Marea Neagra 34635m

Marea Neagră Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit pontic, unul din bazinele complexului tectonic tethysian, el însuşi parte a orogenezei alpino-himalayene, din care fac parte şi munţii care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) şi la sud (lanţurile pontice). Este situată între Europa şi Asia, având ca state riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia şi Georgia. Prin Strâmtoarea Cherci este legată de Marea Azov, prin Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele de Marea Egee şi deci de Marea Mediterană. Marea Neagră este, din punct de vedere hidrologic, un rest al Mării Sarmatice şi prezintă o serie de aspecte unice în lume : ape salmastre (în medie 16-18 grame de sare pe litru faţă de 34-37 în alte mări şi oceane), stratificare între apele de suprafaţă oxigenate şi cele adânci anoxice (fenomen denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră şi faună cu multe specii-relicve. În zona litoralului românesc salinitatea scade şi mai mult, în mod obişnuit fiind între 7 şi 12 la mie. Marea Neagră se întinde pe o suprafaţă de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la 2211 m sub nivelul mării în apropierea de Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine (circa 12 cm).

Hidrologie Dispunerea circulară a surselor de apă şi existenţa unei singure legături externe prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar, alături de încălzirea relativ moderată a apei de cătreSoare, determină lipsa aproape totală a curenţilor marini verticali şi existenţa doar a curenţilor orizontali pe un imens traseu circular împotriva sensului acelor de ceasornic. Temperatura apei variază la suprafaţă: vara până la 29 de grade Celsius care ajung iarna până la 0 grade Celsius. Lumina pătrunde în largul mării la o adâncime de 150–200 m. Oxigenul este inexistent la adâncime [CO2,H2S]. Curenţii au intensitate redusă pe verticală şi mai mare pe orizontală; iarna sau în timpul unor variaţii ale stării vremii, pot apărea valuri care ating 5–10 m.

Fluvii şi râuri care se varsă în Marea Neagră Sunt mai multe fluvii şi râuri care se varsă în Marea Neagră. În zona europeană principalele sunt Casimcea, Dunărea, Nistru, Nipru, Bugul de Sud şi Cubanul. În Asia Mică principalele ape care se varsă în Marea Neagră sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac şi Ieşil-Irmac. Alte ape care se varsă în Marea Neagră sunt Cioruhul în Armenia turcească, Rionul în Gruzia, Provadia şi Camciaîn Bulgaria etc. Un aport mare de apă este primit de Marea Neagră de la Don, prin intermediul Mării Azov. Pe de altă parte, în august 2010, grup de cercetători britanici de la universitatea din Leeds au studiat sub partea de nord-vest a Mării Negre o importantă scurgere de apă freatică dulce, al cărei debit este de 350 de ori mai mare decât cel al Tamisei[1]. Scurgerea de apă freatică se găseşte aproximativ sub valea Carasu, provine parţial şi din Dunăre, şi ajunge în mare, prin nisipul de la fund, în largul Constanţei, oraş ale cărui puţuri de captare prelevează o parte din ea. Dacă s-ar afla la suprafaţă, această scurgere ar forma un fluviu care ar fi al şaselea din lume, din punctul de vedere al debitului.[1]. Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de metri şi pe o lărgime de peste 800 de metri[1], iar viteza apei ajunge la 6,5 kilometri pe oră.[1]

Salinitatea[modificare | modificare sursă] Apa oxigenată din straturile superioare ale mării are o salinitate relativ mică: circa 17 la mie, datorată revărsării fluviilor, cu circa 600 Km³ de apă dulce pe an. În straturile mai adânci, mai jos de 150 de metri, conţinutul de sare este mult mai ridicat, deoarece aceste ape provin, prin Strâmtoarea Bosfor, din Marea Mediterană. Anual se scurg prin Bosfor circa 450 Km³ de apă salmastră la suprafaţă dinspre Marea Neagră spre Mediterana, cu o concentraţie a sării de 1719‰, iar de-a lungul fundului circa 50 Km³ de apă cu o concentraţie a sării de 38-39‰ dinspre Mediterana spre Marea Neagră[2], provocând în strâmtoare curenţi primejdioşi pentru navigaţie. Circa 200 Km³ de apă se evaporă anual.

Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii, cu biotopuri variate şi cu o faună ce a fost supusă unor transformări continue datorate puternicelor influenţe contrarii exercitate de apele dulci şi de Marea Mediterană. Apele Mării Negre au toate caracteristicile apelor salmastre, au o mare variabilitate a salinităţii totale în corelaţie cu suprafaţa, adâncimea şi sezonul, o puternică variabilitate ionică, nu numai faţă de Mediterana, dar şi de diferitele sale părţi[3]. Ecosistemul depinde de aceste condiţii hidrologice.

Ecosistemul Mării Negre Face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată. Din punct de vedere al salinităţii, Marea Neagră se împarte în: 

zona de suprafaţă;



zona de adâncime;

Sub aspect biocenotic găsim trei zone: 

zona litorală;



zona pelagică;



zona abisală.

Biocenoza cuprinde alge inferioare, alge verzi, brune şi roşii. Animalele sunt reprezentate prin viermi, moluşte, peşti iar în atmosfera apropiată păsări şi pescăruşi.

Biotopul pontic Biotopul pontic poate fi împărţit în 4 etaje principale.

Etajul supralitoral Etajul supralitoral este format din zonele de ţărm acoperite ori stropite de valuri în mod ocazional. Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în general mare ori măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de origine locală. De obicei materiile organice se află în descompunere, formând depozite cu miros de metan şi sulfură de hidrogen. Flora este formată mai ales din anumite forme de alge - rar licheni cu rezistenţă la variaţii de mediu şi hidrofile. Cu o frecvenţă mai redusă se întâlnesc şi angiosperme, mai ales în partea dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe lângă bacterii aerobe şi - mai puţin anaerobe, faunainclude numeroase crustacee, insecte şi viermi. Mare parte din aceste vietăţi se hrănesc din depozitele de materie organică. O parte mai mică este formată din mici prădători. La acestea trebuie adăugate vietăţile pasagere, în special păsările de mare.

Etajul mediolitoral Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între cca. 0 şi -0,5 m altitudine). Etajul mediolitoral al lui Băcescu (1971) corespunde cu etajul mezolitoral al lui Peres şi Picard (1958,1960) sau cu etajul talantofotic al lui Ercegovic (1957). După substratul solului se împarte în zone pietroase, respectiv nisipoase ori mâloase. Mediolitoralul ocupă în cadrul zonelor cu substrat dur o fâşie lată de 2–10 m în funcţie de înclinaţia platformei stâncoase. Zonele mediolitorale pietroase (stâncoase) adăpostesc organisme capabile a rezista perioadelor scurte de deshidratare şi care se pot fixa bine de substrat (de exempu midiile se fixează prin firele cu bissus). Aici intră unele specii de alge şi scoici. Li se adaugă vieţuitoare care vin periodic din etajul supralitoral sau infralitoral. În anumite condiţii şi în acest mediu apar depozite de materie organică, făcând legătura cu biotopul prezentat mai sus. Cele mai cunoscute vieţuitoare ale etajului mediolitoral pietros sunt bancurile de midii şi stridii. Etajul mediolitoral nisipos cuprinde în special animale capabile de îngropare rapidă în substrat. Biocenoza caracteristică zonei de

spargere a valurilor pentru mediolitoralul nisipos de granulaţie medie şi grosieră este cea a bivalvei Donacilla cornea şi polichetului Ophelia bicornis, cărora li se mai asociază misidulGastrosaccus sanctus şi polichetele Nerine cirratulus, Pisione remota şi Saccocirrus papillocercus (Băcescu. et al 1967). Mediolitoralul nisipurilor fine este caracterizat de predominarea populaţiilor amfipodului Euxinia maeotica şi turbelariatul Otoplana subterranea (Băcescu. et al 1971).

Etajul sublitoral Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până la 12 (maximum 17,7) metri. Este zona cea mai favorabilă vieţii, în care se află majoritatea speciilor deplante şi cea mai mare parte a biomasei organismelor multicelulare. Etajul sublitoral cuprinde porţiunea de fund marin permanent imersată, situată între limita inundării permanente şi adâncimea care permite existenţa organismelor fotosintetizante.

Etajul elitoral Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor unicelulare sau pluricelulare (60 m) până la marginea platformei continentale. În Marea Neagră, din cauza euxinismului, nu există etajele batial, abisal şi hadal, apele adânci fiind anoxice.

Fauna De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conţine oxigen decât în cantităţi neglijabile. [4] Există totuşi microorganisme care folosesc sulfat pentru oxidarea hranei şi produc hidrogen sulfurat şi dioxid de carbon.[4] Ele formează un biosistem anaerob care se apropie tot mai mult de suprafaţă.[4] Biologii se tem că Marea Neagră ar putea deveni o mare moartă, sulfuroasă. [4] Numărul delfinilor a scăzut de la 1,5 milioane de exemplare, în anii 1950, până la câteva zeci de Cei mai dintâi menţionaţi locuitori ai ţărmurilor mării Negre, anume Cimerienii şi Sciţii (popoare indo-europene), o denumeau « Axaina », adică "albastru închis". În vremea colonizării greceşti marea se numea « Pontos Euxeinos », adică "marea primitoare", poate prin preluare fonetică a denumirii « Axaina ». Romanii au transcris denumirea sub forma « Pontus Euxinus », folosind însă şi « Mare Scythicum », iar ulterior, în vremea împărăţiei Bizantine, în Evul Mediu, apar denumirile de « Μεγάλη Θάλασσα » ("Megali thalassa" preluată în româneşte ca « Marea cea mare » din documentele lui Mircea cel Bătrân şi în italiana genovezilor ca « Mare maggiore ») şi de « Kαικίας Θάλασσα » ("Chechias thalassa", anume "marea crivăţului", preluată în bulgăreşte ca « море Сесил » : "marea oarbă" sau "închisă"), denumiri prezente în hărţile veneţiene precum şi în cronicile lui Wavrin şi lui Villehardouin. Calificativul Neagră, apare în secolul XV e.n. odată cu extinderea Imperiului turcesc, şi există trei ipoteze explicative, toate trei discutate : 

Cea mai populară, dar neconfirmată de nicio sursă, afirmă că ar fi culoarea mării la vreme rea (de fapt, sub nori, toate mările sunt întunecate) ;



Teoria cea mai des citată în sursele anglo-saxone este că Neagră ar fi o traducere a cuvântului scitic axaïna ;



O altă ipoteză este că denumirea i-ar fi fost dată de Turcii Selgiuci (Selçuk Türklar) instalaţi în Anatolia din secolul XI, apoi generalizată de Otomani (Osmanlı Türklar) de jur împrejurul mării, şi însfârşit tradusă în ruseşte, româneşte, bulgăreşte pe măsură ce aceste popoare au acces din nou la ţărmurile Mării cea Mare. Această ipoteză este dezbătută inclusiv în rândurile turcologilor, dat fiind ca desemnarea tradiţională a punctelor cardinale prin culori, la Turci, nu totdeauna foloseşte Kara (adică « întunecat ») pentru Miazănoapte şi Ak (adică « luminos ») pentru Miazăzi, cum este cazul aici (Karadeniz fiind Marea Neagră,

la nord de Turcia, iar Akdeniz fiind Marea Mediterană la sud de Turcia) : de obicei, se folosesc alte culori[5]. Ca urmare a poziţiei sale, ţărmurile mării Negre au fost parcurse, colonizate şu sunt astăzi populate de numeroase popoare sosite din timpuri mai vechi sau mai noi. Cele mai vechi popoare pontice sunt Grecii pontici, Armenii, Românii, Lazii, Gruzinii şi Abhazii. Alte popoare pontice sunt Bulgarii, Turcii şi alte popoare turcice (de exemplu Găgăuzii şi Tătarii) sau Mongolii (veniţi în regiune în sec. XIII), Ucrainienii, Ruşii (printre care Lipovenii) şi alţii. Toate aceste popoare prezintă astăzi o serie de tradiţii, legende şi alte forme de folclor legate de Marea Neagră. Marea Neagră face legătura între Europa şi Asia. Graniţa stabilită de geografi între cele două continente, pe Caucaz şi strâmtoarea Bosfor taie această mare în două părţi inegale, cea mai mare parte fiind europeană. Marea Neagră este săracă în insule, având un ţărm puţin dantelat. Cele mai importante insule sunt Insula Şerpilor şi cele formate de Dunăre, dincolo de vărsare, ca Insula Sacalinul Mare. Cea mai importantă peninsulă este Peninsula Crimeea, "împărţită" cu Marea Azov. Golfurile Mării Negre sunt fie largi, puţin prielnice adăpostirii vaselor pe furtună (ca Golful Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun şi altele), fie separate de larg de de curenţii transversali prin cordoane litorale (« grinduri ») şi transformate astfel în limane (de exemplu Limanele Dobrogene sau Limanul Nistrului). Etajul mediolitoral al Mării Negre, cuprinzând zona de spargere a valurilor (0-0,5 m adâncime), adăposteşte în porţiunile pietroase organisme - animale şi vegetale - care se fixează puternic şi pot a unele perioade de uscare. Câteva oraşe importante se află la Marea Neagră, cum ar fi Burgas, Varna, Constanţa, Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Batumi şi Trabzon. Un oraş care nu se află propriu-zis la Marea Neagră, dar este mult legat istoric şi economic de această mare este oraşul Istanbul (mai demult Constantinopol şi capitala Imperiului Bizantin).

Ipoteza potopului pontic În 1997, hidrologul William Ryan şi geologul Walter Pitman, americani, descoperă lucrările hidrologilor şi sedimentologilor români, bulgari şi ruşi, publicate în analele institutelor de cercetări marine de la Constanţa, Varna şi Sevastopol, şi relatând cercetările întreprinse prin anii 1970, îndeosebi analiza cu metoda carbon-14 a cochiliilor subfosile de moluşte de apă dulce, prezente în straturile de sub sedimentele marine actuale de pe platforma continentală. Analizele concordă : cochillile respective au circa 7000 de ani. Cercetătorii români, bulgari şi ruşi conclud că acum 7000 de ani, Marea Neagră a cunoscut, cel puţin în straturile de ape superficiale, un episod ligohalin (adică de mare scădere a salinităţii), datorat, poate, scurgerii spre bazinul pontic a unei mase de apă de topire post-glaciară prin fluviile ruseşti. Dar Ryan şi Pitman emit altă ipoteză, bazându-se pe legenda Potopului din Biblie, ea însăşi moştenită din mitologia Sumeriană, anume din legenda lui Ghilgameş. Ei presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani un lac de apă dulce, pe care îl numesc Lacul Pontic, al cărui nivel era cu 180 m mai jos decât nivelul actual al mării, astfel că platforma continentală era la aer liber şi adăpostea primii agricultori europeni (arheologia ne spune că Sud-Estul Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit agricultura). Când nivelul apelor oceanice şi ale Mediteraneiau depăşit altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-şi părăsească brusc aşezările. Ryan şi Pitman afirmă că aceste populaţii s-au răspândit, căutând alte câmpii de cultivat, în Anatolia şi în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului. Ei popularizează în S.U.A. această teorie, prin articole, cărţi şi filme documentare care au întâlnit un succes cu atât mai mare, cu cât cultura populară americană este în mod tradiţional consumatoare de teorii care îmbină, într-un fel sau într-altul, Biblia cu ştiinţa.

Majoritatea cercetătorilor specialişti ai Mării Negre, însă, nu au is ipoeza Ryan-Pitman, fiindcă aceasta lasă prea multe date ne-explicate şi contrazice cunoştinţele hidrologice relative la Euxinism[6]. În prezent există trei reconstituiri diferite ale istoriei Mării Negre: 

ipoteza catastrofistă Ryan-Pitman, care a fost abandonată de aproape toţi oamenii de ştiinţă (rămânând însă foarte populară în public),



ipoteza gradualistă, care presupune o schimbare lentă şi imperceptibilă contemporanilor, a caracteristicilor hidrologice ale Mării Negre (mai are încă partizani),



ipoteza conform căreia nivelul şi salinitatea au oscilat de mai multe ori în decursul perioadelor glaciare, inter-glaciare şi în ultima perioadă post-glaciară, care are acum sprijinul majorităţii specialiştilor, fiindcă explică cel mai satisfăcător fenomenele observate. [7]

Oraşe de coastă[modificare | modificare sursă] Cele mai importante[necesită citare] 20 oraşe de pe coasta Mării Negre: 

Istanbul (Turcia) – 14.377.000 (metropolitană, 2014)



Samsun (Turcia) – 1.261.800 (2013)



Odesa (Ucraina) – 1.014.700 (2014)



Soci (Rusia) – 399.600 (2015)



Sevastopol (Ucraina) – 354.800 (2015)



Varna (Bulgaria) – 336.000 (2015)



Herson (Ucraina) – 324.400 (2014)



Constanţa (România) – 283.800 (2011)



Novorossiisk (Rusia) – 256.600 (2014)



Trabzon (Turcia) 243.700 (2012)



Burgas (Bulgaria) – 206.400 (2015)



Ordu (Turcia) – 195.800 (2015)



Batumi (Georgia) – 154.100



Kerci (Ucraina) 147.700 (2015)



Zonguldak (Turcia) – 109.800 (2012)



Ialta (Ucraina) – 78.200 (2014)



Suhumi (Georgia) – 62.900 (2011)



Poti (Georgia) – 48.000 (2012)



Mangalia (România) – 36.300 (2011)



Năvodari (România) – 33.000 (2011)