Tehnologia De Cultivare A Sfeclei De Zahar 32y56

TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A SFECLEI DE ZAHĂR

BETA VULGARIS (Familia Chenopodiacee)

PLANUL PROIECTULUI

I. Memoriu explicativ 1. Importanţa culturii 2. Particularităţile botanice şi biologice ale sfeclei de zahăr 3. Particularităţile ecologice 4. Motivaţia temei alese. Scop. II. Conţinutul propriu-zis al lucrării 1. Alegerea terenului 2. Pregătirea terenului 3. Înfiinţarea culturii 4. Lucrări de întreţinere 5. Recoltarea 6. Concluzii şi recomandări 7. Tabele, anexe la fişa tehnologică • anexa 1: Deviz cadru • anexa 2: Eficienţa economică • anexa 3: Centralizatorul necesarului de materiale • anexa 4: Sisteme de maşini utilizate anexa 5: Reguli de protecţia muncii

III. BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

GEOGRAFIC Comuna Coţuşca este una din cele mai mari comune ale judeţului Botoşani. Ea este alcătuită din 9 sate. Din cele 9 sate ale comunei Coţuşca, 6 sate sunt vechi atestate documentar până în secolul al XVII- lea iar 3 sunt înfiinţate în urma înproprietăririilor. Este aşezată în partea de nord-est a ţării la 546 km distanţă de Bucureşti. Este situată ca poziţie geografică în zona de dintre dealuri înalte şi dealuri joase a câmpiei Moldovei. Se află la 10 km aproximativ distanţă de Prut. În partea de nord a comunei Coţuşca se află Satul Ghireni, în est Nichiteniul, în sud Putureni, în sud-vest comuna Viişoara, în nord-vest Miorcani care face parte din comuna Rădăuţi-Prut.

GEOMORFOLOGIC Formele iniţiate de relief s-au dezvoltat şi s-au format datorită factorilor externi cât şi acelor interni. Rolul principal în modelarea reliefului la jucat Prutul. Apele tributare pârul Ghireni şi Volovăţ au contribuit la formarea aspectului coliniar al regiuni (factori externi). În formarea reliefului şi la dezvoltarea lui au contribuit într-o măsură foarte mare şi alţi factori, reprezentaţi de alunecările de teren. Factori climatici sunt alţi factori care au influenţat dezvoltarea reliefului. Rolul climei este atât de important, încât astăzi, se vorbeşte de o geomorfologie climatică. Pe lângă factorii externi amintiţi care acţionează asupra scoarţei terestre oarecare activitate o desfăşoară constituie cel mai important factor de transformare a materiei fiind legată de utilizarea suprafeţei pământului, influenţând direct sau indirect la dezvoltarea reliefului. Ca urmare a eroziunii solului şi izvoarele de coastă au dat şi dau naştere la săvături (în partea de este a satului Coţuşca, valea Ghireni şi Volovăţ). Dealul Bodran este mai predominant, mai bine individualizat, cu contur rotunjit, înconjurat de pante relativ repezi. Structura geografică, cu înclinaţie nord-vest sud-est este scoasă în relief de reţeaua hidrografică, formată din pârâul Ghireni, pârâul Calului şi Volovăţ, care datorită adânciri lor duc la formarea unor văi subsecvente şi consecvente. Procesele deluviale şi scurgerea superficială a apei dă naştere la ogaşe şi făgaşe, ravene şi torenţi de pantă. Ţinând seama de condiţiile de saturare, expoziţia versanţilor cu aspect exterior şi gradul de dezvoltare a proceselor climatice se pot deosebi mai multe tipuri de degagrejări. Când sunt pregătite terenurile, în perioada de toamnă sau primăvara se văd unele fenomene cum ar fi: vântul suflă particule fine de sol de la suprafaţa expusă. Pe suprafeţele studiate se întâlnesc destul de des urmările unor eroziuni torenţiale. Formele de eroziune liniară care se dezvoltă pe versanţi văilor sunt râpele şi răvnele. Dintre formele sculpturale se cunosc albiile minelor ale pârului Ghireni, pârul Volovăţ şi pârul Calului.

GEOLOGIC ŞI LITOLOGIC Deşi roca şi structura sunt nişte factori pasivi, rolul lor este foarte important, fiindcă în funcţie de ele au acţionat factorii externi, şi în special apa. Aceste forme rezultă în urma depunerilor din lungul Văilor Volovăţ şi Ghireni, a materialului adus din văile mici cu caracter torenţial şi sunt bune pentru agricultură. Hidrologic şi hidrografic

Scurgerile de suprafaţă provenite din surse subterane reprezintă circa 25% din precipitaţii. Ploile, zăpezile şi apele subterane alimentează apele comunei Coţuşca. Clima

Teritoriul comunei Coţuşca este acoperit în timpul iernii de mase reci ale climatului continental, iar vara clima, are un aer cald şi uscat. Subliniind faptul că pe sesul Prutului condiţiile sunt puţin mai aspre iarna şi mai călduroase vara, climatul are un caracter continental.

Specificul climei în Moldova de Nord rezultă din dispoziţia arcului carpatic spre vest lăsând liberă circulaţia atmosferică de nord şi nord-vest, ceea ce imprimă fondul răcoros, cu ierni mai lungi în aceste locuri. Valoarea temperaturii medii anuale se explică nu atât prin caracterul iernilor (-4,1ºC în ianuarie, luna cu temperatură medie cea mai scăzută), cât mai ales prin mediile coborâte ale lunilor de vară (20,1ºC media lunii iulie). Clima din judeţul Botoşani este mai puţin toridă decât în sudul ţării, totuşi destul de caldă pentru recoltele de grâu, porumb, floarea-soarelui şi chiar viţa-de-vie. Precipitaţiile sunt suficiente şi repartizate în cantităţi mai mari în perioada vegetaţiei, din luna mai până în luna august, când cade ceva mai mult de jumătate din cantitatea de precipitaţii anuale. Perioadele de secetă sunt mai rare decât în sud-estul ţării (cu frecventă cam de două ori mai redusă). VEGETAŢIA Reprezentată de asociaţii de graminee asemenea stepei propriu-zise, Artemisa austriacă are cea mai mare răspândire pe teritoriul Coţuştei şi este specifică vegetaţia din silvo-stepă. În locul pâlcurilor de stejar tumofili (cedrul) apare stejarul pedunculat (Quercus robur) în amestec cu carpenul (Carpinus betulus), ulmul (Ulmus folicces) şi mai rar cu jagastrul (Acer compestre) cu părul pădureţ (Pirus pyraster). Dintre arbuştii care se zăresc prin roişti de pădure, mai caracteristici sunt: cornul(Cornus mas), sângerul(Cornus sanguinea), păducelul(Crategus managina), porumbarul(Prunus spinosa). Pajistile care au rămas necultivate se caracterizează prin ierburi de felul păiuşului (Festuca vallesiaca), asociat cu peliniţa(Artemisia austiaca), aliarul (Euphorbia steposa). Vegetaţia spontană este foarte variată pe teritoriul Comunei Coţuşca. Demne de menţionat sunt şi cele câteva păduri aflate prin împrejurimea comunei Coţuşca, în care se găsesc: arborele de tisă (Taxus baccata), papucul doamnei(Cypripedium calcealuu), bibilica(Fritillaria meleagris), salba pitică(Evonymus nana) arbori seculari de gorun (Quereus petraea) din Rediei, un sat aflat în comuna Rădăuţ-Prut. Pajiştile sunt alcătuite din numeroase speciale plante cu flori de diferite culori ce formează o privelişte frumoasă în lunile mai iunie şi iulie. Din punct de vedere al acoperiri solului cu vegetaţie se apreciază că 10% din pajişti reprezintă păiuşul(Fetusca), 10% Poc bulbov, 10% Lalim poreni, achilea milefolium şi oficialis 20%, 5% alte plante.

FAUNA Fiind alcătuită din animale folositoare şi dăunătoare, fauna este destul de variată. Fauna din zona de câmpie este reprezentată prin rozătoare ca: popândăul(Citellusutellus), căţelul de pământ(Spalax microphthalmus), şoarecele de câmp(Sicista subtilis), şobolanul de câmp(Apodemus agronus), ierprile de câmp(Lepus europecus). Frecvent trăiesc unele mustelide ca: dihorul(Putovius putorius), nevăstuica(Mustele nivalis), iar dintre carnivore vulpea(Canis vulpis). Din categoria păsărilor graurul(Surnus vulgaris), pitpalacul(Caturnix caturnix), ciocârlia de câmp(Alauda avuenisis), dumbrăveanca(Carocias garrulus), porumbelul(Acicipiter genhlis). Pe iazurile din împrejurimile comunei Coţuşca pot fi văzute: lişiţa(Fulica arta) şi raţa sălbatică(Anas platyrhyncao). Fauna şi pădurile se caracterizează prin prezenţa unor mamifere mai mari: căprioara(Capriolus capeolus), mistreţul(Sua scrofa), lupul(Conis Conis), iepurele)Lepus europocus). Din lumea

păsărilor semnalizăm: mierla(Turdus merula), sturzul contator(Turdus philomelos), gaiţa(Grarrulus grandarius), piţigoiul(Parus lugubris), ciocănitoarea(Dendrocapus minor). În apele curgătoare şi iazuri trăiesc o sumedenie de specii de peşti printre care amintim: cleanul(Liucius cephticelus), bibanul(Puca fluviatilis), crapul(Cyprinus carpria), mreana(Barbus barbus), carasul argintiu şi auriu precum şi răţişoara(Scardinius critroptithalamus). Învelişul de sol prezintă în acest teritoriu o diversificare evidentă. Astfel în ulucul depresionar şi pe suprafaţa dealurilor joase din est predomină solurile din categoria cernoziomurilor, care în perioada arăturilor de primăvară şi de toamnă se înscrie în peisaj prin coloritul lor negru accentuat. Pe relieful de coastă solurile sunt amestecate(cernoziomul şi solurile din zona de pădure), iar în regiunea dealurilor înalte din vest domină brune şi cenuşii de pădure. Diversitatea pe care o au elementele cadrului fizico-geografic din regiunea în care este situată comuna Coţuşca inspiră peisajului de aici unele trăsături de o deosebită importanţă turistică. Aşa este, de exemplu, variaţia mare, pe o distanţă relativ mică, a înălţimii reliefului, a covorului vegetal şi a prezenţei luciului argintiu a undei iazurilor din apropiere. Mai mult decât atât, existenţa în apropiere, spre vest, a unor puncte bune de belvedere(pe muchia Coţuştei înspre Ghireni) constituie pentru turişti sosiţi în acest vechi şi important centru rural un prilej de a ira de acolo de sus, diversitatea priveliştilor din jur cât şi întreaga desfăşurare a comunei Coţuşca cu tot ce are vechi şi nou în structura sa. În concluzie, flora şi fauna acestui teritoriu studiat este asemănătoare întregii părţi de nord-est a câmpiei Moldovei.

INFLUENŢA ANTROPICĂ Omul a contribuit la dezvoltarea unei vegetaţii prin culturi, mai ales a unor plante din orient, cum ar fi: narcisele, lalelele, trandafiri, iasomia etc. care împodobesc casele şi florile. 1. IMPORTANŢA CULTURII

Sfecla de zahăr este o importantă plantă industrială, ea fiind singura plantă care, în ţara noastră şi în Europa, furnizează materia primă pentru fabricarea zahărului. Sfecla pentru zahăr are şi importanţă furajeră, datorită frunzelor şi coletelor care rămân de la recoltare, precum şi prin reziduurile de la fabricarea zahărului(brohot, melasă, tăiţei) care reprezintă un nutreţ deosebit de valoros. Sfecla pentru zahăr este şi una din cele mai productive şi rentabile culturi agricole. În ţara noastră cultura sfeclei pentru zahăr a fost extinsă continuu astfel că, în prezent, ocupă o suprafaţă de circa 275 mii ha. 2. PARTICULARITĂŢILE BOTANICE ŞI BIOLOGICE

Sfecla pentru zahăr este o plantă bienală, adică are nevoie de doi ani până la formarea fructelor. În primul an de vegetaţie se formează numai corpul sfeclei (numit impropriu ”rădăcină”), din care primesc rădăcinile laterale şi frunzele, iar anul al doilea, parmează ramurile cu flori şi fructe, planta căpătând denumirea de „remincer”. Corpul sfeclei reprezintă partea plantei în care se acumulează zahărul: se recoltează la sfârşitul primului an de cultură şi constituie materia primă pentru industria zahărului. Corpul sfeclei are formă conică şi prezintă, pe verticală, trei distincte: epicotil, hipocotil, rădăcina propriu-zisă. Din greutatea totală a corpului sfeclei, epicotilul reprezintă 15-20%, hipocotilul 25-30%, rădăcina propriu-zisă 50-60%. Epicotilul este partea superioară a corpului sfeclei care poarte frunzele şi reprezintă o zonă a tulpinii. Epicotilul este foarte sărac, în zahăr. El este îndepărtat la recoltare, împreună cu frunzele, prin operaţia numită decolectare.

Hipocotilul(sau gâtul) este o zonă netedă(nu poartă nici frunze, nici rădăcini) cuprinsă între epicotil şi rădăcina propriu-zisă; împreună cu epicotilul constituie tulpina sfeclei în primul an de vegetaţie. Rădăcina propriu-zisă este alcătuită dintr-o parte superioară înpoşată, care poartă rădăcini secundare pe 2 şanţuri longitudinale puţin răsucite, şi o parte inferioară, denumită papulor „coada”. Aceasta din urmă este subţire (sub 1 cm) şi se prelungeşte până la 2 m adâncime, reuşind să folosească rezervele de apă şi de hrană din straturile profunde ale solului. Rădăcinile secundare alcătuiesc o reţea deasă şi sunt răspândite în jurul plantei pe o distanţă de 50-60cm. Fructele(denumite glomerule) la cele mai multe soiuri sunt compuse din 2-5 fructe simple(nucleu) concurente şi se numesc glomerule plurigerome(cu cele mai multe seminţe). Există însă şi soiuri la care glomerulele sunt monogerme fiind formate dintr-un sigur fruct şi o singură sămânţă. Glomerulele la maturitate sunt puternice linglinficate şi au o culoare castanie deschisă. MMB – 2030g la glomerulele plurigerme şi de 15-20g, la cele monogerme masa hectolitrică este de 20-25 kg. Germinaţia la sfeclă este epigeică. O plăntuţă de sfeclă după răsărire este formată din două catiledoane tulpină şi rădăcină. Tulpiniţa la rândul ei este formată din epicotil, partea care se găseşte deasupra locului de intersecţie al catiledoanelor şi a hipocotilului alungit ca o tijă care se combină cu rădăcina. În timpul creşterii epicotilul, hipocotilul şi partea superioară a rădăcinii se îngroaşă şi formează un corp comun în care se depozitează substanţele de rezervă şi care va constitui viitoarea rădăcină de sfeclă. În condiţiile din ţara noastră creşterea plantei în primul rând de viaţă durează 1600 – 1800 zile în zonele umede şi răcoroase şi vegetaţie se pot distinge la sfecla pentru zahăr 3 perioade. Prima perioadă durează de la apariţia catiledoanelor la suprafaţa solului şi până la sfârşitul luni iunie. În această perioadă cresc intens frunzele şi începe îngroşarea rădăcinilor; zahărul se depune în condiţii reduse. În perioada a doua care durează de la sfârşitul luni iunie până la sfârşitul luni august sau începutul luni septembrie se produce îngroşarea rădăcini şi depunerea zahărului într-un ritm intens. În ultima perioadă se intensifică mult ritmul de acumulare a zahărului. Cerinţele biologice ale sfeclei de zahăr o definesc ca pe una din cele mai grele şi dificile plante de cultură. Realizarea unor producţii mari şi stabile impune o tehnologie de precizie care să asigure în orice moment prezenţa în optim a factorilor de creştere şi dezvoltare. De aceea fiecărei nereguli tehnologice trebuie să se acorde un maxim de atenţie şi o execuţie la timp a acesteia. Consumul mare de apă a sfeclei de zahăr ce însumează 600-650 mm/an impune alegerea arealului de cultură cu prioritate în zonele irigate sau cu aport de apă freatică ridicat. Sunt, de asemenea, recomandate zonele cu regim favorabil de precipitaţii în sezonul de cultură. Sensibilitatea la aciditatea solului, ca şi la gradul de tasare al acestuia, impune amplasarea culturii pe terenuri plane, profunde, cu textură medie bogate în materie organică şi cu o reacţie neutră(pH = 6,5-8). Zahărul este un produs a cărei valoare în alimentaţia omului este total recunoscută, datorită valorii energetice deosebite, gradului de asimilare foarte mare şi duratei de acumulare. Producţia de zahăr, mondială este în continuă creştere. Consumul normal de zahăr pe an al omului este estimat a fi de 30 kg, dar în prezent este în medie de numai 22,4 kg. Se estimează că nu se va ajunge la 30 kg/ locuitor, ca medie mondială nici în anul 2005. într-o serie de ţări(nord-vestul Europei) consumul anual de zahăr este de 50-60 kg datorită folosirii exagerate a cafelei, ceaiului sau dulciurilor, pe când în ţări în curs de dezvoltare revin pe cap de locuitor 3-15 kg de zahăr. O serie de specialişti în alimentaţia omului consideră că o cantitate de 24-26 kg zahăr pe an este suficient pentru un locuitor, prevenindu-se astfel unele boli de malnutriţie constatate în ultimi ani. Nu există însă pericolul stagnări în ceea ce priveşte producţia mondială de zahăr, aceasta fiind la rândul lui industrializat pentru obţinerea a numeroase produse de importanţă deosebită. Zahărul este materie primă valoroasă pentru obţinerea: glicemiei, alcoolului etilic, acidului lactic, acidului citric, etc. sau mediului de cultură pentru obţinerea penicilinei. În numeroase ţări, pe lângă fabricile de zahăr s-a construit uzine de lactropren(material plastic vulcanizabil) şi dextran( utilizat în medicină pentru obţinerea de plasmă artificială), unde zahărul este utilizat dacă devine produs greu vandabil.

Marea diversitate de produse zaharose sunt atât de cunoscute şi de apreciate. În afară de 4-6 tone de zahăr la hectar, sfecla asigură cantităţi mari de unităţi nutritive. La o producţie normală rezultă:  15-20t de colete şi frunze în zone mai secetoase;  25-30 t de colete şi frunze în zonele umede şi răcoroase;  1,5 t de melasă;  15 t de tăiţei proaspeţi. Aceasta înseamnă în total 3000-3500U.N. furaje, în plus peste producţia de zahăr, în zonele cu deficite de apă şi peste 5000U.N. în zonele răcoroase şi umede, echivalentul energetic a 5000 kg orz, permiţând obţinerea a circa 6000l. Lapte sau 600-800 kg carne. Melasa care reprezintă 4-5% din greutatea sfeclei folosită la industrializare conţine: 50%zaharoză, 10-12%S.E.N., 5-10% proteine, 20% apă, 7-9% cenuşă şi are diferite utilizări în industria alimentară şi a produselor alcoolice. Spuma de deficaţie rezultă de la fabricile de zahăr constituie un amestec bun amendament pentru terenurile acide. Sfecla de zahăr este socotită ca plantă care furnizează, în climat temperat, cel mai mare număr de calorii la hectar de cultură şi care se distinge prin varietatea produselor utile pentru societate. Din punct de vedere agricol, sfecla de zahăr, cultivată raţional aduce venituri mari la unitatea de suprafaţă. Sfecla este prototipul culturii intense. Ea valorifică foarte bine fertilitatea naturală a solurilor, dar în acelaşi timp îngraşă mintele şi apa de irigaţie. În multe ţări(Franţa de exemplu), sfecla este considerată ca plantă cu rol esenţial în refacerea fertilităţii şi structurii solului, alături de lucernă. Suprafaţa cultivată cu sfeclă de zahăr în întreaga lume a crescut cu peste un milion de hectare în ultimi 10 ani. Cele mai mari creşteri s-au înregistrat în Europa, în acest continent găsindu-se peste 80% din suprafaţa totală cu sfeclă şi obţinându-se peste 85% din producţia totală global. În climatele calde zahărul este asigurat de trestia de zahăr, plantă ce dă prima recoltă la 11-24 luni, dar prin otăvire asigură încă 3- 6 recolte. Producţia medie la hectar la sfeclă se estimează la nivelul a 30-40 tone o serie de ţări cu condiţii pedo-climatice foarte favorabile şi cu o bază materială adecvată unei culturi intensive obţinând cu regularitate producţii de peste 40 t/ ha. În România cultura de zahăr a fost introdusă în primele fabrici de zahăr fiind construite la Sascut şu Chitila. Prin crearea soiurilor polipoide, extinderea irigaţiilor şi creşterea cantităţi de îngrăşăminte utilizate, randamentele au sporit, ajungând la 29,4t/ha. Producţia de zahăr a depăşit în anii normali 750.000 t, realizându-se şi disponibilităţi pentru export. S-au creat noi capacităţi de industrializare a sfeclei în zonele ecologic favorabile, acţiune care se confruntă în perimetrul marilor sisteme de irigaţie unde sfecla va ocupa suprafeţe însemnate. În paralel, s-a modernizat vechile fabrici de zahăr, care cu câteva ani în urmă aveau randament scăzut. Pe măsura extinderii suprafeţelor cultivate, irigate, sfecla a ocupat suprafeţele din ce în ce mai mari în judeţele din Câmpia Română unde s-au obţinut producţii mari prin climizare şi irigare. Noile capacităţi de producţie ce se vor construi vor asigura scurtarea duratei de obţinere a zahărului sub 100 de zile ceea ce va reduce considerabil pierderile de sfeclă pe durata păstrării. Producţia medie la hectar va ajunge la 35-40t. Soiuri. Sfecla de zahăr face parte din familia Chenopodiaceae. Soiurile cultivate sunt grupate în patru tipuri, după greutatea corpului, sfeclei(rădăcină) şi procentul de zahăr.  tipul E (sfecla productivă) se caracterizează prin rădăcină mai mare şi conţinut mai scăzut în zahăr. Soiurile din acest tip au o perioadă de vegetaţie mai lungă sunt mai pretenţioase la umiditate şi cer soiuri mai uşoare;  tipul N (normal) cuprinde soiuri mai bogate în zahăr, dar cu rădăcina mai mică, dând o producţie la hectar uşor inferioară atât la zahăr, cât şi la rădăcini. Este considerat tipul etalon, deoarece dă producţii mai economice, convine şi fabricilor de zahăr şi cultivatorilor, are o plasbatate ecologică emite puţini lăstari floriferi;  tipul Z (sfeclă bogată în zahăr) se caracterizează prin foliaj mai sărac, rădăcină conicalungită, lăstăvire mai puternică în anul de culture;

 tipul ZZ( sfecla foarte bogată în zahăr) cu foliaj foarte redus specific climatelor continentale şi soiurilor foarte bogate;  sub 13,6% - tipul E (soiuri de acest tip nu se cultivă în România);  între 13,6-14,2% - tipul N (aici aparţin RPoli 1; RPoli7; Braşov; Monorom; STupini2M; RPM- 519; Multoman);  între 14,2-14,8% - tipul Z(aparţine soiul românesc Polirom);  peste 14,8 – tipul ZZ(se încadrează soiul polonez în Transilvania şi Nordul Moldovei cât şi în condiţii de irigare); Soiurile cultivate în ţara noastră sunt definite astfel:  Braşov = N,MM; Stupini – 2M = M; RPoil1 = N,MM; RPoli7 = N,MM; Poilrom = Z,MM; Monorom = N; RPM 519 = Nmm,3x. Primele soiuri poliploide omologate au fost R.Poil1 şi RPoli7, cele dintâi zonate în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea iar al doilea în Moldova, Transilvania, Vestul ţării. O particularitate importantă a soiurilor poliploide româneşti este aceea de a se acomoda mai bine cu temperaturile ridicate din zona de sud a ţări, unde soiurile diploide şi o serie de soiuri poliploide străine sunt net depăşite prin nivelul producţiei şi calităţi tehnologice ale rădăcini. Alte caracteristici ale acestor soiuri sunt următoarele:  foliaj mai bogat şi pe perioada mai lungă de vegetaţie, sămânţa mai mare cu procent sporit de fructe monogerme şi higerme rezistenţă superioară la înflorire şi la temperaturi scăzute după răsărire, toleranţă mare la atacul de cercosporoză. Pe măsura producerii de sămânţă soiurile monogerme se vor extinde în cultură în dauna celor plurigerme. Compoziţia chimică a sfeclei variază în limite relativ largi: • Marcul reprezintă – 5% • Sucul conţine apă- 75-80% • Substanţele dizolvate(numite şi Brix) – 20-25% • Zaharoză – 16-20% • Frachunea nezahăr din suc reprezintă – 2,5% din greutatea sfeclei; • Totalul substanţei uscate – 10%; • Cantitatea de zahăr – 14-15%; • Cenuşa solubilă – 0,5% din greutatea sfeclei; • Din totalul nezahărul solubil – 20%. Cu cât creşte conţinutul de substanţe melasigene cu atât scade valoarea tehnologică a sfeclei de aceea influenţa unor factori fitatehnici asupra acumulări lor în rădăcina plantei va fi prezentată, suficient în continuare. Rafinoza reduce viteza de cristalizare a zahărului. Se acumulează mai ales în condiţii de secetă. Zonarea corectă a plantei, folosirea de soiuri cu perioada de vegetaţie adaptată climatului şi irigarea sunt mijloace de scădere a conţinutului ei în sfeclă. Substanţele pectice îngreunează filtrarea siropurilor. Se găsesc în cantitate mai mare în sfeclă recoltată prematur şi proporţia creşte după recoltare, în cazul unei păstrări necorespunzătoare, ca urmare a activităţi unor microorganisme. Saponimele trec în zeama de difuzie, produc spumă şi împiedică cristalizarea zahărului. De obicei se găsesc în proporţie mai mare la formele mai bogate în zahăr. Potasiu, sodiu şi calciu din cenuşă formează săruri melasigene, pentru o parte cenuşă rămânând neextrase 5-6 părţi zaharoză. Azotul vătămător este cel mai puternic factor melasigen. În ordinea proporţiei loe se clasifică în: glutomină, acidul glutamic, betanine, aminoacizi, amine, nitraţi.

Azotul vătămător(nociv) se acumulează în plantă în cantităţi sporite la fertilizarea excesivă cu azot în caz de secetă sau la exces de apă asociat cu excesul de azot. Acizi organici imprimă zmei de difuzie reacţie acidă şi împedică cristalizarea zahărului. În ţara au fost stabilite o serie de formule pentru a aprecia valoarea tehnologică a sfeclei în cantitate de zahăr din 100g sfeclă sau din cantitatea de zahăr determinată palmoritie care dau rezultate foarte exacte. Factorii care favorizează acumularea de substanţe dăunătoare duc în acelaşi timp la diminuarea conţinutului de zahăr al sfeclei. Uşoara eliminare a procentului de zahăr au găsit la noi în ţară, sub influenţa irigării şi fertilităţii au determinat scăderi pronunţate ca urmare a atacului de cecorsporioză. Influenţă foarte puternică au factori climatici: temperatura, strălucirea soarelui, etc.

FORMULE ZA = 0,9123D – (0,0087K + 0,0249) ZA = 0,9778D – (0,0087K + 0,0125Na + 0,2152) ZA = 0,9780D – (0,0087K + 0,0115Na + 0,0089Ca + 0,2191) ZA = 0,9744D – (0,0087K + 0,0114Na + 0,084Ca + 0,0030Nv

Γ 0,979 0,997 0,998 0,999

+ 0,0790) Rd = 110 – (0,116K + 0,114Na + 0,125Nv + 0,007Ca)

0,930

Formule pentru aprecierea valori tehnologice a sfeclei de zahăr după 138 de zile de la semănat.

Corpul sfeclei pentru zahăr(rădăcina) În primul an de generaţie Figura 1.1.

Sfecla de zahăr este în cultură, o plantă bienală. În primul an formează, de regulă, un aparat vegetativ bogat, iar în al II lea emite lăstari floriferi şi fructifică. Anumite tipuri, de sfeclă, au însă particularitatea de a lăstari în primul an în proporţii diferite, fenomenul fiind în mare măsură determinat de relaţii complexe între temperatura şi durata de iluminare din fazele tinere de creştere. Trecerea rapidă la faza generativă este constatată frecvent când temperaturi sub 3-4º după răsărire sunt asociate cu durata mia lungă de iluminare. În acest caz plantele îşi pierd în bună măsură valoarea industrială, deoarece acumulează puţin zahăr în corpul sfeclei, substanţa uscată elaborată fiind dirijată mai ales spre organele de reproducere sexuală. Perioada în primul an este întreruptă de temperaturile scăzute de toamnă. Sub 5-6º planta nu mai acumulează substanţă de rezervă în rădăcină iar la primele geruri persistente aparatul foliar piere în întregime. Se consideră astfel că din punct de vedere biologic sfecla a ajuns la maturitate. În condiţii dirijate experimental(în seră), creşterea poate dura mai mulţi ani(5-6). În scopuri practice, însă durata vegetaţiei se apreciază nu după încetinirea proceselor biologice, ci după momentul în care se constată o producţie ridicată de rădăcini în paralel cu un conţinut mare în zahăr şi cu calitate superioară a sucului cea ce se poate produce mai ales prin reducerea cantităţilor de azot din corpul sfeclei. În esenţă, deci se consideră că perioada de vegetaţie cuprinde intervalul de la semănat până la momentul obţinerii celei mai mari cantităţi de zahăr la hectar. În momentul maturităţii biologice şi cel al maturităţii tehnice pot fi diferenţiate de peste 30 zile. Soiurile poliploide româneşti sunt precoce prin greutatea rădăcinii şi conţinutul în zahăr dar mai tardive în ceea ce priveşte calitatea sucului. La recoltare de la sfârşit de august – început de septembrie nu se poate extrage decât circa 60% din zahărul acumulat pe când în octombrie randamentul ajunge la peste 75-85%. Normal în primul an ciclul de vegetaţie este de 160-200 zile, determinat de elementele meteorologice şi de soiul cultivat. Soiurile create în românia au durata normală de vegetaţie a culturi industriale de 170-200 zile(mai lungă în sudul ţării decât în nord). Fazele de vegetaţie. Se deosebesc la sfeclă următoarele faze de vegetaţie: 1. De la semănat – la răsărit – (apariţia catiledoanelor la suprafaţa solului)cu o durată de 12-15 zile la temperaturi medii pe durata fazei de 7-10º. 2. De la răsărit – începutul îngroşării puternice a rădăcinii – care durează 60-75 zile. Adesea această fază este denumită şi faza de formare a rozetei de frunze. În realitate se formează doar primele 20-30(40) frunze, altele 15-20, mai adânci în interiorul rozetei, apărând în lunile iulieaugust. Dacă planta şi-a pierdut frunzele, ca urmare, de exemplu, a grindenei se prelungeşte acest interval. Dacă perioada de secetă survin după terminarea fazei şi frunzele se usucă, de asemenea reînfrunzirea este frecventă(chiar în luna septembrie). Normal însă până la începutul luni iulie, planta ajunge la un indice foliar de 4-5. Cu cât se realizează o suprafaţă foliară mare mai timpuriu cu atât producţia de rădăcini creşte. Un indice foliar mai mic decât 3 la 60-65 de zile de la semănat, denotă condiţii insuficiente de creştere pentru sfeclă iar producţia finală este sub capacitatea productivă a soiurilor. Primele frunze au o suprafaţă mai mică şi o durată de creştere redusă, uscându-se pe timpul fazei. Limbajul este mai dezvoltat, perioada de creştere cea mai bună(45-50 zile) cât o activitate fotosintetică prelungită(85-120 zile) au frunzele de ordinul al 10-lea – al 20-lea. Filotaxia sfecla este de tip 5/13, dar se acceptă convenţional că primele 12 frunze apar perechi, iar celelalte izolat(la intervale mai mari una de alta). În această fază rădăcina creşte în special în lungime, pivotul ajungând la adâncimea de 100-110cm, iar rădăcinile laterale foarte numeroase(până la ordinul 5) se întind pe un diametru de până la 1m. Pilozitatea este foarte bogată, chiar în straturile mai adânci de unde rezultă preferinţa sfeclei faţă de soluri cu orizont

adânc şi uşor penetrabil. Rădăcinile laterale din orizontal arat(până la 25-30cm)sunt mai subţiri şi mai scurte, având rolul principal în asigurarea plantei cu elemente nutritive, pe când cele adânci se dezvoltă în formă de cordoane şi extrag apa din straturile profunde ale solului. În caz de secetă, rădăcinile cresc şi în lunile iulie-august ajungând până la 2-2,5m şi extrag apa chiar din pânza freatică. Din punct de vedere al anatomiei interne, pe durata acestei faza rădăcina trece de la structura primară la cea secundară, are loc pierderea scoarţei primare şi apoi formarea structuri tertaive, când începe îngroşarea rapidă a corpului sfeclei. 3. Faza de îngroşare a rădăcinii(lunile iulie-august). Pe o durată de 60(70) zile continuă creşterea frunzelor, atingând un maxim la începutul luni august cu un indice foliar de 6-8, după care începe uscarea lor, la intervale între uscarea a 2 frunze de la 5-66 zile de la începutul, iar apoi de 1-2 zile, ceea ce caracterizează această fază este însă creşterea intensă a rădăcini în grosime şi în greutate. De la 1,5 - 3cm, rădăcina ajunge normal la un diametru de 7-13cm iar uneori şi mai mult. Masa rădăcinii unei plante, la început de 35-90g(medie 50), atinge la sfârşitul intervalului de regulă 400-600g(la densităţi normale de cultură şi tehnologie adecvată). Această creştere are loc prin dezvoltare în continuare a structuri tertiave fenomenului numit tuberizorea corpului sfeclei. În parechimul piericiclic apare un nou inel de combium care generează fascicule colaterale libero-lemnoase, precum şi parenchim interfascicular. Parenchimul interfascicular în zona vaselor liberiene se dezvoltă mai mult decât cel xilemic, formând un inel nou de parenchim care separă între ele fasciculele libero-lemnoase. Apoi în parenchimul inelar, ia naştere un nou inel combial(al treilea), care generează şi el un inel de fascicule libero-lemnoase, procesul reprezentând-se de 8-12 ori până la maturitatea sfeclei. Prin dezvoltarea parenchimului intra-fascicular, dar mai ales a celui interfascicular rădăcina se îngroaşă meves, procedeul continuând şi în anul al-II-lea. Rădăcina îngroşată apare astfel în rechene cu (8) 10-12 inele de fascicule de vase(cu recordări între vase din acelaşi inele) şi cu zone perenchimatice(tot inelare) mai mult sau mai puţin dezvoltate. Durata de formare a inelelor de fascicule vasculare este la sfecla de zahăr de circa 45 zile de când sfecla furajeră ele se formează în 30 zile. 4. Faza de acumulare intensă a zaharozei în corpul sfeclei(35-50 zile). În timp ce corpul sfeclei se îngroaşă el devine mai bogat în substanţe uscată şi zahăr. La sfârşitul luni august – prima decodă din septembrie, substanţa uscată este acumulată în proporţie de 85-90%, iar zahărul în proporţii de 50-60% din total. Frunzele au început să-şi micşoreze greutatea aproximativă de la mijlocul luni august. Sfecla intră acum într-o fază în care creşterea greutăţii rădăcinii este mai puţin intensă, frunzele se usucă în ritm mai accelerat şi cad. Substanţele cu azot ca şi proporţia de care continuă până când temperaturile coboară sub 5-6º. Zaharoza se depune în cantităţi mult mai mari în celule din apropierea fasciculelor libero-lemnoase, pe când cele mai depărtate sunt mai sărace în zahăr. Privirile cu ochiul liber, zonele vasculare sunt opace(bogate în zahăr), pe când parenchimul mai depărtat, transparent, conţine multă apă şi substanţe azotate. Deoarece numai celulele din vecinătatea fasciculelor de vase sunt „pline” cu zahăr, cu atât sfecla are mai multe inele de vase şi deci perenchimuri intertosciulare mai reduse, cu atât ea are şi un conţinut mai mare de zahăr(sfecla furajeră are 3-6 inele de vase, conţine sub 9-10% zahăr). În corpul sfeclei zahărul este neuniform repartizat. În zonele centrale parenchimul fiind mai dezvoltat este mai sărac în zahăr, conţinut mai mare găsindu-se în parenchimul inelelor 4-6. La exterior conţinutul scade din nou, fasciculele şi parenchimul aferent formându-se mai târziu şi acumulându-se zahăr pe o durată mai scurtă de timp. De asemenea, în secţiunea longitudinală, procentul de zahăr scade de regulă, dinspre zona de trecere gât-rădăcină propriu-zisă atât spre cap cât şi spre coadă. Această repartiţie inegală impune respectarea tehnici pentru luarea probelor de analiză la sfeclă: reprezentativă ca mărime extragerea probei tranversând zone diferite ale corpului sfeclei, obişnuit prin neforare oblică în jur de 45º începând din zona de separare între gât şi rădăcină etc. În legătură cu modul de acumulare a zahărului în corpul sfeclei se pune şi problema dimensiunilor şi greutăţi celor mai corespunzătoare pentru a obţine cele mai mari producţii de zahăr la hectar.

Sfeclele mai mici pe lângă că dau o producţie scăzută de rădăcini denotă condiţii de creştere necorespunzătoare şi nu au un conţinut mare de zaharoză. Sfeclele mici au spaţii perenchimatice dezvoltate, cu zone mai sărace în zahăr, dar cu un conţinut ridicat de substanţe melonjene. Experimental s-a dovedit că producţiile cele mai convenabile se obţin de la sfeclele cu diametrul la caret de 7-13 cm şi au masa de 500-900g. Densitatea culturii la recoltare care asigură aceste dimensiuni este între 83 000 şi 100 000 plante pe hectar şi joacă rolul cel mai important în forma spaţiului de nutriţie. Dinamica de creştere a organelor plantei de sfeclă în primul an de vegetaţie nu este identică. Greutatea rădăcinilor ca şi conţinutul în zahăr cresc continuu de-a lungul întregii perioade de vegetaţie. Aparatul foliar ajunge maxim la 120-130 zile de la semănat, după care greutatea sa scade. La recoltare frunzele reprezintă în general, sub 80% din greutatea rădăcinilor. Dacă această proporţie este exprimată substanţa uscată; atunci frunzele reprezintă la recoltare în general circa 30% din substanţa uscată acumulată în rădăcină iar uneori şi mai puţin. Raportul rădăcină: frunzele la recoltare cere însă o analiză mai amănunţită. Pe baza determinărilor făcute în diferite zone de cultură a sfeclei de zahăr, s-a constatat că în zonele mai umede şi mai răcoroase, aparatul foliar se menţine intact o perioadă mai lungă de timp având adeseori în final o greutate egală cu ceea a rădăcinilor. Masa mai mare de frunze se păstrează însă în detimetrul creşterii rădăcinii şi chiar dacă în final procentul de zahăr sporeşte simţitor, producţia de zahăr la hectar este mai mică. În zonele sudice, mai secetoase în perioada lunilor iulie şi august, greutatea frunzelor descreşte rapid, dar planta are deja în luna august o rădăcină mult mai dezvoltată şi în final asigură o producţie mai mare de zahăr la unitatea de suprafaţă. Dinamica de creştere şi epoca de recoltare. Asta înseamnă că la recoltarea prematură pierderile de zahăr la unitatea de suprafaţă au două surse: 1. proporţia de zaharoză este mai mică; 2. o proporţie însemnată trecând în melară. Relaţiile plantă – factori de vegetaţie. Sfecla de zahăr este considerată ca o specie cu plasticitate ecologică. În realitate există biotipuri care se acomodează în climate mai reci sau, din contra, ă temperaturi mai ridicate, ori seceta de o anumită durată şi intensitate. Acelaşi soi îşi poate modifica mult comportarea dacă este transferat într-o zonă cu altă durată de iluminare, sau altă temperatură, decât la care este acomodat. Faţă de căldură, sfecla este o plantă mezotermă. Suma temperaturii medii zilnice care asigură o bună creştere în primul an de cultură variază după diferiţi autori, între 2400-2900º, la o perioadă de 210 zile. Rezultă din aceste date o temperatură medie zilnică de la 14,1 la 17º. Cercetătorii mai noi arată că temperaturile favorabile din ultima fază a perioadei de vegetaţie nu sunt identice cu cele care favorizează creşterea intensă a rădăcinilor, iar acestea la rândul lor sunt diferenţiate faţă de temperaturile favorabile creşteri masei şi suprafeţei foliare. Necesarul total de căldură pentru germinare este de 110-130º. După răsărire, în faza de catiledoane planta nu ă geruri sub minus 2º, dar frunzele adevărate rezistă şi până la -8ºC. În perioada de creştere a rădăcini în lungime şi de formare a numărului de bază de frunze temperaturile medii de 10-15º asigură o creştere normală(planta este bine înrădăcinată frunzele sunt viguroase şi au o rată fotosintetică ridicată). Când se îngroaşă rădăcina şi începe acumularea de substanţă uscată, plantele de sfeclă sunt mai pretenţioase fără de căldură: temperaturile medii de 17-19º determinate pe baza analizei corelative între producţia de rădăcini şi căldură în regim normal în câmp, sunt indicate de diferiţi autori ca favorabile. Totuşi temperaturile ideale sunt cele de 23-26º cu condiţia ca noaptea să nu coboare sub 20º, iar durata de strălucire a soarelui să fie convenabilă. Temperatura din sol mare şi ea o importanţă deosebită: la 25º greutatea corpului sfeclei este de 3 ori mai mare ca la 10º. Temperaturile ideale trebuie să fie asociate cu satisfacerea ideală a nevoilor de apă şi lumină a plantei, astfel aceasta îşi pierde turgescenţa şi procesele fiziologice sunt dereglate uneori ireversibil. În lipsa irigaţiei, seceta este un factor limitativ puternic. Încetinirea ritmului de creştere

a rădăcini se produce la temperaturi de peste 28-30º. Acumularea zahărului încetează practic la temperatura de 5-6º, la 1-2º sub zero sfecla recoltată îngheaţă în grămezi pe câmp. La temperaturi negative în câmp sau pe durata păstrării are loc investirea zahărului diminuându-se randamentul în zahăr extras în fabrică. Vremea rece în perioada de formare a embrionului în sămânţă determină formarea de lăstari floriferi la plante din cultura industrială. Cerinţe faţă de umiditate. Sfecla de zahăr asigură producţii mari numai la o bună aprovizionare cu apă de-a lungul întregi perioade de vegetaţie. Consumul specific variază după diferiţi cercetători. Cerinţele plantei sunt variabile de-a lungul perioadei de vegetaţie. La semănat solul trebuie să fie bine aprovizionat cu apă inclusiv în stratul superficial unde se îngroapă sămânţa, astfel aceasta nu se îmbină suficient şi nu răsare, sau răsăritul este eşalonat, plantele sunt debile şi sufăr mult din cauza atacului de dăunători. În lunile aprilie şi mai consumul de apă este redus. Începând din a doua jumătate a luni iunie şi până la începutul luni septembrie urmează o lungă perioadă când planta este foarte exigentă consumând minimum 4-5 mm/zi, conform determinărilor, făcute în câmp – în condiţii de irigare – la I.C.C.P.T. – Fundulea. Cercetători mai arată însă că în alte condiţii de climă consumul este mai redus. În lunile septembrie şi octombrie cerinţele sfeclei faţă de apă este mai mici. La precipitaţiile abundente sau la udările făcute cu puţin timp înainte de recoltare, procentul de zahăr scade. Scăderea consumului de apă în perioada critică cu 10% faţă de nevoile reale ale plantei duce la diminuarea recoltei cu 16%. Excesul de apă este şi el foarte dăunător, eliminarea aerului din sol ducând la putrezirea rădăcinilor. La sfecla pentru sămânţă seceta este foarte păgubitoare, în special în perioada înflorire-formare a seminţei. Embrioni formaţi pe vremea secetoasă emit lăstari floriferi. Ploaia şi roua abundentă în timpul polenizării şi fecundări, duc la pierirea polenului. Luând ca bază valorile minime referitoare la cerinţele sfeclei de zahăr faţă de apă de-a lungul perioadei de vegetaţie şi comparându-l cu regimul pluviometric din zonele de cultură din ţara noastră se constată că în toate celelalte regiuni planta suferă de secetă în lunile iulie-august. Umiditatea relativă a aerului ideală este de 70-75%. Cerinţele faţă de lumină. Durata de strălucire a soarelui pe întreaga perioadă de vegetaţie pentru sfeclă este în general apreciată la 850 ore ceea ce înseamnă o medie zilnică de 5 ore. Cercetări recente se realizează la o medie 5,8-6,7 ore/zi de strălucire a soarelui cu o intensitate luminoasă de peste 80 000 lucşi ceea ce înseamnă 986-1137 ore pe perioada de vegetaţie. La o durată mai scurtă de iluminare producţia de zahăr scade. O durată mai lungă de iluminare este binevenită în ultima parte a perioadei de vegetaţie, favorizând acumularea de zaharoză. Interacţiunea factorilor climatici şi acumularea de zahăr. Acumularea de zahăr în sfeclă, se exprimă fie prin cantitatea de zahăr acumulată zilnic la tona de sfeclă, fie prin acumularea specifică de zahăr extractibil. Autori care au făcut aceste cercetări ajung la concluzia că limitele de variaţie a factorilor climatici care să asigure o mai bună valorificare a lor în ansamblu de către sfeclă sunt:  pentru temperatură – 14,8 - 17º;  pentru umiditate – 375 – 510 mm cu repartiţie uniformă pe toată perioada de vegetaţie;  pentru insolaţie – 5,8 – 6,7 ore/zi. Creşterea temperaturii medii trebuie să se asigure plantelor mai multă apă, pentru a se obţine unii indici superiori dar fără a depăşi 545 mm – respectiv 3,2 – 3,3 mm zilnic. Dintre soiurile de sfeclă cele care se adaptează mai bine la limitele largi de vegetaţie a factorilor climatici sunt cele zaharate şi foarte zaharate. Cerinţe faţă de sol. Sfecla de zahăr este foarte pretenţioasă faţă de sol, toate însuşirile acestora influenţând nivelul recoltei şi însuşirile tehnologice al rădăcinilor. Cele mai bune terenuri pentru sfeclă sun terenurile luto-nisipoase( cu 17-20% argilă), deoarece:  se lucrează uşor în intervale largi de umiditate, permiţând o bună pregătire a solului în primăvară în vederea semănatului şi efectuarea la timp a numeroaselor lucrări de întreţinere a culturi;

nu formează crustă favorizând astfel răsărirea; nu se compactează, făcând posibil recoltatul mecanizat fără pierderi mari; asigură o bună pătrundere a apei din ploi datorită permeabilităţii specifice; reţin mai bine apa decât oarecare alte soluri; au o prozitare capitală de 15-20% determinând astfel prezenţa aerului în sol, fără de care rădăcinile tinere se înnegresc şi se usucă;  favorizează creşterea corpului sfeclei în timpul vegetaţiei, fără ca această să iasă deasupra solului să se ramifice, ori să se îngroape în pământ;  se încălzesc suficient pentru a permite o bună creştere a plantei. Solurile trebuie să fie profunde, pentru a favoriza o bună înrădăcinare şi de asemenea structurate pentru a asigura raporturi convenabile apă şi aer bogate în humus. Ele nu trebuie să conţină materie organică nedescompusă care duc la putrezirea rădăcinilor de sfeclă.     

Rezervele de azot, fosfor şi potasiu trebuie să fie mari şi sub formă uşor accesibilă, acestea ducând la o formare rapidă a sistemului foliar, o acumulare puternică de zaharoză. Valoarea pH-ul poate să crească de la 8,5, dar cea mai convenabilă este de 6,5-8. Pe solurile de proporţie de 30-35% argilă, sfecla fiind una din plantele tolerante salinităţi moderate a solului. Totuşi pe soluri cu pH peste 7,6 se pot manifesta carenţe de bor, fosfor, fier, mangan de care trebuie să se ţină seama la stabilirea sistemului de fertilizare. Solurile acide trebuie asendate deoarece astfel salba nitrificare duc la formarea de plante debile. Cele mai bune soluri sunt: cernoziomurile, aluviulnile luto-nisipoase, cele brune cu condiţia să nu aibă suborizonturile impermeabile. Sfecla nu reuşeşte bine pe padzoluri soluri erodate(subţiri), pietroase, sau pe nisipuri. Zone ecologice I.3.S-a stabilit pe teritoriul ţării noastre zone foarte favorabile. Zona foarte favorabilă se caracterizează prin solurile de tip cernoziom şi aluvial, parţial prin soluri brune şi brune podzolite. Precipitaţiile din timpul perioadei de vegetaţie, variază între 350-370 mm(Sascut şi Roma) şi 450500 mm(Braşov, Târgu-Mureş). Zona Sascut-Roman, Depresiunea Jijiei şi o parte din câmpia de vest, cu insuficiente precipitaţii în lunile iulie-august, ar fi mai corect definite ca zone foarte favorabile II. În zonele favorabil I şi favorabil II precipitaţiile în timpul perioadei de vegetaţie sunt de 265-350 mm, iar solurile sunt foarte diferite: cernoziomuri şi brune în sud, brune şi brune podzolite în Crişana, Banat, Transilvania. Prin folosirea irigaţiei, câmpia din sudul-vestul ţării devine o zonă foarte favorabilă pentru cultivarea sfeclei de zahăr. II.1.ROTAŢIA CULTURII. AMPLASARE. Sfecla de zahăr nu se poate cultiva după ea însăşi, în primul rând din cauza atacului de soli şi dăunători. În ţara noastră socotesc că în condiţii de irigare sfecla trebuie introdusă în raţii de 5 ani pe 8-10% din suprafaţă, deci în sală consumă cu altă plantă tehnică putând astfel reveni pe aceiaş teren după 10-12 ani. Monocultura cu sfeclă produce şi o oboseală solului prin apariţia carenţei de bor, prin acumularea unor compuşi toxici pentru sfeclă, prin înmulţirea buruienelor specifice, producţia scăzând după 4 ani cu 49%, iar după 5 ani cu 54%. La Staţiunea Levrin. Aşa cum reiese din numeroase experimentări efectuate la noi în ţară în monocultura producţiile variază între 22,0 şi 23,8 t/ha, pe când rotaţii raţionale nivelul acestora se ridică la 29,7 – 36,5 t/ha diferenţele de producţie fiind deci de 5,9 – 14,5 t/ha. Efectele pozitive ale rotaţilor raţionale nu pot fi suplinite adeseori nici prin folosirea unor cantităţi duble de elemente nutritive. Rezultatele foarte bune se obţin prin cultivarea sfeclei după grâu, orz, mazăre, soia, fasole, porumb în zona din sudul ţări, iar în zonele mai umede şi mai răcoroase orzul, orzoaica, cartoful, inul, secare.

Premergătoare bune sunt şi leguminoasele perene sau amestecurile de graminee şi leguminoase furajere perene. Structura culturilor în rotaţiile cu sfeclă are importanţă în combaterea buruienilor. Pe măsură ce reportul între şi prozitoare creşte, adică sporeşte participarea păioaselor în structura culturilor, gradul de imborienare scade:  cu 20-25% în rotaţii de 2-3 ani şi cu 30-35% în rotaţii de 4-5 ani. Structura culturilor influenţează şi alegerea permergatorei pentru sfeclă;  în zonele sudice, sfecla se cultivă după leguminoase anuali dacă nu există grâu în cadrul rotaţiei, iar după lucernă cedează adeseori locul porumbului;  în zonele umede şi răcoroase după trifoi sub amestecuri de graminee şi leguminoase perene sfecla se cultivă în anul al 2-lea după cartof. După epoca de recoltare a plantelor premergătoare, se vor prefera ori de câte ori este posibil cele cu recoltare în vară fiind astfel posibilă o mai bună combatere a buruienilor şi acumulare de apă în sol cu efecte pozitive asupra recoltei de sfeclă. Plantele cu recoltare timpurie au, în general şi sistemul radicular mai superficial, neepuizând solul în apă în straturile adânci, apă pe care sfecla o valorifică foarte bine. Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă cruciferele şi ovăzul. Floarea soarelui şi cânepa se evită frecvent din cauza consumului de apă şi de potasiu. Amplasarea culturilor se va face în apropierea căilor ferate şi drumurilor ce permit transportul recoltei. În veanatatea culturilor erbicedate cu produse bază de 2,4 – D, MA, Prometrin, Atvazin trebuie luate măsuri ca aceste erbicide să nu ajungă în lanurile de sfeclă purtate de curenţi de aer. Rotaţiile de 4-5 ani cel mai frecvent utilizate sunt următoarele:  În zona cerarieră(Sud-Vest): • rotaţii de 4-5 ani: - grâu, sfeclă(+soia + floarea soarelui), porumb, grâu, sfeclă, floarea soarelui(+soia); • rotaţii de 4 ani cu grâu: - grâu, sfeclă, porumb, leguminoase anuale; • grâu, sfeclă, porumb, floarea soarelui; • rotaţii de 4 ani fără grâu: - leguminoase anuale, sfeclă, porumb, floarea soarelui; • rotaţii de 5 ani: - grâu, sfeclă + soia, porumb, porumb, floarea soarelui; • de 5 ani: -1- leguminoasă + rapiţă + in de ulei; • 2- grâu + orz de toamnă; • 3- porumb; • 4- grâu de toamnă; • 5- sfeclă + floarea soarelui; • de 6 ani: - 1- leguminoase + rapiţă; • 2- grâu + orz; • 3- porumb; • 4- grâu; • 5- porumb; • 6- porumb + sfeclă + floarea soarelui;  În zona umedă: • rotaţii de 4 ani: - grâu, sfeclă, orzoaică + trifoi, trifoi, cartof, sfeclă orzoaică + trifoi, trifoi; • rotaţii de 5 ani: - grâu, sfeclă, orzoaică + trifoi, trifoi, cartof; În ţările din centrul Europei rezultate foarte bune se obţin în rotaţia secară masă verde – porumb – sfeclă. LUCRĂRILE SOLULUI . Afânarea profundă are o importanţă deosebită pentru sfecla de zahăr. Pe solurile luto-argiloase reducerea masei volumetrice de al 1,5 la 1,1 asigură sporuri de producţie de până la 40%. Dar şi pe soluri lutoase arăturile la 30 cm sunt recomandate şi justificate din punct de vedere economic,

pulsul de recoltă fiind de 1,4 t/ha. Arătura mai adâncă de 30 cm nu este economică, în zonele umede, pe soluri mai grele, subsorajul periodic fiind însă indicat. În zone secetoase prin subsoraj producţia scade ca urmare a unui regim deficitar al apei în straturile superioare ale solului. Executarea două lucrări de arat este legată de stabilitatea structurală a solului şi fertilizarea cu gunoi de grajd sau resturi vegetale. Aratul timpuriu, pe soluri fără stabilitate structurală duce la pierderea structuri până la venirea iernii, ceea ce creează greutăţi la pregătirea solului în primăvară şi diminuează răsărirea sfeclei. Dacă ară târziu structura nu se deteriorează, dar în situaţia în care se face fertilizarea cu gunoi de grajd şi alta mai târziu – aproape de iarnă – mai superficială care să asigure o mai bună structură primăvara timpuriu. Arăturile pentru sfeclă trebuie întreţinute până toamna târziu prin nivelare şi mărunţire. Dacă nu se folosesc erbicide, se poate renunţa la lucrările de pregătire a patului germinativ în primăvară. Cea mai bună lucrare a solului în primăvară se realizează cu maşinile combinate. Comparativ cu gropa cu discuri se poate mobiliza solul mai superficial şi preveni astfel plasarea prea adâncă în sol a seminţei, care n-ar putea să răsară. Mai indicat este să se folosească combinatorul fără vibrocultor (acesta lasă bulgări mari la suprafaţă) dar la vibrocultor nu se poate renunţa pe soluri mai tesate sau mari îmburienate, dar la pregătirea solurilor în primăvară se istrează erbicide şi produse cu clor contra dăunătorilor din sol (viermi sârmă, gărgăriţa sfeclei, buhă). II.2.FERTILIZAREA

Sfecla de zahăr consumă cantităţi mari de elemente nutritive. Pentru o tonă de rădăcini, limitele de consum, sunt următoarele: H – 3,7 – 5,0; P – 1,5 – 2,8; K – 5,5 – 11,5; Ca – 1,2 – 2,5; Mg – 1,2 – 3,3; Na – 2,5 – 4. În cadrul programului de rahanalizare a folosiri îngrăşămintelor. Rolul cela mai important în creşterea plantei îl are: azotul. El determină o creştere puternică a aparatului foliar, consumurile cele mai mari de azot având loc în lunile iunie şi iulie, când planta absoarbe 70% din necesarul de azot. După 120 -130 de zile de vegetaţie a sfeclei consumul de azot este mic iar la 160 zile prochie încetează. Dacă vremea este umedă şi răcoroasă absorbţia puternică se prelungeşte până în luna august. Insuficienţa azotului măreşte intervalul dintre apariţia frunzelor micşorează suprafaţa foliară frânează activitatea fotosintetică a plantei. Conţinutul maxim de zahăr se realizează mai timpuriu dar producţia la hectar este semnificativ mai mică. Carenţele de azot se manifestă, în general, când rezerva de azot utilizabil din sol coboară până sub nivelul de 150-180 p.p.m. Excesul de azot este dăunător, mai ales când survine în faze mai târzii de creştere: - se frânează acumularea zahărului în favoarea creşterilor vegetaţiei prelungite, se constată cantităţi mari de azot vătămător în corpul sfeclei. În ţara noastră, pe soluri slab aprovizionate cu potasiu producţia de zahăr scade puternic la soiul Monorom la mai mult de 160 kgN ha, pe când soiul Polirom se pot istra până la 200 kg /ha azot. La fertilizare NPK producţia creştere la ambele soiuri până la 240 kgN pe hectar. Excesul de azot amoniacal în sol la însămânţare are efecte toxice asupra germenilor şi plantelor de sfeclă. FOSFORUL - utilizat de sfeclă de zahăr mult mai eficient decât toate culturile de câmp, gradul de recuperare din îngrăşăminte fiind de până la 30%, celelalte plante nedepăşind 15-20% cu excepţia cartofului. Acest element favorizează creşterea rădăcinilor şi dacă nu este asigurat în cantităţi suficiente şi accesibile plantelor prin fertilizare dacă rămân mici, deoarece folosesc greu fosforul din sol în prima parte a perioadei de vegetaţie. Aparatul foliar se dezvoltă mai puternic la o bună aprovizionare a plantei cu fosfor, cele mai bune condiţii de creştere realizându-se la o rezervă de fosfor solubil în sol de 9-10 mg/100g sol. Producţia de rădăcini creşte şi la substanţial sub influenţa fosforului iar procentul de zahăr sporeşte cu 0,6 -2,0 unită-i, la cantităţi de fosfor între 40 – 120 kg/ha. Fosforul, alături de potasiu duce la o folosire mai economică a apei de către plantele

de sfeclă. La 1 kg de fosfor se obţin sporuri de producţie de rădăcini uneori mai mici decât la azot, dar la producţia de zahăr sporurile sunt mai mari. La 1 kg de fosfor asigurat prin îngrăşare se obţin în medie de 17 kg zahăr. Absorbţia fosforului în plantă continuă fără mari fluctuaţii până la maturitatea tehnică a sfeclei. Consumul cel mai mare se constată în luna iulie a doua lună de consum ridicat fiind august. Carenţele de fosfor apar pe soluri cu mai puţin de 4-5 mg P2O5/100g sol şi se manifestă prin stagnări de creştere, frunzele mici, înroşite, procentul de zahăr scade substanţial. Cultivarea raţională a sfeclei de zahăr este de neconceput folosirea îngroşărilor cu fosfor. Excesul de fosfor grăbeşte maturitatea sfeclei şi prin aceasta scade producţia, dar puritatea sucului nu se micşorează. Frecvent rădăcinile de sfeclă devin dure. La raporturile corecte de azot, fosfor, potasiu totdeauna la sfeclă se manifestă acţiunea sinergică azot x fosfor, atât în cultura neirigată cât şi în cultura irigată. În medie de 4 ani la Staţiunea Caracol s-au obţinut următoarele rezultate, pe sol cernoziom puternic levigat sfecla cultivându-se după porumb boabe. POTASIU – are şi el rol deosebit în creşterea normală a sfeclei de zahăr şi obţinerea unor cantităţi mari de zahăr. Acest element favorizează absorbţia azotului şi fosforului, iar acesta din urmă nu intră în compuşi organici dacă lipseşte potasiu. Potasiu oferă plantei rezistenţă - la boli şi secetă. Absorbţia puternică se petrece până la 105-110 zile, consumul cel mai mare are loc în luna iulie. Cea mai mare parte din potasiu rămâne în rădăcinile au o valoare tehnologică mai bună. Cele mai frecvente sporuri la 1 kg de potasiu s-a folosit la îngrăşarea sfeclei sunt: 25-30 kg rădăcini; 16 kg frunze; 4,5-5,5 kg zahăr. Plantele recuperează 16-58% din potasiul asigurat prin fertilizare la cantităţi de 80-160 kg/ha, proporţii mai mari constatându-se la o mai bună aprovizionare cu apă. La carenţe pronunţate se ajunge chiar la descompunerea rădăcinilor în sol. La excesul de poturi creşte producţia de frunze în detrimentul celei de rădăcini, dar fenomenul nu se manifestă decât rar mai ales în cazul reacţiei slab alcaline şi în condiţii de secetă în lunile iulie-august. Tipuri de îngrăşăminte

Diferitele tipuri de îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu nu duc la descoperiri esenţiale în ceea ce priveşte efectul asupra creşteri sfeclei şi acumulări zahărului. Dintre îngrăşăminte cu azot trebuie evitate cele cu azot amoniacal, în cazul istrări primăvara la pregătirea patului germinativ, deoarece în concentraţie mare în sol influenţează negativ răsărirea şi creşterea tinerelor plante. Ureea frânează absorbţia azotului şi acumularea de substanţă uscată, cu atât mai puternic cu cât conţine mai mult biuvet şi se folosesc cantităţi mai mari la hectar. Cantităţi de îngrăşăminte. Criteriile de bază la stabilirea cantităţilor de elemente de nutriţie sunt formate: • • •

nivelul recoltei scontate; aprovizionarea solului cu forme accesibile plantei; irigarea culturi. O experienţă interesantă s-a efectuat în două rotaţii a – orz – trifoi – graminee perene – grâu de toamnă – sfeclă; b – orz – muştar alb – grâu de toamnă – sfeclă. S-a constatat că la toate culturile pot fi realizate prin fertilizarea P.K. la nivelul consumului, pe când la sfeclă trebuie date cantităţi duble de fosfor şi potasiu faţă de consum, iar în unii ani triple. Sfecla s-a dovedit a fi cea mai sensibilă, atât la fertilizare cu fosfor cât şi la lipsa potasiului. Concluzia experienţei este că la sfeclă se pot da cantităţile de fosfor şi potasiu care sunt necesare pe ansamblu rotaţiei sau cel puţin pentru încă 1-2 plante care o urmează şi că aceste cantităţi trebuie să fie duble faţă de consumul pentru alte plante, fiind suficiente cantităţi echivalente cu consumul. Trebuie să reţină atenţia faptul că s-a asigurat şi o fertilizare organică, fie cu gunoi de grajd la sfeclă(20t/ha), fie prin utilizarea resturilor vegetale de la fiecare cultură. Aceste recomandări sunt valabile în condiţiile unei fertilizări raţionale a tuturor culturilor pe ansamblul rotaţiilor. Cantităţile necesare de fosfor şi potasiu se pot stabili pe baza graficilor.

Epoca de istrare a îngrăşămintelor chimice. Experimentele privind momentul aplicări îngrăşămintelor minerale cu fosfor la sfeclă arată că nu există diferenţe mari între încorporarea lor sub arătura de toamnă şi încorporarea în primăvară. De aceea se justifică aplicarea lor din toamna precedentă. Îngrăşămintele cu azot se pot da, de asemenea, în întregime în toamnă cu excepţia solurilor nipolutoasă(aluviale) pe care azotul poate fi levigat la adâncime mare, cu atât mai mult cu cât iarna este mai blândă şi mai ploioasă. Când îngrăşămintele cu azot se dau în primăvară ele nu trebuie aplicate localizat ci pe toată suprafaţa, fiindcă astfel scade procentul de zahăr şi creşte conţinutul de azot vătămător de potasiu şi de sodiu în rădăcini. Prin fertilizarea sfeclei cu doze moderate de azot cu fosfor şi potasiu producţiile de sfeclă au crescut la noi în ţară cu 23-48% iar veniturile nete la hectar – faţă de alte variante neîngrăşate cu 42-128%. Fertilizarea organo-minerală la sfecla de zahăr. Planta valorifică foarte bine gunoiul de grajd care are atât efect direct prin elementele nutritive pe care le conţine cât şi indirect prin îmbunătăţirea structuri s-a capoa pentru apă, a sporirii rezervelor de humus în sol. Un mare avantaj îl constituie faptul că sfecla foloseşte fosforul din gunoiul de grajd, la fel de bine ca cel din îngrăşămintele chimice conform cercetărilor lui. Folosirea gunoiului de grajd la sfeclă este determinată şi de faptul că astfel în rotaţiile specifice rezervele de humus din sol scad dacă nu există o plantă amelioratoare ceea ce are repercusiuni negative la plantele care succed sfecla. Condiţiile care se impun în vederea unei folosiri corecte sunt ca gunoiul să nu fie nefermentat şi să se încorporeze neapărat vara sau toamna sub arătură. istrarea iarna duce la crearea unei atmosfere în sol axfisiate pentru sfecla de zahăr şi adeseori rădăcinile se ramifică. Cantitatea de gunoi de grajd mai frecvent folosită este de 20 t iar pe soluri luto-nisipoase şi nisipo-lutoase în zonele umede de 30 t/ha. Faţă de îngrăşarea numai cu îngrăşăminte chimice, la 20 t/gunoi, se reduc cantităţile de azot şi potasiu cu 60-80kg iar cele cu fosfor la jumătate. Pentru cultura irigată rezultatele bune se obţin 30-40 t gunoi de grajd, 120-150 kg 1zot, 60-80 kg fosfor, 40 kg potasiu. II.3. SĂMÂNŢA ŞI SEMĂNATUL Sămânţa la sfeclă se livrează unităţilor cultivatoare şlefuită în cazul soiurilor pluriegerme(MMB = 19 – 30g) şi neşlefuită la soiurile monogerme(MMB = 15 – 25g) totdeauna tratată cu TMTD. Indici de calitate standardizaţi ai seminţei. Epoca de semănat. Sfecla de zahăr trebuie să fie semănată imediat ce se poate ieşi în câmp(la temperaturile de 4-5º în sol). Dacă se întârzie, uneori proporţia de plante răsărite scade din cauza uscări solului la suprafaţă, frecvent se constată un atac mai puternic al bolilor de putrezire iar producţia de rădăcini scade. Sporurile de producţie obţinute prin semănatul mai timpuriu sunt determinate în bună măsură de faptul că sfecla are în acest caz o perioadă de vegetaţie mai lungă. Există ţări unde în acest scop se studiază semănatul sfeclei din toamnă(zone mai cald, soiuri adecvate, foarte rezistente la preînflorire) sau – tot pentru prelungirea vegetaţiei - se experimentează producerea de răsad în ghiveci nutritive şi transplantarea acestuia cu mijloace mecanice. Distanţa între rânduri şi pe rând. Densitatea culturi. Particularităţile biologice – s-a arătat că cele mai mari producţii de zahăr la hectar se obţin când rădăcinile au greutatea de 500-900 g şi că acest lucru se realizează la densitatea de 83 000 – 100000 plante la hectar. Aceste densităţi sunt posibile la distanţa între rânduri de 45 cm cu distanţa între plante pe rând de 24 cm, sau la distanţa între rânduri de 60 cm şi intervale pe rând de 20 cm. Distanţa de 60 cm între rânduri se foloseşte când unităţile cultivatoare nu dispun de tractoare cu pneuri înguste pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere. Teoretic distanţa pe rând se poate reduce până la 18 cm, dar cum semănatul nu este absolut echidistant o parte din plante răsar la intervale mai mici. În acest caz se naşte pericolul ca planta să vină în una cu cealaltă, stânjenindu-se în creştere şi făcând imposibil recoltarea mecanizată cu combina CRS-2. Se preferă semănatul în benzi: 3 rânduri la distanţă de 45 cm în bandă şi 60-70 cm spaţiul dintre benzi. În acest caz densităţile teoretice sunt de 97 600 – 104 000 plante la hectar, mult mai convenabile, prevenind o

densitate insuficientă în eventualitatea apariţiei unor globuri în câmp. Nu se poate face semănatul în benzi când la recoltare se folosesc echipamente BM -6 şi KS -6. Din cauza capacităţii germinativă reduse a seminţelor de sfeclă pentru a realiza densităţile de circa 100 000 plante/ha, trebuie semănat un număr dublu, triplu şi uneori de 4 ori mai mare de seminţe. Densitatea de semănat, după cum se vede din acest tabel depinde numai de germinaţia seminţelor, ci şi de caracterul mai umed sau mai secetos al climatului. Uneori o densitate mai mare este impusă de calitatea patului germinativ sau de faptului că masa a 1000 de glomerule este mai mică decât cea normală. În sfârşit există diferenţe între soiurile plurigerme şi monogerme, ultimile cu o greutate mai mare a fiecărei seminţe trebuie să aibă o germinaţie mai bună. Elementele necesare pentru a obţine diferite distanţe de distribuţie a glomerulelor pe rând la semănatul cu SPC -6; SPC -8; SPC -9; SPC -12. Densitatea teoretică posibilă după răvit se realizează foarte rar în câmp. Experimentările s-au obţinut rezultate bune cu 2-3 glomerule în cuib semănate cu SPC -6, cu discuri special constituie în acest scop, dar în cultura mare aceasta impune rărit în termen foarte scurt care nu era practic posibil. Ar mai exista soluţia de a putea semăna 2-3 glomerule pe un spaţiu redus, la intervale între grupe de 19-22 cm situaţie în care plantele s-ar jena mai puţin până la efectuarea răritului. La solurile monogerme se seamănă cu rezultate bune, la 12 cm glomerulă de glomerulă, realizându-se economii la rărit de peste 400 lei/ha. O altă sursă de reducere a cheltuielilor constituind-o diminuarea calităţi de sămânţă la hectar. Cantitatea de sămânţă la hectar variază după cum urmează:  la soiuri monogerme cu 8 cm pe rând – 8Kg;  la soiuri monogerme cu 12 cm pe rând – 5 kg;  la soiuri plurigerme, cu 5 cm pe rând – 12,5kg;  la soiuri plurigerme, cu 8 cm pe rând – 8kg. Aceste cantităţi se realizează numai în cazul unei corecte rejlari a răzuitorului de glomerule suplimentare. În caz contrar cantitatea de sămânţă creşte cu circa 1,5 kg/ha. Adâncimea de semănat este de 2-3 cm pentru soiurile plurigerme. Semănatul se face cu semănătoarea SPC – 6 echipată cu patine limitatoare de adâncime. Frecvent se seamănă în benzi după schema 45│6070│45│45│45│60-70│45│în vederea recoltării cu SP – 8. Pentru recoltare cu MDS + MRS se seamănă cu SPC – 9. Perspective de extindere are semănatul cu SPC – 2 care permite folosirea la recoltat a echipamentelor MDS sau MRS şi BM – 6 sau KS – 6. II.4. LUCRĂRI DE ÎNTREŢINERE Prăşitul este una din lucrările cele mai importante în cultura sfeclei, plantă foarte sensibilă la îmburienare şi care solicită în acelaşi timp un sol aerat în permanenţă, ce favorizează creşterea rădăcinilor. Primul prăşit se face chiar înainte de răsărit folosind orientare urmele lăsate de agrejatul de semănat. Se lucrează cu o zonă mai mare de protecţie a rândului, cu viteza I a tractorului, la adâncimea de 4-6 cm. Obligatoriu cultivatorul va fi echipat cu discuri de protecţie pentru a preveni aruncarea solului pe rondul semănat. După răsărit se efectuează 3-4-5 praşile mecanice: prima praşilă se face imediat ce rândurile de plante sunt bine distincte; ultima praşilă se face înainte ca frunzele să acopere intervale dintre rânduri. Adâncimea de prăşit creşte progresiv de la 5-6 până la 10-12 cm, pe măsură ce planta se invadează este mai puţin sensibilă la dislocare. Zonele de protecţie sunt de 7-8 cm la praşila I şi cresc până la 14 cm la praşilele III –IV(V). Dacă se prăşeşte cu întârziere şi există pericol să fie rupte frunzele se echipează tractorul cu despicator de lan. La prima praşilă se lucrează cu 3 – 3,5 km/h viteză ce creşte la lucrările următoare până şi la 7-8 km/ha. Criteriul cel mai important de stabilire a vitezei de lucru este acela de a nu acoperi plantele cu pământ şi a nu le disloca. Este important să nu se scoată bulgări, cerinţă ce se poate fi îndeplinită prin stabilirea corectă a adâncimii de lucru. O lucrare de prăşit târzie în luna august când frunzele au început să se usuce contribuie la sporirea producţiei şi asigură condiţii mai bune de lucru la recoltare. Se poate face cu o piesă singură de tip săgeată. Sfecla solicită multe lucrări de

îngrijire contra buruienilor şi pentru aerisirea solului, dar toate cheltuielile efectuate sunt acoperite de sporurile de producţie pe care le aduc aceste lucrări. Primul prăşit manual se face între prăşilele mecanice I şi II, concomitent sau după rărit. Folosirea erbicidelor. Pentru a reduce numărul praşilor mecanice la 1,3, iar pe cele manuale la una singură, în cultura sfeclei de zahăr se folosesc erbicidele care se dau în amestec la pregătirea patului germinativ, încorporându-se în sol la 4-6 cm. În afară de erbicide superficiente se mai pot folosi şi amestecul de Ro-Neet şi Venzor care se încorporează la 6-10 cm în sol, din cauza marii valabilităţi ai Ro-Neeilui. Amestecurile de Venzor tehnici cer tehnici ce însoţesc produsul şi care trebuie respectate întocmai. Rezultatele bune se obţin cu erbicidul Bentanal (6-8 l/ha), istrat la răsărirea buruienilor. Cu ajutorul succesiunii de erbicide DUAL+VENZAR istrate la pregătirea patului germinativ şi Bental după răsărirea sfeclei se obţin producţii foarte apropiate de cele realizate prin întreţinerea culturii cu 3 praşile mecanice şi 3 praşile manuale. Contra gramineelor perene s-a dovedit foarte eficace erbicidul Nata, aplicat în cantitate de 10-15 kg/ha înainte de semănat. Sfecla este una din cele mai puţine plante care nu dă semne de fitotoxicitate la tratamentul cu Nata. Sfecla nu tolerează erbicidul, mai târziu crescută este protejată de frunzele de sfeclă şi nu mai poate fi distrusă. Răritul. Această lucrare trebuie executată când plantele de sfeclă au două frunze adevărate. Dacă lucrarea nu se face la timp pierderile de recoltă sunt foarte mari mai ales la soiurile plurigerme. Numai în cazuri deosebite când atacul asupra sfeclei este puternic şi nu mai avem siguranţa că plantele rămase după rărit nu vor fi distruse în continuare, se va efectua lucrarea mai târziu (la 4-6 frunze). Întârzierea răritului este mai puţin păgubitoare la soiurile monogerme şi când s-au folosit erbicide. Dăunătorii sfeclei sunt foarte numeroşi. În afară de grădiniţă, mai trebuie să se ia măsuri de combatere a afidelor şi uneori a buhnei verzi. Dintre cercosporoza în special la culturile irigate. Pentru a limita pierderile se fac, de regulă, două tratamente. La culturile irigate prin aspersiune tratamentele se fac după udări şi nu înaintea lor. Irigarea. Dintre toate culturile de câmp, la sfecla de zahăr se obţin cele mai mari sporuri de recoltă prin irigare şi, de asemenea, cele mai ridicate venituri nete raportate la 1 m3 apă folosită sau la unitatea de suprafaţă. Folosirea împreună a irigaţiei şi fertilizării sporeşte frecvent randamentele la sfeclă cu peste 25 t/ha rădăcini, manifestându-se interacţiuni sinergice pronunţate. Uneori contribuţia cea mai mare la sporirea producţiei o are apa de irigaţie ca de exemplu Stepa Brăilei alteori rolul hotărâtor revine îngrăşămintelor, şi anume în zone mai puţin secetoase. II.5. RECOLTAREA Epoca de recoltarea a sfeclei trebuie să se stabilească anul astfel încât să se obţină cea mai mare parte din producţia posibilă de zahăr pe ansamblul zonei de cultura fiecărei fabrici de zahăr. Realizarea acestui deziderat impune o pregătire exemplară a companiei, la care participă întreprinderile pentru industrializare şi unităţi cultivatoare de sfeclă şi ea depinde de numeroşi factori: suprafeţele cultivate, nivelul producţiei şi evoluţia valorii tehnologice a sfeclei, amplasarea culturilor şi starea drumurilor, necesarul zilnic de materie primă pentru fabrică, posibilităţile de recoltare şi de transport, cele de depozitare, păstrare. Idealul ar fi ca recoltatul să înceapă în jur de 15-20 septembrie în zonele din sudul şi vestul ţării, de la 1-5 octombrie în zona mai rece, iar durata recoltării să fie de o lună de zile. În acest interval cât timp temperaturile din aer sunt mai mari de 10°C se recoltează zilnic numai cantitatea de sfeclă ce poate fi prelucrată imediat existând un stoc tampon de 1-3 zile pentru a preveni dereglările de aprovizionare a fabricii, din cauza vremii, a unor defecţiuni ale mijloacelor de recoltare şi transport. Depozitarea sfeclei în vederea prelucrării ulterioare nu este permisă decât atunci când temperaturile coboară sub 10°C. Aceasta impune ca fiecare unitate agricolă să concentreze mijloacele şi forţa de muncă necesară pentru ultimele 2

săptămâni ale epocii normale de recoltare. O parte din culturile de sfeclă, mai avansate în vegetaţie, se recoltează însă premergător aceste epoci optime, pe de o parte pentru a asigura începerea industrializării timpurii, pe de altă parte pentru a preveni întreruperi în aprovizionare cu zahăr între recolte – 2 ani consecutivi. În ceea ce priveşte încheierea recoltării ea se poate prelungi până cel mai târziu în prima decadă a lunii noiembrie, mai târziu existând pericolul ca sfecla să fie surprinsă de geruri pe câmp, iar drumurile să nu permită transportarea. În vederea declanşării campaniei de recoltare a sfeclei începând din luna iulie cu privire specială la valoarea tehnologică. Morfologic, momentul de recoltare se exteriorizează prin îngălbenirea rozetei, cu excepţia câtorva frunze din centru care sunt încă verzi. Indicii de calitate a sfeclei recoltate. Sfecla trebuie să aibă minim de 100-150 g, iar valoarea tehnologică cea mai bună o au „rădăcinile” de 400-900 g. Impurităţile organice în sfecla livrată trebuie să reprezinte mai puţin de 2% iar cele minerale maxim 10%. Impurităţile sunt transportate inutil şi păgubitor, solicită pregătirea suplimentară a sfeclei în vederea industrializări duc la pierderi mari în timpul păstrări ca urmare a circulaţiei defectuoase a aerului în siloz, ridicării temperaturi favorizări evapotranspiraţiei şi procesele oxidative, unele determinate de prezenţa microorganismelor din impurităţi. Se it maximum 10% sfecle vătămate şi maximum 3% rădăcini ramificate, nerecepţionându-se sfecla bolnavă, îngheţată, uscată sau putredă. O atenţie deosebită trebuie acordată decoletări sfeclei. Exemplarele cu greutate mai mică de 1 kg se decoltează printr-o tăietură orizontală la nivelul celor mai de jos muguri vizibili de pe capul sfeclei. Dacă se taie mai sus diferenţa de greutate reprezintă impurităţi organice: ,ai sărace în zahăr şi bogate în nezahăr(mare), inclusiv substanţe melasigene(azot vătămător, cenuşă). Decoletarea mai adâncă duc la pierderi mari. Sfecla nedecoletată pierde multă apă prin intermediul frunzelor şi cresc foarte mult pierderile de zahăr. La rădăcinile de sfeclă mai mari de 1 kg, se face decoletarea conică, înlăturând cu o microporţiune de pulpă, frunzele uscate şi vezi efectuând la capătul sfeclei o tăietură orizontală, cu diametrul de 2-3 cm. Rădăcinile de sfeclă care au pierdut din tugetentă(veştejeşte)nu se pot păstra o perioadă îndelungată, fiind afectate de putrezire. Pentru a preveni pierderea apei, măsurile necesare sunt următoarele:  să nu se disloce decât cantităţile de sfeclă ce pot fi extrase şi decoletate în maximum 24 de ore;  transportul sfeclei recoltate, sostate şi fasonate să se facă imediat;  depozitarea sfeclei ce nu poate fi transportată la baza de recepţie să se facă în ziua recoltării, în grămezi mari de 1000 kg acoperite cu pământ sau cel puţin cu frunze şi colete. După terminările făcute la noi în ţară, pierderile la sfecla acoperită cu pământ sunt de 1,5 – 3 ori mai mici decât în cadrul acoperiri cu frunze. Indiferent de modul de acoperire, nu se va neglija livrarea producţiei cât mai rapide în vederea prelucrări sau dezvoltări de lungă durată. Recoltarea manuală se practică încă în unităţile agricole până la generalizarea mijloacelor mecanice de recoltat. Sfecla se scoate cu furca specială de recoltat introdusă oblic dinspre intervalul dintre rânduri pentru a nu produce răniri. Prinsă de frunze rădăcina este extrasă din sol curăţită de pământ prin scuturare sau prin răzuire cu partea netăietoare a cuţitelor de sfeclă, decoletată cu cuţite bine ascuţite cu care se înlătură şi codiţa în zona unde are diametrul de 1 cm şi aşezată în grămezi. Folosirea secerilor duce la tăieturi neuniforme cu ondulaţii şi la pierderi mai mari de la păstrare. Bune rezultate se obţin prin organizarea mai multor echipe de lucru: de exemplu una să se execute prin dislocarea cu furci, a doua să strângă sfecla în grămezi, iar a treia să execute fasonarea şi rerasezarea în grămezi. Recoltarea semimecanizată se face cu disclocatorul cu setul de echipamente de sfeclă D.S.P. – 4. După dislocare operaţiunile se fac manual. Recoltarea mecanizată se face cel mai bine cu setul de echipamente BM – 6 şi KS – 6 cu o productivitate de 5-6 ha/sch. Maşina BM – 6 efectuează decoletarea iar coletele şi frunzele sunt

bine curăţate de impurităţi apoi încărcate într-un mijloc de transport. Se efectuează simultan şi curăţirea rândurilor şi resturilor vegetale. Maşina KS – 6 execută operaţiunile de dislocare curăţire şi încărcare în remorci. Pentru a realiza o lucrare de bună calitate se impun câteva măsuri: solul să fie nivelat şi cu umiditate corespunzătoare; sfeclele să nu fie acoperite cu pământ, lanul să nu prezinte buruieni înalte; lanul să fie uniform ca densitate şi mărime a sfeclei, rădăcinile să nu fie ramificate; reglarea aparatului de dislocare să se facă la 18-20 cm adâncime; gradul de curăţire a sfeclei să fie verificat şi în câmp făcându-se la nevoie reglaje suplimentare;  înainte de recoltarea mecanizată să se recolteze manual câte 21 m la capetele parcelelor, iar parcelele să fie separate între ele la distanţe de 10,8 cm;  să se asigure numărul de remorci în vederea unui flux continuu de recoltare – livrare, fără depozitare intermediară făcând astfel recoltatul mai economic iar calitatea sfeclei fiind superioară. Asemănător cu setul BM – 6 + KS – 6 lucrează setul de maşini româneşti MDS + MRS(pe 3 rânduri), introdus în producţie. Se mai găseşte în unităţile agricole setul E – 3765 + E – 766 cu care se realizează mai greu indici de calitate necesari la recoltarea sfeclei de zahăr.     

II.6. Concluzii şi recomandări

În condiţii naturale pedaclimatice şi tehnico-organizatorice din câmpul didactic al grupului şcolar Coţuşca Botoşani, se poate realiza cu succes cultura sfeclei pentru zahăr alegerea şi pregătirea terenului s-a realizat conform normelor tehnice recomandate de literatura de specialitate. S-a folosit sămânţa condiţionată(calibrată şi sortată) care corespunde indicilor calitativi ai unei seminţe bune pentru semănat(puritate 93-99%; G. 80%; MMB; autenticitate). Lucrarea s-a efectuat preponderent manual datorită condiţiilor financiare reduse. Lucrările de întreţinere s-au efectuat la momentul optim şi în condiţii de calitate foarte bune, noi, participând efectiv la aceste lucrări. Recoltarea s-a făcut la momentul optim al maturităţi tehnologice. Cultura realizată în cadrul punctului didactic a asigurat condiţii foarte bune pentru instruirea elevilor la disciplina instruire practică, formându-se priceperi şi deprinderi practice şi însumându-se noţiuni clare cu privire la tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr. Se recomandă ca în anul următor să nu se mai cultive sfeclă pe acelaşi suprafaţă de teren deoarece solul se infestează cu boli şi dăunători specifici culturii.

ANEXE

ANEXA 1

DEVIZ CADRU

Cultura: sfecla de zahăr Suprafaţă = 0,10 ha Producţie = 70 t/ha Preţ unitar = 50.000 lei/kg Nr Crt

ETAPE

CONSUM FORŢĂ Manuală

Denumirea lucrărilor 1.

Zile Lei Ore

Lei

Denumirea materialului

U/M Preţ unitar

Cantitate Valoare kg/ha lei

Superfosfat

t

4800000

0,10

120000

Sare potasică motorină

t

3600000

0,8

45000

l

24000

2

48000

Azotat de amoniu Gunoi de grajd Motorină

t

4800000

0,5

50000

t

1000000

0,10

100000

l

24000

2

48000

Kg

50000

0,7

5000

l

24000

2

48000

t

4800000

0,6

80000

t

3600000

0,05

180000

l

24000

2

48000

-

0,20

61200

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

0,24

22000

-

-

-

-

-

-

-

-

Înfiinţarea culturii

-

-

-

-

Întreţinerea culturii

-

-

-

-

-

-

Fertilizare

-

-

-

-

Sulfat de amoniu Motorină

Prăşit

-

-

0,20

20000

Motorină

l

24000

2

48000

-

-

0,10

20000

Limatox

kg

80000

0,3

15000

-

-

-

-

Furadon

kg

100000

0,2

20000

40000

Motorină

l

24000

2

48000

-

-

-

903.00

2 Pregătirea terenului

4

Mecanică

Producţia nedeterminată

3

CONSUM DE MATERIALE

Combatere

0,30 240000 Seminţe Motorină 0,40 120000 Superfosfat

5

Recoltare

-

-

0,25

6

TOTAL

-

-

-

403200 -

EFICIENŢA ECONOMICĂ

Suprafaţa: 0,10 ha A: cheltuieli cu forţa de muncă manuală: 0 (lucrarea a fost efectuată cu elevi); B: cheltuieli cu forţa mecanică: 403.200; C: cheltuieli materiale: 903.000; D: total cheltuieli directe (A+B+C)=(0+403.200+903.00)=1.306.200. E: total cheltuieli indirecte comune: 20%D=6.531 F: total cheltuieli indirecte: • CAS 25,5% • Fond şomaj 5% • Fond sănătate 6,5% • Fond risc 2% • Comision CM 0,75% 360.987 • • •

Asigurări culturi Altele total cheltuieli indirecte

= 219.323 = 69.807 = 47.005 = 18.802 = 7.050

=

= 18.000 8.000 386.987

G: Total cheltuieli (D+E+F) = (1.306.200+6.531+386.987)=1.699.718 V- 700 kg * 50.000 lei/kg = 12.500.000 P – V + G = 12.500.000 + 2.890.200 = 15.390.200 lei R.P. (rata profitului) P/C = 15.390.200 : 1.699.718 * 100 = 81,5%

ANEXA 3

CENTRALIZATORUL NECESARULUI DE MATERIALE

Nr.

Denumirea

crt.

materialului

Cultura – Suprafaţă u/m

Cartoful timpuriu – 1 ha Cantitatea Valoare - lei kg/ha, t/ha

1

Superfosfat

t

0,10

120.000

2

Azotat de amoniu

t

0,5

50.000

3

Gunoi de grajd

Kg

100

10.000

4

Seminţe

Kg

0,7

5.000

5

Lindatox

Kg

0,3

15.000

6

Furadon

Kg

0,2

20.000

7

Sendatox

Kg

0,10

30.000

8

Motorină

L

6

144.000

9

Sare potasică

t

0,8

45.000

TOTAL

-

-

539.000

ANEXA 4

łSISTEME DE MAŞINI UTILIZATE

Nr.

LUCRAREA

MAŞINA

TRACTORUL

Fertilizarea cu

MIC – 1

U-650

MIG – 1

U-650

crt 1

îngrăşăminte naturale 2

Fertilizare cu îngrăşăminte organice

3

Arătură de bază

PP – 4 – 40

U-650

4

Nivelarea terenului

NT – 2,8

U-650

5

Erbicidarea

EEP – 600

U-650

6

Recoltarea

DSP - 4

U-650

ANEXA 5

REGULI DE PROTECŢIA MUNCII În vederea prevederii şi asigurării protecţiei muncii au fost elaborate normative care cuprind instrucţiuni precise în această direcţie. În agricultură pe lângă măsurile generale de protecţia muncii trebuie luate şi măsuri specifice cu privire la folosirea tractoarelor, maşinilor agricole şi instalaţiile de istrare a îngrăşămintelor, înfiinţarea

culturilor, pregătirea solului,

recoltarea, depozitarea sfeclei pentru zahăr. Se recomandă lucrări de prelucrare a solului. • În timpul manipulării materialului de semănat este interzisă urcarea sau coborârea pe maşini a persoanelor. • Reglarea, curăţirea, ungerea maşinilor nu se face în timpul lucrului. • La lucrările de fertilizare cu îngrăşăminte chimice, muncitorii trebuie să folosească ochelari şi mănuşi de protecţie. • În timpul lucrului cu pesticide se va folosi obligatoriu echipament de protecţie. • Nu se pornesc maşinile fără a avea toate apărătorile de protecţie. • La sfârşitul zilei substanţele chimice se depun obligatoriu în magazie.