Educatia Interculturala 1d34h

PETROSU DIANA FLORENTINA, An II, RP, Gr. 3

OBIECTIVELE EDUCAŢIEI INTERCULTURALE. MIJLOACE DE REALIZARE ALE EDUCAŢIEI INTERCULTURALE Introducere Astăzi în lumea contemporană, în condiţiile creşterii elor, a interacţiunilor, indivizii şi societatea, în general, acordă o atenţie tot mai mare dimensiunii culturale a existenţei. Problematica acestei lumi include numeroase discriminări (rasism, apartheid, sexism), dorinţa popoarelor de autodeterminare şi înţelegere, sărăcia şi foametea, terorismul internaţional, intoleranţa religioasă, fundamentalismul, traficul de persoane şi stupefiante, noi forme de rasism şi de epurare etnică, poluarea mediului, dezarmarea. Propun, ca pentru inceput, sa dezvoltam cateva concepte cheie legate de educatia interculturala: culturalitate şi interculturalitate. Conceptul de culturalitate constituie cea dintai referinta a educatiei culturale. Este un concept fondator, din care deriva celalalt. Ce este culturalitatea? Este vorba, in primul rand, de proprietatea unui mod de existenta cultural. Atunci cand aceasta proprietate atinge un anumit grad de extensie, atunci cand nu mai vorbim de individ, ci de grup (popor, natiune, etnie), atunci cand vorbim de diversitate, complexitate, de simbolism, ne aflam in fata unei realitati antropologice pe care o desemnam prin termenul de Cultura. In acest sens vorbim, de exemplu, de cultura orientala si cultura occidentala, de cultura europeana si de cultura africana, de cultura germana, romana si portugheza. Interculturalitatea este expresia urmatorului tip de raport: culturile intra in , dialogheaza, interactioneaza, se influenteaza mutual. Totusi, aceasta dinamica interculturala nu este decat forma exterioara a dinamicii culturale umane. Ce este educatia? Educatia este ceva legat de fiinta omeneasca si de fiinta unica. Persoana este, fara indoiala, conceptul cel mai semnificativ de care dispunem pentru a face referinta la subiectul educatiei. Persoana reprezinta sinteza dialectica a universalitatii omului, a cetateanului sau a muncitorului, singularitatea individului. Educatia semnifica educatia persoanei; educatia consista in perfectionarea persoanei. Educatia nu se poate confunda cu formarea. Aceasta consista doar in invatarea unor cunostinte sau comportamente morale. Invatarea este legata de a avea, iar educatia de a fi. Nu putem, cu atat mai mult, sa confundam educatia cu invatamantul. Educatia este procesul de formare integrala a fiintei umane. Invatamantul este procesul de transmitere a cunostintelor. De altfel, invatamantul privilegiaza clar rolul cadrului didactic, care este actorul principal, in raport cu rolul elevului. Ori elevul trebuie sa fie subiect si nu obiect. Mai aproape de esenta educatiei ramane, deci, conceptul de invatare. Cel care invata vaneaza. Cel care invata ia pentru sine. Luand pentru sine, isi imbogateste fiinta. Toate limitele semnalate in legatura cu invatamantul se manifesta in invatarea propriu-zisa, daca aceasta este orientata exclusiv sau hegemonic inspre a avea si nu inspre a fi, inspre bogatiile externe si nu interne ale elevului. Ambele sunt, evident, importante. Dar este mai important sa fii decat sa ai; interiorul este mai important decat exteriorul; activitatea de construire a spiritului (a propriului spirit) este mai importanta decat pasivitatea de a lasa celuilalt grija si munca de a o face. In ceea ce priveste relatia esentiala intre cultura si educatie, ea are o identitate ontologica sau substantiala, dar si o diferenta functionala. Asa cum a aratat Kant, omul devine

om prin crearea culturii. Ori, a deveni om este scopul si rezultatul procesului educativ. Altfel spus: substanta culturii si a educatiei este aceeasi. Cultura si educatia reprezinta functional doua momente distincte ale activitatii creatoare a omului. Relatia esentiala intre cultura si educatie este, prin urmare, de identitate ontologica si de diferenta functionala. Abordarea interculturală presupune două dimensiuni: un nivel al realităţii, al descrierii obiective şi ştiinţifice, privind dinamica tuturor elor intre culturi diverse, şi un alt nivel fiind cel al proiectelor educaţionale şi societale, privind toate interacţiunile care concură la formarea unui mediu solidar, comunitar, cu interacţiuni normale, fără raporturi de forţă Şcoala are rolul de a forma indivizi adaptaţi şi adaptabili la mediul social propriu unui cadru temporal şi spaţial delimitat. Educaţia este astfel procesul prin care indivizii învaţă să funcţioneze în mediul lor social, prin transmiterea normelor sociale şi a regulilor explicite sau implicite ale culturii naţionale. În termeni sociologici, este vorba de procesul de socializare, definit ca „un process interactiv de comunicare, presupunand dubla considerare a dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi a conţinutului influenţelor sociale”. În raportul UNESCO privind educaţia secolului XXI, învăţământul este reprezentat ca sprijinindu-se pe patru stâlpi, ca patru componente de bază ale educaţiei: deprinderea de a şti, de a face, de a trăi împreună cu ceilalţi şi deprinderea de a fi. Aceste patru roluri complementare ale educaţiei nu pot fi disociate unele de altele, iar direcţia către care converg este însăşi emanciparea individului, privită ca şi capacitatea de a participa la o cetăţenie deplină într-o societate deschisă şi democratică. Educaţia interculturală corespunde celui de-al treilea stâlp al educaţiei: deprinderea de a trăi împreună cu ceilalţi. Comisia Internaţională pentru educaţia secolului XXI pune accentul pe această componentă a educaţiei, ca fiind una vitală în dezvoltarea unei societăţi armonioase. Acest stâlp se referă la deprinderea de a trăi împreună cu ceilalţi, „prin dezvoltarea cunoaşterii celuilalt, a istoriei sale, a tradiţiilor şi a spiritualităţii sale”. Educaţia interculturală îi vizează pe toţi elevii, autohtoni sau emigranţi, şi caută să-i sensibilizeze la respectarea diversităţii, toleranţă, solidaritate. Educaţia interculturală corespunde unei opţiuni ideologice şi politice care, departe de dificultatea unei alegeri clare în sistemele de valori (absenţă care se reproşează uneori educaţiei actuale), face această pledoarie pentru a pregăti viitorii cetăţeni în perspectiva unei vieţi armonioase în societăţile multiculturale. Obiectivele educaţiei interculturale Scopul educaţiei internaţionale, concept supraordonat celei interculturale este să dezvolte sensul responsabilităţii sociale şi al solidarităţii cu grupuri defavorizate şi să inducă respectul principiului egalităţii în comportamentul cotidian. Educaţia interculturală permite structurarea unei identităţi culturale deschise, având ca scop: 1 -îndrumarea tinerilor pentru a asimila o cultură în perspectivă antropologică; 2 -înţelegerea punctului de vedere al altuia prin poziţionarea relativistă; 3 -legitimarea identităţii culturale, împiedicând sacralizarea; -asigurarea respectului diferenţelor, dar în cadrul unor sisteme de atitudini reciproce. Obiectivul general al educaţiei interculturale este acela de a facilita deprinderea acestor abilităţi de convieţuire în societatea plurală a zilelor noastre. Mai specific, obiectivele educaţiei interculturale privesc câteva axe si anume: Este vorba, în primul rând, de dobândirea cunoaşterii în domeniul culturii în general şi a culturii proprii în particular, inclusiv în ceea ce priveşte impactul acesteia asupra

comportamentelor indivizilor şi grupurilor. Reflecţia asupra propriei culturi precede reflecţia asupra culturii alterităţii. Acest prim obiectiv îl înlesneşte pe cel de-al doilea, şi anume conştientizarea cauzelor şi rădăcinilor propriilor determinări culturale, a stereotipurilor, a prejudecăţilor proprii, precum şi identificarea acestora la ceilalţi. Odată cu această conştientizare, se urmăreşte deprinderea capacităţii de a relativiza perspectivele şi punctele de vedere, precum şi de a dezvolta abilităţi de comunicare cu ceilalţi. Cel de-al treilea obiectiv este formarea unor atitudini pozitive care să fie aplicate în cadrul unei societăţi plurale: respectul pentru diversitate, pentru identitatea celor percepuţi ca fiind diferiţi, şi implicit, respingerea atitudinilor intolerante şi discriminatorii faţă de aceştia. În fine, cel de-al patrulea obiectiv al educaţiei interculturale priveşte stimularea unei participări active în sensul aplicării principiilor pluraliste şi a combaterii rasismului, xenofobiei, şi a discriminării din orice punct de vedere. Se poate observa din obiectivele enumerate mai sus că acestea se află într-o ordine crescătoare a complexităţii deprinderilor necesare pentru îndeplinirea lor. Astfel, la primele stadii este vorba în general de deprinderi legate de operaţii cognitive: reflecţie, identificarea unor aspect culturale, conştientizarea anumitor procese. Ultimele două obiective necesită însă asumarea unui rol activ de către individ: respectul pentru diversitate şi respingerea atitudinilor discriminatorii se află pe axa acţiunii, mult mai mult decât pe axa de reflecţie cognitivă a primelor obiective. Iar ultimul obiectiv este prin excelenţă unul al acţiunii concrete, al implicării civice active în combaterea atitudinilor contrare principiilor educaţiei interculturale. Această trecere de la pasiv la activ se desfăşoară în paralel cu internalizarea principiilor educaţiei interculturale de către individul expus intervenţiei în acest domeniu. Fără internalizarea valorilor descoperite la primele două obiective, individul nu poate trece la acţiunea concretă pe care o ţintesc ultimele două obiective ale educaţiei interculturale, iar aceasta nu-şi îndeplineşte în totalitate obiectivele propuse. De aceea, parcursul trebuie să fie complet, progresia să meargă până la capăt, şi intervenţia să atingă nivelul de profunzime la care valorile sunt internalizate de către individ. Responsabilii educaţiei din diferite ţări se plasează pe două poziţii diferite. De pe poziţia celor sceptici şcoala este văzută în declin, sistemele educative nemaifiind capabile să pregătească lumea de mâine. De pe poziţia celor specialiştilor optimişti şcoala dispune de resursele necesare pentru constituirea viitorului, fiind însă nevoie să îşi adapteze serviciile educaţionale la exigenţele dezvoltării lumii contemporane. În condiţiile sporirii elor, ale interacţiunilor posibile, se pot decela două mari seturi de obiective ale şcolii interculturale: -Păstrarea şi apărarea diversităţii culturale a populaţiei şcolare. Şcoala, ca instanţă de transmitere a valorilor se va centra pe pluralitatea culturilor pe care mediul multicultural îl presupune. Trebuie evitat să se instituie primatul unei culturi asupra alteia. Acest obiectiv presupune două aspecte: pe de o parte, ea vizează adaptarea educatului la mediul propriu, al regiunii, oraşului, culturii sale particulare, cu toate trăsăturile, iar pe de altă parte, acest tip de şcoală îşi propune să asigure adaptarea educatului la mediu ca în calitate de coexistenţă a mai multor grupuri culturale. Se cer a fi vizate atât culturile familiale cât şi cele înconjurătoare, ambientale. Trebuie vegheat ca şcoala să nu devalorizeze o cultură sau alta în numele unor relativisme explicite. -Prezervarea unităţii şcolii. Specificitatea şcolii interculturale, privitor la atitudinilor asimilaţioniste sau multiculturaliste, constă în aceea că ea refuză de a se lăsa închisă în false alternative, promulgând varianta culturii conjugate, a interacţiunii culturale. Ca instrument de transmitere a moştenirii culturale, acest tip de şcoală îşi propune să privilegieze toate culturile

ambientale, de a le evidenţia pe toate în diferenţele specifice, cu bogăţiile indispensabile. Civilizaţia construită de şcoală nu se prezintă ca o entitate fixă, cu o structură definitivă. Cultura prezentă sau transmisă de şcoală se cere a fi înţeleasă într-o perspectivă dinamică, neîncheiată. Forme de realizare a educaţiei interculturale Formele de realizare a educaţiei interculturale sunt aceleaşi cu cele ale oricărui tip de educaţie: educaţie formală, activităţi nonformale, influenţe informale exercitate în afara perimetrului şcolar. Metodologia educaţiei interculturale este cea a unei pedagogii active şi participative care să solicite interesul şi creativitatea elevilor şi care să le permită să se exprime, să comunice şi să colaboreze cât mai bine. La acestea se pot adăuga şi alte tipuri de activităţi: realizarea de proiecte, anchete prin interviuri, jurnale de clasă, jocuri de rol, povestiri, recitări de poezii, studii de caz, dezbateri asupra unor probleme, exerciţii de reflecţie critică şi constructivă etc. În cadrul unui curriculum intercultural, activităţile s-ar putea realiza în următoarele variante: -la nivel extracurricular, educaţia interculturală presupune organizarea unor activităţi care să implice comunitate mai largă, activităţi în care elevii şi părinţii au oportunitatea de a se cunoaşte mai bine, de a coopera, de a trăi împreună diferite evenimente: serbări interculturale, lectorate cu părinţii, drumeţii, excursii, întâlniri, sărbătorirea zilelor de naştere ale copiilor, cercuri şi şezători în care sunt aduse în atenţia celorlalţi obiceiurile şi tradiţiile diferitelor grupuri socio-culturale. Activităţile extracurriculare au avantajul de a-i ajuta pe elevi să experimenteze situaţii din viaţa cotidiană a altor culturi, să cunoască obiceiuri şi tradiţii diferite de-ale lor, să coopereze în realitatea activităţilor comune, să înteleagă că diversitatea culturală este o sursă şi nu o barieră, să se antreneze în activităţile de interes comunitar, să cunoască „eroi”, personalităţi ai comunităţii locale, să cunoască mecanismelede funcţionare ale comunităţii în care trăiesc şi elemente de istorie ale acestei comunităţi; -educaţia interculturală la nivelul curriculum-ului la decizia şcolii îşi găseşte materializarea în propunerea unor discipline opţionale care să promoveze valorile interculturale: interdependenţă, toleranţă, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, empatie, cooperare, descoperire, depăşirea prejudecăţilor, nonviolenţă, schimb, demnitate, recunoaştere. Curriculum-ul la decizia şcolii este calea prin care educaţia interculturală poate fi introdusă în şcoală sub forma unor discipline opţionale sau sub forma unor serii de proiecte care să-i angajeze pe elevi în activităţi de cooperare; -educaţia interculturală la nivelul curriculum-ului nucleu presupune identificarea obiectivelor şi conţinuturilor din programele curriculum-ului nucleu care pot promova această educaţie. Învăţarea prin cooperare face corelaţie cu activităţi didactice, strategiile utilizate în acelaşi scop fiind: jocurile de rol, lectura explicativă, corespondenţa, programele de mentorizare etc. Un rol deosebit în sporirea sensibilităţii faţă de alteritate îl joacă mass media. Instanţele mediatice electronice (îndeosebi televiziunea şi Internetul) presupun mai multe calităţi, printre care ubicuitatea (prezenţa peste tot) şi imediatitatea (prezentarea faptelor în direct). Lumea este prezentă aici, îndepărtatul este apropiat, devin participant activ la un spectacol în care sunt integrat ca actor. Culturile se amestecă unele cu altele, trecerile de la un spaţiu cultural la altul se fac instantaneu, difuziunea modelelor culturale este pe deplin garantată. Străinul nu mai este străin, evenimentele petrecute aiurea marchează. Mass media prezintă o organizare a capitalului cultural al omenirii într-o modalitate osmotică, interculturală. Actualitatea mediatică vine cu un imens potenţial intercultural. Canalele specializate (în ştiri, documentare ştiinţifice) penetrează conştiinţele, realizând o integrare cognitivă care, dincolo de funcţiile discutabile, uniformizatoare au şi avantajul de a crea premisele unei înţelegeri în planul savoir-ului la care se raportează fiecare.

Un cadru prielnic de realizare a educaţiei interculturale îl constituie sportul. Sportul nu este numai o practică fizică, este şi una culturală. Fiecare disciplină sportivă îngăduie mai multe grade de universalitate. Fotbalul în Europa sau base-ball-ul în SUA au în subsidiar şi funcţii interculturale. Sportul vehiculează modele, vedete care întrec spaţiul limitat al unei ţări. Marii sportivi nu mai au cetăţenie unică, au devenit “mondiali”. Sportul poate uni, dar şi dezbina. El oferă oportunităţi pentru cunoaştere şi comunicare între oameni de origini diverse, dar constituie şi prilej de distanţare şi reliefare a orgoliilor personale, comunitare, naţionale. Dacă nu este semnificat cum trebuie, sportul, practicanţii şi iratorii lui îşi întăresc apartenenţele, spiritul de castă, de adversitate, de opacitate faţă de “duşmani”, “străini” etc. Concluzii Omul este o fiinţă culturală şi, în consecinţă, una educabilă, permeabilă la ele, dialogurile, influenţele culturale. Categoriile de obiective pot conduce la formarea unor atitudini, conduite, comportamente interculturale cum ar fi : deschiderea spre alte culturi, atitudinea de a percepe pozitiv ceea ce nu este al nostru, atitudinea favorabilă de a explora moduri existenţiale diferite în vederea deschiderii către alţii, performanţa de a cuceri identităţi mai largi, mai globale precum cea de cetăţean european, cetăţean al lumii fără însă a renunţa la propriile noastre identităţi, capacitatea de a recunoaşte, de a relativiza propriile repere etno-socio-centriste fără a le renega dar şi fără a le transforma în ceva absolut. Planul de învăţământ ca şi programele analitice ar trebui să fie structurate astfel încât să formeze la elevi o conştiinţă europeană şi universală; încă din clasele primare este de dorit să se cultive respectul şi solidaritatea faţă de cultura altor popoare. Pentru aceasta câteva valori-cheie trebuie să-şi facă loc în programele şcolare şi în procesul de învăţământ: aspiraţia către democraţie, respectul drepturilor omului, respectul drepturilor copilului, justiţia socială, echilibrul ecologic, toleranţa şi pacea, tradiţiile culturale etc. Pe parcursul tuturor activităţilor întreprinse, trebuie să ne gândim la faptul că schimbările care au avut loc şi care au bulversat acest secol, au avut diverse influenţe asupra tinerilor. Ca urmare, educaţia este invitată la promovarea unei educaţii pentru respectarea drepturilor umane, care depăşesc etnocentrismul; dacă ea poate face în aşa fel încât noile generaţii să recunoască rolul esenţial al interdependenţelor şi interacţiunilor şi să-şi însuşească activ o manieră mai constructivă şi dinamică a drepturilor omului în viziune interculturală, se poate spera că ea va pregăti aceste noi generaţii să înţeleagă mai bine noile mize care se conturează pentru societăţile noastre şi le va asigura o dezvoltare nu numai economică, ci şi socială, culturală, solidară, durabilă. Încurajând atitudinea interculturală se deschide calea spre dialog şi comunicare între grupurile culturale, cu consecinţe benefice asupra înţelegerii dintre ele. Cultivând valori precum respectul pentru celălalt, toleranţă faţă de diversitate, complementaritatea dintre valori, şcoala este în măsură să fructifice bogăţia potenţială a multiculturalităţii fără a anula identitatea niciunei culturi . Studiu de caz: Şcoală cu elevi majoritar români, minoritar romi – judeţul Ilfov Şcoala nr. 1, situată în mediul urban din imediata apropiere a capitalei, este o unitate de învăţământ general obligatoriu cu clasele I-VIII, cursuri de zi. Actualmente, şcoala este compusă din două corpuri de cladiri: sediul A si sediul B. În cele două locaţii ale şcolii învaţă în prezent 1646 de elevi, din care profesorii estimează la aproimativ 35-40% procentul de elevi romi, restul fiind de etnie română. În fişa de date a şcolii destinată spre a fi completată de către direcţie înaintea demarării interviurilor se menţionează însă că din 1646 de elevi,

doar 42 ar fi de etnie romă. Din această contradicţie reiese dificultatea metodologică, şi anume tendinţa de adoptare a unui discurs „corect” în contexte oficiale şi formale, care provoacă reţineri în a hetero-identifica persoanele ca fiind de etnie romă, tendinţă la care se renunţă însă în contexte informale sau de oralitate. Legat de reticenţele aministraţiei şcolii, se poate percepe existenţa unui anumit tabu referitor la etnia romă: se preferă să nu se vorbească despre acest lucru în faţa elevilor sau a părinţilor, şi se insistă că pentru cadrele didactice „toţi copiii sunt la fel”, şi că „nu se face diferenţă” între copiii romi şi cei români. Această „jenă” de a vorbi deschis despre identitatea etnică poate fi, desigur, inoculată de tendinţa celor heteroidentificaţi ca fiind romi de a nu-şi asuma această identitate, dar şi de acea formă de corectitudine politică amintită mai sus. Un alt paradox legat de proceul de heteroidentificare / autoidentificare a romilor este faptul că, după spusele cadrelor didactice, romii nu se autoidentifică, însă participă cu plăcere la activităţi extracurriculare care promovează obiceiurile şi tradiţiile rome, simţindu-se valorizaţi în timpul acestor activităţi. De asemenea, cu toate reticenţele istraţiei şcolii de a declara numărul de copii romi, în şcoală există un mediator şcolar. Pe lângă acesta, există şi un profesor de limba romani. În şcoală activează în prezent 32 de învăţători, din care 2 necalificaţi, 50 de profesori, din care 4 necalificaţi, precum şi un psiho-pedagog. Raportul cadre didactice / elevi este puţin peste 1 la 20. Şcoala a fost implicată într-un număr de proiecte naţionale şi transnaţionale. Printre acestea, se numără proiectul Socrates-Comenius, în cadrul căruia au fost încheiate parteneriate cu şcoli din Italia, Franţa, Spania şi Germania, proiectul „Identitate europeană şi identitate latină în aria Imperiului Roman”. Fundaţia mondială de Educaţie pentru mediul înconjurător a susţinut în cadrul şcolii proiectul internaţional „LeAF: Să învăţăm despre pădure”. Tot în domeniul ecologic au mai fost implementate proiectele „Pământul e doar unul”, „Pădurea, oglinda sufletului meu”. În domeniul egalităţii de şanse şcoala a derulat proiectul „Festival naţional al şanselor tale – Şanse egale pentru toţi”. Ca activităţi extracurriculare, şcoala sprijină voluntariatul englez organizat de Primăria oraşului în cadrul organizaţiei „British Romanian junior rugby”, precum şi alte activităţi cum ar fi educaţia pentru sănătate, programe pentru combaterea violenţei, lectorate cu părinţii, programe de educaţie rutieră şi organizaţia „Micii ecologişti”. Elevi ai şcolii nr 1 au participat la concursuri şi olimpiade naţionale, obţinând premii şi distincţii. Şcoala nu deţine însă nicio politică referitoare la discriminare. Întrebată care este politica şcolii referitoare la discriminare, directoarea şcolii a menţionat că acest aspect nu este prevăzut în regulamentele interne ale şcolii, pentru că fenomenul nu există în şcoală la niciun nivel, nici în relaţia dintre cadrele didactice şi elevi, nici în ceea ce priveşte relaţiile dintre copii. Diversitatea etnică este, în opinia dumneaei, un fapt „natural” în şcoală şi nu se simte nevoia unor reglementări specifice în domeniu. De asemenea, atât directoarea, cât şi cadrele didactice au precizat că în şcoală nu au existat conflicte legate de discriminare, ceea ce justifică în ochii acestora lipsa necesităţii de a include în regulamentele şcolii aspecte legate de combaterea şi prevenirea actelor de discriminare, sau sancţiuni specifice pentru săvârşirea acestora. Discriminarea este deci o tematică străină atât de şcoală, cât şi de cadrele didactice intervievate. Pentru a verifica gradul de conştientizare a problematicii discriminării pe criterii entice în societatea românească, am întrebat cadrele didactice dacă acestea consideră că romii sunt un grup discriminat, defavorizat sau dezavantajat în vreun fel. Nici una din persoanele intervievate nu a răspuns pozitiv la această întrebare, ceea ce denotă slaba conştientizare pe de o parte a existenţei unor posibile acţiuni discriminatorii, inclusiv din partea lor, şi pe de altă parte poziţia vulnerabilă în care se regăseşte minoritatea romă din România în privinţa discriminării. Afirmaţia cadrelor didactice că în şcoală nu există discriminare trebuie deci

privită cu rezerve, deoarece derivă dintr-un slab nivel de conştientizare a ceea ce înseamnă discriminarea, şi a manifestărilor acesteia în practică. Concluzii referitoare la studiul de caz: Educaţia interculturală, aşa cum este ea aplicată în şcoala nr. 1, nu corespunde unei reale înţelegeri a scopurilor şi filosofiei sale. Lipseşte respectul şi înţelegerea faţă de alteritate, în special atunci când acest „celălalt” este etnia romă, asupra căreia persistă un puternic stigmat, şi a cărei poziţie vulnerabilă în societatea românească nu este conştientizată. Tendinţa etnocentrică este vizibilă la cadre didactice care doresc aducerea romilor la un numitor comun cu majoritarii, în afară poate de câteva tradiţii şi obiceiuri pitoreşti. Lipseşte de asemenea o înţelegere profundă a specificului culturii / culturilor rom(e), dincolo de prezentarea „turistică” a unor aspecte de suprafaţă. Lipseşte empatia cu celălalt, înţelegerea parcursului său istoric şi cultural, a trăirilor sale. Pe scurt, lipsesc ingredientele de bază ale educaţiei interculturale. Formările continue în domeniul educaţiei interculturale nu au avut niciun impact semnificativ asupra mentalităţii cadrelor didactice sau asupra etosului organizaţional la nivelul şcolii, cu toate că majoritatea cadrelor au urmat aceste cursuri. Se impune necesitatea revizuirii preceptelor educaţiei interculturale în şcoala nr. 1, fie prin formări noi referitoare la discriminare, rasism, xenofobie, educaţia interculturală, sau alte domenii conexe, fie printr-o intervenţie de durată mai lungă şi în profunzime (de pildă, înfrăţirea cu o şcoală unde punerea în practică a educaţiei interculturale este o reuşită). De asemenea, studiul de caz al şcolii nr 1 evidenţiază slabul impact al formărilor existente în domeniul educaţiei interculturale şi necesitatea revizuirii metodelor folosite şi / sau a conţinuturilor pedagogice, pentru o centrare pe aspectele profunde ale interculturalismului în detrimentul abordării superficiale, de tip „turistic” a tematicii diferenţelor culturale. Temă de reflecţie Meditaţi la următorul afiş, care poate fi citit la un restaurant turc din Paris: Dumnezeul tău este evreu. Maşina pe care o ai este japoneză. Pizza este italiană, iar couscous-ul este algerian. Democraţia pe care o practici este grecească. Cafeaua ta este braziliană. Ceasul îţi este elveţian. Cămaşa este indiană. Radioul tău este coreean. Vacanţele tale sunt turceşti, tunisiene sau marocane. Cifrele tale sunt arabe Scriitura îţi este latină şi… îi reproşezi vecinului tău că este străin! Bibliografie: Chevalier Jaques, Mizele interculturalităţii în educaţie; Ana Ivasiuc, Maria Koreck, Roberta Kővári, Educaţia interculturală: de la teorie la practică; Constantin Cucoş, Politici şi strategii de educaţie interculturală ( de curs pentru master); Liviu Plugaru şi Mariela Pavalache, Educaţie interculturală.