Experimentul Philadelphia 2n3a4d

Experimentul Philadelphia

Ideea teleportarii a reprezentat o provocare deosebita atat pentru oamenii de stiinta cat si pentru oameni in general. Un punct de cotitura in cea ce priveste teleportarea este considerat anul 1943, cand se presupune ca o nava americana a fost teleportata la o distanta de 600 km ca urmare a unui experiment numit Proiectul Rainbow (Curcubeu), dar oamenilor le este cunoscut sub numele de Experimentul Philadelphia. Unul dintre principalii coordonatori ai proiectului a fost Albert Einsten. Ca orice experiment acest proiect a debutat cu mici experiente pe animale in custi de metal, care au fost facute invizibile. Cand au revenit unele animale erau moarte, altele prezentau grave efecte ale radiatiilor si arsurilor. Pentru experiment s-a folosit un mic distrugator de escorta care se afla in zona de navigatie a Philadelphiei. S-a intamplat in ziua de 12 august 1943 in golful Delaware. Proiectul initial viza invizibilitatea radar dar dupa interventiile US Navy s-a ajuns la incercarea de a aduce materia in stare invizibila. Experimentul a fost condus pana in martie 1942 de savantul Nicola Tesla (inventatorul primului calculator electronic) care a reusit acest lucru partial. In 1940 a fost initiat un al doilea test cu o nava mica, flacanta de alte doua nave ce contineau echipamentul (generatoare de energie respectiv generatoare de camp magnetic). Testul a reusit, mica nava, fara echipaj, devenind practic invizibila pentru cateva minute. Deci, un nou succes. Datorita necesitatilor de a efectua cercetari asupra electrogravitatiei, personalul din cercetare a fost suplimentat, printre altii, cu Thomas T. Brown. Marina a hotarat clasificarea proiectului si acordare de fonduri nelimitate. In anul 1942, Nicola Tesla a primit o nava de lupta impreuna cu intregul echipaj pentru a fi utilizata in viitoarele experimente. Se faceau astfel primii pasi pe drumul tragediei. In 1942 s-a decis efectuare unui experiment cu echipaj la bord. Ingrozit de posibilele

implicatii, Tesla a sabotat echipamentul, schimband radical parametri de functionare ai acestuia.Experimentul a fost un esec total iar Tesla a parasit experimentul, functia de director revenindu-i lui John Erich von Neumann. Acesta a decis ca, in loc sa foloseasca 3 nave (una pentru experiment si doua pentru echipament), sa foloseasca una singura cu echipamentul pe ea. In anul 1943, von Neumann a instalat un al treilea generator de camp, contrar calculelor facute de Tesla, generator care nu a fost sincronizat cu celelalte doua. Acesta a scapat de sub control si a vaporizat un membru al echipei tehnice.

Pe 22 iulie 1943 au repetat testul. Nava a devenit invizibila, optic si radio, pentru cateva minute. La "revenire", membrii echipajului prezentau ameteli si dificultati de coordonare, motiv care a solicitat un nou test care sa aiba loc pe data de 12 august 1943. Pe 12 august a avut loc experimentul. Timp de un minut, totul a fost in regula; USS Eldrige devenise impreuna cu cei 33 de oameni la bord, invizibila; apele golfului Delaware pastrau insa, adancitura in care, teoretic, se afla chila distrugatorului. Apoi ul radio a disparut iar pe locul disrugatorului a stralucit un fulger albastru. Nava disparuse. Dupa 3 ore a revenit. Cativa membrii ai echipajului dipara, altii erau incastrati in metalul navei iar restul prezentau lesinuri succesive sau inebunisera. Marina a decis sa reia experimentul, de data aceasta fara echipaj la bord. Nava a disparut complet timp de 20 de minute. La intoarcere, echipamentul era incomplet. Lipseau doua transmitatoare si un generator. Proiectul a fost inchis. USS Eldrige a fost reactivat iar dupa razboi a fost trimis in Grecia.

Experimentul Philapdelphia Timp de peste sase decenii sute de lucrari aparute în întreaga lume au abordat unul dintre cele mai controversate experimente efectuate de catre armata americana în timpul celui de-al doilea razboi mondial, mai precis în anul 1943, când se presupune ca o nava a armatei americane a fost teleportata pe o distanta de 600 de kilometri ca urmare a unui experiment ultrasecret numit Proiectul Rainbow (Curcubeul), cunoscut publicului sub numele de Experimentul Philadelphia. La baza acestui experiment au stat lucrarile savantilor Albert Einstein si Nicola Tesla, ce tratau complexul „continuu spatiu – timp”.

Din punct de vedere istoric lucrarile la acest proiect au demarat la începutul anului 1930, la Universitatea din Chicago, unde a fost initiat un proiect prin care se studia posibilitatea de a face un corp invizibil cu ajutorul electricitatii. Proiectul a fost mutat ulterior în 1939 la Institutul de Studii Aprofundate din Princeton, care se afla în apropiere de Philadelphia. Conform legendei reusita cercetarilor desfasurate acolo consta în faptul ca s-a realizat invizibilitatea pentru mici obiecte. Datorita conjuncturii internationale aflate sub semnul celui de-al doilea razboi mondial rezultatele acestor experiente au fost predate guvernului Statelor Unite, care a cerut armatei sa le adapteze la tehnica militara a timpului. Albert Einstein a fost cooptat în cadrul proiectului, iar Nicola Tesla s-a retras fiind convins ca noua descoperire nu va fi folosita spre binele omenirii. La câtiva ani dupa Experimentul Philadelphia Einstein declara, facând referire la proiectele Rainbow si

Manhattan: „Daca as fi stiut la ce va duce descoperirea mea m-as fi facut ceasornicar”. Cert este ca în anul 1943, dupa refuzul de a participa la proiectele secrete mentionate anterior ale armatei americane, savantul Nicola Tesla a fost efectiv izolat de lumea stiintifica, urmarit permanent de catre FBI si va sfârsi murind în conditii mai mult decât suspecte, întreaga sa arhiva disparând în mod misterios nemaifiind gasita nici pâna astazi. Ca o ciudatenie, de câte ori FBI-ul încerca sa faca presiuni asupra sa, savantul, folosindu-se de un dispozitiv electronic ce îl detinea în apartamentul hotelului unde locuia (unde de altfel va fi si gasit mort), provoca mici cutremure locale de 3-4 grade, speriind autoritatile. Pornindu-se de la realizarea invizibilitatii si teleportarea unor obiecte si animale mici s-a ajuns în final la experimentul în care a fost folosit distrugatorul de escorta USS Eldridge. Odiseea experimentului este arhicunoscuta, fiind prezentata în numeroase lucrari ulterioare evenimentului. Rezultatele acestui experiment sunt foarte controversate, ca si experimentul în sine, ce este negat în totalitate de catre Pentagon, dar cercetarile în mod sigur nu s-au oprit în acel stadiu avându-se în vedere evolutia stiintei si tehnicii. În continuare vom prezenta un incident petrecut în anul 1994 ce pare a avea o legatura cel putin partiala cu evenimentele prezentate anterior. Unele date aparute în presa în luna octombrie 1994 anuntau pe spatii largi desfasurarea exercitiilor navale din Marea Neagra, codificate cu numele „Sea Partener `94”, cu participarea a 10 nave militare din Bulgaria, Grecia, Italia, România, Rusia, SUA, Turcia si Ucraina. Aplicatia în cauza va pune în evidenta faptul ca în prezent se afla în experimentare, daca nu chiar în exploatare la trupe, metode „de manipulare a spatiului si timpului”. Planificate sa înceapa la 22 octombrie exercitiile au fost amânate cu 24 de ore din cauza conditiilor meteo extrem de nefavorabile. Manevrele încep la 23 octombrie ora 10, partea româna participând cu distrugatorul „Marasesti”, exercitiul continuând si pe 24 octombrie. Tema exercitiului de lupta era „Executarea de foc cu tunurile de 76 mm asupra unei tinte marine” lansate de la bordul fregatei americane „Doyle”, de unde de fapt era condusa întreaga aplicatie. Observarea rezultatelor tragerilor s-a facut dintr-un elicopter de lupta decolat de pe fregata Doyle si direct de catre participanti . Fiecare nava trebuia sa traga asupra tintei ce marca inamicul timp de 8 minute. Elementul surpriza al întregului exercitiu tactic a fost uluitor. Nici unul dintre tragatori nu a lovit tinta. Mai mult chiar, corveta bulgareasca „Restelnîi” se apropie contrar regulilor stabilite si executa focul de la o distanta de numai 3 mile fata de tinta, distanta mult inferioara celei regulamentare. Surpriza i-a proportii pentru toti participantii – desigur mai putin pentru americani – atunci când constata ca daca se puteau astepta la bruiajul radiolocatorului

de descoperire a tintei si de dirijare a focului, nu se poate explica faptul ca tinta nu este lovita nici macar când este încadrata „la vedere” prin intermediul mijloacelor de ochire optice si optoelectronice. Este absolut evident ca daca americanii au venit cu fregata „Doyle” pregatiti sa-si testeze mijloacele si capacitatile de aparare pasiva a tintei asupra focului, nu mai putin pregatiti au venit si rusii pentru a-si testa mijloacele de contracarare a bruiajului radiolocatoarelor de dirijare a focului. Oricum, din perspectiva analizata intereseaza nu atât faptul ca bruiajul radar al dirijarii focului a functionat sau nu, ci faptul ca dirijarea „la vedere” si prin mijloace optice a focului asupra tintei nu a avut nici un fel de efect pentru nici unul dintre tragatori. Explicatia rezida în faptul ca tinta se gasea de fapt plasata într-o alta locatie spatiala decât cea care aparea vizibila în mod virtual. Faptul este demonstrat de observatia ca neputându-si dirija focul prin radar (acesta era complet bruiat si ineficient în situatia data) distrugatorul „Marasesti” caruia i-a venit rândul la tragere dupa fregata rusa „Bezucoruznenîi”, executa într-un rastimp de 8 minute 37 de lovituri. Dar dupa numai primele 2 salve, conducatorul focului de pe Marasesti, locotenentul Marian Pitea, corecteaza la vedere traiectoria, tragând grupat, dar la o distanta de 6 cabluri stânga fata de tinta (o mila marina = 1.851,85 metri; 1 cablu = 185,2 metri), ratând din nou tinta. Desigur, ca duelul principalilor protagonisti ai exercitiului s-a derulat între fregata americana „Doyle” si fregata rusa „Bezucoruznenîi”. Data fiind miza cât si importanta exercitiului, este sigur ca rusii au venit dotati cu tot echipamentul electronic de ultima ora (oare?) de care dispuneau, pe de o parte pentru as testa propria tehnica de razboi electronic, iar pe de alta pentru a o testa pe cea americana prin determinarea tuturor parametrilor de lucru ai aparaturii puse în joc. Si totusi asa se face ca dupa scurgerea celor 8 minute regulamentare nici rusii (ca si ceilalti 6 participanti) n-au obisnuit nici un rezultat. Singurii care au lovit tinta în conditii foarte bune fiind americanii. Dar, contrar regulilor impuse, vazând ca nu au lovit tinta dupa cele 8 minute regulamentare, rusii nu se retrag de pe linia de foc si, încercând probabil sa colecteze cât mai multe informatii posibile continua tragerea timp de înca 30 de minute cu tot armamentul de bord, cele peste 150 de salve trase neatingând în final nici macar o data tinta. Este evident desigur ca pe parcursul celor 30 de minute scurse în afara timpului regulamentar legal ordonat, rusii au cautat sa-si dirijeze focul atât prin vizare telemetrica si radar a tintei, prin vizare la vedere cât si prin modalitati combinate. Si desigur – daca au avut în rezerva – si cu alte mijloace ce le-au stat eventual la dispozitie (vizare laser, infrarosii). Fara însa nici un rezultat. Dupa cum se stie în materie de invizibilitate a tintelor navale si aeriene au fost obtinute o serie întreaga de realizari în ceea ce priveste invizibilitatea în spectrul electromagnetic (tehnologia Stealth – pentru tinte terestre, nave maritime si aeriene). De asemenea, sunt

cunoscute realizarile în ceea ce priveste materialele absorbante si vopselele antiradar. Tehnologiile bruiajului activ sunt deja arhicunoscute chiar si în ceea ce priveste bruiajul activ de baraj sau prin impulsuri electromagnetice de foarte mare putere tintite asupra radarului inamic. Ori cu toate aceste tehnici cunoscute care la rândul lor pot fi contracarate cu alte mijloace, cum ar fi telemetrele laser si cele cu raze infrarosii, nici unul dintre participantii la exercitiul pomenit nu a putut atinge tinta, toate proiectilele trimise fiind rateuri. Cauza în sine a fenomenului descris a ramas un mister si la 10 ani de la eveniment. Specialistii participanti la exercitiu au încercat câteva explicatii posibile, astfel: 1. proiectilele nu au reusit sa strapunga zona unui spatiu, „zid” de protectie din jurul tintei. 2. tinta nu se afla în locul unde era vizata când s-a tras asupra ei (alta locatie spatiala). 3. tinta nu se afla în locatia spatiala de foc la momentul respectiv (alta locatie temporala). Învatamântul care se desprinde din cazul de mai sus este aceea ca tinta avea o alta locatie spatio-temporala, focul executându-se asupra unei tinte virtuale. Este evident ca este foarte posibil ca efectul în cauza sa fie o perfectionare sau o varianta a Experimentului Philadelphia aplicata în prezent în tehnologia militara americana. Mai multe carti referitoare la Experimentul Rainbow au aparut în ultimul timp în Statele Unite, încercându-se sa se faca o legatura între acest experiment si un altul dezvoltat în anii 1960-1970 de catre armata americana cunoscut sub numele de Proiectul Montauk. Concluziile unui mare numar de savanti si specialisti militari atât occidentali, cât si esteuropeni, converg spre ideea ca experimentul descris, desi negat de catre Pentagon, a avut loc si este perfectionat în continuare în zilele noastre.

AZOMUREŞ, bricul „Mircea" şi... contraspionajul american Vă întrebaţi, probabil, ce legătură ar putea exista între aceste trei noţiuni? Ei bine, a existat, dar în urmă cu mai bine de două decenii. Cu siguranţă că mărturii ale acestei relaţii se găsesc încă, bine păstrate, în arhivele Direcţiei de Informaţii Militare a Armatei. În megalomania lui, Nicolae Ceauşescu considera că independenţa economică a ţării - şi afirma deseori acest

lucru - este posibilă, iar România va trebui să fie capabilă să-şi producă singură toate cele necesare, de la cel mai mic şurub, la cele mai complexe maşini. În această idee a sa - fixă, trebuie să recunoaştem - serviciile secrete româneşti, pe căile specifice muncii lor, trebuiau să se angajeze într-o vastă acţiune de procurare de tehnologie străină. Aşa au apărut în timp, e drept că şi cu contribuţia deloc de neglijat a specialiştilor români, transportorul blindat (TAB-74), fabrica de diamante artificiale, uzina de apă grea... şi multe alte obiective industriale mai mult sau mai puţin cunoscute publicului larg. În fond, de condamnat era doar ideea fixă a lui Ceauşescu, care chiar credea că este posibil ca România să-şi producă toate cele necesare. Munca, nu lipsită de riscuri a serviciilor secrete româneşti, trebuie însă apreciată. Să nu uităm că, într-o statistică dată publicităţii în urmă cu cinci ani, Suedia figura ca cea mai „activă" ţară din Europa în ceea ce priveşte procurarea de tehnologie străină. Nu se precizau modalităţile de procurare, dar nu este greu de presupus. Ar fi interesant de ştiut, pe ce loc în lume, se situează în prezent SUA, China şi Japonia, şi ele foarte preocupate de procurarea de informaţii referitoare la tehnologia de vârf. „Vizita de lucru" a lui Ceauşescu la Târgu Mureş În 1978, România se găsea, conform „indicaţiilor" superioare de partid şi ale lui Ceauşescu personal, în plin proces de industrializare. În acest context se înscrie şi punerea în funcţiune în acelaşi an, a Fabricii de filme şi hârtie fotografică din cadrul AZOMUREŞ. Toată tehnologia acestei fabrici a fost „cumpărată" de la Kodak, dar s-a dovedit a fi incompletă. Fabrica lucra atunci pe baza unei tehnologii „adaptate" de specialiştii români, aşa încât produsul finit se deosebea calitativ de cel ce ar fi trebuit să fie obţinut după reţetele originale. Cu toate acestea, produsul finit nu era cu mult mai prejos decât originalul, ba se poate spune că din multe puncte de vedere era chiar mai bun. În 1978, la inaugurarea primei unităţi de producţie de acest gen din ţară, Ceauşescu a făcut chiar şi o „vizită de lucru" la Târgu Mureş, amplu reflectată în paginile celor două ziare locale (român şi maghiar), dar şi la nivel central. De ce s-au voalat filmele Kodak? Exista în tradiţia Academiei Militare de Marină "Mircea cel Bătrân" din Constanţa, ca absolvenţii anului IV, ce urmau să fie peste puţin timp ridicaţi în grad, să facă un marş până în Malta sau Gibraltar cu nava şcoală a marinei militare, bricul "Mircea". Într-unul din aceste marşuri de dinainte de 1978, bricul "Mircea" a întâlnit în apele Mediteranei vase

aparţinând Flotei a VI-a americane. Ofiţerii specialişti prezenţi pe bricul "Mircea" şi care aveau la dispoziţie o rezervă importantă de filme "Kodak", au început să fotografieze prin teleobiective, de la toate distanţele şi din toate poziţiile, fiecare apariţie a bastimentelor U.S. Navy. Surpriză însă. Nici una din fotografii nu a putut fi developată deoarece filmele se voalaseră deja în aparate, cu toate că termenul lor de valabilitate nu expirase. Întorşi în ţară, a urmat o anchetă, s-au făcut experienţe cu filme din acelaşi lot, dar misterul voalării filmelor Kodak folosite pe bricul "Mircea", nu a putut fi dezlegat. Cel puţin atunci… După câţiva ani, bricul "Mircea", aflat din nou în Mediterana într-un marş similar cu cel de dinainte de 1978, a întâlnit din nou Flota a VI-a americană. S-au făcut iarăşi "fotografiile de rigoare" ale bastimentelor U.S. Navy, dar fotografiile nu s-au mai voalat. În stocul navei se găseau acum filme produse la Azomureş Târgu Mureş. Explicaţia a fost găsită de români ulterior. De data aceasta, aparatura de bruiaj optic folosită de contraspionajul american, s-a dovedit ineficientă. Americanii aveau de foarte mult timp capacitatea de a-şi creea în jurul navelor lor un câmp protector de radiaţii gen "Philadelphia", ce se adresa peliculelor de film cu o anumită sensibilitate spectrală, fabricate după anumite reţete. În lipsa tuturor datelor de care aveau nevoie pentru a realiza filme identice cu cele produse de Kodak, inventivii ingineri români improvizaseră, iar reţetele filmelor indigene obţinute confereau acum o altă sensibilitate spectrală peliculelor. În aceste condiţii, radiaţia de bruiaj optic emisă de ţintele fotografiate nu mai era eficientă. Experimentul Philadelphia - un secret bine păstrat Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, americanii au iniţiat un program de cercetare ultrasecret având denumirea de "Philadelphia". Cu toate acestea, unele informaţii au ajuns la urechile opiniei publice americane. Oficialităţile, dar mai ales contrainformaţiile U.S. Navy, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a minimaliza aceste cercetări şi a-i denigra pe cei bănuiţi că ar fi putut transmite asemenea informaţii presei. Ei au mers până acolo încât au şters din controalele marinei orice indiciu privind distrugătorul DE 173, nava folosită la experiment. La prima vedere, programul "Philadelphia" a intrat în conservare, dar el a fost continuat într-un secret şi mai mare, cu măsuri de siguranţă sporite. Rezultatele obţinute de

americani în cadrul acestui experiment au fost întărite şi de experienţa trăită de români cu voalarea filmelor Kodak, dar mai ales cu ocazia exerciţiilor navale ale parteneriatului pentru pace "Sea Partener '94", desfăşurate în Marea Neagră în octombrie 1994 şi în care nici unul dintre participanţi - Bulgaria, Grecia, România, Rusia, Turcia, Ucraina - n-a putut lovi ţinta lansată de fregata U.S. Doyle. Un fapt foarte curios petrecut atunci, ţinta n-a putut fi nici măcar încadrată de tirul obuzelor trase de pe navele ce efectuau exerciţiul naval. Părea că ţinta este plasată într-o altă locaţie spaţială decât cea care apărea virtual vizibilă. Explicaţia pe care americanii au oferit-o partenerilor a fos cam "subţire". Ei au spus atunci că au executat un bruiaj radar activ, dar nu au putut justifica de ce ţinta nu a putut fi încadrată nici cu ajutorul telemetrelor laser sau cu raze infraroşii. Nicolae BALINT 2005-06-06