. Teoria nemuririi, în concepţia lui Stamatin, conţine elemente şi tălmăciri purificatoare, căci, în opinia acestuia, “numai corpul se întoarce în ţărâna din care s-a născut, spiritul este nemuritor, nu se alterează şi nu putrezeşte în scurgerea vremurilor, este inalterabil ca şi metalul nobil (...) simbolul lamurii veşnice, al valorilor spiritului” [2, p.15]. Convingerea lui Stamatin este de neclintit; ea sugerează ideea de comunicare a înţelepţilor preoţi daci, slujitori ai cultului lui Zamolxe, cu puterea sacră. “Asimilarea” unei părţi din divinitate era permisă doar celor “ce au gustat din nectarul nemuririi”. Aceşti pontifi aveau acces direct la miezul din misterele lumii; pentru ei nu existau lucruri nedesluşite, fiind familiarizaţi cu înţelesurile cuprinse în embleme şi simboluri. Aspectele pământeşti erau înfăţişate printr-o proiectare a lucrurilor sub o formă “complicată”, parabolică, aceasta şi constituind cheia eternităţii. Creierul uman, ochiul comun nu putea pătrunde şi percepe învăţătura dacică, aducătoare de veşnicie, în schimbul unor reguli obligatorii de abstinenţă şi canoane general valabile pentru această comunitate paranormală . Criticul literar Pompiliul Marcea a explicat astfel principiile funcţionării acestui univers: “Zidurile neanimate şi entităţile morale se poetizau; metafizica se înfăţişa într-o horă de zeiţe. (...) Practicile esoterice, utilizate doar de iniţiaţi, îşi garantează eficienţa prin 188

apropierea de natură, prin menţinerea permanentă în cu misterele ei şi aceasta este superioritatea vechii religii a lui Zamolxe faţă de ceea ce-a urmat” [1, p.17]. Zamolxe, în concepţia lui Mircea Eliade, “ne învaţă că după cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul, ori capul fără să ţinem seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoşit fără suflet. (...) E vorba de o doctrină analogică integralismului hiponatic (...) importanţa acordată sufletului de către Zamolxe, în care sufletul joacă rolul decisiv în obţinerea nemuririi” [4, p.68]. Critica literară a identificat omologii ultimului Decheneu în alte creaţii sadoveniene. Personajul Kesarion este prefigurat de imaginea eroului literar Eudoxiu Bărbat din Oameni din lună, de părintele Natanail din Demonul tinereţii, de Ştefan Soroceanu din Nunta domniţei Ruxanda, de Nicodim şi Stratonic din Fraţii Jderi. Mihail Sadoveanu, ca şi Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, era profund solidar cu dacii cuceriţi prin forţă, dar neînvinşi. Scriitorul a prezentat un asemenea mag, precum Kesarion Breb, pentru a “înfrunta” invazia romană prin conservarea legii vechi şi a stabili, astfel, supremaţia firii. Pentru M.Sadoveanu, Breb nu reprezintă doar un bărbat de o frumuseţe rară; el este un “monah sprinten şi înalt”, coborâtor “din neamul oamenilor balani de sub muntele Om”. Chipul lui, irat de levantinii din Bizanţ, conţine “prin ochii lui de culoarea cerului răsfrânt în apa muntelui, o privire ascuţită, tare şi statornică, pătrunzând dincolo de faţa lucrurilor”. Dacul purta o “coamă mare”, în care “începeau să înflorească cele dintâi fire albe”, între ochi descopereai “gândul cel fără hodină”, ce îi punctase “trei linii în chip de triunghi”. Vestimentaţia 189

peregrinului consta din “strai alb încins cu un colan subţire de argint, însă fără nici o altă podoabă”. Breb este un copil al pământului şi al cerului, puterea sa interioară şi concentrarea fiind capabile “să străpungă învelişul lucrurilor”. El denotă calităţi duhovniceşti mult superioare clerului bizantin, în persoana “purtătorului de har dumnezeiesc”, care era părintele Platon. Căci, faţă de acesta, preotul dac dispunea de “puteri care nu pot fi ale omului”, ştiind, în acelaşi timp, “a păstra necontenit treaz spiritul”. În toate situaţiile prezente în roman “era în el o linişte şi o tărie în afară de patimile lumii, era ceva care se îmbina cu cerul şi cu nesfârşita strălucire a zilei înflorite”, depăşind “funcţiile” unui şaman. Atributele sale spirituale, vrednicia sufletului îl ridică la rang de Demiurg. Şi în acest roman o funcţie supremă, iniţiatică îi revine drumului parcurs de Kesarion Breb spre Muntele Ascuns. Acolo trebuia să primească investirea de mare preot dac. Traseul străbătut este creionat în culori paradisiace, ca în scrierile populare ce se referă la începuturile lumii. Magul vorbeşte cu sălbăticiunile, le înţelege “graiul”, obţine puteri apostolice, “dictează” fenomenelor meteorologice şi “stihiilor pământului”. Mihail Sadoveanu împrumută personajului său o forţă de stăpânire nu numai a interiorului său, ci şi a “pârghiilor” cereşti. Kesarion Breb poate dispune de elementele miraculoase ale naturii– mame, le direcţionează sau izbăveşte lumea de ele. Prozatorul îşi propune, prin intermediul descrierii “calităţilor celeşti” ale personajului său, să etaleze puterea credinţei vechi, pronunţându-se pentru o “pledoarie naratologică” necondiţionată în favoarea patriarhalităţii, departe de condiţia profanului care pângăreşte sacrul. Criticul literar Fănuş Băileşteanu menţionează că eposului 190

homeric şi al celor O mie şi una de nopţi, simfonismului pictural eminescian din Memento mori, Mihail Sadoveanu îi opune, nu fără o anume tangenţă

cu simbolismul epopeilor orientale, „o viziune

arhitecturală de construcţie sacră” [5, p. 14]. Templul literar sadovenian se apropie foarte mult de simbolismul vechilor edificii de cult. Acolo, scria Mircea Eliade, activitatea insului, chiar în evenimentele şi intervalele ei cele mai profane, era necontenit orientată spre o relaţie trans-umană. Se încerca o reintegrare a omului într-o realitate absolută, de cele mai multe ori intuită ca o totalitate. Orice gest uman avea, pe lângă eficienţa intrinsecă, un sens simbolic care îl transfigura. Acest simbolism nu explică doar construcţiile arhitectonice ale culturilor tradiţionale, ci el, simbolismul, e implicat în viaţa celor care participau la o asemenea cultură. Simbolismul reprezintă un efort de integrare în Cosmos, într-o existenţă selenară, prin intermediul gesturilor sacre. Este vorba de prezenţa unor ritualuri canonice, de aceea viaţa insului devine translucidă, iar comunicarea între aceşti oameni – firească, ei cunoscându-se şi înţelegându-se chiar înainte de a-şi fi vorbit: după culorile şi formele pietrelor nestemate, după vestimentaţie etc. Mitul personal al lui Mihail Sadoveanu cuprinde: anonimatul oamenilor, ritualul sacru, vocaţia dialogului, prezenţa semnelor hieratice. Acest microcosmos închis este imaginea lumii, în centrul sferei cosmogonice aflându-se stâlpul cosmic, axis mundi, care susţine întreg Universul. Pilonul respectiv, considera Mircea Eliade, constituie arborele vieţii, tradiţia căruia este întâlnită pretutindeni: „Templul, Muntele Cosmic, Stâlpul, Arborele – toate aceste simboluri sunt echivalente. Ele nu se pot situa decât în centrul Universului, deoarece totalitatea lumii se desfăşoară în jurul lor [ 6, p. 36]. 191

Etnologul Romulus Vulcănescu a descris exemplar cele mai sugestive simboluri din cultura şi spiritualitatea românească (vezi: Coloana Cerului, Editura Academiei, Bucureşti, 1972). Un topoi important în opera lui Mihail Sadoveanu îl reprezintă muntele magic, despre care putem afirma că el, muntele, este „învăluit” de un simbolism cosmic inimitabil. După cum precizează Fănuş Băileşteanu, muntele magic din Fraţii Jderi ascunde izvorul alb, unde merge Ştefan cel Mare să afle tainele destinului său. Imaginea mănăstirii Neamţului, cu care se deschide trilogia, este o emblematică proiecţie cosmică, prin intermediul unei ctitorii, ea însăşi fiind o axis mundi – a unei domnii care va instaura în spaţiul românesc mitul vârstei de aur. Hanu Ancuţei este o coloană a cerului, căci transcede şi aici focul sacru al vetrei strămoşeşti sub formă de logos. În Baltagul muntele ascunde crima, dar tot el o tămăduieşte pe Vitoria cu puterile sale sacre. Soarta împărătiţei Maria din Creanga de aur defineşte totalizator arborele vieţii din perspectiva sacrului. Credinţa în valorile ontologice, predicată de religia lui Zamolxe, reprezintă, în accepţiunea lui P.Marcea, o conservare a puţinului rămas nealterat, ce va salva civilizaţia daco-getă de la pericolul dispariţiei: “În acest sens privirea pătrunzătoare pe care monahul dac o aruncă asupra moralei creştine, întemeiată pe milostenia înţeleasă ca un fel de depunere la Cecul Transcendentului, cum se-ntâmplă în cazul fanatismului filotim al “bunului” Filaret, este pe deplin elocventă” [1, p.19]. M.Sadoveanu, în decursul îndelungatei sale cariere scriitoriceşti, a reuşit să identifice din mulţimea de mituri şi legende ale poporului nostru, datorită unei selecţii analitice minuţioase, temele majore ale 192

omenirii, regenerând, în variantă românească, valorile folclorice şi orientând literatura naţională spre modernitate şi universalitate. Efortul de revalorificare a celor mai importante tradiţii istorice este propriu marilor scriitori ai lumii. În prefaţa la volumul Creanga de aur, criticul literar Marin Mincu confirmă această realitate, subliniind că “Mihail Sadoveanu a tratat pe rând toate marile teme ce s-au identificat ciclic în plăsmuirile milenare ale spiritului uman. Preocupare durabilă, poetica scriitorului a ridicat faptul spiritual autohton la confruntarea cu universalitatea, dându-i perenitate prin înălţarea unei experienţe de viaţă exemplară spre sferele ei cele mai semnificative” [7, p.6]. Alegerea unor subiecte din vechime (de fapt, fundamentale) nu presupunea, după cum remarcau unii critici literari (în special H.Sanielevici), o întoarcere a preocupărilor literare sadoveniene spre primitivitate sau spre abordări de subiecte incipiente. Identificarea tematicii “imemorabile” în mulţimea de evenimente şi întâmplări de odinioară, M.Sadoveanu o efectua artistic, preluând doar acele aspecte revelatorii de dăinuire spirituală a neamului, pe care le supunea unor transfigurări estetice radicale. Romanul Creanga de aur prezintă, tocmai, acea civilizaţie indigenă (“de brad şi de stejar” – cum o definea romancierul), cu virtuţi dar şi rătăciri istorice, retrasă în nemurire, ca un antidot oferit prezentului. Personajul sadovenian Kesarion Breb, pe lângă alte condiţii extraumane, este şi un “căutător în stele”; în credinţa sa se întâlnesc şi ritul, şi mistica, şi valorile semi-creştine; iată de ce el poate fi calificat oximoronic drept un sfânt păgân, responsabil atât de rosturile existenţei pământene, cât şi de viaţa sufletului de după moartea trupească. Sadoveanu şi-a dorit un erou etern, elementele eposului 193

popular şi structura mitului eminescian oferindu-i atributele necesare pentru “înnobilarea” sacră a lui Kesarion Breb. Autorul Crengii de aur instituie, prin amploarea totalitară a vizionarismului său, o concepţie profundă şi viguroasă asupra rosturilor omului în univers. Creaţiile artistice ale lui M.Sadoveanu Baltagul, Nopţile de sânziene, Hanu Ancuţei, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, Creanga de aur circumscriu un spaţiu istoric, legendar, ce configurează valenţele

superioare

ale

civilizaţiei

apuse,

prin

intermediul

argumentelor oferite de cronici, acte domneşti, dar şi de tradiţii, obiceiuri, credinţe ancestrale. Creanga de aur este doar în aparenţă un roman istoric, în realitate fiind, concomitent, basm, roman istoric, parabolă, scrisoare persană sau poate chiar poveste de iubire. Predilecţia lui Mihail Sadoveanu pentru apoteozarea istoriei a fost considerată de unii cercetători literari drept un paseism artistic, drept un fanatism al simţului ancestral împrumutat scrierilor sale. Această caracteristică este specifică, în opinia lui George Călinescu, românilor din centru, carpatini şi subcarpatini: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Ion Creangă, Octavian Goga, George Coşbuc, Liviu Rebreanu. Cultul pentru valorile trecutului l-au determinat, încă din anii debutului, pe M.Sadoveanu să sondeze cele mai necunoscute aspecte din istoria naţională, acest demers artistic, după cum observa Tudor Vianu, imprimând operei sale un caracter de confundare, de suprapunere cu nota specifică primordială, care era spiritul tradiţional, folclorul, obiceiurile, datinile, cinstirea valorilor morale, până la cristalizarea unei conştiinţe geniale a specificului naţional. 194

§2. Sincretismul sacrului şi al profanului – o dominantă spiritual-artistică a lui Mihail Sadoveanu Prozatorul “nu e născocitor de mituri ca Blaga”, deşi, în ansamblu, literatura lui cuprinde lumea arhaică, “mergând înapoi pe firul istoriei şi dincolo de istorie, prin eresuri şi legende până la mit” [8, p.233], constituindu-se în acea matrice stilistică, ce conferă scrierilor amprenta izvoarelor originare, autenticitate artistică şi ficţiune. Treptele cunoaşterii parcurse de filosoful Breb pot fi considerate revelatorii şi pentru destinul neamului din care descinde. Abstinenţa, tăria ascezei, perspicacitatea îl fac neprihănit, îi imprimă puteri mesianice, acestea datorându-se şi aventurii cunoaşterii în zonele profane, în care există un singur sentiment încă nealterat: fiorul dragostei. Proba iniţiatică a iubirii este considerată de mag drept confruntarea sacrului cu profanul, depăşirea ei constituind o sarcină dificilă, dar care, odată adjudecată, îi permite să vadă lumea cu “ochii cei adevăraţi”, ai spiritului, fiind absolvit de erori, de păcate proprii condiţiei umane. Tematica unei iubirii imposibile, abordată de autor, iniţial, în romanul Nunta domniţei Ruxanda (1932), este amplificată în Creanga de aur, atestând particularităţi inedite. Una dintre acestea reprezintă voinţa de putere, cu care Breb încearcă să “escaladeze” două categorii de interdicţii: predestinarea Mariei de Amnia, devenită împărătiţă, de a se subordona condiţiei terestre, iar pe de altă parte, el, Kesarion, desfiinţând ideile Templului Cunoaşterii, va trebui să se reîntoarcă la Muntele Mitic. Sunt două destine paralele, care nu se vor intersecta niciodată, amintirea iubirii lor netrupeşti reprezentând pledoaria artistică pentru o lume pură, sacră, aproape ideală. Întâlnirile imaginare ale celor doi “iubiţi”, descrierea lor minuţioasă au scopul de a apropia de prezent farmecul timpurilor de odinioară. 195

Drumul complet al lui Kesarion Breb (în fond, simbolizând viaţa pe pământ), inclusiv cel al cunoaşterii omului din exterior, cercetarea relaţiilor sociale, politice şi morale ale Bizanţului – toate acestea conferă personajului particularităţi proprii, distincte, cu totul deosebite de caracteristicile celorlalţi eroi din naraţiune. Această stare de lucruri îl determină pe dac să se identifice cu o fiinţă fabuloasă, coborâtoare direct din lumea mirifică a irealului. După parcurgerea unui drum sinuos, protagonistul conştientizează că: “lumina adevărului e durabilă”, sufletul său obţinând valenţe ontice. El respinge, anatemizând, această lume bolnavă, brutală, materială, supusă unei rotiri perverse în prefacerea-i perpetuă. Alternativa propusă de mag constituie Muntele Magic, tărâm în care timpul se anulează prin izolare şi singurătate. Solitudinea şi claustrarea nu reprezintă în acest roman elementele muceniciei, ci presupun o trăire interioară intensă, asumată benevol (romancierul afirma că această trăire este dictată de suflet), trăire ce respinge vacarmul, raţiunea unei lumi pur materiale, bazate doar pe minciună, crimă şi desfrâu. Creanga de aur încearcă să reconstituie, din perspectivă naţională, vremurile edenice de la începuturi, geneza. Ştiind că avea de parcurs un drum periculos şi plin de peripeţii, Kesarion este îndemnat să-şi ia în calitate de însoţitor un cioban puternic şi pletos, personaj cu voinicia şi credinţa eroilor de baladă. El însuşi aparţinând neamului de oieri, se opreşte pentru popasuri doar la stâni, acestea fiind considerate unicele adăposturi de încredere şi lipsite de primejdie. Devenite obligatorii şi respectate cu sfinţenie de oamenii timpurilor de odinioară, regulile-precauţii semnalate mai sus reflectă tradiţiile istorice regăsite în miturile naţionale, în special în Mioriţa. Religia este definită în creaţia lui M.Sadoveanu drept lege, drept “o 196

putere juridică menită să reglementeze viaţa socială, politică şi etică a popoarelor” [8, p.234]. Conform opiniei critice exprimate de cercetătorul Ion Oprişan, „sub influenţa ului tot mai intim cu textele sacre şi a aprofundării sensurilor lor, proza autorului se încarcă cu o subtextualitate neobişnuită şi cu o reflexivitate de intensă coloratură gnomică. (...) Utilizată în cele mai diverse şi mai neaşteptate împrejurări ca o formulă sigură de aureolare a prozaicului şi obişnuitului cu nimbul poeziei, maniera biblică e întrebuinţată îndeosebi în cazul reflecţiilor scriitorului sau ale personajelor asupra scurgerii nemiloase a timpului sau a vremelniciei şi insignifianţei omului şi a faptelor sale în comparaţie cu cele eterne” [9, p. 37-38]. Fără a avea temeri că va fi învinuit de subiectivism, scriitorul ia întotdeauna apărarea vieţii demult apuse, a lumii cumpătate a strămoşilor, elogiind „edenul” în calitate de etalon de comportament în evaluarea prezentului. iraţia prozatorului pentru valorile trecutului poate fi explicată ca o nostalgie şi o cumpănă ce înclină în favoarea adevărului, dreptăţii, vechimii, sacrului, deci a elementelor nepieritoare. Romanul Creanga de aur evocă varianta ideală a unui univers spiritual, în care oamenii se îngrijesc doar de nemurirea sufletului şi condamnă practicile vieţii de la Bizanţ, respingând întunericul ce s-a instalat în această “lume tulbure, nestatornică, dominată de corupţie”. Astfel, Dacia şi Bizanţul sunt doi poli, două lumi total diferite, antinomice, care reprezintă trecutul şi viitorul omenirii. Dacă prezentul conferă o veridicitate a descrierilor bizantine, lumea Daciei este mai mult un tărâm imaginar, virtual, descendent din basme. Judicioase consideraţii analitice cu privire la antinomia sacruprofan în literatură efectuează criticul literar Ana Bantoş, evocând 197

„momente ce relevă natura complexă a sacrului aflat pe parcursul istoriei în legătură directă cu sentimentul religiozităţii”. După cum apreciază cercetătoarea, „problema sacrului rămâne, aşadar, în continuare deschisă. O dovadă este şi complexitatea ariei din care diverşi autori au desprins definiţia noţiunii în cauză. (...) Lepădarea de Dumnezeu este, în fond, echivalentă cu abandonarea unor structuri statornice”. Şi în poezia lui Lucian Blaga, şi în proza lui Mihail Sadoveanu „ieşirea dintr-un timp cotidian, plin de neliniştile perisabilităţii are loc cu ajutorul unor imagini, semne sau numere ce produc iluminarea în urma ruperii de nivel [10, p. 33]. Mihail Sadoveanu este un continuator al eforturilor celor care au crezut în vitalitatea fondului nostru tracic. Prozatorul motivează această opţiune în cartea de memorii Mărturisiri (1933): “Nu înţeleg tocmai bine de ce e nevoie să se dovedească latinitatea noastră exclusivă şi nobleţea noastră de la Roma, ca să devenim un mare popor. Aş fi înclinat să mă bucur mai mult de o origine geto-dacică, întrucât aceşti vechi pământeni, geto-dacii, se bucurau de o reputaţie excelentă în lumea antică, pe când despre romani nu se putea vorbi numai cu laude. În ceea ce mă priveşte, mă simt onorat de a fi coborâtor din băştinaşii care erau sub oblăduirea vechiului nostru Boeribista. (…) Socotind limba ca un factor important de comunicare, am totuşi încredinţarea că trebuie să ne căutăm pe noi înşine mai adânc şi mai în trecut. Pot spune că neamul nostru se trage de la Roma, dar mai cu seamă se trage din Carpaţi” [11, p.191]. Mihail Sadoveanu a lecturat cu atenţie operele istorice ştiinţifice ce abordau civilizaţia strămoşilor noştri: Viaţa de codru în Dacia de B.P.Hasdeu, Dacia înainte de romani de Gr.G.Tocilescu, Istoria lui 198

A.D.Xenopol şi, mai ales, Getica lui V.Pârvan. Aceste scrieri celebre au constituit pentru scriitor o sursă esenţială în elaborarea romanelor sale istorice, mai ales că multe dintre ele aveau la bază probe preţioase ale istoricilor antici Herodot şi Strabon. Limbajul Crengii de aur este şi el acomodat în bună parte epocii evocate, deoarece aşezarea stilistică a naraţiunii s-a produs odată cu utilizarea lexicului hagiografic din cărţile sadoveniene apărute anterior: Din vieţile sfinţilor, volum format din Sfintele amintiri şi Spre Emaus, în colaborare cu D.D.Pătrăşcanu, şi Istoria sfinţilor Varlaam şi Iosaf de la India. Acest limbaj îmbină organic cuvintele sacre cu cele profane: „Apa murmura lin, licărind într-un jghiab de marmură, şi deasupra se boltea umbra prietenoasă de finic. Cei trei călători care ajunseseră întâi acolo, venind de către miazăzi, se opriră o clipă şi se întoarseră în rugăciune spre răsărit [12, p. 8]. Lucrarea După izvoade vechi a fost prefaţată elogios de ilustrul lingvist Sextil Puşcariu, tocmai datorită limbajului cultic şi “expresiilor evlavioase” utilizate. În cartea Fascinaţia tiparelor originare Constantin Ciopraga consideră că dacii, prin exponentul lor, Kesarion Breb, posedau nişte chei magice cu care se revelau: “Pentru pontifii din muntele ascuns ideea de unitate a divinului, în ciuda diversităţii de înfăţişări, pare a ţine de henotheismul menţionat de Pârvan” [13, p.261]. Încercând o “universalizare” a unor personaje sadoveniene, vom observa că atât Kesarion Breb, cât şi Maria de Amnia comportă similitudini de ordin tipologic şi factologic cu personajele prozatorului z Anatole din celebrul roman Thaïs, fapt ce denotă această universalitate a operei sadoveniene. Însă, dacă Breb întâmpină mai puţine dificultăţi în procesul de iniţiere decât Sfântul Pafnutie, destinul 199

Doamnei de Amnia este marcat mai profund de suferinţă şi înălţare, decât cel al păcătoasei salvate, protagonista operei lui A.. Paginile sadoveniene se află sub “oblăduirea crengii de aur”, iar filele din Thaïs au drept “protector” – “lotusul”. Împărătiţa Maria, datorită calităţilor ei interioare, poate fi asemuită şi cu un alt personaj literar feminin din literatura ză: Salammbô din romanul omonim al lui Gustave Flaubert. Autorul Insulei pinguinilor afirma că legendele se disting printr-o calitate superioară: ele se pretează exprimării tuturor ideilor. În romanul Creanga de aur nu are loc, totuşi, o inversare a rolurilor, deşi ultimul Mare Preot Dac moare, astfel sfârşind prin a cădea pradă suflului nou al umanităţii. Valabilă şi pentru scrierea Creanga de aur este următoarea caracterizare făcută de către Ovid.S.Crohmălniceanu romanului Thaïs de Anatol : “Reconstituire a unei întregi lumi apuse, romanul n-are ambiţii arheologice. Totuşi, puterea autorului de a învia prin amănuntul discret, dar sugestiv, o realitate legendară, e fascinantă” [14, p.11]. În toată creaţia sadoveniană transpare un mit al soarelui, al cărui cult vine încă din preistorie. Momentele nodale din viaţa personajelor sadoveniene se consumă, aproape întotdeauna, sub puterea acestui corp ceresc. De exemplu, aflându-se în punctul critic de plecare, soarele nu cedează şi intervine în soarta supuşilor săi. Le modifică parţial sau chiar radical destinul. Ochii lui Kesarion Breb o vor ira pe Maria anume în această fază cerească a soarelui. Tot atunci, dar peste doi ani, se va produce reîntâlnirea lor, onirică, în Bizanţ. Însăşi apariţia împărătiţei Maria va fi considerată drept “strălucirea dumnezeiască a asfinţitului”. Situaţia 200

respectivă nu este invocată întâmplător. Protectoratul soarelui se extinde asupra întregii Dacii, care venera Soarele-Înţeleptul. Mihail Sadoveanu, cunoscând faptul că primăvara reprezintă simbolul înnoirii naturii, al încolţirii bobului de grâu, va descrie clipele dramatice din “cariera soarelui”, punctele sale de cumpănă. Atât echinocţiul, cât şi solstiţiul constituie momente favorabile pentru natură în scopul de a comunica cu pământenii, de a oferi un semn providenţial celor mulţi. La sfârşitul lunii martie se produce şi venirea bătrânului mag din peştera Muntelui Ascuns. Solstiţiul aduce cu el (romanul Nopţile de sânziene atestă această situaţie) schimbarea “crugului cerului şi soarele începe să dea îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul Racului” [15, p.430]. Tot în perioada respectivă îşi fac apariţia şi chipuri descinse din mitologie. Unul din cele mai reprezentative exemple în aceasta ordine de idei este cazul pădurarului Peceneaga, fiinţă cvasi-fantastică, primitivă. În romanul Nopţile de sânziene sunt prezente descrieri ale peisajelor naturii, care aduc aminte, prin varietatea şi tehnica detaliului utilizată, de luparul sau berevoiul lui Vasile Voiculescu. Timpurile rememorate în această naraţiune vizează mai multe momente proprii Apocalipsei, “când stau în cumpănă toate stihiile, şi cerurile cu stelele şi vânturile”. Dobitoacele, inclusiv cele din codrul străvechi al Borşei (se poate constata o analogie cu pădurea din Cartea Junglei de R.Kipling), “au pentru o clipă lumina înţelegerii, adică grăiesc ca oamenii. Se strâng în sobor şi ţin sfat”. Profetul, a cărui prezenţă este inevitabilă, se plasează

de asupra intemperiilor vremii, ridică spre cer braţele şi

binecuvântează lumea din sate, dezlegând blesteme, tălmăcind visuri, vindecând boli incurabile şi sfătuind pe plugari cum să-şi îngrijească 201

mai bine glia. Asfinţitul soarelui pune capăt acestor evenimente-minuni, se instalează o linişte apăsătoare, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Bineînţeles, legătura organică cu tradiţiile populare, cu înţelepciunea transtemporală „determină” apariţia mithosului, sacrului, în definitiv a spaţiului mioritic în creaţia lui Mihail Sadoveanu. La fel, legătura cu trecutul glorios al neamului presupune, obligatoriu, apariţia sacrului de factură ritualică. Este evident că prozatorul face parte din tagma autorilor fabuloşi, care, împrumutând şi valorificând mitul, nu pot să nu împrumute, în acelaşi timp, ritualul şi, finalmente, sacrul. De aici, un pregnant dinamism al matricei mioritice la Mihail Sadoveanu, o oscilare continuă între infern şi paradis; or, după cum precizează Fănuş Băileşteanu, există o subtilă şi dialectică împletire între rai şi iad. Sadoveanu alternează aceste spaţii, descoperind şi propunând „edenuri” social-politice, biologice, erotice, ameninţate (sau absorbite) permanent de timpuri vitrege. Universul artistic sadovenian conţine un variat registru de ritualuri magice şi practici imemorabile, prezentând realităţi ireale, care se remarcă prin adâncimi ale subconştientului uman. Acest tărâm imaginar este expresia trecutului incifrat în date antropologice, psihologice, etice şi populat de personaje proprii climatului fantastic: Peceneaga, Sofronie Leca, Culi Ursake. Eroii sadovenieni au nişte preocupări esoterice, tainice, misterioase: caută comori ale unor voievozi din vechime, utilizând termeni vrăjitoreşti şi consumând băuturi şi bucate bizare, din diverse plante sălbatice necunoscute. Comportamentul acestor personaje (de altfel, atestate şi în creaţia lui Cezar Petrescu – Zaharia Duhu din romanul Aurul negru) învederează valenţe cosmogonice, fiindu-le 202

străine ocupaţiunile fireşti ale ţăranilor şi îndeletnicindu-se doar cu contemplarea stelelor, descoperirea minunilor, prinderea vedeniilor etc. Un atribut deosebit de important pentru respectiva categorie de năzdrăvani îl reprezintă furcuţa de alun, care, în viziunea lor, fiind purtată, îţi poate aduce linişte sufletească, te păzeşte de rele şi îţi oferă longevitate. Personajele devin distincte prin atemporalitate, ele se mândresc cu faptul că n-au adoptat calendarul cel nou, nu se subordonează legilor pământeşti ale muritorilor de rând, considerând că doar în legile vechi poţi “găsi datele şi epocile plugăriei”. Mentalitatea lor este rigidă, obiceiul având putere de lege: de Sfântul Ilie trebuie să înfăţişeze la curte porumbul nou de copt, la Foca nu le este îngăduit să lucreze, ca să nu li se aprindă girezile de paie; la Sfântul Pantelimon dau deja căciuli şi cojoace slujitorilor la oi şi la vite, căci, “deşi căldura e în toi, pentru ei s-a arătat semnul iernii”. Umanitatea sadoveniană rezistă în faţa tuturor fenomenelor şi vitregiilor naturii: nu este surprinsă niciodată de venirea gerului, îndură negura, vântul, viscolul, fără a se lamenta, căci le interpretează drept predestinare, iar uneori chiar pedeapsă venită din ceruri pentru neascultare. Poate fi stabilită o anumită similitudine între caracterul acestei umanităţi şi specificul fenomenelor meteorologice, poate printr-o transcendenţă menită să întărească personajele sadoveniene, să le călească pe potriva vremurilor. Ele, personajele, considera însuşi Sadoveanu, rătăcesc prin pădurea istoriei, “pribluind că n-a fost urs cât un drac” sau alte prezenţe eshatologice, dar care nu reuşesc, prin efectul lor malefic, să le descumpănească, deşi oamenii sadovenieni sunt loviţi

203

de crunte nenorociri, mai mari sau mai mici: “calul îşi frânge un picior” şi soţiile le mor în locuri rele. În faţa cataclismelor şi a cumpenelor vieţii, mulţi din eroii lui M.Sadoveanu se refugiază în afara colectivităţii, găsind adăpost în pustietate, departe de locurile populate, ripostând astfel la inechităţile sociale sau la hazardul destinului. Simptomatic în această ordine de idei este exemplul eroului Broz, care, fiind însoţit de unicul prieten rămas credincios, câinele său Aiax, se retrage din lumea mirenilor într-o “colibă din cea mai îndepărtată râpă”. Prin intensitatea trăirilor însingurate, descrise de M.Sadoveanu, proza sa aminteşte, în plan literar comparatist, de rebeliunea personajelor lui W.Faulkner, mai ales cele din volumul de povestiri Coboară-te, Moise! Crezul eroilor sadovenieni (şi faulknerieni), odată cu abandonarea lumii şi a regulilor colective, este exprimat de scriitor în romanul Nopţile de sânziene: “Să nu se mai ştie nimica de ei”. Opera lui Mihail Sadoveanu, cea de valorificare a timpurilor preistorice, care duc lipsă cu desăvârşire de date concrete, de documente şi alte referinţe autentice, reflectă constituirea unui univers artistic preaplin de harul divin al acestui neam, de frumuseţea lui unică. Romanul Creanga de aur este o creaţie artistică profund meditativă, cu multiple valenţe filosofice şi sapienţiale, ce păstrează intactă istoricitatea tainică a mesajului de idei. Dimensiunile interioare ale spaţiului sadovenian oscilează între sacru şi profan, coborârea în infern urmărind pedepsirea celor răi şi reinstaurarea păcii sufleteşti. Opera lui Mihail Sadoveanu este o sinteză a spaţiului infinit cu cel ondulat, a celui labirintic cu cel rotund, sinteză exprimată în imaginea destinului tragic al neamului nostru. Sacrul şi 204

profanul se manifestă la Sadoveanu prin intermediul cultului pentru natură (vegetaţia fiind când divinizată, când supusă unei acerbe anatemizări, în funcţie de „influenţa” ei asupra umanităţii); pentru înţelepciunea strămoşească (exprimată în parabole, proverbe, zicători etc.); pentru spiritualitatea naţională înălţătoare. Scriitorul nu a preluat, pur şi simplu, miturile naţionale, ci le-a conferit o amplitudine creatoare, le-a hiperbolizat, le-a îmbogăţit ideatic şi emblematic. De multe ori în opera lui Mihail Sadoveanu sacrul şi profanul co-există „armonios”, neputând fi stabilită o delimitare clară între ele. Sincretismul sadovenian, astfel, devine o dominantă eticostilistică, în tendinţa de valorificare a sacrului şi profanului. În aceasta şi constă marca distinctă sadoveniană, de a contempla şi re-scrie istoria sacrului şi profanului naţional într-o pregnantă simbioză dialectică. Având un profund caracter terestru, sacrul şi profanul au fost aduse de Mihail Sadoveanu pe un sol fertil, conferindu-le atribute de mare încărcătură umană şi valori neperisabile, eterne.

Referinţe bibliografice 1. Marcea, P. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Creanga de aur / Zolotaia vetvi (ediţie bilingvă româno-rusă). – Bucureşti: Editura Minerva, 1981. 2. Sadoveanu, M. Creanga de aur // Opere. Vol.12. – Bucureşti: ESPLA, 1958. 3. Cuclin, D. Teoria Nemuririi. – Galaţi: Editura Porto-Franco, 1991.

205

4. Eliade, M. De la Zamolxe la Cinghis Han. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. 5. Băileşteanu, F. Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu. – Craiova: Editura MJM, 2001. 6. Eliade, M. Sacrul şi profanul. – Bucureşti: Editura Humanitas, 1992. 7. Mincu, M. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Viaţa lui Ştefan cel Mare / Creanga de aur. – Bucureşti: Editura Minerva, 1973. 8. Zaharia-Filipaş, E. Postfaţă // În: Mihail Sadoveanu. Creanga de aur. – Bucureşti: Editura Minerva, 1976. 9. Oprişan, I. Biblicul în opera lui Mihail Sadoveanu // Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, 1991, nr.3. 10. Bantoş,

A.

Dinamica

sacrului

în

poezia

basarabeană

contemporană. – Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000. 11. Sadoveanu, M. Mărturisiri. – Bucureşti: ESPLA, 1960. 12. Sadoveanu, M. Pătrăşcanu, D.D. Sfintele Amintiri // În: Sfintele Amintiri. – Chişinău: Editura Ştiinţa, 1992. 13. Ciopraga, C. Fascinaţia tiparelor originare. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1981. 14. Crohmălniceanu, Ovid. S. Prefaţă // În: Anatole . Thaïs. – Bucureşti: EPLU, 1966. 15. Sadoveanu, M. Nopţile de sânziene // Opere. Vol.12. – Bucureşti: ESPLA, 1958.

206

Capitolul VII. ASPECTE ALE POETICII OPEREI SADOVENIENE: ÎNTRE HARUL DE A ISTORISI ŞI LIRISMUL MAGIC AL ROSTIRII

207

§1. Statutul artistico-filozofic al romancierului total Efortul de parcurgere şi, ulterior, de cercetare a operei sadoveniene presupune un grad sporit de dificultate. Căci multiplele aspecte distincte, elemente majore, particularităţi naratologice, arta descrierii şi istorisirii, specificitatea transfigurării artistice, proiectarea – pe calea ficţiunii – a faptului de viaţă sau de istorie în metaforă, simbol şi mit personal – constituie repere fundamentale ce necesită a fi supuse unor investigaţii şi interpretări complexe şi multiaspectuale. Acest demers analitic vizează sondarea “rădăcinilor”, a reperelorcheie, a modalităţilor tehnice definitorii, care stau la baza artisticităţii şi autenticităţii creaţiei autorului. Una din cele mai importante calităţi ale textului sadovenian în contextul literaturii române, dar şi universale, este originalitatea poetică. George Călinescu menţiona: “Opera lui Mihail Sadoveanu este fără precedent, e rodul de peste mai bine de o jumătate de veac al silinţei de a supune regulilor muzicii contemplaţia naturii şi cunoaşterea realistă a oamenilor. Niciodată nu s-a încercat în proză un asemenea lucru” [1, p.182]. Dacă savantul Ion Coteanu s-a referit doar fragmentar în studiile sale la tehnica stilului lui Mihail Sadoveanu, atunci o contribuţie valoroasă la cercetarea acestui aspect, mai ales din perspectiva expresivităţii naratologice, au adus, prin referinţe analitice originale, lucrările: Mihail Sadoveanu – creator de limbă (1966) de Şerban Cioculescu; Treptele Lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu (1978) de Al. Paleologu; Vocabularul operei lui Mihail Sadoveanu (1978) de Gavril Istrate; Mihail Sadoveanu. Universul artistic şi concepţia fundamentală a operei (1978) de Mircea Tomuş; Arta 208

evocării la Sadoveanu (1979) de G.I.Tohăneanu; Cărţile lui Mihail Sadoveanu (1981) de Ion Vlad; Sadoveanu sau Divanul înţeleptului cu Lumea (1982) de Monica Spiridon şi Sadoveanu sau Magia rostirii (1986) de Doina Florea. Poetica lui Sadoveanu trebuie iniţial descoperită şi examinată din perspectiva comparatismului literar (acest novum organum al criticii literare, cum îl definea Francois Jost), în contrast cu poeticile unor mari prozatori universali, fapt ce va permite depăşirea cadrului naţional chiar la nivelul concepţiei sale mai mult sau mai puţin tradiţionale. Raportarea operei lui Mihail Sadoveanu la creaţia unor romancieri importanţi din literatura universală poate fi percepută doar într-un cadru valoric, prin prisma unui comparatism integrator. În acest context, vor fi identificate cele mai rezistente componente artistice ale generalumanului, cu specificarea că naţionalului, autohtonului le va reveni primatul universalizării. Dinspre aceste valori estetice, etice, istorice, psihologice, filosofice, metafizice, proprii unei etnii, se vor stabili grade de similitudine şi interferenţe generalizatoare. Reinterpretarea operei sadoveniene, după parcurgerea referinţelor critice (articole, eseuri, comentarii, tratate, monografii), identificarea materialului analitic obiectiv se cer axate pe o modalitate “creatoare” de exprimare, direcţionată spre cunoaşterea minuţioasă şi a contextului literar în care a activat prozatorul, dar fără a ne lăsa influenţaţi, în demersul nostru, de condiţiile sociale dogmatice. Mai ales că despre Sadoveanu s-a afirmat că este “o imensă arhivă lingvistică şi un laborator unic de regenerare a cuvintelor, de înnobilare a lexicului nostru” [2, p.350]. Scriitorul recreează nu numai istoria poporului nostru, ci şi pe cea a limbii sale. 209

În ceea ce priveşte creaţia lui Sadoveanu, ea trebuie “subordonată” conceptului de critică completă, elaborat de Garabet Ibrăileanu, care diferenţia abordarea intrinsecă de abordarea extrinsecă a operei literare propriu-zise. Nu ne vor interesa, aşadar, aspectele individului ca atare, ci, în primul rând, “contopirea” lui în actul creator-artist, care cunoaşte diverse ipostaze: prezenţa unor informaţii vaste privind istoria unor nuvele, povestiri mai puţin valoroase; atestarea unor surse critice tardive, de obicei postume, în care este reflectată amplu opera lui de rezistenţă: Fraţii Jderi, Baltagul, Creanga de aur, Nicoară Potcoavă. Uneori, aceste tentative critice se confruntă cu multiple dificultăţi: lipsa interesului manifestat faţă de opera sadoveniană, confundarea aspectelor literare ale autorului cu cele ale activităţii civice, politice, ideologice. Constanta acestor cercetări, însă, rămâne aceiaşi: M.Sadoveanu prezintă fapte neordinare prin intermediul unor tehnici artistice originale. Ipotezele lansate de scriitor, atunci când încearcă să imprime calităţi aparte comportamentului personajelor sale, reprezintă în literatura română marca distinctă sadoveniană. De la un text la altul, progresiv, odată cu experienţa literară, volumele autorului surprind situaţii unde totul este posibil şi imprevizibil, exprimarea acestora comportând aspecte neordinare, conotative ale cuvintelor, viziuni şi tipare lirice. Poetica operei sadoveniene încearcă să descopere avatarurile creaţiei, ţinând cont de faptul că această abordare artistică constituie nivelul superior al unei lucrări în proză. Teoretizând modelul sadovenian, putem menţiona că poetica autorului nu trebuie exagerată,

210

dar nici minimalizată, fiind vorba de intuiţii intermitente, de tatonări, de deschideri lirice , care pot prefigura un discret fir conducător. Romanele Nicoară Potcoavă, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă şi, în primul rând, Fraţii Jderi conţin caracteristicile prozei poetice (cele determinate de savantul rus A.N.Veselovski, care amintea de coordonatele poeticii subiectelor, prin intermediul unor paralele stabilite în mai multe literaturi), ca dat istoric, depăşind limitele romanului picaresc, cavaleresc şi punctând o etapă nouă în conceperea şi interpretarea creaţiei artistice sadoveniene (similitudini de divers ordin, inclusiv tipologic, pot fi stabilite între romanele istorice ale lui M.Sadoveanu şi operele consacrate ale genului: Iulian de Gore Vidal şi Iskander de Louis Couperous). Integrarea operei sadoveniene în categoria valorilor literare ce depăşesc arealul naţional se datorează acestei poetici istorice, dar şi esteticii genurilor. Or, după cum aprecia Leon Baconsky în studiul Poezie şi adevăr: “Prezenţa în fiecare pagină a poetului este o realitate dintre cele mai transparente în opera lui Mihail Sadoveanu [3, p.85]. Prozatorul instituie o proprie manieră literară, în care geneza, evoluţia şi particularitatea prezentării subiectelor, sub aspect lexical, sunt inconfundabile (Mihai Ralea o numea doctrină sadoveniană). Această manieră se distinge printr-o unitate artistică intrinsecă, reflectând omogenitatea ansamblului şi a solidarităţii autorului cu propria operă. M.Sadoveanu a reuşit, poetic, să prezinte din interior viziunea personală asupra Lumii. Suntem izbiţi de aspectele auditive şi vizuale ale acestei proze, susţinute de elemente ale stilului ce prezintă plenar oralitatea sadoveniană. Astfel, etimonul spiritual, în acest caz, este încadrat între filologie şi poetică. 211

Materialul documentar este “prelucrat” şi „muzicalizat” ficţional, autorul imprimând textului un flux de metafore, epitete, comparaţii – toate aceste elemente fiind introduse în interiorul unui limbaj neaoş, uneori dialectizat, alteori personajele sadoveniene, în virtutea condiţiei lor sociale, “profesând” un grai argonizat sau chiar vulgarizat, în dependenţă de contextul acţiunilor sau a motivelor care determină această exprimare. În această ordine de idei, George Călinescu aprecia că “M.Sadoveanu este căutătorul de expresii serafice furate muzicii propriu-zise. Eufonia sa este aceea a unei limbi istorice, expurgată de tot ce este echivoc, inexpresiv, născocit pe loc, lipsit de rădăcină bună, îmbogăţit cu ceea ce stă să piară prin concurenţa hibrizilor. Eroii lui M.Sadoveanu se mânie şi suduie fără erori de gramatică, se jelesc ca psalţii pe glasurile canonice. Precum şi mierla, şi cucul cântă pe limba lor, de la voievod până la mişel, aceşti oameni îşi au graiul lor prevăzut. De aici o impresie de concert…” [4, p.62] Stilul metaforizat, construcţiile frazeologice bine armonizate şi geometrizate exprimă fondul ideilor al creaţiilor sadoveniene. În romanul Creanga de aur, de exemplu, scriitorul apelează la tehnicile discursului dialogic, acesta fiind prezent, mai ales, în cazul întâlnirii dintre Kesarion Breb şi împărătiţa Maria: “Tânăra împărăteasă întinse dreapta. Cutremurându-se deodată de spaimă, îşi plecă obrazul, sărutând degetele care i-o cuprindeau. Străinul o domoli, apăsându-şi palma stângă pe fruntea ei. - Mărită stăpână, vorbi el cu voce moale, nefericirea nu ţi-a adus-o purtarea Împăratului, ci iubirea mea. - E adevărat? ţipă înăbuşit Maria. - E adevărat. 212

Ea îl cuprinse strâns, plângând. - E adevărat, îi zise el iar cu blândeţe. Însă drumurile noastre în această lume trebuie să se desfacă aici. O împărăteasă, când îşi pierde soţul, aşa cum s-a întâmplat cu măria ta, pune văl negru şi se duce la Insula Principilor. Viaţa măriei tale nu poate avea rânduiala obişnuită a oamenilor celorlalţi. Asemeni asupra mea stă o putere care nu-mi îngăduie să rup legămintele ce-am făcut” [5, p.183]. Mihail Sadoveanu utilizează cu predilecţie un limbaj parabolic, încărcat de semnificaţii polivalente, unele din naraţiunile sale fiind adevărate hagiografii. Spiritul cultic, valenţele cosmogonice ale cărţilor sfinte sunt explorate cu multă eficacitate artistică de către autor, romanul Creanga de aur reprezentând exemplul cel mai relevant. Lirismul operei sadoveniene provine şi din modalităţile specifice de exprimare ale personajelor; acestea vorbesc profetic în rime, mlădiind cuvintele rostite în aşa fel, încât aduc aminte de limbajul literaturii de început. În monografia Sadoveanu sau Utopia Cărţii criticul literar Nicolae Manolescu observă: “Prozatorul prefera limba nobilă a oralităţii populare. (…) O anume conştiinţă artistică se naşte din căutările prozatorului, un stil care nu mai este acela nemijlocit al vieţii, dar în care viaţa reapare ca icoana lumii în semnele filosofilor” [6, p.220]. Personajele sadoveniene nu-şi prezintă în mod obişnuit destinul, nu intră în direct cu alte personaje. Ele îşi “aleg” cele mai adecvate şi eficace modalităţi de exprimare, deseori apelând la tipare de basm de o excepţională inventivitate. M.Sadoveanu împrumută eroilor săi un discurs impulsiv, având accentuate implicaţii profetice. Există, desigur, o anumită iconoclastie a conceptelor estetice, filosofice şi 213

istorice ale autorului, un permanent neastâmpăr lingvistic şi un dar al contrazicerii dialectice. “Localurile” predilecte pentru asemenea sfaturi (divan) dau naştere la

invocarea discursului naratologic, a

graiurilor pestriţe, a amintirilor protoistorice, a arhaismelor, a provincialismelor, a figurilor de stil ce reflectă atributele etnice ale pământului strămoşesc şi ale cuvintelor dintâi. Prin intermediul intensităţii spunerii, eroul e plasat în centrul axiologic al cunoaşterii artistice. De exemplu (după B.Cazacu), arhaismele sadoveniene contribuie esenţial la consolidarea unui plan poetic distinct. Cuvântul neaoş este, aşadar, regenerat într-un context artistic în care etimologia termenilor este conservată intact: “Măria Ta, eu socot să chemi pe tufecci-başa şi porunceşte-i să supuie pe fratele său”. Calificativul de nebun, însă, este atribuit de Sadoveanu atât unui “netrebnic”, cât şi unui “om cu mintea rătăcită”. O situaţie interesantă atestăm în romanul Zodia Cancerului, unde expresia a se nevoi presupune, de fapt, fără voie: “Nu s-a întâmplat nimic din aceasta şi însoţirea s-a făcut, cu voia lui Hmil hatman, cu nevoia lui Vasilie-Vodă, fără a-i trece prin minte cuiva să întrebe fata”. Arhaismele participă la crearea culorii temporale a istorisirii sadoveniene, la care se adaugă inspirate construcţii frazeologice, cu sensul lor vechi, ce amplifică mult expresivitatea naratologică: a slobozi cuvânt, rodul pământului şi al soarelui, a se afla în mare mâhnire, a se învălui întru întristare. Într-un studiu dedicat oralităţii limbii populare, Mihail Sadoveanu nota: “Arhaismele şi provincialismele contribuie semnificativ la îmbogăţirea capitalului artistic de cuvinte” [7, p.140]. În ceea ce priveşte procedeul de obiectivizare a lirismului său (catalogat astfel de Garabet Ibrăileanu), el se datorează utilizării 214

ponderate a figurilor de stil, fapt ce influenţează expresivitatea comunicării artistice. Sadoveanu face uz, dar nu abuzează de epitete, metafore, comparaţii, personificări: “Porţile stăteau deschise ca la Domnie. Şi prin ele, în zile line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul până la Ceahlău şi Hălăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi lunecau în tainice neguri – focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale uşilor şi ferestrelor zăbrelite”. Muzica şi ritmul interior secundează reuşit metafora şi comparaţia sadoveniană: calul rânji înspre noi ca un demon; omul strigă zbârlindu-şi mustaţa tuşinată; femeia ieşi ca o şerpoaică; răcnind şi ţupăind ca nişte diavoli; batistă ca sângele; copilul – drăcuşorul boierului; neagra fântână a trecutului etc. De spaimă, un erou sadovenian simte că-i creşte pe spinare păr de câine turbat, iar altul, ajuns la ananghie, se zbate ca o dihanie. Personajul Constantin Moţoc are, în schimb, inima scrijelată de unghii de criţă. Răducan Chiorul aprinde în ochiul lui cel sănătos mare frică. Oamenii sadovenieni sunt preocupaţi serios şi de modul cum vor istorisi (“grija spunerii”), ştiind că posedă o calitate supremă: cunosc glasul pământului, iar gândurile şi faptele lor întotdeauna îşi capătă veşmântul lingvistic cel mai potrivit şi mai expresiv. Ei sunt, ca şi cum, “filtraţi”

printr-o

disociere,

printr-o

empatie,

unde

imaginea

personajului se constituie prin retrăirea acestuia de către autor, unde intuirea realităţii se face prin identificare afectivă. Reflectarea însemnelor psihologice comportă o anumită “desprindere” a autorului de erou şi plasarea lui în spaţii diferite, unul în afara celuilalt. Limbajul operei sadoveniene se manifestă într-un spaţiu metafizic, transcendent, liber faţă de existenţa concretă şi mobilă a materiei sau a 215

naturii. Mişcarea, transformarea devin fundamentale în viziunea carnavalescă şi în cea rabelaisiană asupra existenţei. Astfel, creaţia lui M.Sadoveanu abundă în expresii artistice „unduioase”, complexe şi revelatoare, în împletiri ingenioase de sensuri manifeste şi latente, bogate în implicaţii filosofice sau chiar oculte. Aceste “experienţe” lingvistice urmăresc să realizeze o disociere între personaj şi forţa auctorială.

Tălmăcirea,

“decodificarea”

înţelepciunii

vorbite

se

efectuează prin intermediul unor tehnici naratologice ce prezintă elementele de univers tainic şi exotic. Atunci când descrie situaţii (i)reale, cu prezenţe zoomorfe (romanul Nopţile de Sânziene), limbajul artistic al autorului adoptă o tonalitate solemnă, gravă, caracteristică discursului sadovenizat. Criticul şi istoricul literar Dumitru Micu consideră drept importante următoarele caracteristici lingvistice ale operei lui Mihail Sadoveanu: “Asemenea tuturor celorlalte componente particularizante ale mediului existenţial sadovenesc, vorbirea personajelor situează acest mediu într-o fascinantă irealitate. Îl scoate din timpul istoric, aşezându-l în netimp, în imaginar, într-un tărâm de ficţiune ce capătă parcă atribute ale fabulosului. Umanitatea sadoveniană gândeşte mitic şi vorbeşte poetic. Prin ea supravieţuieşte o lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii” [8, p.108]. Prozatorul plasează în atemporalitate istorisirea destinelor personajelor sale, urmărind eternizarea efemerului, condiţie ce poate fi obţinută doar prin intermediul purităţii cugetului popular. Credinţa acestor eroi constă în “îngrijirea sufletelor până la înfăţişarea în acel loc de linişte şi de tăcere”, adică până la moarte. Iată de ce evocarea trecutului este evocarea tinereţii lor apuse, motiv de nostalgie şi regret că trebuie curând “să se ducă la limanul cel fără de vifor”. 216

Atavismul lor, continuitatea ereditară a destinului tumultos, starea de veghe ca o permanentizare a existenţei cotidiene reprezintă rostul patriarhal al neamului nostru, care, după cum menţiona autorul Baltagului, şi-a cântat în “giers” durerea, mlădiindu-şi cuvintele în furtuna timpurilor. Poeticitatea limbajului sadovenian îşi găseşte explicaţia şi în evenimentele istorice, pline de tragism, în care ţăranii erau nevoiţi să ducă o existenţă dintre cele mai dramatice. Glasul ţăranului oropsit, tragic prin însăşi factura discursului, este prezentat în culori sumbre, natura co-participând, prin fenomenele-i caracteristice, la consumarea acestei drame. Spaţiul în care se face auzit glasul ţăranului este amplificat, permanentizat, deasupra lui planând un aer de fatalism. Omul sadovenian, după Dumitru Micu, “refuză cu intransigenţa dusă până la fanatism tot ce contravine legilor firii şi rânduielilor consacrate printr-o practică milenară. Tinerii îşi apără dragostea cu îndârjire, neezitând să facă moarte ori să se omoare când nu pot împiedica altfel macularea iubirii. Sărmanii şi oropsiţii, când nu mai pot îndura silniciile vrăjmaşului, pornesc în pribegie, se pustiesc. Acolo întemeiază aşezări solitare, trăind – de cele mai multe ori sărac – întru dreptate şi cuviinţă. Nelegiuirile sunt pedepsite neîndurător. Pentru ucidere, pentru trădare, pentru înjosirea omului se plăteşte cu viaţă. Nu se poate altminteri. A suprima răii este, în concepţia omului sadovenian, un imperativ moral categoric” [8, p.107]. Mihail Sadoveanu a insistat în opera sa asupra prezentării motivelor rurale pe calea unor situaţii-limită şi a unor personaje arhetipale. Însuşi autorul mărturisea că îşi iubeşte proprii eroi, din considerentul că aceştia sunt oameni bălani, cu ochi albaştri, os din osul 217

lui Decebal, suflet din sufletul lui Zamolxe, sânge din sângele lui Ştefan cel Mare, întemeind, din trăirile personajelor sale, un univers artistic, în care este adunată întreaga amărăciune a ţăranilor, exprimată prin bocete, ofuri, scrâşniri de durere şi blesteme. Scrierile lui Mihail Sadoveanu suscitau, în anii 60-70 ai secolului trecut, din partea criticii literare (Savin Bratu, Ovid.S.Crohmălniceanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga ş.a.) reacţii şi polemici controversate, axate în jurul calificării procedeului artistic ca “mediu extraliterar”, lipsit de orice elaborare stilistică. Asemenea supoziţii critice reflectau influenţele istoriei şi ale folclorului, metamorfozate în spaţiul romanesc. Discursul era apreciat pentru

poeticitatea lui pură, pentru valenţele artistice

bogate în conotaţii literare pluristilistice. Romanele sadoveniene, în ansamblul lor, dar mai ales cele de factură istorico-poetică, sunt simptomatice pentru principalele tipuri de unităţi compoziţional-stilistice, în care se împarte ansamblul romanesc: 1. Naraţiunea directă a autorului, cu toate variantele ei. (În deosebi, prezentă în scrierile “călătoare” ale peregrinului Sadoveanu, acolo unde “Măria Sa îşi descoperă ţara”). 2. Stilizarea diverselor forme de naraţiune orală (Evidentă, mai ales, în Hanu Ancuţei, prin intervenţii, uneori disonante, ale spectrului naratologic). Modalităţile expresive convenţionale de comunicare a mesajului scriitoricesc, introducerea formelor arhetipale: scrisori, jurnale, reconstituiri scriptice etc. 3. Tehnica reluării şi amplificării (“Taberele nu se mai istoveau şi s-au pornit din părţile noastre cărăuşii ca s-aducă vin spre munte”). 4. Aprecierea artistică prin intermediul figurilor de stil (mai ales a comparaţiilor. “Ancuţa cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată şi 218

vicleană…”). 5. Adresarea directă, ce constituie una din cele mai importante caracteristici ale oralităţii sadoveniene (prin prezentarea unui timp al faptelor narate, un timp al evocării momentului când au fost povestite întâmplările: “Trebuie să ştiţi dumneavoastră că Hanul acela nu era han, era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo şi nişte porţi ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele”). 6. Utilizarea pronumelor personale de politeţe în prezenţa numelui propriu (pe care ar trebui să-l substituie), ca un fapt vechi de limbă, caracteristic

vorbirii

identificarea

cu

personajelor

comportamentul

sadoveniene, ceremonios

al

ce

constituie

oamenilor

şi

mentalitatea timpului istoric în care se desfăşoară evenimentele (“Îl chema Ioniţă, comisul Dumnealui”). 7. Varietatea de realizări perifrastice (“Tac de-a pururi şi scapi de mine. Vin şi eu după tine, Ilisaftă, n-ai grijă, căci şi zilele mele sunt numărate. Ba încă se poate să mă înfăţişez eu întâi şi întâi în acel loc de linişte şi de tăcere după care râvnesc”). 8. Varietatea formulelor de adresare (alternează în funcţie de vârstă, poziţie socială, gradul de familiaritate: “Cucoane Ioniţă”; “Prietene Leonte”; “Cinstite boierule” etc.). 9. Tehnica anticipării (prin intuirea replicii ce va urma: “Femeia şi-a strâns buzele şi s-a prefăcut că se uită cu luare-aminte în lungul şleahului”). 10. Sinonimia lexicală bogată (de exemplu, pentru verbul a vorbi: “a slobozi cuvânt”; “a grăi”; “a bolborosi”; “a clămpăni”; “a cuvânta”; “a descâlci”; “a rosti”; “a schimba vorbe”; “a lăsa să cadă vorbe”; “a îndrepta cuvânt”; “a-şi lua rând la vorbă”; “a lepăda cuvânt”; “a se 219

încolăci cu glasul”; “a se împletici cu vorbe” etc.). 11. Vorbirea metaforică sau “în pilduri” (“Lupul se-ntoarse unde a mâncat oaia, – aşa că acuma ne trebuie numai vânători vrednici”). 12. Prezenţa unor “tablouri în mişcare” (din care nu lipsesc elementele picturale: “Au pornit cu făcliile spre plopi, şi sileam şi eu scrâşnind din dinţi, ameţit, slăbit şi mişel. La fântână i-am găsit pe toţi cu capetele buluc asupra colacului de piatră. Sub lumini lucea sânge proaspăt”). M.Sadoveanu utilizează variate formule literare (consideraţii morale, filosofice, ştiinţifice, declamaţii retorice, descrieri etnografice etc.), prezente, îndeosebi, în Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, unde abatele de Marenne este cel care descoperă, prin nuanţări accentuate şi humor grotesc, o multitudine de caracteristici ale băştinaşilor, preocupaţi, în concepţia străinului, doar de banchete pantagruelice. Formele de expresie ale oaspetelui, verbalismul său se amplifică pe măsura înaintării în universul fastuos al Ţării Moldovei, unde varietatea gastronomică şi vinurile alese sunt acompaniate, obligatoriu, de vorbe de duh, ziceri memorabile, interjecţii, în definitiv, o abundenţă nemaiîntâlnită a graiului neaoş. Limbajul individualizat al personajelor (expresiile “colorate”, “pestriţe”, dialectizate, dar “consistente” prin varietatea limbii: cu ziceri cronicăreşti, reminiscenţe arhaice, însemne lăsate de generaţiile anterioare, dar şi de popoarele care au intrat în cu populaţia indigenă) constituie “procedeul de conexare în care unul din motive este cel al povestirii [9, p.342]. Implementarea în roman a acestor forme şi formule stilistice, a unităţilor eterogene se produce prin intermediul unor îmbinări fericite, 220

într-un sistem artistic, pe mai multe căi ale ansamblului compoziţional şi presupune o identificare, o recunoaştere a elementelor constitutive, subordonate acestor forme şi formule. Romanul sadovenian cuprinde o realitate socială foarte diversă, structurată artistic şi lingvistic cu multă ingeniozitate, rolul prim revenind vocilor individuale ale personajelor, care formează o unisonanţă perfectă. Se produce o stratificare internă a unei limbi naţionale unitare în dialecte sociale, în maniere de grup, în argouri profesionale, în limbaje de gen, limbaje ale generaţiilor, vârstelor, curentelor, limbaje ale autorităţilor, cercurilor şi modelor trecătoare, în limbaje ale zilelor şi chiar ale clipelor. Discursul autorului, limbajul personajelor nu sunt decât unităţi fundamentale, prin intermediul cărora plurilingvismul pătrunde în roman; fiecare dintre aceste elemente iţând diversitatea vocilor sociale şi diversitatea relaţiilor şi a corelaţiilor dintre ele. Imaginea lingvistică generală se formează din particularităţile fiecărui individ şi se prezintă ca o chintesenţă a respectării datinii străvechi, prin “depozitara” acesteia – limba.

221

§2. Poezia naturii şi a sufletului românesc Filosofia ancestrală, rezultată din povestirea mucalită, modul original de a istorisi, “curgerea molcumă, mieroasă” (nu şi lascivă), melodioasă a discursului narativ sadovenian impune un statut cu rol de judecător imparţial: revizuirea conceptului de discurs poetic, prin abordarea formelor tradiţionale de expresie şi înţelegerea romanului ca structură stilistică. Această concepţie filosofică este specifică şi personajului Kesarion Breb din romanul Creanga de aur. Eroul este un fachir autohton, terapeut al sufletului dac, expresiile lingvistice reflectând sentimentele şi comportamentul său. Istoricul literar Dumitru Micu menţiona că Marele Preot, atunci când vorbeşte, apelează la Rădăcinile Genezei, fiind ahtiat de poezia naturii, a cugetului şi curăţeniei imaculate, încercând să permanentizeze clipa efemeră, ca pe o ultimă posibilitate de stăvilire a suflului păgân. Coordonatele sale spirituale provin din credinţa înflăcărată, în care Dumnezeul său, Zamolxe, propovăduieşte Credinţa Ascezei, Nemurirea Sufletului, Moartea cu Zâmbetul pe buze, Ideea de vestale ale altarelor, – într-un spaţiu sacru, Muntele Ascuns. Limba, în aceste condiţii, preia formele muţeniei, a penitenţei, devenind unica modalitate de rezistenţă în faţa lumii laice. Intensitatea mesajului, poeticitatea aleasă îl reprezintă pe Kesarion Breb în interioritatea sa consecventă, modalitatea de exteriorizare constituind o tentativă de salvare a limbajului pur, a stilului descendent din individualitatea autorului. Intercalarea celor două entităţi esenţiale (intensitatea mesajului şi poeticitatea aleasă) denotă o suprapunere artistică de mare eficacitate ce asigură prozei sadoveniene un farmec deosebit. 222

Există în romanele autorului un raport între poezie şi proză, care se concretizează artistic în apelarea la atributele artei retorice. Romanul lui Sadoveanu poate fi definit drept formă a creaţiei poetice, cu intervenţii retorice şi implicaţii estetice. Datorită poeticii particulare pe care o cultivă scriitorul, limba naraţiunilor sale, ca “instrument” de cunoaştere a sufletului uman, nu mai rămâne atât de incifrată şi enigmatică. Totala “subordonare” a prozei artistice retoricii, în anumite cazuri, nu presupune identificarea romanului cu o “formaţie hibridă, o formă sincretică, mixtă, fără o identitate proprie, în fond, o criză a identităţii romaneşti”, după cum menţionează teoreticianul literar G.G.Spet [10, p.215]. Există doar o corelaţie bazată pe nivelul de complementaritate, o reciprocitate literară, discursul romanesc sadovenian conservându-şi proprietăţile specifice şi nefiind reductibil la discursul retoric. Trebuie menţionat faptul că romanul este, în primul rând, un gen literar proteic. Discursul romanesc sadovenian beneficiază de un flux poetic, încadrându-se în limitele concepţiei actuale despre poeticul în viaţă şi în artă. Spectacolul acestei opere, după cum s-a menţionat de altfel, este în funcţie de limbaj. Iată de ce limbajul constituie un mediu viu, concret, în care se manifestă conştiinţa artistului; el, limbajul, se supune unei multiplicări infinite, convenţionale, vizând caracteristici ontologice: limbajul rugăciunii, al anatemei, limbajul cântecului, al muţeniei, limbajul imnic al eroilor, dar şi al trădătorilor, limbajul imemorabil al istoriei, al existenţei cotidiene şi al viitorului. În această ordine de idei, Garabet Ibrăileanu menţiona că autorul Fraţilor Jderi se deosebeşte din acest punct de vedere radical de acei prozatori, care “scriu nuvele şi care, neputând ieşi din cercul propriei lor personalităţi, nu pot crea decât un singur personaj real, pe ei înşişi” [11, p.167]. 223

Romanul sadovenian Măria Sa Puiul Pădurii are un epigraf sugestiv: “Jos morminte tăcute, sus stele eterne”, ce simbolizează imensitatea distanţei între cele două lumi, tipologic diferite, prin autoexcludere: una a Tainelor Cereşti, a Veşniciei, cealaltă – a efemerului, autorul afirmând că cea de-a doua lume este mâncată, biblic, de molie şi rugină. În această scriere romancierul constată: “Ca florile pădurilor ş-ale câmpiilor, care se împrospătează necontenit şi trăiesc din moarte, amintirea a rămas şi înfloreşte încă. (...) Mergeau încet, ca s-ajungă departe. Râdeau, cântau, beau şi mâncau. Se duceau spre-acelaşi sfârşit al tuturora” [12, p.9]. Spre un alt destin, cu totul diferit şi

opus

torentului general, se îndreaptă opera sadoveniană: dincolo de cuvânt, dincolo de pământuri, unde decantarea are loc într-o “horă de zeiţe”. Personajele Aban din romanul Divanul persian, filosoful curţii împărăteşti, Bogonos, faurul din Nicoară Potcoavă, Costrăş – ţiganul, vestitul lăutar din Fraţii Jderi, baba Domnica, doftoroaia, din Nopţile de sânziene, Piele-Verde din Crâşma lui moş Precu, deşi sunt diferiţi ca rang social, mentalitate, îndeletnicire şi chiar neam, aduc, prin simpla trăire a vieţii, un impresionant omagiu vremii demult apuse, rememorarea echivalând cu sentimentul destoiniciei şi al împlinirii. În schimb, eroul Pinkas Iacob, surdo-mutul, din scrierea Fantazii răsăritene, se bucură şi el, într-un fel aparte, de viaţă: “Deşi mai sărac cu două simţuri decât noi, el se aşeza mai serios şi mai sever în faţa vieţii”. Acest personaj de o puritate tezistă, menţiona Mihail Sadoveanu, demonstrează că uneori vorbirea şi auzul nu sunt numaidecât o binefacere pentru om, atunci când ele nu exprimă nimic. Construcţiile sadoveniene de factură poetică depăşesc cadrul sistemului lingvistic, frânturile disparate de poetică comparată au o bază 224

etnocentrică, ce vizează universalitatea operei. În această ordine de idei, de definire a noţiunii de universalitate literară, Adrian Marino observa că Sadoveanu poate fi analizat din perspectiva poeticii comparate, după modele concurente, care se iluminează şi se sprijină reciproc. Iar savantul rus M.M.Bahtin, autorul unor importante studii de teorie critică, circumscrie şi sfera proprie “preocupărilor poetice” a operei sadoveniene. În opinia sa, poetica comparatistă nu este o aproximaţie a etichetei verbale uzuale, care acoperă, din obişnuinţă sau inerţie, ansamblul acestor operaţiuni. Numărul impunător de lucrări poate fi explicat, într-o anumită măsură, şi prin faptul că autorul Fraţilor Jderi, reia, obsesiv, diverse motive literare, cu scopul de a atinge un nivel artistic, conceptual superior. Nu e vorba doar de o rescriere a operelor timpurii, afectate de stângăcie, ţine să precizeze Sadoveanu în cartea Anii de ucenicie, ci de o retopire, într-o inedită şi degajată manieră matură, structura scrierilor fiind edificată sub semnul unor concepte complexe. Prozatorul introduce în operele la care revine rememorările estompate, evanescente ale imaginilor celor mai vechi amintiri, imprimându-le coloratură epică, expresivitate maximă, dar şi “discernământ” poetic. Subiectele sunt reluate şi transformate în capodopere. Faţă de povestirea Şoimii (1904), în romanul Nicoară Potcoav (1952) se va observa o detaşare de obiect. Reflexivitatea scriitorului va interpreta, nu doar reînvia, istoria naţională. Substanţa nuvelei Apa morţilor (1911) va fi reluată, trecânduse la o maturizare a viziunii, în Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933), căci, după cum menţiona însuşi autorul, „diferenţa dintre operele de tinereţe şi cele de mai târziu e de proporţie...” Neamul Şoimăreştilor (1915) a fost considerat de criticul literar Mihai 225

Ungheanu „un fel de preludiu al Baltagului (1930)”, abia în „cartea neamului de păstori” ajungându-se la meditaţia profundă şi la înţelepciunea transtemporală. Un „fenomen” similar poate fi atestat şi în cazul trilogiei Fraţii Jderi (1936-1942), complexitatea şi profunzimea fiind componentele definitorii care prevalează asupra influenţei literare din Viaţa lui Ştefan cel Mare (1934). Astfel, formula tipică a multor naraţiuni sadoveniene conţine istorisiri nuanţate, îndemnuri de a povesti, implorări arzătoare: “Spune-mi o poveste ca să-mi aduc aminte de când eram copil şi încă nu cunoşteam suferinţa”. Este un fel de complacere în această cădere în sus, în descinderi pe tărâmuri basmice, împărăţii legendare, populate de nimfe şi spirite ale apelor, munţilor, pădurilor, dar şi de eroi adevăraţi, precursori ai neamului Peceneaga din romanul Nopţile de sânziene, mai mult creaturi zoomorfe ce hălăduiesc prin hăţişurile pline de liane şi smârcuri, prin grote înfiorătoare (aparţinând universului fabulos sadovenian). În lucrarea Mihail Sadoveanu sau Magia rostirii Doina Florea lansează o opinie caracterizantă: “Adresându-se mai mult privirii interioare decât celei exterioare, creaţia sadoveniană dobândeşte configuraţia unei opere cu caracter de poezie. Un poem în proză sesizabil instinctiv, o perpetuă fuziune dintre lirismul expresiei şi predestinarea tiparului epic” [13, p.242]. Filonul poetic, prezent în multe opere sadoveniene, se relevă cel mai pregnant, însă, în romanele: Nicoară Potcoavă, Baltagul, Creanga de aur, Nopţile de sânziene, aceste scrieri fiind experienţe ale maturităţii artistice, când povestitorul se întregeşte cu gânditorul şi criticul.

226

Se cuvine să facem distincţie între natura picturală şi natura poetică, remarca Mihai Ralea, căci sub aceste două daturi primordiale creatorul Sadoveanu se prezintă cu totul diferit, suprapunerea conceptelor semnalate conducând inevitabil la o imagine denaturată a particularităţilor descriptive ale autorului. În studiul Farmecul lirismului druţian, savantul Mihail Dolgan, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Moldova, prezentând o serie de “mostre” poetice ale autorului Bisericii Albe, ce vădesc puternice influenţe sadoveniene, menţionează: “Şi badea Cireş din Bătrâneţe, haine grele, şi moş Mihail din Sania, şi Gheorghe, şi Rusanda din Frunze de dor, şi bătrânul din Ultima lună de toamnă, şi Horia din Clopotniţa, şi ciobanul din Toiagul păstoriei – toţi aceşti eroi sunt firi poetice, trăiesc până la paroxism bucuriile şi durerile existenţei umane, dramele ei, iubesc cântecul şi vorbele de duh, ştiu preţul umorului şi al ironiei, sunt plini de demnitate şi voie bună, posedă simţul cuvântului frumos, se înfiorează în faţa sacrului şi a sublimului, caută cu înfrigurare adevărul şi rostul trecerii prin lume a omului” [14, p.54]. Elementele auditive şi vizuale se transfigurează artistic în opera sadoveniană, constituind “sufletul peisajului”, prin intermediul unui lirism cu semnificaţie cosmică. Descriptivismul se transformă, astfel, în sugestivitate, în “forţă tonifiantă”, ca şi în cazul operei lui Lucian Blaga. Poetica lui Sadoveanu se relevă cu ajutorul mijloacelor de evocare a “lumii văzute”, ce trăieşte cu o intensitate demiurgică. Proza sa îmbracă, fără ştirea autorului, haina versificaţiei: “Poezia-peisaj (acuarelă, pastel sau ulei), poezia-portret (cărbune, gravură în lemn, tablou sau aqua-forte) – totul cuprins de acest Homer al nostru. (…) 227

E uşor, într-adevăr, să porneşti cu creionul roşu după poezia din opera lui Sadoveanu. Prada îţi iese în cale la fiecare pas…” [15, p.96-97]. Personajele

sadoveniene

se

caracterizează

prin

vrednicia

sufletului, dar şi prin năvălnicia lingvistică, depistată la orice nivel conceptual al operei şi având valenţe expresiv-acustice sub toate aspectele-cheie: lexical, fonetic, sintactic. Textul artistic conţine elemente de arhivă, documente istorice concrete dintr-o perioadă încă haotică a limbii. Ecourile rostirii cuvintelor sadoveniene, ale construcţiilor frazeologice determină semantic conţinutul operei, prin intermediul unor relevanţe de ordin stilistic. În Arta prozatorilor români Tudor Vianu prezenta argumentele ce pledau pentru constituirea unei integrale poetice a operei sadoveniene, “mărturisită în şoaptă sau chiar înlănţuită de tăcere, afectul nelămurit, unul din principalele mijloace literare” [16, p.224]. Tăcerea din paginile sadoveniene (mai ales starea de repaus a sunetului, de care amintea George Călinescu, când contemplativitatea stării intră firesc în rezonanţă cu tăcerea devenită stare de suflet) poate fi înregistrată acustic într-o manieră particulară, cu o multitudine de nuanţe afective. Iată câteva situaţii concrete, în care noţiunii de tăcere i se imprimă – sadovenian – un sens totalizator: “La întoarcere în sat, aceeaşi tăcere ne împresura”; “Rămasei gândindu-mă la ce se petrecea în urmă, pe grind, în lumina soarelui, pe când mlaştini pline de întuneric şi de tăcere se deschideau de o parte şi de alta, după perdelele de sălcii, în fuga vaporaşului” [17, p.57]; “Cuvintele şi mărturisirile acestor jertfe întru spirit nu le-a putut auzi decât tăcerea peşterii” [5, p.195]; “Răsfoiţi aceste planşe numai în tihna chiliei voastre” [18, p.391].

228

Apelarea la efecte artistice cu diverse conotaţii reorientează însăşi structura

şi

conţinutul

naraţiunilor,

îndreptată

spre

desluşirea

muzicalităţii sadoveniene, întreruptă de tăceri necesare, care nu fac decât să o potenţeze. Suprapunerea efectelor auditive şi vizuale produce o puternică senzaţie artistică: Mihail Sadoveanu ascultă şi vede, deopotrivă, glasul şi frumuseţea interioară atât ale personajelor, cât şi ale lucrurilor aparent neînsufleţite. Prezentând peisaje, autorul ştie că ochiul cititorului se lasă ispitit, cu egală satisfacţie, de către acestea. El sondează destinele oamenilor în directă corelaţie cu evoluţiile cereşti şi “mişcările” naturii. Nu poate fi efectuată vreo delimitare clară între rafinamentul portretistului şi evocatorul de realităţi exterioare şi lăuntrice, modalitate, prin excelenţă, de factură poetică. Criticul şi istoricul literar Perpessicius analiza forţa naturii sadoveniene ca pe o pavăză de nedespărţit a omului afiliat vegetaţiei-mamă, el, omul, devenind, astfel, “una, că n-ai şti să spui care a robit sufletul celuilalt şi dacă nu cumva o vrajă anume a dat amândurora acelaşi suflet” [19, p.259]. În scrierea Privelişti dobrogene personajele cunosc caracteristici pregnante, Mihail Sadoveanu etichetându-le drept “sacre”: “cu ochi rotunzi şi cu nasurile roşii, care aveau o vagă asemănare cu gazda noastră”. Autorul ştie să împrumute stărilor tensionate, dramatice o subtilă tonalitate grotescă sau chiar peiorativă, în scopul de a amplifica artistic încărcătura emotivă a realităţii înfăţişate. Doina Florea insistă asupra elementelor ascunse ale operei sadoveniene, menţionând sobrietatea determinărilor, ca şi ponderea lor, ce sunt în concordanţă internă cu ambianţa contextuală care luminează 229

din interior termenii vizând non-exprimarea, imprimând creaţiei o muzicalitate deosebită. Prezentarea cadrului vegetal, a elementelor naturii este definită de către cercetătoare drept estetica melancoliei. Dinspre aceste forţe miraculoase parvine sublimul creaţiei, a genotipului conservat, de risipire a realităţii alegorice, onirice, fabuloase, plină de conţinut ontologic. Deplasările asociative între culoare şi sunet (vocale sau consoane), pluralizarea simultană a senzaţiei, facilitează trecerea de la câmpul auditiv la cel vizual. Iată câteva exemple din Împărăţia apelor: “Întorcându-te către tine însuţi din acea depărtare, te regăseşti singur într-o tăcere luminoasă”; “Auzisem de la unii cercetători ai locurilor fără oameni că undeva, prin Sahara, li se întâmplă, la popasuri de seară, s-audă în tăcere un sunet grăbit de darabană – picur fantastic de sunete fără noimă în deşerturi, într-o tăcere înaltă şi largă până la constelaţii” [20, p.481]. Mihail Sadoveanu descrie în tăcere, sau doar în surdină, tărâmuri mirifice, bucolice, elegiace, în care n-a călcat piciorul omului, prezenţe şi forţe mute, îndeletniciri esoterice, – descoperind cuvântul prin intermediul artei transpunerii magice. Distanţa sensibilă văz-auz “se lasă străbătută doar de acela care, simfonizând culorile, face un necesar popas în compartimentul secret al psihicului, nu atât în imaginaţia figurativă, cât în subsolul sau în adâncul ei” [13, p.80]. M.Sadoveanu este un creator total, fluxul poetic constituind elementul durabil al operei sale, ce întruchipează dimensiunile spirituale, destinul zbuciumat al acestui neam. S-a afirmat că prozatorul este un pictor şi un poet al naturii. Măreţia artistului poate fi apreciată prin intermediul operei propriu-zise. Există, însă, pagini de o intensitate artistică extraordinară, ce denotă, o dată în plus, 230

monumentalitatea creaţiei sadoveniene de sorginte poetică: “A fost o primăvară cum n-am apucat niciodată alta. O primăvară foarte devreme, de sfârşit de fevruarie. După omături mari şi îngheţuri de cremene, deodată, într-o zi, printr-o împrejurare cu totul misterioasă, prevestită totuşi de gromovnice vechi şi călugări bărboşi de la sfânta mănăstire Neamţu, soarele a rămas stăpânit în sine c-o lucire imensă. Văzduhul s-a umplut de aburi şi a rămas totuşi curat. Zăpezile s-au muiat în puţine ceasuri şi cel dintâi amurg al primăverii excepţionale, care nu revine decât la nouă sute nouăzeci şi nouă de ani o dată fiind totuşi altul, a fost ca o înflorire de trandafiri fantastici. După ce s-a cufundat soarele în munţii de la asfinţit, n-a trecut mult şi s-a strecurat între noi, între pământ şi tărâmul celălalt, un fel de fragment de noapte clară care a trecut îndată ce luna a născut din aburii Siretului, pe zarea răsăritului. Pe toate pârăiaşele zilei s-a prins, ca un filigran de argint, o pojghiţă fină de îngheţ, şi apele au urmat totuşi să sune subţire şi să curgă încă un timp, până ce luna plină s-a urcat spre amiază în cerul de coloarea toporaşului. Spre ziuă pâraiele dezgheţului au stătut şi s-a prins o brumă uşoară pe tot ce era cafeniu şi negru; dar îndată ce a izbucnit soarele, cu aceeaşi putere ca în ajun, cântecul apelor mărunte a pornit din nou, şi gârlele primăverii au început să scrie iar zigzaguri şi meandre ici-colo, în bucăţi mici de lume, repetând cu gingăşie, ca pe o jucărie a copiilor din veacuri succesive, marea dramă divină a desfacerii apelor şi a alegerii uscaturilor. În toate părţile – improvizaţii în ape vii şi moarte. Costişele au început să se ochească, umere negre de dealuri au prins a fumega albastru. În a şaptea zi, şesul Siretului era un lac întins cât cuprindeau ochii. Topirea pripită a omătului se produsese numai deasupra; dedesubt rămăsese albia de gheaţă ca un taler al 231

uriaşilor, oferind luminii mari şi cerului profund cea mai minunată şi extraordinară oglindă. Treceau nouri de scamă; apăreau sus în albastru şi în oglinda de jos ce se mistuiau pe nesimţite. De subt acei nouri care nu mai erau, scăpărau deodată convoiuri de paseri migratorii. Unele treceau şi dispăreau spre asfinţit şi miazănoapte; altele se încovoiau spre zăvoaiele şi aburii Siretului. Aceste sălbăticiuni cu aripi puternice şi neostenite soseau dintr-o depărtare nemăsurată; atunci nu ştiam, acum ştiu. Nu ştiam că vin din sudul Africii, ori de la izvoarele Nilului; Gheorghe Baciu m-a încredinţat că vin de la căpătâile lumii, unde-i coada peştelui celui mare pe care stă pământul; nu-mi închipuiam desluşit ce poate fi asta, însă înţelegeam că n-am mai văzut şi poate n-am să mai văd niciodată atâtea forme şi feluri de zboruri şi n-am să mai aud asemenea chemări stranii. C-o uimire fericită m-am dus într-acolo cu puşca (aveam treisprezece ori paisprezece ani vârstă); mi-am căutat spre pâcla Siretului şi spre lunci o trecere prin margini de dezgheţuri, pe hatii, prin cozile bălţilor; pe unde apa îmi venea numai până la glezne; şi am ajuns cu greutăţi şi peripeţii pe un tărâm căruia şi astăzi pot să-i spun cu bună încredinţare tărâmul celălalt” [21, p.24-25]. Fragmentul prezentat denotă că poeticul este văzut de către scriitor printr-un ochi metaforic, cu dezvăluiri a straturilor subiective, cu atitudini de iraţie, de încântare în faţa minunilor naturii, e parte organică; iubind natura, omul se iubeşte pe sine. Mihail Sadoveanu este un creator – poet, graţie unor componente definitorii pentru creaţia sa: viziune lirică profundă, structură psihologico-artistică, atitudine “poematică”, limbaj parabolic, expresie metaforică şi simbolică, teme şi motive specifice, ritmică, tonalitate, frazare, “prozodie”, idiomatică, împletirea arhaismelor cu 232

ziceri cronicăreşti arhaice, comparaţii fulgurante. Limbajul sadovenian, afirma G.Călinescu, e “în parte chiar conţinutul operei”. De aceea te minunezi concomitent atât în faţa limbajului, cât şi în faţa conţinutului vehiculat de acest limbaj, unul fiind mai frumos decât altul. Tot din Anii de ucenicie desprindem un pasaj, care este profund semnificativ în planul frumuseţii superioare a acestui

limbaj

poetic

–

conţinut

poetic,

inclusiv

în

planul

intertextualităţii: “În primăvara asta a tristeţii, au înflorit în mine toate primăverile de altădată ale Iaşilor. Ca sca da Rimini a lui Dante, spiritul cetăţii scufundate, porumb spăimântat, fâlfâie peste ruine şi pârjoluri şi n-are unde se aşeza. Nessun maggior dolor Che riccordarsi del tempo felice Ne la miseria... (Nimic nu doare-atât de rău decât de-un timp ferice-a-ţi fi aminte în timp de-amar...(it.) (Dante, Divina Comedie, Infernul, Cântul V – traducere de George Coşbuc). Primăvara vieţii nu se va mai întoarce. Peste tinereţea anului plouă cenuşa amară a terţinelor marelui florentin. Şi totuşi – poate – va înflori iarăşi cândva Iaşul tinereţii mele. Din grădini se vor uita peste zăplazuri, la trecători, trandafirii. Vor înflori pe zidurile sfintelor mănăstiri ruinate şi, pe mormintele celebre, merişorul pururi verde” [21, p.213-214]. Aceste pagini vizează caracteristicile artistice definitorii ale artei sadoveniene, ale magiei cuvântului lui poetic, artă viabilă prin mesajul

233

de idei şi prin modalităţile proprii de exprimare, cu inflexiuni de genialitate. Opera sadoveniană este picturală, datorită structurării armonioase a ansamblului, a arhitectonicii ei artistice, a diversităţii şi rezonanţei estetico-emoţionale a tehnicilor utilizate. Mihail Sadoveanu avea convingerea că o operă artistică de valoare supremă poate fi plămădită doar prin intermediul unor mijloace neprevăzute şi de mare eficacitate artistică. Prozatorul declara, în această ordine de idei: “Nu-i altceva mai departe de mine decât metoda”, considerând că pe artist “un prinos de inteligenţă îl poate duce la sterilitate”. Documentul istoric, situaţia concretă, veridicitatea informaţiei constituiau pentru romancier doar un prilej al verosimilităţii ulterioare a faptelor relatate. Sadoveanu ştia să se abstragă de la ideile fixe, substituind carenţele documentare cu metafore şi comparaţii, cu un limbaj individualizat şi de o mare libertate creatoare. În articolul Limba povestirilor istorice, autorul menţiona: “Limba din trecut, limba vie a poporului sunt cele mai sigure călăuze pentru realizarea artistică a povestirii. Deci, scriitorul are la îndemână materialul brut, cum are meşterul-olar argila” [7, p.135]. M.Sadoveanu mărturisea fiicei sale Profira: “Eu sunt ventuză, sorb tot ce văd şi aud”, pledând pentru simplitatea de expresie ce se asociază iminent cu nemărginirea abisală a cugetului, respingând formulele complicate de exprimare, acestea fiind considerate “înşelătoare”. În atare cazuri, el făcea referiri la poezia populară, cel mai viu exemplu, în concepţia sa, de patriarhalitate şi stabilitate sufletească. Aceasta îl încânta prin puritatea formelor artistice, satisfăcându-i, pe deplin, exigenţele intelectuale rafinate. În acelaşi timp, Sadoveanu era un 234

adversar al profanilor, al semi-docţilor în literatură, care transformau procesul artistic într-o “emulaţie erezibilă”, ceea ce conducea la apariţia primelor “semne de decadenţă”. Naturaleţea, supleţea, clasicismul folcloric erau dimensiunile predilecte ale romancierului. Din aceste raţiuni, discursul său de la Academie, cu ocazia titularizării la acest înalt for ştiinţifico-cultural al României, a avut ca subiect anume Poezia populară, ca un omagiu adus valorilor tradiţionale, virtuţilor patriarhale ale predecesorilor. Toate cărţile sale, în definitiv, pornesc de la izvoare, radiografiază rădăcinile, sondează din perspectivă naţională vraja şi tainele spiritualităţii româneşti. În opera lui Mihail Sadoveanu cuvintele capătă o încărcătură sugestivă şi semantică de maximă intensitate lăuntrică, încărcătură mereu potenţată prin: descântece, blesteme, dezlegări de farmece, vrăji, conăcării, oraţii etc. E un fel de ritual al cuvintelor care izvorăşte din tradiţia

strămoşească,

beneficiind,

probabil,

de

acelaşi

destin

providenţial pe care şi-l “apropia” într-un târziu şi însuşi romancierul: “Mă voi stinge curând: dar icoanele acestea, ca şi lucrurile unui astru mort, vor continua să fie, fără sfârşit”. În timpul parcurgerii operei sadoveniene, ţi se creează impresia că o anumită forţă transcendentă controlează şi dirijează universul artistic al scriitorului, care dă dovadă de un paseism pregnant în utilizarea cuvintelor vechimii, declarându-şi artistic ataşamentul necondiţionat faţă de datinile străbune, văzute dintr-o perspectivă autentică. Crezul autorului ar fi următorul: “Acest fond al nostru (patrimoniul spiritual – D.V.) este singura valoare în manifestare artistică. El singur ne poate fixa în timp şi spaţiu”. Este o definiţie ce vizează continuitatea, dar şi atemporalitatea, arătând că “nu-i timpul să legiferăm şi să încătuşăm o 235

limbă care apare încă tufoasă şi e într-o prefacere aşa de bogată. Din variaţiile de forme se va culege cu vremea definitivul” [7, p.30]. Imaginile poetice sadoveniene vor deţine supremaţia şi atunci când scriitorul va încerca să efectueze exerciţii “confuze prin conţinut” în structura operei. Fotografia literară nu-şi are cu desăvârşire rostul în această operă. Există în orice creaţie urma unei încheieturi a realităţii, dar atât. Restul e invenţie, fantezie, prelucrare. Ca şi pictorul, scriitorulvizionar nu prezintă aspectele exterioare ale anumitor personaje, ci, în primul rând, semnificaţiile lor interioare. Referindu-se la propria existenţă artistă, Mihail Sadoveanu afirma: “Eu mi-am creat o lume a mea, o lume proprie, fără să mă fi servit de personajele fixate în registrul stării civile”. (Aceasta în pofida faptului că romancierului i s-au intentat numeroase dosare – nu doar de conştiinţă – , în care era acuzat de “preluarea”, în scrierile sale, a unor date, situaţii şi destine autentice. Mulţi contemporani se recunoşteau în cărţile lui Sadoveanu, alţii erau deconspiraţi de către prieteni. Totodată, romancierului i se imputa “lipsa de moralitate”, încălcarea “dreptului la intimitate”, amestecul în viaţa particulară. De altfel, procesele literare nu reprezintă o inovaţie doar în cazul lui M.Sadoveanu. În literatura română s-au confruntat cu aceste “intemperii” şi I.L.Caragiale, şi L.Rebreanu etc., iar, pe plan universal, cele mai celebre situaţii-litigioase aparţin scriitorilor zi H.de Balzac şi E.Zola – D.V.). Afectarea irealului de sindromul documentar îi displăcea lui Mihail Sadoveanu, autorul respingând non-valoarea artistică. Cuvântul sadovenian este un “semn iconic” al limbajului poetic, limbaj de care amintea Mikel Dufrenne în celebra sa lucrare Poeticul [22, p.52]. Elemente originale de poetică, luate direct din viaţă, 236

reprezintă fondul prim de ordin creator: “Datoria scriitorului este să creeze, să creeze literatură. Altceva nu i se poate cere. Creaţia literară îşi are legile ei pe care nimeni nu le poate forţa sau schimba. Scrisul la comandă nu înseamnă creaţie, şi deci nu are o semnificaţie literară”. Înregimentarea dogmatică a actului creativ (Mihail Sadoveanu “comite” câteva mostre de acest tip: Mitrea Cocor, Aventură în lunca Dunării) suprimă adevărata creaţie artistică, tot ce e atins de morbul ideologizării dispare, cine acceptă “cămaşa de forţă”, se autodesfiinţează ca scriitor. Cuvântul împlinit, şlefuit, complet şi complex permite lui Mihail Sadoveanu să dezvăluie “chinurile creaţiei” din propriul său atelier, aşa cum au procedat, de altfel, în literatura universală, A.Gide, Th.Mann sau, în literatura română, L.Rebreanu. Însă mărturisirile lui Mihail Sadoveanu nu conţin nimic asemănător cu cele aflate în Jurnalul falsificatorilor de bani, în “romanul” lui Doctor Faustus sau în conferinţa Cum am scris “Răscoala”. Cercetătoarea Monica Spiridon remarcă, în monografia Mihail Sadoveanu sau Divanul înţeleptului cu lumea, că “memorialisticadocument de epocă – în stilul fraţilor Goncourt, al lui Victor Hugo sau Nicolae Iorga – i-a fost tot atât de străină ca şi egolatria impudică a Confesiunilor lui Rousseau sau ca autorechizitoriul de o luciditate torturantă ce face specificul Jurnalului lui Kafka” [23, p.7]. În adânc de inimă autorul tăinuia o convingere izvorâtă din mentalitatea ţărănească: tot ce este discret în planurile de creaţie artistică, are şansă maximă de a fi realizat şi nu poate fi atins de dispariţie. De aceea, M. Sadoveanu rareori deconspira momente sau detalii concrete din “laboratorul” său de creaţie. Scriitorul se arăta interesat mai mult de produsul finit, decât 237

de destăinuirile ce precedau opera. În consecinţă, aproape că niciodată el nu se referea la planurile sale de viitor, sperând că cel mai bun volum va fi cartea încă nescrisă, dar aflată în proces de gestaţie. Vocaţia hermeneutică a jocului de şah din scrierea Soarele în baltă sau Aventurile şahului, atât de semnificativă prin multitudinea “iniţiatică” de sensuri, îşi extinde conotaţia, depăşind aspectul livresc, pe care o exercită asupra personajelor naraţiunii. În aparenţă, acest simplu “filon tematic” se rezumă doar la “un joc şi o iluzie”; în realitate însă presupune profunde prorociri pentru viitorime. M.Sadoveanu adoptă acest procedeu artistic, obiectivele sale literare urmărind o eternizare a bunătăţii prin purtătorii acesteia - oamenii. Monica Spiridon identifică, în planul dat, chiar o filosofie sui-generis, definită drept “topos central”, lesne identificabil şi în Divanul persian. Putem deduce, referindu-ne la valoarea intrinsecă a acestei scrieri, că autorul re-interpretează prin re-descoperire literatura orientală, repercursiunea celor O mie şi una de nopţi fiind cât se poate de evidentă. M.Sadoveanu este un scriitor de atitudine, de atmosferă, vizionar, imprimând literaturii române o tonalitate, un timbru şi o organicitate interioară proprie. Formula poematică sadoveniană, după cum menţionează Mihai Zamfir, “s-a constituit dintr-o irezistibilă mişcare internă (…) Lirismul acestei proze se defineşte din perspectiva caracterului ei esenţial eufonic. Contemporaneitatea lui Sadoveanu cu J.Joyce, A.Gide, Th.Mann a fost de o indiferenţă totală. Pe planeta unde, literar vorbind, trăia, Sadoveanu nu era contemporan decât cu propria sa operă” [24, p.321]. Sadoveanismul reprezintă, mai întâi de toate, un stil şi o predispoziţie afectivă, corolare ale unor forţe artistice de absorbţie, 238

asimilare şi convertire a tot ceea ce este exterior şi eterogen – date istorice, repere topografice, subiecte, teme, motive predilecte, idei sau texte prefabricate.

239

§3. Între fascinaţia motivelor biblice şi clasicismul poeziei populare Opera lui Mihail Sadoveanu se constituie pe aceleaşi principii structurale ca şi existenţa umană; ele – opera şi existenţa – concresc din aceeaşi bază ideatică. Orizontul lor comun este dominat de glasul retorului şi al interpretului suprem: autorul, al cărui logos împrumută şi determină substanţa operei artistice. Ca şi în cazul marilor creatori, autorul Fraţilor Jderi concurează cu Lumea (Universul) creată de Dumnezeu. El reuşeşte – artistico-literar – să re-creeze această Lume, să o plămădească în miniatură, după propriile principii gnoseologice. Conştiinţa umană, ca esenţă lingvistică, este doar Cuvânt, aprioric oricărei existenţe. Cuvântul persuasiv, cuvântul hermeneutic, cuvântuloglindă, cuvântul-armă, cuvântul-ecou – reprezintă cele mai importante elemente colocviale ale operei sadoveniene. Ritualul aulic al vorbirii, cuvântarea ceremonială, teatralizarea discursului narativ, folosirea cuvintelor de vrajă – toate acestea constituie virtuţile sadoveniene pentru a accede la “mume”, “un privilegiu al poeţilor”, al artiştilor adevăraţi. Cărţile sacre ale creştinismului, Biblia şi sursele religioase, opinează I.Oprişan în studiul Biblicul în opera lui Mihail Sadoveanu, au constituit “pentru scriitor unul dintre izvoarele fundamentale ale formaţiei sale umane şi scriitoriceşti” [25, p.3]. Unicul element nedescoperit, în această ordine de idei, este: în ce măsură au fost influenţate ecleziastic scrierile autorului Sfintelor amintiri? Se atestă un impact benefic, autorul (pre)luând o multitudine de implicaţii sacre la tratarea subiectelor cu alură religioasă, subiectele patristice fiind cele 240

care au oferit o serie de “deznodăminte” în dezvoltarea destinelor personajelor sadoveniene. O apreciere critică penetrantă a formulat G.Călinescu, atunci când a relevat “structura poematico-psalmică, stilul măreţ biblic” al scriitorului.

Iar

Şerban

Cioculescu

va

demonstra

poeticitatea

sadoveniană “pură”, prin structurarea lirică a frazelor din romanul Nicoară Potcoavă, aranjându-le în versete, spre a exemplifica muzicalitatea de sorginte biblică a prozei autorului. Prezenţa intertextualităţii în acest caz, în calitate de factor major de cultură, conferă ansamblului romanesc impresia unei experienţe empirice, organicităţi ancestrale, explorări a spaţiului sacru şi a timpului inefabil. Atunci când imprimă construcţiilor sale frazeologice sonorităţi ecleziastice (limbajul “sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”), Mihail Sadoveanu

atinge

artisticitatea

liturgică,

sacerdotală,

descriind

opintelile personajelor sale care parcurg, etapă cu etapă, Treptele Sacralităţii, adică treptele desăvârşirii. Aceşti eroi însuşesc practic, prin existenţa cotidiană mult ritualizată, faptele vieţilor sfinţilor naţionali. Paginile sale cultice amintesc şi de intensitatea descrierilor biblice a forţelor transcendentale, forţe ce determină cursul vieţii şi dictează destinele personajelor. Eroii sadovenieni acceptă resemnaţi providenţa, încercând să-şi explice naiv mânia sau bunăvoinţa cerului. Descrierea martirajului sfinţilor şi apostolilor se aseamănă mult cu bucuriile şi tristeţile muritorilor, fiind înfăţişate atât iniţierea în tainele cunoaşterii, cât şi izgonirea elementului malefic. Criticul literar I.Oprişan consemnează: “În aspiraţia sa spre esenţializare, prozatorul întrevede în formularea biblică soluţia ideală de transpunere a gândurilor. Drept urmare, topica frazei, arcuirea 241

perioadelor,

structurarea

discursului

capătă

inflexiuni

sacral-

psalmodice, imprimând întregului o acută tensiune lirică” [25, p.6]. Mihail Sadoveanu utilizează cu eficienţă virtuţile parabolei, ale pildei elocvente, consolidate prin raportarea faptelor şi întâmplărilor la “pajiştea verde fără de cusur” a celor eterni, a oamenilor ce poartă nimbul nemuririi sacre încă din viaţa pe pământ. Eroii sadovenieni se îngrijesc de viaţa de apoi, trecerea pe celălalt tărâm reprezentând o continuare, cu altitudini sfinte elevate, a existenţei umane, o smulgere din profan. Parafrazarea Genezei este investită cu dorinţa de permanentizare. Scriitorul caracterizează modul existenţial complex al personajelor sale în felul următor: “Mai aveau şi alte tâlcuri ascunse, pe care muritorii nu le pot pătrunde; căci numai Domnul Dumnezeu stă, iar oamenii trec în nimicul de unde au ieşit; căci înaintea ochilor Celui Etern mia de ani e ca ziua de ieri şi ca o strajă de noapte. Şi viaţa muritorilor e ca un vis, ca iarba ce răsare dimineaţa şi înfloreşte, iar seara se taie şi se usucă. Aşa ne mistuim noi de mânia Ta şi pierim în faţa urgiei Tale. Când pui fărădelegile noastre înaintea Ta şi cele tăinuite ale noastre sub lumina feţei Tale” [26, p.307]. Oamenii sadovenieni sunt, în mare parte, bigoţi; ei ating moaştele, obiectele de ritual, odoarele bisericeşti hieratic, cu gândul la o viaţă fără durere, după moarte, la eternitate, căci existenţa pe pământ, afirmă ei, în Fraţii Jderi, “e scurtă, în primejdii ne trecem zilele şi nopţile, mâine poate sufla un spulber, toţi se risipesc în toate părţile şi cad, Dumnezeu îngăduie să se ridice din furtună acea floare târzie”. Domnul ca “pavăză a necăjiţilor şi obijduiţilor”, a celor “săraci şi goi”, apare, în opera sadoveniană de inspiraţie cultică, epifanic, ca o binecuvântare ecumenică. 242

Universul religios al operei lui M.Sadoveanu cuprinde, în mare parte, pasaje sugestive, plăsmuite după modelul evocativ, solemn şi înălţător al literaturii cultice, al troparelor închinate sfinţilor părinţi. Aceste iniţieri, de fapt nişte căutări de modalităţi de exprimare pe calea “metaniilor şi plecăciunilor”, se regăsesc în: Povestiri de petrecere şi folos, Lacrimile ieromonahului Veniamin..., Spre Emaus, Sfintele Amintiri, Istoria Sfinţilor Varlaam şi Iosaf de la India, Inima noastră, Legende sfinte – referindu-ne, în exclusivitate, la scrierile care prezintă “în întregime” puterea duhului. Mihail Sadoveanu şi-a propus, încă din anii de debut, să atingă, în creaţia sa un

nivel superior, prin intermediul motivelor biblice,

inserând portrete de personaje pline de evlavie şi smerenie, în persoana strămoşilor noştri: intraţi prea devreme în rândul celor sfinţi, datorită cultului morţilor, pe care îl poseda din plin. Filonul biblic, implementat în opera sadoveniană, apare ca o subtextualitate şi intertextualitate, concepte moderne ale factorului de cultură (vezi: Dicţionarul de Terminologie, Poetică şi Retorică, Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1994, p. 85-90), neobişnuite pentru creaţiile anterioare, şi ca o reflexivitate de intensă coloratură gnomică, reprezentând datul primordial al poeticii lui, cristalizată în apogeul maturităţii creative. În unul din articolele sale memorialistice Mihail Sadoveanu ţine să noteze că îşi împarte activitatea literară în trei etape distincte. Ultima este cea mai reprezentativă şi începe cu anul 1929, când apar cărţile fundamentale: Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, Hanu Ancuţei, Baltagul, Nicoară Potcoavă. Aceste scrieri cuprind, în esenţa lor artistică, spiritul autohton în toată plinătatea lui. Autorul efectua o 243

disociere între operele sale timpurii şi cele ale maturităţii literare. Prin aceasta se explică faptul că în cea de-a treia vârstă prozatorul mai definitivează Nunta domniţei Ruxanda, Paştele blajinilor, Fraţii Jderi. În aceste lucrări se resimt plenar harul şi înţelepciunea de sorginte populară, o aprofundare a viziunii scriitoriceşti, în fond – o desăvârşire a spiritului său creativ. În anul 1921, când este ales membru titular al Academiei Române, M.Sadoveanu ţine un discurs întitulat Poezia populară. În această comunicare autorul afirma: “Istoria noastră mai veche – cea dinaintea lui Negru Vodă şi Bogdan – este ca şi necunoscută. Singurul document străvechi care o luminează întrucâtva este cântecul poporului, şi din el se vede că străbunii noştri au trăit într-un lung şi aspru amurg de suferinţă. Puţine popoare au fost aşa de crud încercate ca poporul nostru. În acele vremi de restrişte singurul cheag care ţinea pe bătrâni erau limba şi credinţa. Limba închega în versuri şi cântări suferinţele, credinţa îi îndemna să zidească, pe pământul stropit de sânge şi presărat de morminte, biserici lui Dumnezeu” [7, p.31]. Prin cuvânt, Mihail Sadoveanu povesteşte artistic istoria neamului nostru de la “Boeribista” până în prezent. Esenţa limbajului narativ este populară, în centru fiind plasat creatorul valorilor spirituale – Ţăranul. Autorul considera că limba o vorbeşte poporul, dar o scriu – scriitorii. Cercetătorul Gheorghe Mitrache afirmă că Mihail Sadoveanu este un autor-aurar, un călător neobosit în ascunsele oaze ale limbii literare. Limba nu este doar cuvânt. Dincolo de el, există ritm, îmbinări de cuvinte, expresii frazeologice, figuri de stil, comparaţii, epitete, metafore etc. Scriitorul şi filosoful Alexandru Paleologu constatase anterior că limba prozatorului nu este de “zilnică întrebuinţare”. Ea nu e 244

uzuală, vorbită sau scrisă, ci constituie o invenţie proprie, un arte fact. O referire directă la genealogia noastră se conţine în unul din cele mai profunde pasaje din Poezia populară: “În durerile şi furtunile negurosului nostru trecut, doina şi cântecul bătrânesc au fost izvoare de viaţă şi energie. Suferind, acest popor a cântat, dădea dovadă că trăieşte şi va răzbi. De atunci încă pregătea vremurile de azi şi viitorul. De la aceste fermecate izvoare de apă vie cată să se adape toţi cei care cântă şi se simt al acestui popor şi al acestui pământ” [7, p.35]. Menirea scriitorului nu este altceva decât năzuinţa lui spre descoperirea eternă a sufletului bătrânesc. Acest fapt îl mărturiseşte însuşi autorul în lucrarea Iniţierea. Cunoaşterea oamenilor şi a locurilor prilejuieşte scriitorului întâlniri cu “oameni noi şi păstori vechi”. În anul 1904 Mihail Sadoveanu îşi petrece vacanţa la Verşeni, unde colectează diverse variante ale baladei Mioriţa. Culegătorul descoperă “gârle ascunse rămase din revărsările râului Moldova şi lunci poetice, în care singurătatea se desfată sub cer cu ostroave de flori şi cotloane de umbră” [7, p.46]. Cunoaşte un fecioraş, care îşi păştea caii într-un mod deosebit, tainic, aude strigăte de joc, realizând din toate acestea primele sale “stihuri populare”. Fondul primitiv al autohtonismului capătă în opera sadoveniană o importantă valoare artistică. Mioriţei scriitorul îi atribuie o notă fundamentală, distinctă. Sadoveanu afirmă cu claritate că părintele său literar este poporul. În creaţia veche identifică patrimoniul cultural naţional, cu cele mai armonioase elemente ale sufletului. Doar cunoscând şi valorificând tradiţiile ancestrale, putem determina specificul nostru naţional. Realizarea nu se putea produce decât prin intermediul creaţiilor artistice proprii: “Acest fond al nostru este singura 245

valoare în manifestarea colectivă, artistică şi spirituală a umanităţii. El singur ne poate fixa în timp şi în spaţiu” [7, p.62]. Mihail Sadoveanu îşi exprimă regretul că poporul dispune de prea puţini artişti. De aceea, ite apariţia unor produceri de stihuri şi cântece modeste. Prin asociere, observă că şi în literatura cultă lucrurile sunt identice. “O capodoperă nu apare în fiecare săptămână”, constată scriitorul. Autorul Poeziei populare elogiază spiritele docte ale lui Vasile Alecsandri şi Aleco Russo. Aceşti doi clasici ai literaturii noastre, notează Mihail Sadoveanu, “au cutreierat toţi munţii Moldovei ca să găsească

aurul

tăinuit”.

Romancierul

consideră

că

cele

mai

reprezentative instrumente muzicale sunt fluierul şi cimpoiul, deoarece ele permit cea mai armonioasă improvizare a melodiei populare. Mihail Sadoveanu valorifică în special baladele Dolca, Mioriţa şi Toma Alimoş. Întrepătrunderea datelor realităţii cu cele ale imaginaţiei din Mioriţa este exprimată de scriitor astfel: “Amintiţi-vă versurile baladei şi închipuiţi-vă că le ascultaţi într-un amurg de toamnă pe o coastă de munte, sub un cer adânc. În asemenea peisagiu, poetul de demult a visat pe acel păcurar tânăr, asupra căruia apasă destinul morţii. În singurătăţile Ceahlăului ori ale Călimanilor, unde oamenii sunt singuri între ei sub stihii, numai fluierul, mioara preferată sau câinele credincios pot să se împărtăşească din viziunile şi solilocviile lui” [7, p.63]. Despre rapsozii populari scriitorul menţionează că ei sunt preponderent ţigani. Nimeni nu poate tăgădui, afirmă prozatorul, darul lor nativ. Personajele sadoveniene fredonează cu sau fără diverse ocazii cântece bătrâneşti, lăutarii doar reproducând melodiile bacilor cărunţi 246

şi ale neînfricaţilor haiduci. În desele sale peregrinări prin ţară Sadoveanu a înregistrat şi cântecele de lume şi de beţie, remarcând că unele sunt pline de patos, altele însă – dezgustătoare până la trivialitate. Ţigan, concluzionează autorul, nu înseamnă decât talent fără pereche. Aedul cel mai îndrăgit de scriitor a fost întâlnit la Fălticeni, în persoana lui Costache a Lupoaiei. Criticul literar Nicolae Manolescu a ţinut să specifice: “S-a şi afirmat, de atâtea ori: Sadoveanu e, înainte de orice, povestitor. Dar povestirea provine din balada populară, specie prin excelenţă a unei societăţi omogene în sensul lui Lukacs. Povestitorul premerge romancierului, întrucât exprimă spiritualitatea unei lumi stabile şi ritualizate” [6, p.80]. Ceremonialul calendaristic, prin intermediul datinilor de Crăciun, este prezentat în lucrarea Vestitorii, fiind reflectată călătoria celor doi fraţi prin sat, pentru a anunţa naşterea lui Hristos. Ţăranii din satele Moldovei nu cunosc obiceiul bradului, ei acceptând doar ritualul colindătorilor, stelarilor sau al irozilor. În această zonă geografică întreaga substanţă a ceremoniei se conţine în oraţie. Oraţia de Anul Nou, în maniera artistică sadoveniană, poate fi declamată de un singur om, în ajunul revelionului, când sunt aprinse toate lumânările. Acest prim-solist este acompaniat de mai mulţi flăcăi, care dispun de recuzitele

proprii: harapnic (bici), dobă, talancă, buhai etc. Oraţia

bobului de grâu îşi trage rădăcina încă din vechea Dacie. Fiecare fragment din declamaţie este recitat cu însufleţire şi “înflorit” stilistic. Urătorii descrişi de Mihail Sadoveanu sunt nişte poeţi populari, iar în concepţia artistului poetul are întotdeauna dreptate. E vorba de acea dreptate pe care poeţii anonimi o au asupra rânduielilor şi asupra 247

trecutului. Recitativele noastre cu prilejul sărbătorilor de iarnă conţin totdeauna bogate şi interesante semnificaţii. Colindele sunt cântece religioase care se rostesc în serile de Crăciun sau, după cum menţionează prozatorul, “în nopţi înstelate şi în tăcerea câmpiilor albe, încât avem halucinaţia unor îngânări melodice ale pământului însuşi, glasuri telurice, ecouri ale morţilor din milenii. Poate din aceeaşi vechime vine capra, căluţul, ursul, vasilca. Cea mai frumoasă dintre aceste vechi datini mi se pare mie pluguşorul” [7, p.81]. Mihail Sadoveanu, călător împătimit şi autor de inspirate pagini ale peisajelor naturii, a evocat şi călătoria sa întreprinsă în Ţara Oaşului, tărâm miraculos şi depozitar de datini şi tradiţii populare. (În acest context, remarcăm limbajul poetic ca natură, definit prin muzicalitate, stare poetică şi sublim, când prozatorul îşi manifestă puterea, aducând posibilul la puterea imposibilului [22, p.264] – D.V.). Bogăţia folclorică de aici a fost explorată şi de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Andrei Bârseanu, Tudor Pamfile, Gheorghe Ghibănescu, Artur Gorovei, Ion Diaconu. În concepţia lui Sadoveanu, scriitori-artişti sunt prin excelenţă doar Ion Neculce, Ion Creangă, Mihai Eminescu şi Panait Istrati. Istoricul literar Vintilă Russu - Sirianu s-a ocupat, pe parcursul a câtorva decenii, de identificarea aspectelor mai puţin cunoscute din biografia scriitorului, încercând să “decodifice” contrastul dintre opera şi persoana sa: “Pe cât de darnic a fost cu slova lui, pe atât de zgârcit a fost în vorbă. În scris, expresia la Sadoveanu cuprinde toate gamele posibile. În exteriorul lui, nimic n-am putut surprinde. În zeci de ani, nu l-am văzut niciodată făcând gesturi” [27, p.93]. Contemporanul autorului prezintă semnificative, sub aspect artistic, întâmplări “bahice”, “pantagruelice” cu Mihail Sadoveanu, surprins în diverse ipostaze 248

(servind vin de Urlaţi în compania lui Al.I.Brătescu-Voineşti sau “înfruptându-se” împreună cu Panait Istrati din bucatele tradiţionale ale ţăranilor), ipostaze generatoare, ulterior, de teme şi motive literare. “Iniţierea mea, afirmă prozatorul, s-a făcut prin poezie şi instinct, cum arăt aici, taina ce m-a pătruns e mai tare decât viaţa, pentru că vine de la cei morţi, şi-n lumea aceasta morţii poruncesc celor vii” [7, p.13]. În capitolul Mărturisirea din volumul Poezia populară autorul identifică conceptul de înţelepciune a răposaţilor. El nu subscrie iniţierii prin moarte, în sensul existenţialismului modern, ci instituie experienţa nelumească, dictată de starea nemuririi, care se concretizează de minune în destinul păstorului şi al “întâiului poet al carpato-danubienilor”.

Mihail

Sadoveanu

metamorfozează

arta

“impură” şi datina “brută” în creaţie literar-artistică. Estetica folclorică, în special cea a basmului, este contemplată dintr-o triplă perspectivă: a capodoperei, a rapsodului şi a spiritului artistic popular. Lucian Blaga aprecia, în special, două aspecte ale creaţiei sadoveniene: inspiraţia folclorică şi poeticitatea, izvorâtă de aici: “Nu cunosc un alt scriitor care să urmărească, cu mijloace de observaţie mai fireşti, lumea organicului. Nu cunosc un alt scriitor care să dea o înfăţişare tot atât de organică lumii subvegetale şi lumii supraorganice: socialului, naţionalului, umanului” [28, p.43]. O

trăsătură

caracteristică

deloc

neglijabilă

a

operei

lui

M.Sadoveanu revine varietăţii umorului, exprimat artistic sub diferite faţete şi prin diverse modalităţi. Criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu afirma că “o lucrare exhaustivă despre umorul d-lui Sadoveanu ar releva bogăţia uimitoare a acestui sector până astăzi 249

necercetat al operei sale” [29, p.13]. Pe lângă cunoaşterea în adâncime a tainiţelor sufletului omenesc, scriitorul era şi un observator subtil al metehnelor umane, pe care le surprinde pe calea unor poante provocatoare de râs, ironizându-le şi zeflemisindu-le. În lucrarea Despre umorul sadovenian, Şerban Cioculescu specifică două categorii de umor sadovenian: obiectiv şi subiectiv, primul integrându-se structurii morale a eroilor, cel de-al doilea – fiind o caracteristică a propriului său temperament. Naraţiuni umoristice propriu-zise pot fi considerate: O mică cercetare, Din durerile unui recrut, O întâmplare ciudată, însă scriitorul apelează la stilul şi expresivitatea umoristică şi în scrieri “grave”, ca, de exemplu, în romanul Baltagul. Aici umorul este prezent chiar şi printre lacrimile celor marcaţi de inechitatea alcătuirii sociale sau a celor loviţi de soartă. Calităţi artistice speciale denotă Mihail Sadoveanu în cazurile când spune anecdote sugestive, protagoniştii cărora sunt diferiţi scriitori, sau, pur şi simplu, repovesteşte întâmplările auzite de la aceştia. Deşi povestea “sfârâiacului” era atestată încă de Ion Creangă şi reintrodusă, ulterior, în uz de Ionel Teodorescu, Artur Gorovei şi Gheorghe Ghibănescu, ea nu are farmecul şi expresivitatea sadoveniană. Prozatorul reţine o serie de bancuri, avându-l în prim plan pe controversatul gazetar şi scriitor Anton Bacalbaşa, care ştie să “zugrăvească mizeriile vieţii literare ale capitalei”. Din cauza intemperiilor vremii, autorul, în anul 1906, se retrage din capitala ţării în Fălticeni, “ca dintr-un infern”. M.Sadoveanu creează adevărate modele literare ale genului, atunci când exprimă grotesc inflaţia de după primul război mondial: “preţurile făceau acrobaţie ascendentă” (vezi Oameni din lună), dar şi atunci când 250

numeşte pe obscurul său detractor Horia Sanielevici “insul ce punea o nouă rânduială în ştiinţa biologică a veacului XIX şi a altor veacuri”. În fond, umorul sadovenian, considerat de Şerban Cioculescu: niciodată mizantropic, este unul viguros, plin de substanţă moralizatoare, devenind expresia inteligenţei sale lucide. Între anii 1932-1933 istoricul literar D.Caracostea prezenta în faţa studenţilor nişte cursuri universitare speciale, care îşi propuneau, prin intermediul rememorărilor scriitorilor consacraţi, să reflecte elementele ascunse, interioare ale universului creaţiei acestor autori. Structurând tematic evocările preţioase ale lui Octavian Goga, Al.I.BrătescuVoineşti, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Nicolae Davidescu, Ion Pillat, Ion Barbu, Jean Bart, Mihail Sadoveanu (ultimul fiind prezent prin Anii de ucenicie), D.Caracostea combătea astfel “părerea lui Titu Maiorescu potrivit căreia, după ce şi-a scris opera, poetul a vorbit şi numai publicul cititor mai are cuvânt” [30, p.7]. Aceste confesiuni au confirmat, de fapt, un element arhicunoscut exegeţilor sadovenieni. Autorul Fraţilor Jderi este un rapsod, un evocator împătimit al trecutului istoric, ce învie “întâmplări şi chipuri ale vechimii” [31, p.38]. Limba naraţiunilor istorice sadoveniene este supusă şi circumscrisă necesităţilor lirice şi intenţiilor artistico-poetice ale evocării. Mihail Sadoveanu denumeşte pantalonii ţărăneşti berneveci, iţari, cioareci, nădragi, iar cuvintele străvechi sunt omniprezente în întreaga operă a prozatorului: alevin, antal, bagdadie, bahnă, bârneaţă, băscărie, buhos, cantă, capău, carmac, chilnă, chinovie, ciovei, cislă, cloambă, câşlegi, covru, crumpene, cumbara, diată, draniţă, foltan, firez, gireadă, 251

gârneaţă, gromovnic, hatie, hleab, a hartoi, hlei, a hornăi, iuft, marghilă, măsar, meredeu, a meremetisi, mlajă, obraţ, ostie, parmaclâc, ponor, produf, răcilă, rătăcană, şiac, şovar, tamarix etc. Aceştia sunt cei mai frecvenţi termeni arhaici utilizaţi de scriitor şi pot constitui, într-o eventuală elaborare, un veritabil DICŢIONAR SADOVEANU, după modelul

tratatelor

ce

conţin

cuvintele-cheie

din

opera

lui

W.Shakespeare, H.de Balzac, L.Tolstoi sau F.Dostoevski. Cunoscutul lingvist Iorgu Iordan a caracterizat întreaga activitate literară a scriitorului în felul următor: “Mihail Sadoveanu este un clasic al literaturii noastre în acelaşi sens în care sunt clasici Mihai Eminescu, poet prin excelenţă romantic, Ion Luca Caragiale, mare realist critic, şi Ion Creangă, autor de basme şi poveşti în bună parte fantastice” [32, p.343]. Mihail Sadoveanu are multiple afinităţi naratologice cu importanţi scriitori ai literaturii universale, preocupare specială a criticului şi istoricului literar Al.Piru, care a încercat să stabilească “locul lui Sadoveanu

în literatura mondială”. Cercetătoarea Zoe Dumitrescu-

Buşulenga interpreta în mod critic similitudinile artistice ale operei sadoveniene cu creaţiile unor remarcabili creatori, ca Lev Tolstoi şi Guy de Mauant. De altfel, autorul Fraţilor Jderi a tradus din limba rusă După bal şi alte povestiri (în colaborare cu N.Belidiman) , iar din ză – Povestiri alese. În opera lui L.Tolstoi “vorbeşte epicul uriaş, în Sadoveanu - cântăreţul, bardul străvechi”. Linia comună a celor doi creatori este, cu siguranţă, “dragostea faţă de ţărănime”. În exegeza Valori şi echivalenţe umanistice Zoe Dumitrescu-Buşulenga precizează: “Şi la Tolstoi, şi la Sadoveanu, natura e un fundal pentru un prim-plan uman. Ea integrează desăvârşit forţele ei uriaşe şi mute pe omul simplu, 252

care capătă astfel valenţe cosmice, ca Platon Karataiev şi surugiul Feodor, ca Peceneaga ori moş Nechifor Căliman. Aceştia sunt din veac depozitarii înţelepciunii mari a poporului, ai adevărurilor neschimbate” [33, p.136]. Mihail Sadoveanu a tălmăcit din creaţia poetului latin Vergiliu Georgicele, câteva piese de P.Corneille, Cobzarul de T.Şevcenko, Povestiri vânătoreşti şi Burmistrul de I. Turghenev, Despre natura operei în artă de H.Taine. Unii critici literari au fixat asocieri ale operei sadoveniene şi cu creaţia altor scriitori universali: Chauteaubriand, N.Gogol. Iar istoricul literar

Gh.Barbă publică un studiu intitulat

Sadoveanu şi Şolohov (1972). Prozatorul a lăsat nedefinitivate două romane: Cântecul Mioarei şi Lisaveta. Criticul literar Eugen Simion, în Scriitori români de azi, remarcă: “Aspectele etnografice sunt numeroase în Cântecul Mioarei. Prozatorul face, prin intermediul personajelor, consideraţii privitoare la psihologia omului de la munte (…) Lisaveta se referă la o epocă mai veche, având unele asemănări (de ordin biografic) cu Anii de ucenicie şi Nada florilor. Eroii sunt culeşi din acea zonă indecisă. Romanele sunt neterminate. Oricare ar fi însă desfăşurarea ulterioară a faptelor, e greu de crezut că elementele epice noi ar fi modificat imaginea generală a operei sadoveniene” [34, p.25]. Una din cele mai plastice descrieri a prozatorului aparţine fiicei sale şi persoanei care s-a îngrijit de posteritatea operei, Profira Sadoveanu: “Tata cel de-acasă de la Fălticeni era cu totul altfel decât acela de prin străini. Cu haine lungi, uzate, pe umeri cu pelerina-i verde în falduri ori cu scurta-i de iepure cu postav albastru, era pretutindeni şi nicăieri ca un vânător într-o pădure deasă” [35, p. 137]. 253

*** Povestitorul (criticul literar Nicolae Manolescu considera acest apelativ, de povestitor, cel mai reuşit şi integral pentru destinul lui Mihail Sadoveanu) se stinge din viaţă la 19 octombrie 1961, în locuinţa sa din Bucureşti, de pe strada Muzeul Zambaccian, fiind înmormântat la cimitirul Bellu, lângă Mihai Eminescu. G.Călinescu, îndurerat profund de dispariţia creatorului, va glăsui, printre lacrimi: “S-a îndepărtat zburând foarte sus o pasăre măiastră. Nu voi mai întâlni, când sufletul meu fi-va tulburat, aici la câţiva paşi de mine mângâietorii lui ochi albaştri, zâmbetul său optimist şi consolator” [36, p.1]. Opera artistică a lui Mihail Sadoveanu se află la confluenţa mitului cu literatura (similitudinea regăsindu-se pe plan mondial în creaţia scriitorilor “fabuloşi” sud-americani, în special, în proza lui Marquez). Pentru Mihail Sadoveanu creaţia populară reprezintă inima oricărei civilizaţii. Scriitorul pledează

cu discernământ în favoarea ideii de

implementare a culturii populare, a reprezentărilor străvechi în operele literare propriu-zise. Rapsodul, făuritorul de valori bătrâneşti, este, în concepţia autorului, identic cu solomonarul, vrăjitorul, vraciul, zodierul, căutătorul de comori şi chiar fântânarul – ocupaţiuni considerate mitice, sacre. De unde acel puternic filon de sacralitate al operei sale. Umanitatea sadoveniană creează impresia unei atemporalităţi, fiind introdusă pe tărâmuri tainice, în lumea umbrelor vii, ca în cazul personajelor semi-legendare din Ţara de dincolo de negură. Acestor eroi, şi, implicit, întregii sale opere artistice, Mihail Sadoveanu le conferă drepturi de judecători şi chiar de executori privind dispoziţiile legate de datină.

254

Din perspectiva filosofiei populare, a modalităţilor etice şi estetice de exprimare, scriitorul este un creator-vizionar fundamental al literaturii naţionale şi al artei poetice universale, care îl defineşte totalizator. Referinţe bibliografice 1. Călinescu, G. Mihail Sadoveanu // În: Studii despre opera lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1977. 2. Ţepelea, G., Bulgăr, G.H. Momente din evoluţia limbii române literare. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1973. 3. Baconsky, L. Poezie şi adevăr // Steaua, 1960, nr.10. 4. Călinescu, G. Mihail Sadoveanu // Viaţa Românească, 1955, nr.10. 5. Sadoveanu, M. Creanga de aur // Opere. Vol. 12. – Bucureşti: ESPLA, 1958. 6. Manolescu, N. Sadoveanu sau Utopia Cărţii. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1976. 7. Sadoveanu, M. Poezia populară. – Iaşi: Editura Junimea, 1981. 8. Micu, D. Scurtă istorie a literaturii române. În 4 volume. Vol.II. – Bucureşti: Editura Iriana, 1995. 9. Tomaşevski, B. Poetica. – Bucureşti: Editura Univers, 1973. 10.

Спет, Г.Г. Внутренняя форма слова (Forma interioară a

cuvântului). – Mосква: Издательство Прибой, 1927. 11.

Ibrăileanu, G. Scriitori şi curente. – Bucureşti: ESPLA, 1957.

12.

Sadoveanu, M. Măria Sa Puiul Pădurii // Opere. Vol. 11. –

Bucureşti: ESPLA, 1957. 13.

Florea, D. Mihail Sadoveanu sau Magia rostirii. – Bucureşti:

Editura Cartea Românească, 1986.

255

14.

Dolgan, M. Farmecul lirismului druţian // Limba şi Literatura

Moldovenească, 1989, nr.2. 15.

Vinea, I. Sadoveanu, poetul // Steaua, 1960, nr.10.

16.

Vianu, T. Opere. În 7 volume.

Vol.3. – Bucureşti: Editura

Minerva, 1973. 17.

Sadoveanu, M. Privelişti dobrogene // Opere. Vol.16. – Bucureşti:

ESPLA, 1959. 18.

Sadoveanu, M. Istorisiri de vânătoare // Opere. Vol.14. –

Bucureşti: ESPLA, 1958. 19.

Perspessicius. Natura la Sadoveanu // În: Studii despre opera lui

Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: editura Eminescu, 1977. 20.

Sadoveanu, M. Împărăţia apelor // Opere. Vol.9. – Bucureşti:

ESPLA, 1957. 21.

Sadoveanu, M. Anii de ucenicie. – Bucureşti: ESPLA, 1958.

22.

Dufrenne, M. Poeticul. – Bucureşti: Editura Univers, 1971.

23.

Spiridon, M. Sadoveanu sau Divanul înţeleptului cu lumea. –

Bucureşti: Editura Albatros, 1982. 24.

Zamfir, M. Poemul românesc în proză. – Bucureşti: Editura

Minerva, 1981. 25.

Oprişan ,I. Biblicul în opera lui M.Sadoveanu // Prefaţă în:

Psalmii în traducerea lui M.Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Saeculum, 1992. 26.

Sadoveanu, M. Viaţa lui Ştefan cel Mare // Opere. Vol.12. –

Bucureşti: ESPLA, 1958. 27.

Russu-Sirianu, V. La felurite vinuri cu Mihail Sadoveanu // În:

Amintiri despre Sadoveanu. – Iaşi: Editura Junimea, 1973. 28.

Blaga, L. Patriarhul pădurilor // Steaua, 1960, nr.2. 256

29.

Cioculescu, Ş. Despre umorul sadovenian // Analele Universităţii

Bucureşti, Secţia Ştiinţe Sociale, Filologie. – 1968, nr.17. 30.

Caracostea, D. Câteva lămuriri // În: Mărturisiri literare

(antologie). – Bucureşti: Editura Minerva, 1971. 31.

Tohăneanu, G.I. Arta evocării la Sadoveanu. – Timişoara: Editura

Facla, 1979. 32.

Iorgu, I. Clasicismul lui Sadoveanu// Limba şi Literatura,

1966, nr.11. 33.

Dumitrescu-Buşulenga, Z. Valori şi echivalenţe umanistice. –

Bucureşti: Editura Eminescu, 1973. 34.

Simion, E. Scriitori români de azi. Vol. II. – Bucureşti: Editura

Cartea Românească, 1976. 35.

Sadoveanu, P. Vatra Şahului // În: Amintiri despre Sadoveanu. –

Iaşi: Editura Junimea, 1973. 36.

Călinescu, G. Mihail Sadoveanu // Contemporanul. – 1961.

27 octombrie – nr.312.

257

CONCLUZII Despre masiva operă sadoveniană s-a scris enorm de mult, practic orice exeget a supus unei experienţe critice (chiar dacă uneori doar sub formă de articol sau microstudiu) această creaţie unică şi atât de poetică. În cele ce urmează, însă, ne vom referi succint doar la cele mai reprezentative monografii dedicate, pe parcursul anilor, integral lui Mihail Sadoveanu. În pofida faptului că demersul analitic al lui Savin Bratu din Mihail Sadoveanu. O biografie a operei (EPL, Bucureşti, 1963) a fost atins de morbul sociologismului, vom aprecia totuşi drept merite ale investigaţiei respective cercetarea atentă a împrejurărilor istoricoliterare care au condus la apariţia şi afirmarea marelui povestitor, precum şi a debutului sadovenian. În opinia autorului, ecoul în contemporaneitate al primelor cărţi sadoveniene fusese atât de puternic, încât puţini critici s-au putut apleca asupra marilor opere ulterioare, spre a le constata amploarea şi profunzimea. Pentru Nicolae Manolescu (vezi : Mihail Sadoveanu sau Utopia Cărţii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976), această creaţie reprezintă rodul unei munci îndelungate, cristalizate cu ajutorul talentului nativ, fiind, în definitiv, rezultatul unei viziunii complexe asupra problemelor esenţiale ale vieţii. Spre deosebire de utopia vârstei de aur, utopia cărţii este o utopie devenită conştientă de ea însăşi. Personajele sadoveniene nu mai rămân primitive, ci evoluează fără a mai părăsi paradisul iniţial. Cartea constituie pentru ele, personajele, acel ultim refugiu şi cea mai nobilă expresie a libertăţii de gândire. Utopia Cărţii vizează credinţa că arta poetică sadoveniană conservă valorile supreme ale fiinţei umane. Conţinând o experienţă nealterabilă, cartea sadoveniană, crede Nicolae 258

Manolescu, pare a coborî ca să dea vieţii o lecţie de istorie eternă. Raportându-se la viaţă, ca o superioară tablă a legilor, ca o morală, ca o filosofie cartea sadoveniană nu cunoaşte schimbare, a fost gândită şi scrisă odată pentru totdeauna. Interesantă este aprecierea făcută în Dicţionarul antologic de literatură română (Prozatori, istorici şi critici literari. Vol. I. Bucureşti: Editura Nova, 2001, p. 463) în care se constată că eseul lui Nicolae Manolescu Sadoveanu sau Utopia Cărţii este „discutabil ca idee şi dând prea mare pondere unor opere prelucrate, precum Divanul persian”. Zaharia Sângeorzan întrevede în monografia M.Sadoveanu. Teme fundamentale (Editura Minerva, Bucureşti, 1976) ciclul unei ample geneze literare. Capodoperele lui Sadoveanu, consideră exegetul, se nasc din semn şi ajung la cititor prin intermediul simbolului. Purgatoriul acestor capodopere nu este drama, ci iniţierea, poezia. Iată de ce elementele durabile ale operei sadoveniene sunt, în opinia criticului literar , redescoperirea fantasticului, miraculosului şi a bizarului din viaţă. Fănuş Băileşteanu în lucrarea sa Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu (Editura Minerva, Bucureşti, 1977) vorbeşte despre o sinteză a tradiţiilor locale şi spiritului renascentist, fiorului bizantin şi împietririi

gotice,

solemnităţii

moldoveneşti

şi

balcanismului

muntenesc, decorativismului limbilor constructive şi picturalităţii expresive, arhitecturalului şi fondului creaţiei mitice sadoveniene. În plus, sunt relevate mijloacele artistice care „exprimă” opera în totalitate. Analiza capodoperelor sadoveniene se produce pe fundalul reconstituirii universului spiritual propriu al autorului, ca viziune artistică asupra lumii şi se urmăreşte treptat evoluţia acestui univers în concordanţă cu 259

maturizarea expresiei stilistice, expresie care poate de una singură constitui obiectul unei vaste cercetări. Alexandru Paleologu apreciază înalt, în monografia Treptele Lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978), filosofia şi concepţia de viaţă ale scriitorului, care aparţin, eminamente, unui povestitor ce nu a cunoscut nici drama comunicării insuficiente şi nici îndoiala ce planează asupra creaţiei artistice. Mihail Sadoveanu, conchide cercetătorul, crede doar în două poezii ale vieţii: în poezia scrisului şi în cea a muncii. Originalitatea demersului critic al lui Alexandru Paleologu constă mai ales în surprinderea esenţei civilizaţiei arhaice, la care aspiră Mihail Sadoveanu, şi a cărei structură este definită drept „primordială” şi „nedegradată”. Exegetul insistă asupra reprezentării modelului artistic perfect, absolut, arhetipal, propriu autorului Baltagului, model izvorât din nostalgia originarului şi din mitul eternei reîntoarceri. Monografia Fascinaţia tiparelor originare (Editura Eminescu, Bucureşti, 1981), semnată de reputatul critic şi istoric literar Constantin Ciopraga, scoate în evidenţă analiza minuţioasă a universului sadovenian, în formarea şi definitivarea lui. În plus, cele mai reprezentative opere ale prozatorului sunt considerate cele scrise din perspectiva puterii demiurgice a artistului total de a descoperi unitatea în diversitate, în “heterogenitate”. Interesul cercetătorului se îndreaptă spre „descoperirea” eroilor sadovenieni „cu demnitate etică”, spre acele personaje care au trăsături impunătoare. Accentul critic cade nu atât pe acţiunea protagoniştilor, cât pe resorturile interne, pe simbolurile arhetipale care apar într-o lumină nouă şi totalizatoare. Concluzia făcută de Constantin Ciopraga vine să continue aprecierile lui George 260

Călinescu, care vedea în umanitatea sadoveniană „oglinda unor făpturi minunate de mirare, oameni iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea, mai cu seamă stau ei în faţa soarelui cu o inimă ca din el ruptă”. Autenticitatea vorbirii neaoşe, pitoreşti, poeticitatea aleasă a unui povestitor excepţional – reprezintă caracteristicile fundamentale ale operei sadoveniene de ansamblu, elemente ce sunt examinate multiaspectual, pe orizontală şi verticală, de cercetătoarea Monica Spiridon în lucrarea Divanul înţeleptului cu lumea (Editura Albatros, Bucureşti, 1982). Sunt examinate retorica şi hermeneutica operei sadoveniene, bazate pe arta cuvântului eficient. Ele, elementele respective, reprezintă, în acelaşi timp, pilonii fundamentali pe care se sprijină ceea ce s-a numit „umanismul sadovenian”, expresie a echilibrului şi fuziunii a lui a şti cu a fi, a echilibrului dintre viaţă şi cunoaştere, dintre Apollon şi Dyonissos. Acelaşi tablou critic a fost completat reuşit, mai târziu, de Doina Florea în Mihail Sadoveanu sau magia rostirii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986), monografie ce a descoperit conotaţii din cele mai inedite şi variate ale unităţii lexicale sadoveniene, descifrând înţelesurile ascunse ale textului artistic sadovenian, ajungându-se, în această ordine de idei, până la identificarea unei semantici gnoseologice. Doina Florea observă că în capodoperele sadoveniene limba naşte efecte incantatorii, textul lăsându-se descifrat doar în substraturile operei. Dincolo de seducţia muzicală a frazei, există întotdeauna un „sens acoperit”, sens profund care vizează nu atât sonurile muzicale, cât meditaţia istorică şi vibraţia unei arte poetice inconfundabile.

261

În general, criticii şi istoricii literari, care au cercetat opera sadoveniană, şi-au propus în permanenţă centrarea investigaţiilor analitice pe dezvăluirea elementelor durabile ale acestui univers artistic în proză. Demersurile critice s-au derulat, de cele mai multe ori, de la suprafaţă la adâncime, de la aparenţă spre interioritate, de la preconcepere spre certitudine, fiind sondate temele, problemele, motivele predilecte ale povestitorului, în funcţie de perioadele de deschidere, de revalorificare sau de închidere, de indiferenţă faţă de opera literară a lui Mihail Sadoveanu. Definitorii pentru „destinul” criticii literare, care a încercat să reţină, să comprime esenţa creaţiei sadoveniene, rămân doar acele consideraţii care s-au apropiat de ea prin prisma lirismului profund, poetica fiind, în fond, datul ontic suprem al întregii opere artistice a autorului. S-a menţionat de altfel (în speţă de către Zaharia Sângeorzan), în repetate rânduri, că literatura lui Mihail Sadoveanu respectă totalmente ciclul Genezei: se naşte din semn şi ajunge la crepuscul prin simbol. Purgatoriul ei nu a fost drama, ci iniţierea, poezia. Tinereţea capodoperelor e tinereţea unei literaturi europene: redescoperirea fantasticului, a miraculosului şi a straniului din viaţă. Opera lui Mihail Sadoveanu anticipă şi literatura fantastică actuală. Creaţia lui Mihail Sadoveanu conţine idei şi principii care trăiesc într-un spaţiu al poeziei, într-un timp imemorabil şi într-o naraţiune a cărei valoare şi originalitate sunt ale unui povestitor. Rememorarea este şi efectul direct al unei imaginaţii extraordinare, poate unică în literatura noastră. Imaginarul sadoveanian recreează existenţa românească, conştiinţa şi miturile ei într-o operă monumentală şi modernă, ca şi poezia lui Eminescu şi Blaga. Sadovenianismul este în esenţă opera 262

intuiţiei, reconstituirii scenice, a sincronizării lirice cu cosmosul; e lumea unui povestitor care narează auctorial prin sine, dar şi prin alţii. Toate

formulele

sadovenianismul,

critice ci

nu

numai

vor

reuşi

să-l

să

definească

descrie,

căci

exact

asemenea

eminescianismului, fenomenul sadovenian este un spaţiu estetic deschis, valorificator, refractar formulelor de orice natură. Sadovenianismul este un fenomen moral, social, artistic şi istoric care va dura, va învinge timpul, ca şi eminescianismul, atât prin tinereţea emoţiilor, cât şi prin tinereţea ideilor. Valoarea fundamentală a operei lui Mihail Sadoveanu nu e de înţeles fără această poezie inefabilă din care modernitatea operei trăieşte. Este o poezie a existenţei noastre arhaice şi, totodată, actuale. Sadovenianismul ni se înfăţişează mai totdeauna sub chipul unei poezii simple şi solemne, care se naşte nu din idei obiectivate, ci din raporturile om-natură: din alianţa magică a două sensibilităţi, unde comunicarea este ritualică, iar rostirea devine ea însăşi operă de artă. Imaginaţia,

evocarea

memorială

şi

acordul

liric

creează

sadovenianismul, iar imaginea lui cea mai evidentă este poezia. Mihail Sadoveanu nu vorbeşte de un anumit timp (decât foarte rar), ci de veşnicie, de formele eternului, de puterea lui de a păstra vârstele existenţei. Timpul sadovenian este în relaţie cu primordialul, cu Geneza. Opera fundamentală a lui Mihail Sadoveanu este o literatură în care personajele sunt obsedate de „vreme”, care înseamnă viaţa. Nostalgia omului sadovenian vizează simplitatea, abandonarea timpului efemer. Timpul fiind un simbol al declinului, umanitatea sadoveniană reintră în raporturi cu natura, cu un timp care se metamorfozează, ascunzându-se în ciclurile vegetale. Filosofia acestei umanităţi se reduce la regăsirea paradisului pierdut şi la descoperirea timpului originar. Abandonând 263

timpul creat de civilizaţie, Mihail Sadoveanu creează timpul naturii care, paradoxal, este şi al conştiinţei istorice. Este filosofia unei lumi care se reîntoarce benevol la viaţa elementară şi patriarhală. Timpul este pentru Mihail Sadoveanu însăşi creaţia, căci nu există operă sau personaj care să nu fie condiţionat sau modelat, făcut înţelept de timp, care să nu-i poarte chipul, morala şi filosofia. Timpul-spaţiu durează ca un fenomen de recuperare, se confundă cu istoria, cu începutul şi durata ei. Timpul sadovenian al operei nu poate exista în afara istoriei naţionale. Demult înseamnă la Sadoveanu nu numai lumea poveştilor, a logosului, ci şi istoria descoperită în evenimentele ei cruciale şi dramatice. E un duh al fiinţării întrupat într-o poezie a adevărurilor esenţiale. O operă inepuizabilă ca cea a lui Mihail Sadoveanu se pretează la interpretări inepuizabile, prin urmare nu poate fi analizată magistral şi exhaustiv în nici o monografie. Sensurile filosofice ale operei sadoveniene sunt multiple şi de o copleşitoare

adâncime.

Ele,

sensurile

cugetătoare,

presupun

investigarea rădăcinilor mitice, ontologice, etice, psihologice ale neamului nostru. Iată de ce magia cuvintelor, în cazul lui Sadoveanu, exercită o forţă viguroasă asupra textului literar propriu-zis. Demersul artistic al scriitorului se îndreaptă spre un echilibru spiritual, în sensul conservării universului patriarhal românesc, cu toate atributele indispensabile ale acestuia. “Dacă Eminescu, menţionează Fănuş Băileşteanu, proiectează pământul între galaxiile cosmice, Sadoveanu aduce cerul pe pământ, ca în basmele şi legendele comogonice populare, dacă Eminescu e fascinat doar de geneză şi apocalipsă, Sadoveanu explorează spaţiul şi timpul dintre ele [1, pp. 17-18]. Pe 264

cuprinsul întregii opere sadoveniene vom sesiza un pregnant dinamism, dar şi o “eternă pace” sufletească, care oscilează continuu între rai şi iad. Apare şi rămâne, în această creaţie, principiul dualităţii în unitate şi al unităţii contrariilor. Altfel zis, antinomia sacru-profan, celestterestru, etern-efemer, durabil-anacronic, memorie-amnezie, realistfabulos, masculin-feminin, mitul androginului - se regăsesc cu uşurinţă în imensa carte sadoveniană. De remarcat că paradisul şi infernul (vezi, în special, Creanga de aur şi Baltagul [2-3]) alternează, mai ales, în plan orizontal. Oazele sacralităţii sunt proiectate în spaţii infernale şi viceversa, tocmai pentru a reliefa, odată în plus, complexitatea şi interdependenţa acestor spaţii mitice. Raiul şi iadul se substituie sau chiar se întrepătrund, potenţânduse reciproc în orice punct sau domeniu al existenţei de la mica celulă a familiei până la marea familie a ţării sau chiar a umanităţii. Raiul are o determinare spaţială exactă, iar infernul una temporală imprecisă. Paradisul este tărâmul visat, iar infernul apare în consecinţa unei infiltraţii majore a maleficului în destinul colectiv. Unele personaje sadoveniene (Kesarion Breb, Vitoria Lipan, Nicoară Potcoavă) se iniţiază în cunoaşterea sacrului şi a profanului, conştientizând că aceste virtuţi nu se moştenesc ereditar, ci se cultivă prin intermediul unor practici ancestrale, ce presupun, la temelie, credinţa nestrămutată în valorile neprecupeţite ale binelui, frumosului, eternului. Uneori, misiunea eroilor sadovenieni este de-a dreptul demiurgică, ei trebuie să cunoască totul, să fie iniţiaţi exhaustiv în tainele lumii, să descifreze semnele cosmosului nu atât pentru sine, cât pentru a apăra poporul din care au ieşit în timpuri de grea cumpănă. Iată de ce ei sunt “obligaţi” providenţial să desluşească cartea naturii, să 265

descurce simbolurile zodiacale, or, după cum se exprimă însuşi Kesarian Breb, “să cetească în eternitate şi în clipa trecătoare”. Mihail Sadoveanu rămâne adeptul filosofiei naturii, ţinând cont de faptul că atunci când este nedreptăţit, omul (eroul) scriitorului îşi găseşte

refugiu

în

intimitatea

vegetaţiei

eterne,

identificând

corespondenţe genetice cu universul. Aşa apare revelaţia, gândirea profundă, ce tinde să descopere tainele universului. Individul se dispensează de tot

ce este impur în interiorul său, devenind

transsubstanţial şi spiritualizat. El, individul, se înfrăţeşte cu natura, posedând un înalt grad de spiritualitate, ajungând, treptat dar sigur, la transcendenţă.

Ideea

dăinuirii

în

eternitate

prin

„combaterea”

efemerităţii cotidiene reprezintă crezul suprem al personajelor sadoveniene, iar prin extindere, şi al întregii sale opere. Dorinţa omului sadovenian este de a reveni (exprimându-ne în termenii lui Mircea Eliade din Sacrul şi profanul) periodic înapoi, în urmă, efortul său de a se reintegra într-o situaţie arhetipală, cea de la început, putând părea inabil şi umilitor pentru modernitate. Omul sadovenian, în consecinţă, este “paralizat” de mitul eternei întoarceri. Avem astfel de a face cu opoziţia dintre omul modern şi cel premodern. Eroii sadovenieni îşi asumă responsabilitatea unei existenţe autentice în istorie, îşi asumă consecinţele unei “situaţii patriarhale”, paradisiace, natura reprezentând pentru ei totalitatea rezervelor spirituale ale Universului. Întoarcerea periodică în Timpul Sacru al Originii nu este decât respingerea vehementă a lumii reale, chiar dacă recluziunea se produce deseori doar la modul ireal, imaginar [4, pp. 8688].

266

Mihail Sadoveanu reprezintă în proza românească modelul poetului spaţiului închis-deschis, această sinteză datorându-se faptului că opera sa se închide şi se deschide la nesfârşit (aidoma spaţiului ondulat blagian, care asigură omului mioritic, deopotrivă, adăpost şi libertate).

Imaginile artistice sadoveniene, descrierea peisajelor

încântătoare de pe cuprinsul întregii ţări i-au asigurat povestitorului supremaţia poetică printre ceilalţi prozatori români importanţi ai secolului XX [5, pp. 484-485]. Opera lui Mihail Sadoveanu salvează, oarecum, literatura română postbelică de la pericolul enunţat de Mihai Zamfir, [6] potrivit căruia proza poetică, poezia prozei au ajuns în epoca noastră un fenomen periferic, poemul în proză fiind cultivat doar ocazional. Mihai Zamfir distinge, în această ordine de idei, o categorie aparte a scrierilor poematice, categorie denumită de el romanul poematic sadovenian. Criticul literar remarcă evoluţia, ascensiunea lui Sadoveanu spre poematicul pur, autorul Baltagului cultivând specia prozei narative poetice prin intermediul metaforismului programatic, a predilecţiei pentru lanţul de metafore desprinse dintr-o figură iniţială tutelară (aşanumita metaphore filée [7]. În general, noţiunea de roman poetic (mai ales în cazul operei sadoveniene) trebuie percepută în două sensuri ce se luminează reciproc: el, romanul poetic, nu trebuie lecturat aşa cum citim poezia, fiind bine ştiut faptul că mecanismul lecturii acesteia este altul decât cel al lecturii unui roman. Apoi, ţinând cont de caracterul autoreflexiv, construcţia sa îşi propune a face vizibil modul de funcţionare a părţilor ce-l compun, aflate într-o riguroasă relaţie de interdependenţă, romanul

267

poetic obligă la o lectură cu ochii poeticianului, al teoreticianului literar. Altfel zis, se impune o lectură adecvată [8]. Dar o lectură adecvată presupune, poate în primul rând, conştientizarea faptului că romanul poetic (inclusiv cel sadovenian) capătă multiple caracteristici ale poeziei propriu-zise, rămânâd, în acelaşi timp, cu un statut autonom, propriu, nefiind identic cu poezia. Pentru Mihail Sadoveanu poezia în proză este ceea ce face să apară epicul invizibil. Cu cât este mai mare elanul care îngăduie să fie străpunse aparenţele cu atât este mai mare în proză partea de poezie. Romanul sadovenian ( în special Nopţile de sânziene, Creanga de aur [9-10]) denotă expres faptul că romanul poetic, ca specie a romanului modern, reprezintă una din formele definitorii ale acestuia. În definitiv, romanul poetic sadovenian, instituind starea poetică, exprimă modul în care lumea este percepută de o conştiinţă profund creatoare. Opera sadoveniană, de profunzimi lirice aparte, trebuie concepută ca o interpretare inedită a lumii, obiective dar şi virtuale, drept o metaconstatare şi o tentativă de transformare a ei. Romanul poetic sadovenian apără societatea patriarhală de pericolul unei iminente automatizări, automatizare ce corupe iremediabil sufletul. El, romanul poetic, are drept punct de plecare principiul intuitiv al stării de spirit, al stării, prin excelenţă, poetice, care menţine lumea în mişcare, salvând-o de la moartea spirituală. Unele consideraţii, în această ordine de idei, pot fi operate pe marginea stărilor poetice, a metaforizării care se atestă în romanul istoric sadovenian Nicoară Potcoavă [11]. În cadrul polemicilor critice au fost

evidenţiate inegalabilul har de povestitor, priceperea de a

reînvia epoci, oameni, întâmplări, de a reconstitui atmosfera, culoarea 268

timpurilor trecute şi mecanismele sociale, politice şi psihologice care le caracterizează. Au fost reliefate, în special de către cercetătorul Alec Hanţă, calităţile poetice, lirismul şi sentimentul naturii care individualizează

scrisul

sadovenian.

Mulţi

exegeţi

au

reţinut

preponderenţa evocării în Nicoară Potcoavă, calităţile descrierilor, sugestia reconstituirilor, echilibrul narării şi bogăţia de nuanţe a limbajului. Încă în anul 1930, criticul literar Pompiliu Constantinescu a sesizat atributele lirice fascinante ale operei sadoveniene, atribute care „degajau” sensibilitate, opulenţă de imagine, atracţie către fabulos şi baladesc, îmbinare dintre eroic şi sentimental, limbaj colorat şi mult prea evocator [12, pp. 11-12]. Referindu-se la cele mai reprezentative romane istorice ale scriitorului, Eugen Lovinescu nota cu pătrundere: „Sadoveanu se dovedeşte a fi poate cel mai puternic poet al naturii pe care l-a avut literatura noastră […]. Descripţia nu-i însă pur picturală, ci-i umanizată; ea este, deci, esenţial lirică, plasticul se însufleţeşte, cântă munţii şi pădurile, cântă izvoarele şi câmpiile, cântă imobilitatea naturii moldoveneşti în emoţia succesivă a acestui animator care, pe lângă culoare, are şi vibraţie, pe lângă senzaţie are şi fluiditatea armonică şi ritmică a expresiei” [13, p. 52]. În concluzie, putem menţiona că limbajul sadovenian este extrem de plastic, caracterizându-se, în primul rând, prin lirism. Creaţia scriitorului este magistrală nu doar prin viziune şi universul spiritual creat, ci, mai cu seamă, datorită mijloacelor de exprimare artisitică, mijloace care întregesc o operă poetică desăvârşită. Mitul în opera lui Mihail Sadoveanu se alterează prin istorie. Conform opiniei exprimate de Nicolae Manolescu [14, pp.177-178], 269

eroii sadovenieni, deşi traiesc în iureşul istoriei, nu au conştiinţa ei, imaginându-şi doar la modul metafizic societatea mitică. Ei, eroii, s-au “laicizat” barbar, asigurând coerenţă doar unei societăţi primare. Pe de altă parte, exprimându-ne în termenii savantului I.Lotman, putem afirma că universul sadovenian, unul profund arhaic, este de tip semantic, fenomenele de viaţă contând doar dacă sunt înzestrate cu semnificaţii neobişnuite. Romanele sadoveniene constituie documentul unei ordini istorice ancestrale, venind dinspre mit spre istorie şi nu invers. Această categorie (romanele istorice sadoveniene) se pretează, potrivit opiniei exprimate de acelaşi Nicolae Manolescu, Hinterlandului romanului corintic, în care singurul plan perceptibil este cel simbolic. Cuvintele, gesturile eroilor sunt condensate şi reduse la maximum, tocmai pentru a sugera corinticul, a permite fabulosului să se manifeste plenar, cu un sens precis şi cât mai cuprinzător. Romanul corintic sadovenian, din această perspectivă manolesciană, poate fi considerat o căutare trepidantă a unor valori autentice într-o societate degradată, în primplanul naraţiunii derulându-se conflictul dintre erou şi lume, de altfel un conflict ireconciliabil şi de lungă durată. Mihail Sadoveanu este considerat de către Nicolae Manolescu şi drept autorul romanului tranzitiv (mai ales din perspectiva Crengii de aur). Motivele care l-au determinat pe reputatul critic să considere astfel sunt datorate evoluţiei generale a romanului, care se bazează, în cazul dat, pe reflexivitate, pe omniscienţa naratorului şi conştiinţa de sine a personajelor. Proza lui Mihail Sadoveanu nu presupune doar relatarea întâmplărilor unor eroi. Stilul liric al naraţiunii devine unul determinat, ajungându-se la gradul de literatură pură, la metaroman. 270

Motivaţia analitică a lui Nicolae Manolescu este simplă : odată “eliberate”de realitate, romanele corintice (inclusiv cele sadoveniene) acceptă jocul fanteziei, generatoare, în fond, de noi realităţi, de această dată de realităţi fictive. Metaromanul încurajează virtualitatea modernă, devenind expresia unui liant dintre logica povestirii şi fabulaţia extraterestră a naraţiunii poetice. Romanul sadovenian conţine elemente complexe şi ale doricului (omogenitatea, coerenţa, miturile luptei, ale vigorii şi cuceririi), şi ale ionicului (spiritul de fineţe, discernământul, dramele personale imuabile,

formele

deschise,

lirismul,

evoluţia

paradoxală,

discontinuitatea), culminând cu supremaţia corinticului ( ludicul, forma alegorică, simbolismul, filosofia pregnantă, fabulosul, parabola, metaromanul), ceea ce denotă că ne aflăm în faţa unui roman total ce se pretează unei infinităţi de caracteristici şi interpretări critice. Opera lui Mihail Sadoveanu a pătruns demult în conştiinţa cititorilor. Însă, din păcate, în ultimul timp critica literară de la noi îşi aminteşte prea rar de autorul Fraţilor Jderi. Uneori, doar cu prilejul unor date comemorative sau aniversare. Şi atunci când şi-a amintit, a făcut-o sumar şi evaziv, încât n-a putut surprinde documentul unei civilizaţii artistice, viziunea ontică şi arta poetică, viaţa, sentimentele, gândurile profunde, înţelepciunile ale unui popor – toate prezente în acest impresionant patrimoniu spiritual. Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai importanţi scriitori naţionali care impresionează nu numai prin numărul mare de volume publicate. Creaţia sa vizează, în primul rând, o deosebită capacitate de evocare epopeică, fiind surprinsă, în această creaţie, mişcarea timpului istoric, virtuţile şi patimile, speranţele şi decepţiile, înălţările şi căderile, 271

viaţa şi moartea. Natura reprezintă un peisaj etnic, fiind integrată în structura sufletească a personajelor. Semnul heraldic al “poetului” Sadoveanu întruchipează subtile nuanţe interioare pe fundalul manifestării unei naturi dezlănţuite. Extrem de vastă, profundă şi multidimensională, opera sadoveniană circumscrie diverse tehnici şi modalităţi artistice de exprimare. Beneficiind de o serie importantă de exegeze, monografii, studii şi cercetări tematice, creaţia lui Mihail Sadoveanu a fost caracterizată ca aparţinând unor variate curente literare. Debutul

editorial

se

situează

sub

auspiciile

certe

ale

romantismului. Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite, Crâşma lui moş Precu – denotă conceptual ideea de sămănătorism; potrivit criticului literar Dimitrie Păcurariu, această stare de fapt este simptomatică. Imediat după anul 1910, Mihail Sadoveanu se apropie de direcţia numită, direcţie care constituie, de fapt, un neoromantism târziu. Activitatea literară din perioada de start urmăreşte evocarea aspectelor eroice şi idilice din istoria naţională. Caracterul instructiv, civic al scrierilor Ion Ursu, Petrea Străinul este mai mult decât concludent şi reprezentativ pentru mişcarea sămănătoristă, elementele cele mai des invocate de autor fiind: ideea dezrădăcinării, urbanismul ce corupe sufletele imaculate ale ţăranilor, neputinţa de a conserva datinile strămoşeşti. În această ordine de idei, problema pământului reprezintă acel axis mundi al operei sadoveniene, care reapare exploziv în Haret, Bordeienii, Într-un sat odată, Preoteasa Mărioara etc., pe fundalul unor fărădelegi puse la cale de autorităţile rurale. Notarul, judecătorul, strângătorul de biruri, primarul şi chiar preotul sunt factorii destabilizatori ai liniştii patriarhale, prezentaţi abrutizat, 272

cu apucături de parveniţi şi lacomi peste măsură. Tendinţele romantice se întrevăd, mai ales, în valorificarea creaţiilor populare, mithosul şi ethosul autohton fiind explorate în naraţiunile Cozma Răcoare, Hanu Ancuţei. De remarcat că majoritatea personajelor sadoveniene sunt profund visătoare. Înclinaţia eroilor spre visare le este caracteristică chiar şi în timpurile vitrege, Nicoară Potcoavă, Vitoria Lipan, Kesarion Breb dedându-se unor interminabile monologuri, reconstituiri ale propriilor destine copleşite de ură şi iubire. Onirismul este o dimensiune esenţială a sadovenianismului. Marca de nobleţe artistică rămâne a fi, însă, viziunea ontică şi arta poetică a operei sadoveniene, definită de criticul literar Pompiliu Constantinescu flacără lirică. Mai ales, în perioada de deplină maturitate artistică, Mihail Sadoveanu creează “poezie în proză”. Romanele Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, 1929, Baltagul, 1930, Creanga de aur, 1933, Fraţii Jderi, vol. I-III, 1935, 1936, 1942, Nicoară Potcoavă, 1952 punctează un echilibru armonios al expresiei poetice (poezia amintirii, poezia naturii, poezia sufletului), viziunea artistică a prozatorului devenind totalizatoare, detaşându-se de undele romantice şi trecând în registrul unui realism ce aspiră spre formula clasicismului. George Călinescu considera aceste scrieri “apogeul creatorului”, atins graţie sobrietăţii de stil şi a peisajului poetic. Dramele individuale ale personajelor sadoveniene sunt apte să genereze catastrofe, dizarmonie şi dezechilibru general (autorul le numea stihii interioare), astfel încât fiecare erou este deosebit de important pentru scriitor. Umanitatea din această operă gândeşte mitic şi se exprimă în versuri, fără a abuza, însă, de efuziunile lirice, vădit idilice sau patetice. Când personajele nu cuvântă, tăcerea exprimă 273

apolinic atmosfera artistică şi ambianţa elementelor constitutive. Poetica sadoveniană stimulează prezenţa unor eroi energici, cu certe calităţi ce aparţin culturii clasice elene. În romanul Nicoară Potcoavă aflăm că fratele domnitorului a studiat limba greacă şi latină, cunoştea filosofia lui Aristotel şi Platon, citând copios din Heliodor. Clasicismul lui Mihail Sadoveanu se reliefează şi prin intermediul ponderii pe care o acordă scriitorul sfatului. Plăcerea de a vorbi, de a tăifăsui este precedată de înţelepciunea celor relatate, existând în opera sadoveniană multe personaje cu har poetic de a povesti. În Arta prozatorilor români, Tudor Vianu afirma că “vorbirea nu este împrumutată mijloacelor limbajului curent, ci unui mod al expresiei elaborat într-o veche cultură, în care formele curteniei şi simţul nuanţelor este atât de dezvoltat, încât, împrumutându-le oamenilor săi, scriitorul îi înalţă într-un plan cu mult deasupra realităţii”. Elementul fabulos se întregeşte prin poezia limbii, Mihail Sadoveanu avându-l, în acest context, drept model literar pe Ion Creangă (denumit de autor pantheonul meu). Universul artistic sadovenian este conceput din tradiţii folclorice şi din vechi cărţi populare de înţelepciune, şi este realizat cu arta unui creator de geniu. În pofida vastităţii operei artistice, concizia, stilul accesibil şi poezia caracterizează plenar viziunea şi arta poetică sadoveniană de evocare epopeică, ce oscilează între amintiri şi memorii. Eposul sadovenian este de sorginte populară şi reprezintă o simbioză a mitului, legendei şi spiritului baladesc, o osmoză dintre cotidian şi etern, dintre profan şi sacru. Îmbinarea, “contopirea” realului cu miticul, proiectarea datelor concrete într-un cadru fabulos – conferă acestei opere o permanentă stare de prezent şi trecut. După celebrul 274

lingvist Max Müller, mitul se leagă obligatoriu de metaforă, fiind o “maladie a limbajului”. Pentru George Călinescu, însă, mitul este o ficţiune hermetică. Mitul transcede limbajul şi în opera lui M.Sadoveanu, propune o viziune asupra vieţii, miezul ontologic a căreia îl constituie sacrul. În această operă totul este “văzut” şi, imediat, povestit. Cercetătorul Gheorghe Mitrache afirma că este vorba de o “poezie” cu verbe aromate. Evocatoare şi plastică, plină de culoare şi muzicalitate, expresia sadoveniană pune în valoare tâlcul vorbei ţărăneşti pe care îl ridică la rang de sacralitate. Încă din primul deceniu al secolului XX M.Sadoveanu acorda o atenţie deosebită evenimentului istoric. Începând cu Şoimii, autorul a apelat în permanenţă la această sursă de inspiraţie, reflectând profund sufletul uman din perspectiva naţională, încât epopeea Fraţii Jderi era considerată drept un roman-basm. Pentru romancier temele istorice reprezintă temeiuri / prilejuri de descifrare a enigmelor sufletului omenesc. În ele se reactualizează perioadele de flux şi reflux ale neamului nostru. Mihail Sadoveanu conferă limbajului artistic solemnitate (se atestă o interferenţă a formelor populare cu cele culte – D.V.), stilul său fiind adecvat atmosferei cărţilor. Şerban Cioculescu definea proza scriitorului ca pe o poemă lirică, ca pe o vibraţie emotivă. Armoniile ei, menţiona exegetul, sunt nebănuite. Descrierile paradisiace realizează orchestraţia textului, nu ca un adaos, ci ca o necesitate vitală. Romancierul nu parafrazează folclorul, el recreează, pe coordonate noi, străvechi pattern-uri (Mihai Coman). Arhaismele din opera sa au tăria miresmelor istorice ale trecutului. Îmbinarea cuvintelor determină ritmicitatea spunerii, lirismul vine din cuvânt şi prin cuvânt. Arta narativă şi descriptivă, cu multiple 275

tehnici, parvine din arta-magie a cuvântului şi, întocmai ca Lucian Blaga, am putea afirma: “Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Conotaţiile multiple ale cuvântului, semantismul inepuizabil reprezintă virtuţile unui rapsod desăvârşit. M.Sadoveanu este creatorul stilului înalt, poetizat. George Călinescu considera că tot ce scrie autorul se înmiresmează cu lumini şi umbre tainice. Miticul imprimă sens vieţii, epicul descinde dintr-o atitudine lirică a personajelor sadoveniene faţă de existenţă. Autorul întemeiază un propriu univers poetic în proză, în care elementul durabil revine umanităţii. Oamenii din opera lui Mihail Sadoveanu sunt, după cum menţiona criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga, “coloane de sprijin, limbajul îi unifică, lirismul le conferă viaţă, cugetarea le imprimă un ethos”. Înainte de toate, Mihail Sadoveanu este, prin excelenţă, un neîntrecut povestitor. Ipostazele sale creative vizează arta evocării, apropie timpul universal. Viziunea lui Sadoveanu asupra meleagurilor româneşti poate fi asociată cu Dacia eminesciană din Memento mori, ţară de basm, adâncită în “mite”. În totalitate, spaţiul şi timpul naţional şi-au găsit o reflectare deplină doar în creaţia lui Mihail Sadoveanu. Dacismul se manifestă la acest scriitor prin cultul pentru trecut, pentru fiinţa românească în devenirea istorică, având o semnificaţie existenţială. Altfel zis, conform opiniei exprimate de academicianul Mihai Cimpoi: „dacismul apare în actualul proces al acutizării conştiinţei naţionale a întregului neam românesc”. Paginile sadoveniene confirmă viziunea organicistă eminesciană: “totul trebuie dacizat” în substratul sufletului românesc. 276

Un alt topoi important în creaţia sadoveniană, mai ales în plan descriptiv, este conceptul de vechime, ca un atribut peisagistic indispensabil, ce vizează elementul ancestral, continuitatea etnică, vechimea. Dumitru Micu vede în acest cuvânt magic pentru Mihail Sadoveanu “cheia palatului fermecat, care e opera sa”. Motivarea este plauzibilă, căci autorul imprimă atât naturii, cât şi personajelor sale, lumină, bunătate, dreptate. Astfel de virtuţi, după M.Sadoveanu, nu pot fi descoperite decât fie într-un trecut foarte îndepărtat, fie în mediul ţărănimii, care îşi păstrează o statornică bunăcuviinţă. În paginile sadoveniene timpurile ancestrale, începând chiar cu epoca predacică, reprezintă o firească continuitate a viitorului şi o perpetuare a străbunelor legi, nescrise, dar respectate cu stricteţe. Prin Sadoveanu cultura românească depăşeşte condiţia primară, convertind, ca şi în cazul operelor fundamentale ale lui Eminescu sau Blaga, privirea în gândire. Cărţile scriitorului “împletesc” o mulţime de drumuri-destine: ale copilului spre târg, ale vânătorului-ucenic şi pescarului-novice spre hăţişurile întunecoase ale pădurilor, spre fascinantul mister al apelor Dunării, ale lui Kesarion Breb spre pretinsa “lume nouă”, ale voievodului Ştefan cel Mare către Izvorul Alb, ale abatelui de Marenne prin câmpia Moldovei, ale drumeţilor din Ţara de Jos spre Ţara de Sus, ale Vitoriei şi ale lui Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor Lipan etc. Este utilizată în mai toate scrierile descriptive ale lui Sadoveanu o tehnică de mare eficacitate “artistă”, care, în definirea făcută de B.Cazacu, sună astfel: “transferul asociativ de la auditiv la vizual, ca şi îmbinarea auditivului cu vizualul, ce constituie într-adevăr una din 277

particularităţile distinctive ale stilului autorului, (...) sensibilitatea faţă de frumuseţile măreţe ale naturii, predispoziţia de a înregistra glasurile şi zgomotele ei tainice”. Scriitorul, în acest sens, se serveşte, mai întâi de toate, de comparaţii (un însemn al „vechimii” gândirii umane, ca şi în opera lui Homer), îşi îmbină sensibilitatea cu imaginile naturii. Marele critic literar Garabet Ibrăileanu considera această “proprietate” drept “primul stadiu al inteligenţii figurative, care este comparaţia”. Metafora, epitetul, alte figuri de stil apar după aceea. M.Sadoveanu se “revendică” artistic din Creangă, despre opera căruia acelaşi Ibrăileanu nota că este plină de “credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia poporului cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic, dedesubtul fluctuaţiunilor de la suprafaţa vieţii naţionale”. Dacismul sadovenian este unul pictural şi poetic, încadrat pe fundalul vegetaţiei

virgine, ce exprimă

sensibilitatea, senzaţia ce i le dă natura. Poezia pură stabileşte contingenţa lumii externe cu lumea internă, e punctul unde se contopesc cele două lumi. În studiul Povestirile lui Creangă, Garabet Ibrăileanu susţine că autorul lui Moş Ion Roată şi Unirea este Homer al nostru. Vom îndrăzni să completăm această zicere memorabilă, afirmând că şi Sadoveanu poate fi apreciat în calitate de “rapsod” naţional. Textele sale învederează că “oamenii vechi” puneau mare preţ pe spirit. În povestirea sadoveniană, mereu în căutare de proiecţii mitice, asistăm la naşterea plenară a însuşi eresului. Originalitatea lui Sadoveanu rezidă în faptul că scriitorul reuşeşte să extragă din lucruri aparent ordinare conotaţii artistice dintre cele mai impresionante şi

278

sugestive. Creativitatea sa artistică se decantează odată cu explorarea fabulaţiei vechi, a straturilor mitice. Arta literară a lui Mihail Sadoveanu este, prin excelenţă, una “vizionară”. După cum susţinea Tudor Vianu, ea se încadrează în lumea realismului, dar al unui realism propriu, cel din lumea visului. Cu alte cuvinte, autorul Crengii de aur a intenţionat să creeze un propriu univers, un micro-cosmos artistic particular. Cunoscând profund epocile istorice descrise, prozatorul s-a dovedit a fi şi cel mai doct interpret al atributelor noastre naţionale. Mihail Sadoveanu este romancierul român cu cel mai desăvârşit dar artistic al istorisirii, impunându-se nu numai ca un strălucit mânuitor al cuvântului, ci şi ca un neîntrecut mântuitor de cuvinte (L.Blaga). Ideea de nemurire a oamenilor capătă în opera sadoveniană o dezbatere artistică dintr-o perspectivă ortodoxă. Formele de viaţă au o funcţie magică, intermediară în stabilirea unor raporturi ontologice dintre om şi forţele naturii. ul cu natura influenţează comportamentul oamenilor, viziunea lor asupra rosturilor vieţii, el, ul, dovedindu-se a fi unul benefic, cu corespondenţe mitice. Amintim, aici, de efectul “păsării Phoenix”. Datorită acestui “procedeu”, eroii naraţiunii devin mai puternici, mai plini de vioiciune, mai echilibraţi psihic. Trecerea timpului nu-i mai marchează, ul cu natura îi fortifică; ei se renasc din propriile forţe, ca din cenuşă. Creaţiile artistice ale lui M.Sadoveanu Baltagul, Nopţile de sânziene, Hanu Ancuţei, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, Creanga de aur circumscriu un spaţiu istoric, legendar, ce configurează valenţele

superioare

ale

civilizaţiei

279

apuse,

prin

intermediul

argumentelor oferite de cronici, acte domneşti, dar şi de tradiţii, obiceiuri, credinţe ancestrale. Predilecţia lui Mihail Sadoveanu pentru apoteozarea istoriei a fost considerată de unii cercetători literari drept un paseism artistic, drept un fanatism al simţului ancestral împrumutat scrierilor sale. Această caracteristică este specifică, în opinia lui George Călinescu, românilor din centru, carpatini şi subcarpatini: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Ion Creangă, Octavian Goga, George Coşbuc, Liviu Rebreanu. Cultul pentru valorile trecutului l-au determinat, încă din anii debutului, pe M.Sadoveanu să sondeze cele mai necunoscute aspecte din istoria naţională, acest demers artistic, după cum observa Tudor Vianu, imprimând operei sale un caracter de confundare, de suprapunere cu nota specifică primordială, care era spiritul tradiţional, folclorul, obiceiurile, datinile, cinstirea valorilor morale, până la cristalizarea unei conştiinţe geniale a specificului naţional. Religia este definită în creaţia lui M.Sadoveanu drept lege, drept o putere juridică menită să reglementeze viaţa socială, politică şi etică a popoarelor. Fără a avea temeri că va fi învinuit de subiectivism, scriitorul ia întotdeauna apărarea vieţii demult apuse, a lumii cumpătate a strămoşilor, elogiind “edenul” în calitate de etalon de comportament în evaluarea prezentului. iraţia prozatorului pentru valorile trecutului poate fi explicată ca o nostalgie şi o cumpănă ce înclină în favoarea adevărului, dreptăţii, vechimii, deci a elementelor nepieritoare. Universul artistic sadovenian conţine un variat registru de rituri magice şi practici imemorabile, prezentând realităţi ireale, care se

280

remarcă prin adâncimi ale subconştientului uman. Acest tărâm imaginar este expresia trecutului incifrat în date antropologice, psihologice, etice şi populat de personaje proprii climatului fantastic: Peceneaga, Sofronie Leca, Culi Ursake. Eroii sadovenieni au nişte preocupări ezoterice: caută comori ale unor voievozi din vechime, utilizând termeni vrăjitoreşti şi consumând băuturi şi bucate bizare, din diverse plante sălbatice necunoscute. Comportamentul acestor personaje (de altfel, atestate şi în creaţia lui Cezar Petrescu – Zaharia Duhu din romanul Aurul negru) învederează valenţe cosmogonice, fiindu-le străine ocupaţiunile fireşti ale ţăranilor şi îndeletnicindu-se doar cu contemplarea stelelor, descoperirea minunilor, prinderea vedeniilor etc. Raportarea operei lui Mihail Sadoveanu la creaţia unor romancieri importanţi din literatura universală poate fi făcută doar într-un cadru valoric, prin prisma unui comparatism integrator. În acest context, au fost identificate cele mai rezistente componente artistice ale generalumanului, cu specificarea că naţionalului, autohtonului le va reveni primatul universalizării. Despre Sadoveanu s-a afirmat că este o imensă arhivă lingvistică şi un laborator unic de regenerare a cuvintelor, de înnobilare a lexicului nostru. Scriitorul recreează nu numai istoria poporului nostru, ci şi pe cea a limbii sale. În ceea ce priveşte creaţia lui Sadoveanu, ea trebuie “subordonată” analizei prin conceptul de critică completă, elaborat de Garabet Ibrăileanu,

care diferenţia abordarea intrinsecă de abordarea

extrinsecă a operei literare propriu-zise. Nu ne-au interesat, aşadar, aspectele individului ca atare, ci, în primul rând, “contopirea” lui în

281

actul creator-artist, în opera lui de rezistenţă: Fraţii Jderi, Baltagul, Creanga de aur şi, mai ales, Nicoară Potcoavă, scriere în care sunt sintetizate toţi topoii sadovenieni: vânătoarea, hanul, trecutul glorios, voinţa de libertate naţională şi dreptatea socială – toate marcate de funcţia modelatoare pe care timpul le generează necontenit. Lirismul, sentimentul naturii, evocarea, descreptivismul, sugestia reconstituirilor, echilibrul şi bogăţia limbajului, calitatea portretelor şi verosimilitatea situaţiilor, după cum menţionează criticul literar Alec Hanţă, transformă acest roman într-o sinteză a artei scriitorului şi a întregii noastre literaturi. Constanta acestor cercetări rămâne aceiaşi: M.Sadoveanu prezintă fapte neordinare prin intermediul unor tehnici artistice originale. Ipotezele lansate de scriitor, atunci când încearcă să imprime calităţi aparte comportamentului personajelor sale, reprezintă în literatura română marca distinctă sadoveniană. De la un text la altul, progresiv, odată cu experienţa literară, volumele autorului surprind situaţii unde totul este posibil şi imprevizibil, exprimarea acestora comportând aspecte neordinare, conotative ale cuvintelor, viziuni şi tipare lirice. M.Sadoveanu a păstrat un permanent cu arta şi cultura populară, ajungând să creeze mituri personale, prin conturarea mitului crengii de aur, mitului hanului, mitului baltagului etc. În poetica operei sadoveniene descoperim avatarurile creaţiei. Teoretizând modelul sadovenian, putem menţiona că valoarea poeticii autorului nu trebuie exagerată, dar nici minimalizată, fiind vorba de intuiţii şi de deschideri lirice, care pot prefigura un discret fir conducător.

282

Lirismul operei sadoveniene provine şi din modalităţile specifice de exprimare ale personajelor; acestea vorbesc profetic în rime, mlădiind cuvintele rostite în aşa fel, încât aduc aminte de limbajul literaturii de început. Cuvântul sadovenian este un “semn iconic” al limbajului poetic, limbaj de care amintea Mikel Dufrenne în celebra sa lucrare Poeticul. Elementele originale de poetică reprezintă, în acest caz, fondul prim de ordin creator. Caracterul

vizionar

al

artei

poetice

sadoveniene

include

preocuparea descriptivă şi lirismul povestirii, natura picturală şi umanitatea dezlănţuită, fiind monumentală prin proporţiile ei cantitative şi genială prin conţinut general-uman şi perfecţiune artistică.

283

Referinţe critice 1. Băileşteanu, F. Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu. – Craiova: Editura MJM, 2001. 2. Sadoveanu, M. Creanga de aur // Opere. Vol. 12. – Bucureşti: ESPLA, 1958. 3. Sadoveanu, M. Baltagul. – Bucureşti: Editura Minerva, 1975. 4. Eliade, M. Sacrul şi profanul. – Bucureşti: Editura Humanitas, 1992. 5. Cristea, V. Spaţiu în literatură (Forme şi semnificaţii). – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1979. 6. Zamfir, M. Poemul românesc’în proză. – Bucureşti: Editura Minerva, 1981. 7. Riffaterre, M. La metaphore filee dans la poetique surrealiste. – Paris: Editura Senil, 1979. 8. Mavrodin, I. Romanul poetic. – Bucureşti: Editura Univers, 1977. 9. Sadoveanu, M. Nopţile de sânziene // Opere. Vol. 12. – Bucureşti: ESPLA, 1958. 10. Sadoveanu, M. Creanga de aur // Opere. Vol. 12. - Bucureşti: ESPLA, 1958. 11. Sadoveanu, M. Nicoară Potcoavă. – Bucureşti: EPL, 1964. 12. Constantinescu, P. Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă // Vremea, 1930, nr. 109. – P. 11-12. 13. Lovinescu, E. Critice. Vol. I. – Bucureşti: Editura Ancora, 1925. 14. Manolescu, N. Arca lui Noe. – Bucureşti: Editura Gramar, 2001.

284

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Literatura critică 1. Amzulescu, A.I. Cântecul nostru bătrânesc. – Bucureşti: Editura Minerva, 1986. 2. Anghel, P. Nouă arhivă sentimentală. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1975. 3. Aragon, L. Prezenţa lui Sadoveanu // Secolul XX, 1961, nr.12. – P.112117. 4. Baconsky, L. Poezie şi adevăr // Steaua. – 1960, nr.10. – P.96-98. 5. Bahtin, M. Problemele poeticii lui Dostoievski. – Bucureşti: Editura Univers, 1970. 6. Bahtin, M. Probleme de literatură şi estetică. – Bucureşti: Editura Univers, 1982. 7. Balotă, N. Romanul românesc în sec.XX. – Bucureşti: Editura Univers,1997. 8. Balotă, N. Universul prozei. – Bucureşti: Editura Univers, 1976. 9. Bantoş, A. Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană. – Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000. 10. Bileţchi, N. Romanul şi contemporaneitatea. – Chişinău: Editura Ştiinţa, 1984. 11. Barbă, Gh. Sadoveanu şi Şolohov // Analele Universităţii Bucureşti, 1972. – P.12-83. 12. Băileşteanu, F. Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Minerva, 1977. 13. Bălu, I. Natura în opera lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Ion Creangă, 1987. 14. Blaga, L. Mihail Sadoveanu şi Valea Frumoasei // Steaua, 1955, nr.10. – P. 62- 65. 15. Blaga, L. Patriarhul pădurilor // Steaua, 1960, nr.10. – P.72-74. 16. Blaga, L. Spaţiul mioritic. – Bucureşti: Editura Humanitas, 1994. 17. Blandiana, A. Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1976.

285

18. Bogdan-Duică, G. Poezia populară. – Bucureşti: Editura Cultură Naţională, 1923. 19. Bratu, S. Mihail Sadoveanu. O biografie a operei. – Bucureşti: EPL, 1963. 20. Bratu, S. Note despre universul mitic la Sadoveanu // Viaţa Românească, 1973, nr. 12. – P.83-102. 21. Bulgăr, Gh. Originalitatea stilistică a operei lui Mihail Sadoveanu // Limba română, 1960, nr. 6. – P. 7-12. 22. Bulgăr, Gh. Mihail Sadoveanu despre sinonimele limbii române // Ateneu, 1971, nr.10. – P.17-26. 23. Buznea-Babu, Ov. Umorul – manifestare a umanismului la Mihail Sadoveanu // Analele Universităţii "C.I.Parhon", Bucureşti, 1959. – P.31-44. 24. Cantemir, D. Descrierea Moldovei. – Bucureşti: Editura Minerva, 1986. 25. Cantemir, D. Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor. – Bucureşti: Editura Albatros, 1981. 26. Cazacu, B. Arta descriptivă a lui Mihail Sadoveanu // Limba şi literatura, 1957, nr.3. – P. 41-48. 27. Cazacu, M. Sinteza sadoveniană. – Bucureşti: Editura Litera, 1982. 28. Caracostea, D. Mărturisiri literare. – Bucureşti: Editura Minerva, 1971. 29. Călinescu, G. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Romane şi povestiri istorice. – Bucureşti: ESPLA, 1961. 30. Călinescu, G. Ulysse. – Bucureşti: EPL, 1967. 31. Călinescu, G. Literatura nouă. – Craiova: Editura Scrisul Românesc, 1972. 32. Călinescu, G. Istoria Literaturii române de la origini până în prezent. – Bucureşti: Editura Minerva, 1986. 33. Ghendi, Il. Schiţe de critică literară. – Bucureşti: Editura Cultura Naţională, 1924. 34. Cimpoi, M. Dacia literară şi Dacismul // Revista de Lingvistică şi Ştiinţă literară, 1990, nr.6. – P.15-17. 286

35. Cioculescu, Ş. Varietăţi critice. – Bucureşti: EPL, 1966. 36. Cioculescu, Ş. Despre umorul sadovenian // Analele Universităţii Bucureşti, Seria Ştiinţe Sociale, Filologie, 1968, nr.17. – P.7-24. 37. Ciopraga, C. Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Tineretului, 1966. 38. Ciopraga, C. Mihail Sadoveanu – evocator al istoriei. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1966. 39. Ciopraga, C. Portrete şi reflecţii literare. – Bucureşti: EPL, 1967. 40. Ciopraga, C. Fascinaţia tiparelor originare. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1981. 41. Coman, M. Izvoare mitice. – Bucureşti: Editura Albatros, 1980. 42. Comarnescu, P. Stilul epopeic al lui Mihail Sadoveanu faţă de romanul istoric al lui Walter Scott. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1977. 43. Constantinescu, P. Opere şi autori. – Bucureşti: Editura Ancora, 1927. 44. Constantinescu, P. Scrieri. – Bucureşti: Editura Minerva, 1970. 45. Coteanu, I. Despre tehnica stilului la Mihail Sadoveanu // Analele Universităţii "C.I.Parhon", 1958, nr. 2. – P.34-42. 46. Coteanu, I. De la Varlaam la Sadoveanu. – Bucureşti: EPL, 1958. 47. Craia, S. Orizontul rustic în literatura română. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1985. 48. Cristea, V. Interpretări critice. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1970. 49. Crohmălniceanu, Ov.S.Târgul vechi moldovenesc în literatura lui Sadoveanu // În: Omagiu lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: ESPLA, 1956. 50. Crohmălniceanu, Ov.S. Literatura română între cele două războaie mondiale. – Bucureşti: EPL, 1967. 51. Cruceru, C. Dialogul în proza artistică actuală. – Bucureşti: Editura Minerva, 1981. 52. Cuclin, D. Teoria Nemuririi. – Galaţi: Editura Porto-Franco, 1991. 53. Cunescu, Gh. Mihail Sadoveanu la centenarul naşterii. – Bucureşti: Editura BOR, 1980.

287

54. Dan, Il. Studii despre opera lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Albatros, 1977. 55. Dan, S.P. Proza fantastică românească. – Bucureşti: Editura Minerva, 1975. 56. Davidescu, N. Aspecte şi direcţii literare. – Bucureşti: Editura Cultura Naţională, 1926. 57. Diaconescu, P. La structure semantique des determinants chez Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: editura Academiei, 1969. 58. Dicţionar de critică literară. – Braşov: Editura Orientul Latin, 1995. 59. Dicţionar de retorică, terminologie şi poetică. – Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1994. 60. Dicţionar de literatură română contemporană. – Bucureşti: Editura Albatros, 1977. 61. Dolgan, M. Farmecul lirismului druţian // Limba şi literatura moldovenească, 1989, nr.2. – P.54-63. 62. Dragomirescu, M. De la misticism la raţionalism. – Bucureşti: Editura Socec, 1924. 63. Dragomirescu, M. Critice. – Bucureşti: Editura Socec, 1927. 64. Dufrenne, M. Poeticul. – Bucureşti: Editura Univers, 1971. 65. Dumitrescu-Buşulenga, Z. Studii de literatură comparată. – Bucureşti: EPL, 1968. 66. Dumitrescu-Buşulenga, Z. Valori şi echivalenţe umanistice. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1973. 67. Eliade, M. De la Zamolxe la Cinghis Han. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. 68. Eliade, M. Sacrul şi profanul. – Bucureşti: Editura Humanitas, 1992. 69. Florea, D. Sadoveanu sau Magia rostirii. – Bucureşti: Editura CarteaRomânească, 1986. 70. Fridman, M. Mihail Sadoveanu: o ipostază românească a relaţiei naţional-universal // Revista de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, 1992, nr.3. – P. 3–10. 71. Frigoiu, N. Romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu. – Iaşi: Editura Junimea, 1987. 288

72. Gană, G. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Baltagul. – Bucureşti: Editura Albatros, 1972, – P. 5-21. 73. Gorcea, P. Nesomnul capodoperelor. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1977. 74. Ianoş, I. Romanul monumental şi secolul XX. – Bucureşti: EPL, 1963. 75. Ibrăileanu, G. Pagini alese. Vol.II. – Bucureşti: ESPLA, 1957. 76. Ibrăileanu, G. Scriitori români şi străini. – Bucureşti: EPL, 1968. 77. Ibrăileanu, G. Studii literare. – Bucureşti: Editura Albatros, 1976. 78. Iliasa-Frigură, D. Stilistica sinonimelor în opera lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Litera, 1980. 79. Iordan, I. Studii şi articole. – Bucureşti: ESPLA, 1952. 80. Iordan, I. Clasicismul lui Sadoveanu // Limba şi litera tura, 1966, nr. 11. – P. 14-17. 81. Iorga, N. Povestitorii de ieri şi cei de astăzi // Sămănătorul, 4 aprilie 1904. 82. Iorga, N. O luptă literară. – Vălenii-de-Munte: Editura Neamul Românesc, 1914. 83. Iorga, N. Istoria literaturii româneşti contemporane. – Bucureşti: Editura Adevărul, 1934. 84. Istrate, G. Vocabularul operei lui Mihail Sadoveanu // Iaşul literar, 1969, nr. 2. – P. 6-9. 85. Istru, B. Mihail Sadoveanu la 80 ani // Limba şi Literatura Moldovenească, 1960, nr.4. – P.36. 86. Ivaşcu, G. Confruntări literar. – Bucureşti: EPL, 1965. 87. Kogălniceanu, M. Scrieri literare, sociale şi istorice. – Chişinău: Editura Litera, 1997. 88. Literatura română postbelică. Integrări. Valorificări. Reconsiderări. – Chişinău: Editura Tipografiei Centrale, 1998. 89. Lovinescu, E. Istoria literaturii române contemporane. – Bucureşti: Editura Minerva, 1975. 90. Lovinescu, E. Memorii. – Bucureşti: Editura Minerva, 1976. 91. Lovinescu, E. Critice. – Bucureşti: Editura Minerva, 1982. 92. Lupan, A. Mihail Sadoveanu // Cultura Moldovei, 1960, 10 nov. – P.1. 93. Maiorescu, T. Critice. – Bucureşti: Editura Minerva, 1989. 289

94. Manolescu, N. Teme. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1971. 95. Manolescu, N. Sadoveanu sau Utopia Cărţii. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1976. 96. Marcea, P. Lumea operei lui Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1976. 97. Marcea, P. Umanitatea sadoveniana de la A la Z. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1977. 98. Marino, A. Comparatism şi teoria literaturii. – Iaşi: Editura Polirom, 1998. 99. Martin, A. Metonimii. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1974. 100. Mănuca, D. Pe urmele lui Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1982. 101. Micu, D. Sensul etic al operei lui Sadoveanu. – Bucureşti: ESPLA, 1956. 102. Micu, D. Romanul românesc contemporan. – Bucureşti: ESPLA, 1959. 103. Micu, D. Literatura română de azi. – Bucureşti: Editura Tineretului, 1965. 104. Micu, D. Scurtă istorie a literaturii române. Vol.II. – Bucureşti: Editura Iriana, 1995. 105. Mincu, M. Critice. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1972. 106. Mitru, C. Sadoveanu despre Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Minerva, 1977. 107. Mocanu, D. Exprimarea ideii de moarte în opera lui Mihail Sadoveanu // Limba şi Literatura, 1966, nr.11. – P. 22-28. 108. Muşat, V. Mihail Sadoveanu – povestitor şi corespondent de război. – Bucureşti: Editura Militară, 1978. 109. Negoiţescu, I. Istoria literaturii române. – Bucureşti: Editura Minerva, 1972. 110. Negoiţescu, I. Analize şi sinteze. – Bucureşti: Editura Albatros, 1976. 111. Nicolescu, V. Starea lirică. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1976. 112. Noica, C. Cuvânt împreună despre rostirea românească. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1987. 113. Noica, C. Sentimentul românesc al fiinţei. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1978. 290

114. Olteanu, C. Cine l-a salvat pe Sadoveanu (Odiseea povestirii Mitrea Cocor la Chişinău) // Basarabia, 1992, nr.8. – P.88-100. 115. Omagiu lui Mihail Sadoveanu cu prilejul celei de-a 75 aniversări. – Bucureşti: ESPLA, 1956. 116. Oprea, Al. Cinci prozatori iluştri - cinci procese literare. – Bucureşti: Editura Albatros, 1972. 117. Oprişan, I. Mihail Sadoveanu la Academie. – Bucureşti: Editura Academiei Române, 1966. 118. Oprişan, I. Opera lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Minerva, 1986. 119. Oprişan, I. Biblicul în opera lui Mihail Sadoveanu // Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, 1991, nr. 3. – P. 36-39. 120. Ornea, Z. Înţelesuri. – Bucureşti: Editura Minerva, 1994. 121. Paleologu, Al. Bunul-simţ ca paradox. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1972. 122. Paleologu, Al. Treptele lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1978. 123. Papadima, Ov. Creatorii şi lumea lor. – Bucureşti: Editura Fundaţiilor Regale, 1943. 124. Papu, E. Din luminile veacului. – Bucureşti: EPL, 1967. 125. Păcurariu, D. Scriitori şi curente literare. – Bucureşti: Editura Albatros, 1981. 126. Perpessicius. Menţiuni de istoriografie literară şi folclor. – Bucureşti: ESPLA, 1956. 127. Perpessicius. Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor. – Bucureşti: EPL, 1964. 128. Perpessicius. Lecturi intermitente. – Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1971. 129. Perpessicius. Patru clasici. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1974. 130. Perpessicius. Scriitori români. – Bucureşti: Editura Minerva, 1989. 131. Perpessicius. Menţiuni critice. – Chişinău: Editura Litera, 1997. 132. Petrescu, Cezar. Evocări şi aspecte literare. – Timişoara: Editura Facla, 1974.

291

133. Philippide, Al. Consideraţii confortabile. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1970. 134. Piru, Al. Panorama deceniului literar românesc, 1940-1950. – Bucureşti: EPL, 1968. 135. Piru, Al. Varia. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1972. 136. Piru, El. Traduceri din Mihail Sadoveanu în alte limbi // Viaţa românească, 1960, nr. 11. – P.118-123. 137. Popescu, I.A. Orientări folclorice la Mihail Sadoveanu // Steaua, 1960, nr.10. – P.63-70. 138. Popescu-Sireteanu, I. Amintiri despre Sadoveanu. – Iaşi: Editura Junimea, 1973. 139. Preaşcă, I. Sadoveanu a fost tradus în “moldoveneşte” (120 ani de la naşterea clasicului) // Ţara, 2000, 3 nov. – P.4. 140. Preda, M. Sute de ani de istorie // Viaţa românească, 1960, nr.11. – P. 41-42. 141. Preda, M. Sadoveanu sau plăcerea de a scrie // Luceafărul, 1970, nr.44. – P. 8. 142. Râpeanu, V. Interpretări şi înţelesuri. – Iaşi: Editura Junimea, 1976. 143. Regman, C. Confluenţe literare. – Bucureşti: EPL, 1966. 144. Rosetti, Al. Mihail Sadoveanu, artist al cuvântului // Limba română, 1955, nr.5. – P.18-25. 145. Rotaru, I. O istorie a literaturii române. Vol.II. – Bucureşti: Editura Minerva, 1972. 146. Sadoveanu, M. Corespondenţa debutului. – Bucureşti: Editura Minerva, 1977. 147. Sadoveanu, P. O zi cu Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Tineretului, 1955. 148. Sadoveanu, P. Ostrovul zimbrului. – Bucureşti: Editura Tineretului, 1966. 149. Sadoveanu, V. Bădia. Amintiri şi evocări. – Bucureşti: EPL, 1968. 150. Săndulescu, Al. Pagini de istorie literară. – Bucureşti: EPL, 1966. 151. Sângeorzan, Z. Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale. – Bucureşti: Editura Minerva, 1976. 292

152. Sfintele Amintiri. Sinaxar. – Chişinău: Editura Ştiinţa, 1992. 153. Simion, E. Scriitori români de azi. Vol.II. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1976. 154. Spiridon, M. Sadoveanu sau Divanul înţeleptului cu lumea. – Bucureşti: Editura Albatros, 1982. 155. Stănescu, C. Cronici literare. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1971. 156. Stănescu, D. Cerbul de aur. – Bucureşti: Editura Minerva, 1985. 157. Stănescu, N. Cartea de recitire. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1972. 158. Streinu, V. Pagini de critică literară. Vol.II. – Bucureşti: EPL, 1968. 159. Tocilescu, G. Materiale folclorice. Vol.I-II. – Bucureşti: Editura Minerva, 1980. 160. Tohăneanu, G.I. Arta evocării la Sadoveanu. – Timişoara: Editura Facla, 1979. 161. Tomuş, M. Mihail Sadoveanu. Universul artistic şi concepţia fundamentală a operei. – Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1978. 162. Tomaşevski, B. Poetica. – Bucureşti: Editura Univers, 1973. 163. Ţepelea, G. Momente din evoluţia limbii române literare. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1973. 164. Ungheanu, M. Pădurea de simboluri. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1973. 165. Ursu, G. Sensuri umaniste si valori artistice în opera lui Mihail Sadoveanu // Limba si literatura, 1966, nr.11. – P.14-18. 166. Valerian, L. Cu scriitorii prin veac. – Bucureşti: EPL, 1967. 167. Vârgolici, Th. Retrospective literare. – Bucureşti: EPL, 1970. 168. Vianu, T. Problemele metaforei şi alte studii de stilistică. – Bucureşti: ESPLA, 1957. 169. Vianu, T. Scriitori români. Opere în 7 volume. – Vol.III. – Bucureşti: Editura Minerva, 1971. 170. Vianu, T. Arta prozatorilor români. – Chişinău: Editura Hyperion, 1991.

293

171.Vlad, I. Lecturi constructive. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1975. 172. Vlad, I. Cărţile lui Mihail Sadoveanu. – Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1981. 173. Vulcănescu, M. Dimensiunea românească a existenţei. – Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1991. 174. Vulcănescu, R. Coloana Cerului. – Bucureşti: Editura Academiei, 1972. 175. Zamfir, M. Poemul românesc în proză. – Bucureşti: Editura Minerva, 1981. 176. Biberi, I. Etudes sur la litterature roumaine contemporaine. - Paris, 1937. 177. Кожевников, Ю. Михаил Садовяну. – Moсква: Институт мировой литературы имени А.М. Горького, Академия Наук СССР, 1960. 178. Ройзман, П. Михаил Садовяну. Библиографический указатель. – Moсква: Издательство Всесоюзной Книжной Палаты, 1962. 179. Спет, Г. Внутренняя форма слова. – Mосква: Издательство

Прибой, 1927. 180. Сугоняй, П. Михаил Садовяну. Жизнь и творчество. – Moсква: Издательство Советский Писатель, 1959. II.

Literatura artistică

181. Sadoveanu M. Opere. În 22 volume. – Bucureşti: ESPLA, 19541973. 182. Sadoveanu M. Orhei şi Soroca. – Chişinău: Editura Glasul Ţării,

1921. 183. Sadoveanu M. Mitrea Cocor. – Bucureşti: ESPLA, 1955. 184. Sadoveanu M. Baltagul. – Bucureşti: ESPLA, 1957. 185. Sadoveanu M. Anii de ucenicie. – Bucureşti: ESPLA, 1958. 186. Sadoveanu M. Romane şi Povestiri istorice. – Bucureşti: EPL,

1961. 187. Sadoveanu M. Venea o moară pe Siret. – Bucureşti: EPL, 1961. 294

188. Sadoveanu M. Neamul Şoimăreştilor. – Bucureşti: EPL, 1962. 189. Sadoveanu M. Nicoară Potcoavă. – Bucureşti: EPL, 1964. 190. Sadoveanu M. Cazul Eugeniţei Costea. – Bucureşti: Editura

Eminescu, 1970. 191. Sadoveanu M. Crâşma lui moş Precu. – Bucureşti: Editura

Eminescu, 1974. 192. Sadoveanu M. Povestiri. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1974. 193. Sadoveanu M. Privelişti dobrogene. – Bucureşti: Editura Minerva,

1974. 194. Sadoveanu M. Dureri înăbuşite. – Bucureşti: Editura Eminescu,

1974. 195. Sadoveanu M. Fraţii Jderi. – Bucureşti: Editura Minerva, 1975. 196. Sadoveanu M. Creanga de aur. – Bucureşti: Editura Minerva,

1976. 197. Sadoveanu M. Divanul persian. – Iaşi: Editura Junimea, 1976. 198. Sadoveanu M. Nopţile de Sânziene / Paştele Blajinilor. –

Bucureşti: Editura Minerva, 1980. 199. Sadoveanu M. Poezia populară. – Iaşi: Editura Junimea, 1981. 200. Sadoveanu M. Şoimii. – Bucureşti: Editura Minerva, 1983. 201. Sadoveanu M. Hanu Ancuţei. – Bucureşti: Editura Minerva, 1987. 202. Sadoveanu M. Drumuri basarabene. – Bucureşti: Editura

Saeculum, 1992. 203. Sadoveanu M. Nunta Domniţei Ruxanda / Zodia Cancerului sau

Vremea Ducăi Vodă. – Chişinău: Editura Hyperion, 1993.

295

ADNOTARE Teza de doctorat

„Viziune ontică şi artă poetică în proza

românească - Mihail Sadoveanu” (teză de doctor habilitat în filologie) se prezintă ca o lucrare cu o concepţie critică personală asupra operei sadoveniene. Consideraţiunile estetice vaste sunt făcute de critica literară încă de la începutul secolului XX. Opiniile, ideile exprimate asupra operei marelui prozator au condus la conturarea unui portretcadru general, adecvat, bine nuanţat, în contextul literaturii române. Autorul menţionează faptul că Mihail Sadoveanu este un scriitor exponenţial al literaturii române şi al literaturii universale, în această ordine de idei fiind apreciate, comentate şi dezbătute opinii critice mai vechi

(G.Ibrăileanu,

G.Călinescu.,

T.Vianu,

Perpessicius,

P.Constantinescu, Vl.Streinu), mai noi (D.Micu, C.Ciopraga, I.Vlad, N.Manolescu, M.Spiridon, F.Băileşteanu, Z.Sângeorzan) şi cele mai inedite (D.Florea, N.Frigoiu, C.M.Popa). Este relevată viziunea unică asupra lumii în opera lui Mihail Sadoveanu, viziune regăsită în procesul critic de „percepere” a acestei creaţii privită în ansamblu şi raportată la capodoperele scriitorilor naţionali. Teza este compartimentată după cum urmează: introducere, şapte capitole distincte („Itinerarul vieţii şi al creaţiei lui Mihail Sadoveanu”; „Mihail Sadoveanu şi unitatea spirituală a principatelor istorice”; „Hanul – simbolul arhetipal predilect al romancierului”; „Principiul istoricităţii în evocarea trecutului”; „Valorificarea şi reinterpretarea miturilor naţionale din perspectiva onticului”; „Sacrul şi profanul în creaţia lui Mihail Sadoveanu”; „Aspecte ale poetici operei sadoveniene: între harul de a istorisi şi lirismul magic al rostirii”),

296

concluzii, adnotare (în limbile română, engleză, rusă), bibliografie selectivă, cuvintele cheie. Examenul critic a cuprins un vast registru al scrierilor sadoveniene. Centrul de greutate îl constituie, însă, operele referenţiale, fără ca autorul să subscrie demersului unor exegeţi prea puţin avizaţi, conform cărora opera de început a prozatorului ar sta totalmente sub semnul nerealizării, fiind, ca atare, nesemnificativă. Cercetătorul şi-a propus să identifice componentele – cheie ale universului spiritual autohton, creat artistic de către Mihail Sadoveanu. „Viziune ontică şi artă poetică în proza românească” conturează o imagine critică de sinteză asupra operei sadoveniene, evidenţiind importanţa acestei opere prin aplicarea comparatismului. Autorul identifică ul mitologic şi biblic al creaţiei sadoveniene, vorbeşte despre rolul simbolului şi al imaginilor arhetipale, al „dacismul”, cultului originilor şi al trecutului în opera lui M.Sadoveanu, al dimensiunii filosofice. Prezenta teză de doctor habilitat în filologie conturează universul artistic sadovenian din perspectiva celor mai reprezentative elemente ale acestuia: viziunea ontică şi arta poetică, elemente definitorii nu doar pentru receptarea operei sadoveniene, ci şi pentru „identificarea” modelului narativ şi a virtuţilor lui estetice în cadrul literaturii române şi universale.

297

SUMMARY The work “ Ontic vision and Poetic Art in the Romanian Proze M.Sadoveanu” (a thesis of Doctor of Filology) is presented as a total submission on the subject of study. The most essential literary themes from the vast Sadovenian literary work are analysed meticulously. The author starts from the undoubtful premise that M.Sadoveanu is a fundamental writer of world literature and not of a Romanian one only. In this respect both older critical opinions (G.Ibraileanu, G.Călinescu, T.Vianu, Perpessicius, P.Constantinescu, Vl.Streinu) and the newer (D.Micu, C.Ciopraga Al.Paleologu, I.Vlad, N.Manolescu, M.Spiridon, F.Băileşteanu, Z.Sangeorzan), even those inedited of the latest ones ( D.Florea, N. Frigoiu and C.M.Popa) are well balanced. The research begins with an introduction which leads to a methodical reading of the material and in which the major stages of Sadoveanian destiny as a writer are determined. The chapters which follow :“Mihail Sadoveanu’s life and creation Itinerary, “Sadoveanu and the Spiritual Unity of the Historical Counties”, “The Inn – the Archetypical Predilect Symbol of the Novelist”, “The Chronological Principle in Evocation of the Past”, “Capitalization and Reinterpretation of National Myths”, “Sacred and Profane in M.Sadoveanu’s Creation”, “Aspects of Sadoveanu’s creation poetics: between the narration gift and the lyrical speech” make up the key-aspects of the portrait of Sadovenian creation: the investigation of the Romanian native fund, the introduction

of

universal

idea,

of

Sadovenian

narration

and

hermeneutics, the investigation of profoundness, “obscure layer” of the literary work.

298

A distinct place in the dessertation has the critical analysis of Sadoveanu’s poetic aspects, the poetics of this prose ( fiction), the poetics peculiarities, the fusion wiht nature and the major role of the simile and metaphor in this fusion, the symbols and national myths expression, the inventions of some personal myths. The thesis, as a whole, intends to integrate M.Sadoveanu’s work into the values of the world literature, the vision and poetic art showing the indispensable components of the creator of genius: the profound personal conception implied in the literary work, the touching of the native quintessence, the lucid shaping of our spiritual life, the setting off of the affiliation of Sadovenian characters to a certain meridian of a cosmic linking, the presentation of a subordonation up to the identification of personal destiny with that of the nation one, the living under the sign of religiosity, of penetrating “in nuce” of the esoteric layer, of determination of National spirituality, the interdependence of durable elements with the top of the transtemporal wisdom. “Ontic vision and Poetic Art” represents the Sadovenian insignia of the creator who defines him and determines with certainty his distinct place in the Romanian literature. By means of critical comparativity, parallels of artistic, conceptual, philosophical, ethical and esthetical kinds are traced through the Sadovenian masterpieces and the world literary thesaurus and of all Romanians.

299

РЕЗЮМЕ Диссертация “Онтологическое видение и поэтическое искусство в румынской прозе - М.Садовяну” (диссертация на соискание ученой степени доктора хабилитат филологических наук) представляет собой полный анализ предмета исследования. Тщательно проанализированы наиболее основные литературные темы обширного художественного наследия М.Садовяну. Автор исходит от бесспорной предпосылки, что М.Садовяну является фундаментальным писателем всемирной литературы, а не только румынской. В этом смысле с тонкостью взвешиваются более ранние критические позиции-оценки (Г.Ибрэиляну, Дж.Кэлинеску, Т.Виану, Перпессичиуса, П. Константинеску, Вл. Стреину) и более поздние (Д.Мику, К.Чопрага, И.Влада, Н.Манолеску, М.Спиридон, Ф.Бэйлештяну, З.Сынджорзана), а также новейшие (Д.Флоря, Н.Фригою и К. М.Попа ). Исследование

начинается

с

введения,

располагающее

к

методическому чтению материала, в котором отмечены главные этапы писательской судьбы М.Садовяну. Последующие главы: «Описание жизни и творческого пути Михаила Садовяну»; «Садовяну и духовное единство исторических княжеств»; «Постоялый двор – предпочитаемый архетип романиста»; «Принцип историзма в описании прошлого»; «Использование и реинтерпретация национальных мифов»; «Святое и мирское

в творчестве

произведений

Садовяну:

Михаила между

Садовяну»; «Аспекты призванием

поэтики

повествователя

и

лирической речью» устанавливают ключевые аспекты творческого портрета Садовяну: исследование автохтонного фонда, внедрение идеи универсальности, «рассказа и герменевтики» Садовяну, зондирование глубин, «темного пласта» произведений.

300

Особое место в диссертации уделено критическому анализу разносторонних аспектов садовянской поэтики, поэтичности этой прозы, специфичности поэтики, слиянию с природой и повышенной роли сравнения и метафоры в этом слиянии, выражении символов и национальных

мифов,

созданию

самим

автором

некоторых

персональных мифов. В диссертации, в целом, предлагается интегрировать творчество Михаила Садовяну в ценности всемирной литературы, так как онтологическое видение и поэтическое искусство подчеркивают неотъемлемые составные гениальности творца: персональное глубокое мировоззрение, отраженное в произведениях, достижение квинтэссенции автохтонного

характера

,

ясное

очертание

координатов

нашей

духовности, выделение принадлежности персонажей Садовяну к определенному элементу космического строения, их представление субординации вековым обычаям , отождествление собственной судьбы с судьбой народа, жизнь под знаком религиозности, проникновения в суть эзотерического

слоя,

определения

национальной

духовности,

взаимозависимость постоянных элементов с наилучшими аспектами непреходящей мудрости. «Онтологическое видение и поэтическое искусство» представляет творца Садовяну, определяя и констатируя его особое место в мировой литературе. При посредстве критического компаративизма проведены художественные,

концептуальные,

философские,

этические

и

эстетические параллели между шедеврами Михаила Садовяну и национальными литературными и всемирными сокровищами.

301

CUVINTELE-CHEIE DIN TEZĂ Model literar, comparatism literar, imagine critică, motiv biblic, mitologic, imagine arhetipală, simbol literar, cultul originilor, concepţie scriitoricească, artă poetică, dacism, viziune ontică, specific naţional, epocă literară, sacru şi profan, mit personal, intertextualitate, tehnici narative, critică completă, limbaj parabolic, discurs dialogic, limbaj poetic Литературный образец, литературный компаративизм, критический образ, библейский мотив, мифологическая основа, архетипный образ, литературный символ, культ наследия, концепция писателя, поэтическое искусство, разгаворный характер стиля, дакизм, онтологическая видение, национальная специфика, литературная эпоха, герменевтика, святое и мирское, персональный миф, интертекстуальность, повествовательные приемы, совершенная критика, иносказательная речь, диалогическая речь, поэтическая речь Literary sample, comparative literature, critical image, biblical motive, mythological , archetypical image, literary symbol, origins` culture, writers` concept, poetic art, the style of conversational nature, dacism, ontological vision, national nature, literary epoch, hermeneutics, sacred and profane, personal myth, intertextuality, narrative technics, integral criticism, parabolic discourse, dialogical discourse, poetic language

302